RISCURILE
libertății
„Nu ți-am dat Eu oare porunca aceasta:
«Întărește-te și îmbărbătează-te»?
Nu te înspăimânta și nu te îngrozi, căci Domnul Dumnezeul tău
este cu tine în tot ce vei face.”
Iosua 1:9
Libertatea este unul dintre cele mai dorite daruri ale unei societăți. Și totuși, istoria biblică arată că perioadele de libertate nu sunt lipsite de pericole. Uneori, tocmai atunci când presiunea dispare, apar riscuri mai subtile: uitarea, respingerea autorității și fuga de responsabilitate.
Trăim vremuri tulburi. Lumea din jurul nostru fierbe, iar incertitudinea pare să definească tot mai mult prezentul. În acest context, libertatea religioasă rămâne unul dintre cele mai prețioase daruri pe care Biserica din România le-a dorit mult timp și pe care, în ultimele decenii, le-a primit, atât pentru indivizi, cât și pentru comunitate. Privind în urmă, nu știm dacă am fost pe deplin pregătiți să gestionăm o asemenea valoare. Ușile s-au deschis, iar din punct de vedere religios Biserica a putut face lucruri deosebite. Desigur, există și lucruri care puteau fi făcute și altfel. Au existat ezitări, dar există și experiențe care stau ca mărturie a unei relații puternice cu Dumnezeu.
Istoria oferă lecții, iar o privire retrospectivă ne face recunoscători pentru drumul pe care Dumnezeu ne-a condus. În același timp, Scriptura arată că libertatea nu elimină pericolul spiritual. Dimpotrivă, ea aduce uneori riscuri noi și mai subtile. Unul dintre cele mai frecvente riscuri ale libertății este uitarea.
Uitarea
Uitarea este unul dintre cele mai mari pericole ale libertății religioase și de conștiință. Istoria biblică arată cât de repede poate slăbi memoria spirituală chiar și după cele mai impresionante intervenții ale lui Dumnezeu. Poporul Israel experimentase eliberarea din robia Egiptului, trecerea miraculoasă a Mării Roșii și călăuzirea divină în pustie. Și totuși, la scurt timp după aceste evenimente, în timp ce Moise era pe munte în prezența lui Dumnezeu, poporul a început să uite. Scriptura surprinde această cădere printr-o afirmație scurtă și dramatică: „Foarte curând s-au abătut de la calea pe care le-o poruncisem Eu” (Exodul 32:8).
În absența liderului vizibil și sub presiunea nerăbdării, experiențele recente cu Dumnezeu au fost împinse în plan secund. Poporul a adunat aurul și l-a aruncat în foc, iar justificarea lui Aaron a devenit aproape absurdă: „Eu le-am zis: «Cine are aur să-l scoată!» Și mi l-au dat; l-am aruncat în foc și din el a ieșit vițelul acesta” (Exodul 32:24). În locul credinței s-a instalat o religiozitate confuză, în care experiența cu Dumnezeu era reinterpretată după dorințele oamenilor.
Episodul ridică o întrebare incomodă: cum a fost posibil ca un popor care văzuse marea despicându-se și fusese martor la atâtea minuni să uite atât de repede? Dar întrebarea nu rămâne doar în trecut. Ea se întoarce inevitabil spre noi. Nu cumva libertatea de care ne bucurăm astăzi ascunde același risc al uitării?
Ellen White surprinde foarte clar acest pericol atunci când scrie: „Nu avem a ne teme de nimic pentru viitor, decât de a uita felul în care ne-a condus Domnul și lecțiile pe care ni le-a oferit El în istoria noastră.” (Schițe din viața mea, p. 196)
Pentru noi, ca așteptători ai revenirii lui Hristos, întrebarea devine inevitabilă. Biblia, cartea care în vremuri tulburi era prețuită și uneori plătită chiar cu viața, mai ocupă astăzi același loc? Câți își mai rezervă astăzi timp pentru citirea ei? Studiul Școlii de Sabat, scrierile Spiritului Profetic, ora de rugăciune și sfințenia Sabatului sunt daruri ale libertății religioase. Și totuși, peste unele dintre ele pare că s-a așternut, încet, praful uitării. Experiența trecutului ne cheamă la vigilență. Libertatea trebuie însoțită de memorie spirituală. Doar amintindu-ne drumul pe care Dumnezeu ne-a condus putem păstra sensul adevărat al libertății.
Autoritatea
Cartea Judecătorii descrie una dintre cele mai confuze perioade din istoria poporului Israel. Autorul biblic rezumă această stare printr-o afirmație devenită celebră: „Pe vremea aceea, nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea” (Judecătorii 21:25).
În absența unei autorități recunoscute și în contextul îndepărtării de Legea lui Dumnezeu, viața spirituală și morală a poporului a alunecat spre haos. De-a lungul istoriei, această tendință a reapărut în diferite forme. Dorința de independență personală poate deveni uneori punctul de plecare pentru atitudini care slăbesc unitatea comunității. Uneori, ele izvorăsc din greșeli personale sau din păcate ascunse; alteori sunt rezultatul indiferenței, al lipsei unei evaluări personale sau al îngropării talentelor încredințate de Dumnezeu.
Manifestările unui asemenea spirit pot fi diverse. Ele pot apărea sub forma criticii permanente, a cultivării unui spirit independent, a retragerii din responsabilitățile comunității sau a inițierii unor acțiuni alternative. În alte situații, ele pot îmbrăca forme religioase exagerate sau mistice, în care zelul aparent ascunde refuzul ordinii și al responsabilității. În forma lor cea mai gravă, aceste tendințe pot conduce la separare și la acțiuni de divizare.
Ellen White a avertizat în repetate rânduri asupra pericolului unor astfel de atitudini, mai ales în contextul timpului sfârșitului. Ea a făcut apel la claritate, echilibru și respectarea ordinii în biserică, arătând că spiritul pocăinței autentice se manifestă și printr-o atitudine de cooperare și subordonare. Viața ei oferă și un exemplu practic în acest sens. Deși nu a ezitat să spună adevărul și să mustre atunci când situația o cerea, ea a manifestat respect față de conducerea bisericii chiar și atunci când anumite decizii i-au adus dificultăți personale. Experiența din Australia rămâne o mărturie clară a acestui spirit.
Libertatea nu înseamnă absența regulilor. Ea are propriile legi, iar ignorarea lor nu produce libertate autentică, ci deschide drumul spre anarhie și haos.
Respingerea responsabilității
Biblia descrie foarte sugestiv această etapă prin pilda fiului risipitor. Într-un anumit sens, parabola reia, într-o formă familială și ușor de înțeles, drama primei răzvrătiri din Eden. Dorința de libertate este prezentată aici ca o dorință de independență față de autoritatea tatălui și față de responsabilitățile pe care le presupune relația cu el. Cererea fiului este dramatică. În contextul cultural al vremii, moștenirea se împărțea după moartea tatălui. Prin cererea lui, fiul spune implicit: „Vreau partea mea acum”, adică „vreau să trăiesc ca și cum tatăl meu ar fi deja mort”. În această cerere se ascunde aceeași tentație veche a omului: libertate fără responsabilitate.
Această mentalitate se regăsește și în societatea contemporană. Cultura modernă preferă adesea un Dumnezeu îndepărtat și promovează o viață în care fiecare își stabilește singur regulile. Programul personal, satisfacția imediată și autonomia absolută devin priorități. Biblia descrie însă rezultatul unei asemenea vieți printr-o formulare simplă – „a risipit tot”. Libertatea fără responsabilitate duce inevitabil la risipire. Decăderea fiului este dramatică. Cel care fusese fiu ajunge să tânjească după hrana porcilor. Viața fără responsabilitate îl coboară pe om sub nivelul demnității pentru care a fost creat.
Totuși, parabola nu se oprește aici. Momentul decisiv apare atunci când fiul „își vine în fire” și își asumă responsabilitatea pentru propria alegere. Răspunsul cerului este surprinzător. Tatăl pregătește ospățul, îi oferă haina cea mai bună, îi pune inelul pe deget și încălțăminte în picioare. Aceste gesturi vorbesc despre restaurarea deplină: iertare, demnitate și reintegrare în familie.
Libertatea adevărată nu se găsește în fuga de responsabilitate, ci în întoarcerea la relația cu Tatăl. Istoria biblică oferă și exemple contrastante. Viața lui Iosif arată ce se întâmplă atunci când omul alege responsabilitatea și dependența de Dumnezeu chiar în circumstanțe dificile. Deși a trecut prin nedreptate și suferință, fidelitatea lui l-a ridicat pe culmile istoriei și ale planului divin. În același timp, libertatea poate ascunde și alte pericole subtile: diplomația interesată, relativismul moral, egoismul sau lipsa disciplinei. Toate acestea pot hrăni un individualism extrem, care rupe legătura dintre libertate și responsabilitate.
Ce este de făcut?
După toate aceste riscuri ale libertății – uitarea, respingerea autorității și refuzul responsabilității –, întrebarea firească este: ce este de făcut? Răspunsul a fost deja rostit la începutul acestei reflecții, în cuvintele pe care Dumnezeu i le-a adresat lui Iosua.
Istoria biblică arată că declinul spiritual urmează adesea un drum clar: mai întâi oamenii uită lucrările lui Dumnezeu, apoi resping autoritatea Lui, iar în cele din urmă refuză responsabilitatea credinței.
Dar Scriptura arată și drumul restaurării. Biblia ne oferă un răspuns simplu și profund prin experiența lui Iosua. Viața lui arată că adevărata libertate nu se construiește prin independență față de Dumnezeu, ci prin credincioșie față de El. Timp de aproape patruzeci de ani, Iosua a slujit cu discreție, fără să fie în prim plan. A fost martor al experiențelor poporului în pustie și a învățat lecțiile credinței în tăcere. Atunci când a fost trimis ca iscoadă în Canaan, Iosua a privit realitatea prin ochii credinței. În timp ce alții vedeau obstacole și imposibilități, el vedea promisiunile lui Dumnezeu și viitorul pregătit de El. Momentul în care Iosua este chemat să conducă poporul marchează o nouă etapă. Dumnezeu îi spune cuvinte care au rămas peste veacuri ca o chemare la curaj și credință: „Nu ți-am dat Eu oare porunca aceasta: «Întărește-te și îmbărbătează-te»? Nu te înspăimânta și nu te îngrozi, căci Domnul Dumnezeul tău este cu tine în tot ce vei face” (Iosua 1:9).
Experiența lui Iosua sugerează câțiva pași esențiali pentru cei care trăiesc libertatea credinței: evaluarea sinceră a propriei vieți, pocăința autentică, renunțarea la individualism și curajul de a merge înainte cu încredere în Dumnezeu. În cele din urmă, viitorul nu depinde doar de contextul în care trăim, ci de relația noastră cu Dumnezeu. El este Cel care deschide și închide uși și Cel care conduce istoria.
Nu libertatea este pericolul, ci uitarea Celui care ne-a dăruit-o. Adevărata libertate nu înseamnă să facem tot ce vrem, ci să mergem pe drumul pe care Dumnezeu îl deschide înaintea noastră.