Timp de citire: 9 minute

Într-un studiu anterior am argumentat că, în cadrul cărții Daniel, se pot identifica analogii între viața profetului și viața lui Mesia. Scrierile Noului Testament susțin această observație, surprinzând mai multe corespondențe între destinul profetului și experiența trăită de Isus pe pământ. Corespondențele pot fi observate în ceea ce privește numele, devoțiunea, lucrarea publică, destinul și învățătura celor doi.

Apelativ

Cu toate că numele diferă – „Daniel înseamnă „Dumnezeu este judecătorul meu”, pe când „Isus” înseamnă „Salvatorul” –, apelativele cu care ființele cerești li se adresează ambelor personaje sunt foarte asemănătoare. În cazul profetului, îngerul trimis pentru a-i oferi explicații îl numește „preaiubit și scump” (Daniel 9:23; 10:11) și „preaiubit” (Daniel 10:19). În cazul lui Isus, Dumnezeu I se adresează printr-un limbaj asemănător, de exemplu „preaiubit”, cu ocazia botezului (Matei 3:17; Marcu 1:11; Luca 3:22) și cu ocazia schimbării la față (Matei 17:5; Marcu 9:7; cf. 2 Petru 1:17).[1]

De asemenea, apelativul „fiul omului” a fost folosit în dreptul ambelor personaje. Adresându-i-se profetului, îngerul interpret utilizează expresia „fiul omului” (Daniel 8:17). Este semnificativ de remarcat că însuși Daniel descrie identitatea lui Mesia folosindu-se de cuvintele „unul ca un fiu al omului” (Daniel 7:13). Isus nu doar că își asumă apelativul (vezi Marcu 13:26; 14:62; Matei 24:30; 26:64; Luca 21:27)[2], ci își construiește mesajul public cu privire la identitatea Sa în jurul acestuia. El a ales să facă referire la Sine utilizând preponderent expresia „Fiul omului” (Matei 16:13; 19:28; Marcu 2:27-28; Ioan 3:13; 12:34 etc.). Cel mai probabil, preferința a fost motivată teologic, expresia subliniind identificarea lui Isus cu rasa umană.

Devoțiune

O trăsătură dominantă a spiritualității profetului este aceea de om al rugăciunii. El s-a rugat cu consecvență, atât în perioadele liniștite ale activității lui de la curte, cât și în cele tulburi. Crizele au fost întâmpinate pe genunchi. Decretul de moarte împotriva înțelepților Babilonului l-a determinat pe Daniel să se roage (Daniel 2:12,17-23). Tot astfel, atunci când viața îi era pusă în pericol dacă avea să înalțe rugăciuni unui alt dumnezeu în afara împăratului, profetul nu a renunțat la obiceiul lui și s-a rugat cum „făcea și mai înainte” (Daniel 6:10). Temerile sale cu privire la viitorul poporului Israel au fost abordate în același mod. Nu doar că Daniel a căutat iluminare prin rugăciune pentru a înțelege ce le rezervă viitorul, ci el a și mijlocit pentru fărădelegile poporului, identificându-se cu acesta (Daniel 9:4-19).[3]

Isus, de asemenea, a fost un om al rugăciunii. La fel ca Daniel, El a întâmpinat provocările misiunii Lui pe pământ având comuniune cu Tatăl. Isus se retrăgea deseori în liniștea naturii și, în atmosfera rugăciunii, lua decizii majore (Matei 14:23). Într-un asemenea context au fost aleși cei doisprezece apostoli (Luca 6:12-16; Marcu 3:13-19). Tot așa S-a pregătit pentru apogeul lucrării Sale. Decizia de a-Și întinde mâinile pe cruce a fost obținută în agonie, în rugăciune (Luca 22:39-46). Și, nu în ultimul rând, viața de rugăciune a lui Isus a atras atenția ucenicilor. Ei au venit la El cu rugămintea: „Doamne, învață-ne să ne rugăm!” (Luca 11:1).

Atât Daniel, cât și Isus și-au ancorat viața de devoțiune în cuvintele revelate ale lui Dumnezeu prin profeți. Daniel a studiat cu atenție discursurile lui Ieremia – un profet contemporan cu el – care anunțau întoarcerea lui Israel din robie după 70 de ani. Daniel s-a raportat la această perioadă ca la o predicție sigură, venită din partea lui Dumnezeu (Daniel 9:1-2). Isus s-a raportat la profețiile mesianice și apocaliptice în același fel. Viața Și-a văzut-o ca o împlinire a acestora. El și-a început lucrarea publică cu mesajul: „S-a împlinit vremea” (Marcu 1:15). Cel mai probabil, Isus a făcut referire la discursul profetic din Daniel 9 în care s-a anticipat venirea lui Mesia. De asemenea, Isus Și-a ancorat discursul escatologic de pe Muntele Măslinilor în apocalipsa lui Daniel. Profetul nu doar că a fost menționat pe nume, ci Isus a făcut apel ca profețiile din cartea care-i poartă numele să fie citite și înțelese (Matei 24:15).

Pe lângă rugăciune și studiul Scripturilor, ambele personaje s-au raportat cu mare considerație la o altă disciplină spirituală, și anume postul. Pentru Daniel, abstinența totală[4] a fost mijlocul prin care și-a pregătit mintea să descifreze revelația cu privire la viitorul omenirii. Isus s-a raportat la post cu aceeași considerație. În pustie, timp de patruzeci de zile și patruzeci de nopți, Isus nu a mâncat pâine și nici nu a băut apă. Acesta a fost ambientul spiritual în care Și-a descifrat misiunea publică. Și tot într-un asemenea ambient al abstinenței, ambele personaje au primit descoperiri și au depășit situații de criză.

Lucrare publică

Atât Daniel, cât și Isus au avut parte de opoziție în lucrarea publică. Cu toate că a făcut parte din elita înțelepților Babilonului, profetul a fost într-o competiție constantă cu aceștia. Nu o singură dată, narațiunile creează un contrast evident între Daniel și înțelepții timpului. Încă de tânăr, el și-a surclasat competitorii prin înțelepciune, știință și pricepere (Daniel 1:17)[5]. Ba mai mult, datorită acestor virtuți, el și-a câștigat pe bună dreptate reputația în fața contemporanilor ca având în el duhul dumnezeilor celor sfinți. În timp ce competitorii lui înregistrează eșecuri sistematice, Daniel reușește cu succes să recupereze și să interpreteze visele lui Nebucadnețar (Daniel 2:1-49; 4:1-37) și să-i descifreze lui Belșațar scrierea codată de pe zid (Daniel 5:1-31). De asemenea, profetul surclasează elita vremii în integritate. Curăția morală a stârnit în cele din urmă invidie și a condus la un complot împotriva vieții lui.

Isus întâmpină și el împotrivire din partea elitei intelectuale a timpului. Lucrarea Sa publică a fost obstrucționată constant de către farisei, saduchei și preoții cei mai de seamă. Asemenea lui Daniel, în confruntările publice cu reprezentanții acestor categorii, Isus a excelat în modul în care a manifestat înțelepciune și integritate. Prezența acestor virtuți au atras boicot și, în final, uneltiri care au atentat la viața Lui. Indiferent de intensitatea ispitelor și a provocărilor, prin fapte și cuvinte, Isus a întruchipat înțelepciunea, știința și priceperea. Rezultatul a fost pe măsură: El a lăsat o mărturie durabilă că este umplut și călăuzit exclusiv de Duhul lui Dumnezeu.

Destin

Lucrarea publică a profetului se termină cu o experiență care oglindește finalul vieții lui Isus. Datorită calităților administrative și integrității de caracter a lui Daniel, împăratul Cirus plănuiește să-l facă responsabil peste toți oficialii de la curte. Planul stârnește împotrivire. În consecință, colegii de breaslă ai profetului pun la cale un complot care să-i cauzeze moartea. Planul este justificat cu argumente de natură religioasă și politică. Complicii au justificat că decretul pus la cale viza binele religios și politic al imperiului. Potrivit planului, împăratul urma să primească, pentru un timp limitat, închinare exclusivă. De asemenea, pentru disidenți decretul prevedea pedeapsa cu moartea. Daniel înfruntă decretul de moarte rugându-se. Adus în fața regelui și acuzat de trădare, Daniel rămâne integru. În cele din urmă, împăratul își dă seama de complotul pus la cale de către competitorii profetului. Împăratul chiar caută tertipuri legislative ca să-l scape. Cu toate acestea, fără temei și contrar spiritului legilor mezilor și perșilor, care protejau drepturile individului, Daniel este condamnat pe nedrept la moarte. Sfârșește aruncat într-o groapă cu lei, pe capacul căreia este așezat un sigiliu. Experiența însă nu se termină aici. Există și o dimineață a „învierii”. Venit în grabă la mormânt pentru a constata cum au decurs lucrurile peste noapte, împăratul îl primește înapoi pe slujitorul credincios „ca înviat din morți”. Nu este de mirare că finalul cărții Daniel se încheie cu asigurarea că, după odihna morții, va avea parte de învierea drepților care vor lua în stăpânire împărăția (Daniel 12:2,3,13).

Lucrarea publică a lui Isus se finalizează cu o experiență asemănătoare, dar cu mult mai dramatică. Asemenea lui Daniel, Isus a avut parte la finalul vieții de împotrivire acerbă din partea elitei intelectuale a timpului Său. Popularitatea Lui a stârnit invidie și integritatea de care a dat dovadă a fost o continuă mustrare pentru cei care complotau să-L omoare. Isus a întâmpinat complotul în rugăciune în Grădina Ghetsimani. Târât înaintea lui Caiafa, Pilat și Irod, El a fost învinuit pe nedrept de neloialitate față de împărat și dispreț față de sensibilitățile religioase ale timpului. Procesul lui Isus din tribunalul iudaic și cel roman a consemnat încălcări flagrante ale dreptului individual, stipulate în cele mai evoluate coduri de legi ale timpului, i.e., dreptul iudaic și dreptul roman. În zadar a încercat guvernatorul Pilat să-L scape. Isus a fost condamnat la moarte fără temei și, ulterior, executat. Trupul Lui a fost aruncat în mormânt, în „groapă” (Faptele 2:25-28,31). Dar a venit și dimineața învierii. Dacă în cazul profetului Daniel putem vorbi despre o întoarcere „ca din morți”, în cazul lui Isus se poate vorbi despre o înviere din moartea a doua. Realitatea depășește cu mult umbra.

De remarcat este și faptul că destinul lui Daniel și destinul lui Isus au fost strâns legate de lupta dintre bine și rău. Prezența îngerilor în experiențele lor de viață sugerează interesul major al lui Dumnezeu pentru lucrarea lor publică. Succesul slujirii amândurora urma să se răsfrângă pozitiv asupra destinului poporului, al templului și al cetății Ierusalim.

Învățătură

Analogiile dintre Daniel și Isus nu se limitează doar la experiența lor de viață. Există corespondențe multiple în ce privește învățătura lor, sugerând o influență directă între conținutul cărții Daniel și ideile teologice ale lui Isus. Această influență nu este întâmplătoare. Cartea Daniel este una dintre puținele cărți veterotestamentare la care Isus face referire pe nume. Mai mult decât atât, cuvintele Lui conțin un mesaj voalat pentru a fi studiat cu atenție: „De aceea, când veți vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel, așezată în Locul Sfânt – cine citește să înțeleagă! – atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munți” (Matei 24:15-16). Vom nota pe scurt câteva direcții în care se poate vedea cu ușurință influența apocalipsei lui Daniel asupra teologiei lui Isus.

O trăsătură distinctivă a cărții Daniel este prezența mai multor perioade cronoprofetice, de exemplu „o vreme, două vremi și o jumătate de vreme” (Daniel 7:25), „două mii trei sute de seri și dimineți” (Daniel 8:14), „o mie două sute nouăzeci de zile” (Daniel 12:11), „o mie trei sute treizeci și cinci de zile” (Daniel 12:12). O ultimă perioadă este profeția celor „șaptezeci de săptămâni”, la finalul căreia se anticipează venirea lui Mesia (Daniel 9:24-27). În această privință, și anume aceea de a fixa date specifice pentru evenimentele pe care le menționează, cartea este unică în literatura profetică. Semnificativ este faptul că Isus face aluzie la această profeție prin cuvintele Sale care, în mod programatic, anunță începerea lucrării publice pe acest pământ: „El zicea: «S-a împlinit vremea și Împărăția lui Dumnezeu este aproape. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie»” (Marcu 1:15). Cel mai probabil, Isus Și-a început conștient lucrarea publică în jurul anului 27 d.Hr. ca o împlinire a acestei profeții.

Pe lângă aluzia la „împlinirea vremii”, Isus adoptă învățătura cărții Daniel despre „împărăția lui Dumnezeu”. Evans observă că această temă este prezentă în discursurile lui Isus în însăși expresiile „împărăția lui Dumnezeu” și „împărăția cerurilor”, în accentul pe imanența acestei împă­rății, în caracterul ei misterios, care necesită reve­lația divină pentru a o descoperi, în imaginea pie­trei care sfărâmă, în expresia „fără ajutorul vreunei mâini”, în promisiunile făcute ucenicilor despre tronurile împărăției și în expresia „urâciunea pustiirii”.[6]

Escatologia lui Isus are la bază constelația de idei apocaliptice din cartea Daniel. Slujirea profetului a fost strâns legată de identificarea cu poporul Israel, cu viitorul acestuia, al templului și al Ierusalimului. Atunci când mijlocește pentru popor, profetul nu doar că se identifică cu acesta, ci cererile lui au în atenție și viitorul templului și al cetății. Nu este de mirare că, în revelațiile primite, destinul poporului, al cetății și al templului ocupă un loc esențial. Capitolul 7 din Daniel descoperă că sfinții vor suferi persecuții. Capitolul 8 adaugă un element nou: serviciul cultic de la templu este afectat. În capitolul 9, destinul poporului, al templului și al cetății se întrepătrund. Profeția anunță un viitor sumbru în dreptul fiecăruia. Ultimul discurs profetic, și anume cel din capitolele 10–12 din cartea Daniel, are în atenție poporul. Desfășurarea evenimentelor istoriei escaladează către un timp de strâmtorare „cum n-a mai fost de când sunt neamurile și până la vremea aceasta” (12:1).

Discursurile escatologice ale lui Isus împrumută aceleași accente. Viitorul imediat va aduce distrugerea templului și a Ierusalimului. Urmașii lui Isus vor suferi. Dar intensitatea evenimentelor apropiate vor fi surclasate de cele din viitorul îndepărtat, când „puterile cerurilor vor fi clătinate” (Luca 21:26; cf. Matei 24:29). Anticipând ceea ce rezervă viitorul, Isus este preocupat de seriozitatea pregătirii așteptătorilor împărăției, de credința, de dragostea și de pregătirea lor. Asemenea lui Daniel, Isus mijlocește pentru urmașii lui ca, în tumultul evenimentelor viitoare, credința lor să rămână statornică (Luca 22:31-34; Ioan 17:1-26). Apogeul timpului sfârșitului este atins de însăși apariția Fiului omului „pe norii cerului cu putere și cu mare slavă”. Atunci, „îngerii Săi cu trâmbița răsunătoare […] vor aduna pe aleșii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă” (Matei 24:30-31). Momentul culminant este echivalent cu intervenția în istorie a lui Mihail, a cărui apariție conduce la învierea tuturor celor care au murit (Daniel 12:1-2).

Dr. Daniel Olariu este pastor și predă limba ebraică și cursuri de Vechiul Testament la Universitatea Adventus din Cernica.


[1] Termenii grecești ai Noului Testament și ai Septuagintei Vechiului Testament care au fost traduși cu „preaiubit” diferă. Totuși, aceștia acoperă aceeași arie semantică, denotând o relație intimă, apropiată între cei implicați în actul comunicării. În literatura biblică, nu există alte personaje în dreptul cărora o ființă cerească să fi folosit apelative asemănătoare. 

[2] În tabloul profetic introductiv al cărții Apocalipsa lui Ioan (1:10-16), Isus este prezentat printr-un limbaj specific vedeniilor din Daniel 7 și 10. De exemplu, compară expresiile: „Fiul omului” (v. 13, cf. Dan. 7:13); „El vine pe nori” (v. 7, cf. Dan. 7:13); „brâu de aur” (v. 13, cf. Dan. 10:5); „arama aprinsă” (v. 15, cf. Dan. 10:6) etc. 

[3] Motivul identificării profetului cu poporul reiese explicit din folosirea în rugăciune a pronumelor la persoana întâi plural: „noi”, „ne-”, „noștri”, „noastre”, „nouă”, „nostru” etc.

[4] Ținerea postului de trei săptămâni descris în Dan. 10:3 devine cu atât mai relevantă cu cât perioada îngloba cel mai probabil și Sărbătoarea Paștelui. Potrivit cronologiei interne a cărții, postul s-a încheiat în a douăzeci și patra zi a lunii întâi (v. 4), incluzând astfel și Paștele din a paisprezecea zi a lunii întâi. Sublinierea că „nu mi-a intrat în gură nici carne, nici vin” (v. 3) poate reprezenta o aluzie că profetul a omis îndeplinirea ritualurilor cu ocazia acestei sărbători.

[5] Potrivit scrierilor sapiențiale, fiecare din aceste virtuți își are sursa în Dumnezeu: „Căci Domnul dă înțelepciune; din gura Lui iese cunoștință și pricepere” (Proverbele 2:6).

[6] Craig Evans, „Daniel in the New Testament: Visions of God’sKingdom” în The Book of Daniel: CompositionandReception, ed. John J. Collinsand Peter W. Flint, VTSup 83/2 (Leiden: Brill, 2001), 490–528.

(Visited 32 times, 1 visits today)