De la cădere la restaurare: dinamica libertății umane

De la cădere la restaurare:

DINAMICA LIBERTĂȚII UMANE

Într-o lume în care cuvintele „libertate”, „adevăr” și „moralitate” aproape că nu-și mai găsesc locul, copiii lui Dumnezeu le caută sensul cu atât mai mult, bine știind că se află într-un proces din care vor să iasă biruitori, în ciuda provocărilor moderne tot mai elaborate.

Când pune în discuție problema libertății, Isus spune: „Veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va face slobozi” (Ioan 8:32). Prin cuvântul adevăr, Ioan se referă la cele privitoare la Dumnezeu și atitudinea omului față de El. Putem cunoaște adevărul din trei surse, și acestea trei una sunt: 1) Isus, care era plin de adevăr (Ioan 1:14), adică Însuși Adevărul (Ioan 14:6), El descoperind realitatea divină; 2) Sfânta Scriptură, sau Cuvântul lui Dumnezeu, care este definit ca fiind adevărul (Ioan 17:17), din care obținem cunoaștere despre Dumnezeu și despre voia Sa cu privire la om; 3) Duhul Sfânt, care ne călăuzește în tot adevărul (Ioan 16:13).

Biblia nu se referă la libertate în sens filozofic (care implică autonomia totală de gândire a persoanei, indiferent de presiuni și împrejurări), și nici în sens psihologic (capacitatea de a nu reacționa mecanic la impulsuri, frici și presiuni, sau capacitatea de stăpânire de sine). Din perspectivă biblică, libertatea este capacitatea omului de a alege între viață și moarte, între bine și rău (Deuteronomul 30:15), între adevăr și fals, între ascultarea și neascultarea de Dumnezeu, cu precizarea că decidentul este răspunzător pentru consecințele alegerii sale.

Această libertate, numită și liberul-arbitru, este interioară, plasată în forul lăuntric, și este morală pentru că se referă la alegerea între bine și rău și pentru că implică responsabilitate. Persoana care are libertate morală este liberă, în sensul că nu este dependentă de nimic și de nimeni în exercitarea alegerii, dar aceasta nu înseamnă că este autonomă în existența sa.

Libertatea poate fi înțeleasă numai în raport cu identitatea. Cine credem că suntem determină alegerile noastre. Când considerăm că suntem produsul întâmplării, viața este lipsită de sens și libertatea de alegere devine nesemnificativă. Dimpotrivă, dacă avem convingerea că suntem creați și iubiți de Dumnezeu, viața are sens, înțelegem că avem demnitate și alegerile vor fi aliniate identității pe care o avem și pe care vrem să o dezvoltăm sau, dacă nu ne simțim confortabil cu această identitate, avem libertatea de a face alegeri contrare.

Dinamica libertății și identității

Identitatea umană și libertatea morală pot fi bine înțelese atunci când le analizăm în dinamica lor de-a lungul istoriei omenirii, și anume, înainte de căderea în păcat, după căderea în păcat și după restaurarea prin Isus Hristos.

Libertatea și identitatea înainte de păcat

Adevărul despre identitatea și libertatea umană își are originea în faptul că omul este creat de Dumnezeu și „după chipul lui Dumnezeu” (Geneza 1:27). Din acest fapt derivă demnitatea umană, care este inerentă ființei umane, adică este parte integrantă, esențială și nedespărțită de aceasta. Demnitatea umană este inalienabilă, nu poate fi înstrăinată sau cedată și este inviolabilă, de neatins.

Faptul că omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu nu înseamnă că este Dumnezeu, ci că a fost creat asemănător în câteva aspecte esențiale ale ființei sale. Astfel, prin creațiune, omul se aseamănă cu Dumnezeu în caracter și în faptul că are rațiune, conștiință morală și capacitatea de a face alegeri morale.

Înainte de căderea în păcat, chipul lui Dumnezeu se reflecta în om prin:

Caracterul sfânt și iubitor. Dumnezeu este sfânt (Leviticul 11:44). Sfințenia Sa implică separarea de păcat și de rău (Psalmii 92:15). Sfințenia lui Dumnezeu este o trăsătură a caracterului Său. De aceea omul creat era sfânt (1 Petru 1:16). Și pentru că Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4:8), El i-a dat omului capacitatea de a iubi.

Rațiune. Omul a fost creat având capacitatea de a cunoaște, a gândi logic, a înțelege sensul și legătura fenomenelor.

Conștiință morală. Omul putea să facă distincție între bine și rău.

Capacitatea de alegere, sau liberul-arbitru. Omul putea să aleagă binele sau răul, ascultarea sau neascultarea de Dumnezeu. Această capacitate a omului se bazează pe rațiune și pe conștiința morală, implicând responsabilitatea pentru consecințele alegerilor.

În ceea ce privește caracterul, „omului i-a fost dăruită capacitatea de a se dezvolta într-o măsură nelimitată” (1MCP 9.1). El avea libertate interioară nealterată și „nu avea nicio tendință de a înțelege, evalua sau decide spre rău” (PP 49.2).

Scopurile libertății înainte de păcat erau: (1) să dezvolte o relație de iubire reală cu Dumnezeu, pentru că iubirea nu poate exista fără libertate, (2) să-i dea omului posibilitatea de ascultare voluntară de Legea lui Dumnezeu, (3) să-i permită dezvoltarea caracterului moral, pentru că libertatea permitea creșterea și maturizarea morală în comuniune cu Dumnezeu și (4) pentru administrarea responsabilă a creației, cum reiese din Geneza 1:28: „Stăpâniți peste […] orice viețuitoare.”Deci, înainte de căderea în păcat, libertatea trebuia să-l ajute pe om să prezerve viața, armonia și dezvoltarea morală.

Libertatea afectată de păcat

Prin căderea în păcat, natura umană devine înclinată spre rău. „Întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele” (Geneza 8:21), cunoașterea lui este parțială (1 Corinteni 13:9), mintea e fără pricepere (Romani 1:28,31) și în viața zilnică omul „înăbușă adevărul în nelegiuirea” lui (Romani 1:18). Toate acestea împiedică sau frânează alinierea voinței umane la voia descoperită a lui Dumnezeu. Mai mult chiar, Domnul Isus spune că omul devine „rob al păcatului” (Ioan 8:34). El nu mai face ceea ce vrea, ci ceea ce îi dictează percepțiile eronate, fricile, dependențele, tradițiile, obiceiurile rele etc., mai concis, ceea ce-i pretinde păcatul. Cu toate acestea, asemănarea cu chipul divin nu dispare din om, dar este distorsionată.

Dumnezeu îi cere omului să cerceteze duhurile folosind rațiunea și conștiința morală, să aleagă să facă voia Sa câtă vreme nu este prea târziu. Aceasta înseamnă că, după cădere, omul continuă să aibă rațiune, conștiință morală și voință, dar acestea sunt limitate și profund deteriorate. Poate alege să se întoarcă la Dumnezeu, dar nu poate trăi în ascultare de El, pentru că natura sa coruptă are nevoie de o transformare pe care nu o poate realiza singur. El nu mai are puterea morală deplină pentru trăirea neprihănirii.

Astfel, scopurile libertății în condițiile păcatului sunt: (1) a alege între bine și rău, omul rămânând responsabil pentru deciziile sale, (2) a răspunde la chemarea lui Dumnezeu, omul putând accepta sau respinge harul divin, (3) a urmări formarea caracterului prin alegeri, bine știind că deciziile modelează caracterul moral, și (4) a exercita responsabilitatea morală.

În această etapă, libertatea este limitată de natura păcătoasă, dar rămâne esențială pentru relația cu Dumnezeu.

Libertatea restaurată prin Hristos

Biblia ne învață că mântuirea nu constă doar în iertare, ci și în restaurarea voinței și a caracterului.

„Voința […] este puterea de decizie care lucrează în fiii oamenilor, spre ascultarea sau neascultarea de Dumnezeu” (5M 513.1). Când voința este așezată de partea Domnului, Duhul Sfânt ia această voință și o face una cu voința divină (2MCP 697). El „îndepărtează păcatul, umple golul, reînnoiește mintea, și aceasta devine tot mai capabilă să cunoască și să înțeleagă Legea lui Dumnezeu, căci „unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (2 Corinteni 3:17). Voința este astfel întărită să se alinieze voinței divine. Prin lucrarea de restaurare a chipului lui Dumnezeu în om, voința nu este distrusă, ci eliberată.

Scopul lui Isus este ca prin planul de mântuire să restaureze chipul moral al lui Dumnezeu în om. El declară: „Adevărul vă va face liberi”, ceea ce înseamnă că adevărul pe care îl propovăduiește Hristos aduce libertatea. Cum face aceasta? (1) Îndreptățirea ne eliberează de vina păcatului și de frica pedepsei; (2) sfințirea ne eliberează de robia corupției. Prin coruperea naturii umane produsă de păcat, omul a fost împiedicat să-și exercite slujirea în libertate perfectă și a fost constrâns la sclavie completă, dar prin sfințirea vieții suntem eliberați de sub puterea păcatului; (3) adevărul Evangheliei ne eliberează de jugul Legii ceremoniale și de poverile tradițiilor; (4) cunoașterea adevărului că suntem creați după chipul lui Dumnezeu, că Isus a început și va duce la bun sfârșit restaurarea chipului divin, ne eliberează de complexul de inferioritate sau de superioritate; (5) adevărul că Isus, care are „toată puterea în cer și pe pământ”, este cu noi „în toate zilele până la sfârșitul veacului” ne face liberi de frici și prejudecăți; (6) faptul că Duhul Sfânt ne călăuzește în tot adevărul este menit să ne scape de greșeli și de învățături false.

Restaurarea chipului lui Dumnezeu în om este un proces

Biblia afirmă că refacerea chipului moral al lui Dumnezeu în om este un proces în derulare aici, pe pământ, prin mijloacele harului, care va fi finalizat la venirea Domnului. Astfel, Pavel spune că omul cel nou cu care ne-am îmbrăcat „se înnoiește spre cunoștință, după chipul Celui ce l-a făcut” (Coloseni 3:10), că suntem transformați continuu „din slavă în slavă” (2 Corinteni 3:18) și că omul nostru lăuntric „se înnoiește zi de zi” (2 Corinteni 4:16).

Este încurajator că, prin lucrarea de refacere a chipului lui Dumnezeu, fiecare creștin are posibilitatea să experimenteze prin credință pacea, echilibrul, clarviziunea și să exercite, prin ceea ce este, o puternică influență asupra celor din jur, fiind martor al lui Dumnezeu și al Împărăției Sale.

Eroii credinței și martirii au experimentat o astfel de creștere în asemănarea cu Dumnezeu. Ei au ajuns să aibă „o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd” (Evrei 11:1). Iosif a ajuns să aibă o bunătate ca bunătatea lui Dumnezeu. Daniel și tovarășii săi se identificaseră atât de mult cu adevărul, încât au mers în groapa cu lei și în cuptorul încins cu pace în suflet, iar Jan Hus a refuzat să retracteze și a murit cântând psalmi în mijlocul flăcărilor. Eroii credinței sunt o dovadă de creștere a întipăririi chipului moral al lui Hristos în ei până aproape de identificare. Învățăturile și modelul Domnului Isus, exemplul eroilor credinței și mesajul sigilării din Apocalipsa, capitolul 7 și 14:1-5 sugerează că restaurarea identității și dezvoltarea unui caracter asemenea lui Isus este o alegere rezonabilă pentru orice creștin. Noi putem alege o identificare cu adevărul prin toate mijloacele harului.

Provocări vechi și noi în vremea sigilării

Din doctrina sigilării și a sigiliului Viului Dumnezeu înțelegem că sigiliul pe care credincioșii îl vor primi pe frunțile lor este mai mult decât un semn exterior. Într-adevăr, Sabatul zilei a șaptea este aspectul vizibil, dar în sens profund sigiliul se referă la caracterul modelat după chipul lui Dumnezeu. Acest semn atinge ființa umană în integralitatea sa, până în cele mai profunde aspecte (morale, spirituale, psihologice și biologice). El se referă la o identificare totală cu adevărul, o aliniere cu Legea, care este copia caracterului lui Dumnezeu, și la o totală dependență de Duhul Sfân, simbolizată prin primirea plinătății Duhului.

Și semnul fiarei reprezintă mult mai mult decât un semn exterior. Este vorba despre modelarea după chipul tatălui minciunii. Semnul acesta atinge întreaga natură a închinătorilor fiarei. Toate gândurile lor sunt îndreptate mereu numai spre rău (Geneza 6:5).

Chemarea „ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu” (Apocalipsa 18:4) recunoaște, pe de o parte, puterea de influență profundă a mediului asupra identității individului neveghetor și cu discernământ diminuat, modelându-i caracterul prin expunere repetată. Pe de altă parte, această chemare are scopul de a-i încuraja pe creștini să acorde mai mult timp de supunere la mijloacele de modelare ale cerului.

Știm că Satana are experiență în conducerea de oști de mii de ani. El este capabil să organizeze atacuri pe multe niveluri și din multe direcții, astfel încât să-și atingă scopul. În plus, el lucrează cu metode necinstite. Aceasta înseamnă că, pentru a i te opune, trebuie să ai un aliat mai puternic decât el, ale cărui instrucțiuni să le urmezi în cele mai mici detalii. Ellen White adaugă că Satana nu ne poate citi gândurile, dar ne vede faptele și ne aude cuvintele, iar, din îndelungata cunoaștere a familiei umane, poate să-și conceapă și să-și calibreze ispitele pentru a profita de vulnerabilitățile noastre.

Din Biblie, în general, și din doctrina sigilării, în special, precum și din viața de zi de zi, observăm că sunt lucruri care, dacă le facem în mod repetat, declanșează sau generează unele mecanisme care afectează însăși esența umanității noastre, discernământul și voința. De aceea nu trebuie să le facem pentru a nu deteriora și mai mult capacitatea de a ne conforma voinței lui Dumnezeu.

Folosite cu măsură, tehnologiile digitale și algoritmii pot fi o binecuvântare. Dar să nu uităm că aceștia sunt creați să capteze și să mențină atenția, determinând fragmentarea gândirii și reducerea puterii de concentrare pe o singură sarcină, afectând memoria.

Algoritmii platformelor digitale pot influența opiniile, emoțiile și deciziile prin repetarea mesajelor, confirmarea prejudecăților și stimularea emoțiilor puternice. Voința este slăbită prin stimulare constantă, folosind tehnici cum ar fi cea a reciprocității sau cea a angajamentului gradual, ori utilizând tehnologii proiectate să activeze sistemul de recompensă al creierului.

Pentru a trăi în adevăr, Biblia ne învață să luăm seama ca nimeni să nu ne „fure cu filozofia și cu o amăgire deșartă” (Coloseni 2:8) și, bineînțeles, nici cu tehnici sau cu tehnologii. Pentru a birui, trebuie să exercităm stăpânirea de sine, după exemplul sportivilor care „se supun la tot felul de înfrânări” (1 Corinteni 9,25).

În concluzie:

Avem o natură coruptă, înclinată spre rău, și Satana luptă să ne facă după chipul lui. Dar mijloacele harului sunt suficiente pentru a ne restaura caracterul dacă Îl alegem pe Dumnezeu.
Este bine să folosim tehnologiile și descoperirile moderne, ele putând fi adevărate binecuvântări, însă să veghem pentru ca acestea să nu ne jefuiască libertatea, și să zădărnicească lucrarea restauratoare pe care Isus a început-o în noi.
După ce am primit iertarea și înfierea în Numele lui Isus, „să ne ducem sfințirea până la capăt, în frică de Dumnezeu”(2 Corinteni 7:1), bizuindu-ne pe ajutorul Său.
Să privim tot mai mult la El prin studiu și meditație și să stăruim în rugăciune pentru ajutor divin.
Să nu pierdem niciodată din vedere ținta la care trebuie să ajungem, asemănarea cu Hristos, pentru a reflecta slava Sa.