Timp de citire: 4 minute

Omenirea parcă rescrie astăzi cu sânge romanul lui Tolstoi: Război și pace. Războiul reclamă pacea. Oricâte casus belli – (pretexte/cauze pentru declanșarea unui război) am căuta, nu putem justifica războiul în fața potopului de mărturii îngrozitoare care vin de pe frontul luptei. Istoria „polemosului” începe în ceruri: „Şi în cer s-a făcut un război (gr. polemos, n.a.). Mihail și îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat și ei, dar n-au putut birui; și locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit diavolul și Satana, acela care înșală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ și împreună cu el au fost aruncați și îngerii lui” (Apocalipsa 12:7-9). Grecescul polemos este folosit în Noul Testament cu sensul de: „război”, „luptă”, „polemică”. Polemica își are obârșia în metafizica cerească. Lucifer a declanșat ostilitățile împotriva Arhanghelului Mihail, Domnul și Mântuitorul nostru Isus Hristos. Unul dintre semnele revenirii Mântuitorului este „polemica” din ce în ce mai intensă: „Veți auzi de războaie și vești de războaie: vedeți să nu vă înspăimântați, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârșitul tot nu va fi atunci” (Matei 24:6). Planeta îmbătrânită a devenit teatrul unei lupte care a intrat în prelungiri. În timp ce îngerul căzut seamănă zâzania permanent în ogorul lumii (gr. zizanion – „neghină”, „zâzanie”, „discordie”), îngerii Domnului încă țin în frâu „vânturile” istoriei. La granița dintre lumea văzută și cea nevăzută, dintre providență și mundan, dintre sacru și profan, „duhurile slujitoare” au fost trimise să intervină în favoarea celor care vor moșteni mântuirea (Evrei 1:14).

În Sabatul din 12 martie, îngerii lui Dumnezeu au intervenit în favoarea copiilor Săi din Ucraina. Cerul a intervenit miraculos într-una dintre bisericile adventiste din Kiev. Aproximativ 200 de credincioși, majoritatea mame și copii, se închinau în dimineața de Sabat. În timpul rugăciunilor sfâșietoare, o bombă termobarică de trei metri lungime lovește acoperișul. Bombele termobarice sunt printre cele mai înfricoșătoare arme folosite în războaiele convenționale, deoarece aspiră tot oxigenul din zona unde cad, pe un kilometru pătrat nemairămânând nimic în viață. În spațiile închise, șansele de supraviețuire sunt practic inexistente. Racheta termobarică lovește acoperișul bisericii, pătrunde prin tavan și, deodată, își schimbă traiectoria, țâșnind afară printr-unul dintre pereții laterali. Se înfige în curtea bisericii, dar nu explodează. Și dacă ar fi căzut la un kilometru depărtare ar fi produs ravagii. Orice posibilă explicație științifică este lovită de nulitate în ochii credincioșilor care se rugau pentru protecție în timp ce bomba a căzut peste ei. Acolo unde rațiunea nu se mai simte confortabil, începe credința pură.

O altă minune s-a întâmplat pe 24 aprilie, la vama Isaccea. Ludmila, o femeie de 50 de ani, călătorea deja de două zile în mașina ei, o Lada veche, când a trecut vama. Cu greu a reușit să iasă din țara ei din cauza faptului că indicatoarele rutiere fuseseră smulse de la locul lor de armata ucraineană. Cu ajutorul unor tineri ucraineni a reușit să țină drumul până în vamă. În ciuda oboselii care i se citea pe chip de departe, această femeie strașnică insista să ajungă până în Germania. Sora Ani Paraschiv, „îngerul” traducător care media între cele două lumi – românească și ucraineană –, la îndemnul nostru, a rugat-o să poposească la Constanța în acea noapte. În ciuda faptului că sora a însoțit-o pe Ludmila în mașină, aveai impresia că pe șosea nu circulă o Lada, ci un șarpe. După mai multe opriri și rugăciuni, am ajuns cu bine la Topraisar. Înainte de a intra în casă și-a făcut de mai multe ori semnul crucii în semn de mulțumire. Cum a pășit în casa familiei Voinea, a exclamat: „Nu ne-am întâlnit niciodată, dar aceasta este o casă de oameni buni. Deși sufăr de insomnie cronică, în noaptea aceasta voi dormi.” A dormit atât de bine încât nu a auzit alarmele telefonului care insistau să o trezească. Dimineața a continuat să mulțumească lui Dumnezeu așa cum știa mai bine. Înainte să ne despărțim pe A4, autostrada de centură a Constanței, i-am rostit un fel de binecuvântare: „Dumnezeu să vă ocrotească și îngerii să vă păzească.” Răspunsul ei ne-a uimit pe toți: „Voi ați fost trei îngeri pentru mine.” Deși nu mi-am verbalizat gândurile de moment, știam că îngerii arată altfel, se comportă diferit față de noi, muritorii căzuți. Cu toate acestea, pecetea despărțirii după scurta întâlnire a fost fără loc de interpretare: „Voi ați fost îngerii mei!”

Dacă îngeri nu putem fi, și nu suntem, atunci să fim oamenii lui Dumnezeu. Dacă este prea mult, să fim oameni.

Retorica Psalmului 8:4 – „Ce este omul, ca să te gândești la el? Și Fiul omului, ca să-l bagi în seamă?” ne aduce aminte de originea ființei umane și de sensul insuflat de Dumnezeu în om. „Om”, în limba greacă anthropos (de aici avem antropologie), înseamnă „cel care își ridică/rotește capul în sus”. Este același îndemn din Isaia 40:26: „Ridicați-vă ochii în sus și priviți…” Evanghelia după Luca (21:28) ne îndeamnă la acest exercițiu inerent ființei umane: „Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitați în sus și să vă ridicați capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie.” Ce să facem când ochii noștri obosiți nu mai pot privi la lucrurile care se întâmplă în lumea noastră? Să-i ridicăm în sus „așteptând fericita nădejde și arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos” (Tit 2:13).

Mai mult ca oricând, avem nevoie de reziliență psiho-emoțională, pentru a face față provocărilor sfârșitului de veac.

Promisiunea Sa pentru astfel de vremuri se găsește în Ieremia 45:5: „Și tu umbli după lucruri mari? Nu umbla după ele! Căci iată voi aduce nenorocirea peste orice făptură, zice Domnul, dar ție îți voi da ca pradă de război viața ta în toate locurile unde vei merge.”

Daniel Nițulescu, doctor în istorie, pastor în Conferința Muntenia