CREDINȚĂ, GÂNDIRE ȘI ALEGERE:
dinamica libertății de conștiință astăzi
Libertatea de conștiință, prin ramificațiile realității sale, a generat întotdeauna vii dezbateri în societate. Însă, până la proiectarea sa în spațiul public în diferite forme, este necesar să înțelegem mecanismele incubatorului existențial personal în care aceasta se plămădește, acolo unde credința și gândirea determină alegerea.
Vă propun să supunem analizei conjugarea credinței și a gândirii, acestea precedând alegerea personală. Ele se află în spatele cortinei, acolo unde se nasc propriile judecăți de valoare în ceea ce privește libertatea de conștiință, anterior formulării, exprimate prin viu grai, în scris sau fie numai și prin atitudine. Interdependența sporită a celor două elemente conduce la formulările personale și unice, specifice fiecărui individ, atunci când abordăm spectrul teoretic și practic al implicațiilor libertății de conștiință.
Cu alte cuvinte, în rândurile de mai jos ne propunem să explorăm în ce măsură și în ce modalități, credința, gândirea și, ulterior, alegerea, ca o rezultantă a celor două, agregă conceptualizarea și nașterea libertății de conștiință.
Credința și gândirea ne definesc alegerile – propunere metodologică
Într-o abordare mai întâi vidată, iar apoi încrucișată prin contrapunere și potențare reciprocă, vom analiza primele două elemente supuse atenției în titlu: credința și gândirea. Alăturând credința și gândirea, golindu-le de existență, iar apoi invitându-le să „danseze” împreună, vom fi mai apți să desfirăm credibil și inteligibil modul în care cele două prezențe ale forului nostru interior ne pregătesc să interacționăm cu deciziile în fața cărora suntem plasați.
Să reținem că această croșetare dantelată, de o manieră consistentă și, probabil, de cele mai multe ori, repetitivă, a credinței și a gândirii, va genera un traseu decizional propriu, recognoscibil nouă înșine sau care se înfățișează ca o marcă personală celor care ne „scanează” în public, admirativ sau dimpotrivă.
1. Nu cred
Am afirmat anterior că vom analiza mai întâi prin vidare sau extracție, dusă până la absență, fiecare dintre primele două elemente: credința, respectiv gândirea. Deși este dificil de stabilit care se formează mai întâi, credința sau gândirea, am decis să plasăm de fiecare dată credința prima în acest articol, dată fiind abordarea creștină a temei propuse.
În Luca 18:8b, Domnul Isus plasa anticipativ o întrebare sfredelitor profetică: Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credință pe pământ? În mai toate vremurile și conjuncturile, credința a fost un lux, așadar un privilegiu. Pentru unii însă, credința pur și simplu nu a fost, deoarece nu a reprezentat și nu reprezintă (în contemporaneitate) o unealtă de lucru în ceea ce îi privește, aparatul lor de analiză interioară neluând-o în calcul.
Chiar și așa, deși discuția nu este deloc simplă, credincioșii sinceri și respectuoși ar trebui să țină seama de faptul că lipsa credinței nu îi face pe oameni în mod implicit amorali sau imorali, realitatea de la firul ierbii fiind de o complexitate interesantă și, uneori, intrigantă. În plus, lipsa credinței nu este echivalentă cu lipsa gândirii, așa că o primă provocare pentru credincioși este să îi înțeleagă pe oamenii de acest fel, dar pentru aceasta au nevoie de… gândire. La rândul lor, cei lipsiți de țesutul credinței ar trebui să identifice punți dialogale cu cei cantonați cu sinceritate în zona credinței și a spiritualității. Care este mai dialogică: credința sau gândirea? Cine va deschide subiectul? Se vor înțelege și se vor reconcilia?
2. Nu gândesc
Atunci când ne referim la cei care nu gândesc, nu avem în vedere neapărat cazurile extreme, generate de afecțiuni care pot submina serios capacitatea de gândire, ci la cei pentru care actul gândirii critice sau analitice nu reprezintă un exercițiu recurent. Așadar, sunt vizați cei care nu dețin „faza lungă” și, poate, uneori, nici „faza scurtă” a gândirii sau, cel puțin, nu o exersează, nivelul de viețuire și de analiză cognitivă fiind concentrat în majoritatea timpului la etajele inferioare ale piramidei lui Maslow.
Inexistența, scurtimea, intermitența sau îngustimea actului gândirii acestei categorii umane o fac suficient de periculoasă când este adusă în fața alegerilor personale, individuale, lipsa discernământului conducând aproape inevitabil la decizii greșite, aceasta influențând și viețile celor din jur. Ideal ar fi ca persoanele de acest fel să nu dețină influență. Vestea bună este că multe dintre persoanele încadrate în această categorie au primit din partea lui Dumnezeu o doză considerabilă de bun-simț.
Însă, atunci când asemenea persoane simt nevoia de articulare vocală și de impunere a alegerilor lor în dreptul celorlalți, este setat cadrul pentru o furtună de context, iar dialogul surzilor poate fi deja instaurat, deoarece această categorie, atunci când devine combativă, dereglează în mod consistent pacea socială. De la zgomotul de fond agresiv până la hărțuirea sau agresarea celor care gândesc diferit (mă rog, e mult spus diferit, având în vedere că tipul de personalitate abordat sub acest subtitlu nu prea gândește) s-a dovedit de foarte multe ori a nu fi o cale prea lungă. Iar zgomotul de fond poate fi foarte ușor amplificat de mulțimea vocilor. În acest context, vă invit să vă proiectați pe retină furia dezlănțuită a mulțimii care a cerut răstignirea lui Isus: analiză puțină spre deloc, dar foarte mulți decibeli și alegeri greșite, pe fondul absenței gândirii.
3. Nu cred și nu gândesc
Alăturarea aceasta este teribilă. Gândiți-vă (sic!): avem de a face cu o persoană care nu face uz nici de credință și nici de gândire. Nu știm dacă le posedă, nu știm dacă își cunoaște starea, nu ne este cunoscut gradul în care folosește credința și gândirea, în măsura în care le are, fie doza aceasta cât de insignifiantă. Însă modul în care se raportează la viață, la realitate și la valori ne conduce la concluzia că premisele exersării credinței și gândirii sunt minime.
Prezența, dar mai cu seamă reacția sau (non-)activitatea acestor persoane, perturbă dialogul interreligios, întrucât ele sunt lipsite de un sistem referențial. Necrezând și negândind, pot produce multă tulburare în jur.
4. Nu cred, dar gândesc
În această categorie destul de larg răspândită, putem identifica veritabili nobili ai gândirii, care resping sau neagă existența credinței ori, mai degrabă, afirmă absența ei în procesul lor de analiză a vieții și a mecanismelor sale, făcând din aceasta o virtute. În cele mai multe cazuri, beneficii uriașe pot fi aduse echilibrului social când oamenii gânditori și neîncrezători sunt mânați de bune intenții. Contribuția lor poate fi copleșitoare în setarea unui cadru propice asigurării libertății de conștiință.
Uneori, s-a dovedit totuși că astfel de oameni pot genera dezechilibre în societate atunci când se înrădăcinează activ într-o gândire aridă, fără a deține suculența transformatoare și roditoare a credinței, împotrivindu-se fățiș și răutăcios celor care profesează o credință sau alta.
5. Cred, dar nu gândesc
Deși ar părea contraintuitiv, aceasta este o tendință modernă tot mai accentuată, generată de fragilizarea gândirii prin consumul ridicat de televiziune, iar mai nou, de abundența platformelor sociale. Creștinismul nu face excepție, fiind și el profund afectat.
Nu mică mi-a fost surprinderea, în urmă cu mulți ani de zile, aflându-mă în apropierea unui cunoscut și (mult prea) longeviv rector al unei universități foarte cunoscute din România, să-l aud afirmând că în Biblie este scris „crede și nu cerceta”! Desigur, aceasta este o frază care nu se regăsește în textul sacru al Sfintei Scripturi. Se pare că domnia sa, într-adevăr, nu cerceta, dar credea. Însă, fără doar și poate, se afla în eroare.
Din păcate, o astfel de abordare este des regăsită printre credincioși: au ajuns să creadă (ceva, orice, nici nu mai contează), fără a mai gândi, prioritizând în mod profund eronat o falsă și păguboasă credință. Aceasta nu este o credință oarbă, ci una orbită de idolatrizarea credinței descărnate de gândirea care vine, ce să vezi, de Sus. Ei bine, abia aceasta este o mare provocare pentru libertatea de conștiință în lumea contemporană: credincioșii care nu (mai) gândesc obstrucționează interacțiunile din arena libertăților de orice fel, erijându-se în instanțe morale implacabile, deoarece ei… cred.
„Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Marcu 9:24) este rugăciunea credinciosului sincer, aflat în căutarea combustibilului interior al credinței. Credincioșii negânditori ar mai avea doar câteva cuvinte de adăugat pentru a-și duce rugăciunile (este nevoie de multe) la bun sfârșit: „Cred, Doamne! Ajută negândirii mele!”
6. Cred și gândesc
Bineînțeles că aceasta este cea mai dezirabilă combinație: în fața alegerilor proprii să sosești cu credința și gândirea la purtător. De altfel, este o formă de sublimare spirituală și intelectuală, o stare de grație existențială în care credinciosul gânditor (sau gânditorul credincios) poate fi adus doar de Dumnezeu. Când cele două, credința și gândirea, se nasc și se împletesc în inima și în mintea noastră, ca daruri din partea lui Dumnezeu, ne este oferită posibilitatea ca, prin Duhul Sfânt, să putem analiza realitățile înconjurătoare și lumea ideilor abstracte totodată, într-un cadru filtrat de o rațiune sfințită, având o înțelegere cristalină a trecutului, dar și cu posibilitatea unor reflecții rațional-profetice asupra viitorului pe termen mediu și lung. Acestea vor fi, desigur, întemeiate pe Cuvântul lui Dumnezeu.
Cine crede și gândește trebuie să se lase cuprins de „credința lui Isus” (Apocalipsa 14:12) și de „gândul lui Hristos” (vezi Filipeni 2:5), ceea ce înseamnă că el devine o ființă ancorată în timpul prezent, cu o înțelegere onestă a trecutului și cu o studiată prudență escatologică. Cartezianul cogito, ergo sum (gândesc, deci exist) devine, astfel, în Hristos, credo et cogito, ergo sum (cred și gândesc, deci exist).
Alegerile, deși dificile, vor deveni asumate așadar și concentrate asupra moralei creștine, urmărind binele comun, dar mai ales făcând apel la voința lui Dumnezeu și ascultând de El. Binecuvântat este cel care crede și gândește, întrucât, pentru el, alegerile sunt expresia deciziilor izvorâte dintr-un sistem spiritual și intelectual integrat, în care preceptele divine reprezintă fundamentul, dar și finalitatea actului decizional. Libertatea de conștiință are numai de câștigat prin articularea vocilor și acțiunilor celor care cred și gândesc.
A alege, bazat pe credință și gândire
Profesarea credinței și exersarea gândirii ne oferă atuuri incontestabile atunci când trebuie să alegem. Aceasta este o chestiune de responsabilitate față de noi înșine, față de familie, față de biserică și față de societate. Dar, mai presus de toate, suntem răspunzători înaintea lui Dumnezeu, pe care Îl putem ruga să ne înzestreze corespunzător cu credință și gândire, astfel încât să putem alege ceea ce este sfânt, drept și bun. Cu atât mai mult cu cât în domeniul provocărilor libertății de conștiință din contemporaneitate suntem obligați să petrecem timp în propria ființă, deoarece, după cum am arătat, acolo se nasc alegerile, la intersecția dialogului dintre credință și gândire. Indiferent dacă sunt bune sau rele, consecințele propriilor alegeri au impact asupra noastră, dar și asupra arhitecturii sociale a libertății de conștiință. Să credem (în) ce trebuie, să gândim ce trebuie și să alegem asumat, cu conștiința curată.