Pe lângă profețiile mesianice propriu-zise, simbolurile profetice cu caracter mesianic constituie o altă linie de argumentare a calității de personaj emblematic veterotestamentar a Mântuitorului Isus Hristos. Și asta cu atât mai mult cu cât aceste simboluri formează un sistem articulat ce a constituit timp de aproape un mileniu și jumătate modelul de închinare al poporului evreu, a cărui istorie este descrisă în detaliu în prima parte a Scripturii.
Sistemul jertfelor și sanctuarul
De fapt, despre prima jertfă se poate vorbi cu mult înainte de apariția poporului israelit, atunci când „Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam și nevestei lui haine de piele și i-a îmbrăcat cu ele” (Geneza 3:21). Scriptura nu oferă detalii privind sacrificarea animalului, sau despre participarea primilor oameni la acest act, dar este limpede că haina de piele va constitui un mijloc continuu de aducere aminte a nevinovăției lor pierdute, a morții ca plată a păcatului și a Mielului făgăduit al lui Dumnezeu, care urma să îndepărteze păcatele lumii prin propria moarte.
Scrierile inspirate menționează că serviciul jertfelor a fost instituit cu această ocazie. „Pentru Adam, aducerea primei jertfe a fost o ceremonie dintre cele mai dureroase. Mâna sa a trebuit să se ridice spre a lua viața, pe care numai Dumnezeu o putea da. […] În timp ce junghia victima nevinovată, el tremura la gândul că păcatul său era cauza vărsării sângelui nevinovat al Mielului lui Dumnezeu. Scena aceasta i-a dat o mai profundă înțelegere și un sens mai viu al grozăviei păcatului său, pe care nu-l putea ispăși nimic altceva decât moartea scumpului Fiu al lui Dumnezeu.”
De la Abel și Cain, trecând prin Noe, Avraam și descendenții săi și până la Moise, jertfa și altarul au constituit locul central de închinare, punctul de întâlnire al omului cu Dumnezeul său creator și răscumpărător.
Un episod care merită menționat în acest context este încercarea prin care a trecut Avraam. „Ca să imprime în mintea lui valoarea Evangheliei și pentru a-i pune la probă credința, Dumnezeu îi poruncise să-l aducă jertfă pe fiul său. Chinul de moarte prin care a trecut în timpul zilelor de teribilă încercare a fost îngăduit pentru ca el să poată înțelege, din proprie experiență, ceva din măreția sacrificiului făcut de Dumnezeul cel veșnic pentru mântuirea omului.”
Avem aici o aplicație practică a rolului substitutiv pe care îl avea jertfirea unui animal, berbecul „adus ca ardere-de-tot în locul fiului său” (Geneza 22:13) fiind o prefigurare a Mielului lui Dumnezeu, asupra căruia „Domnul a făcut să cadă […] nelegiuirea noastră, a tuturor” (Isaia 53:6).
În Vechiul Testament, credincioșii aduceau jertfe cu ocazia anumitor sărbători și în diferite circumstanțe ale vieții. Sacrificarea unor animale reprezintă cel mai vechi element al serviciului din sanctuar și, împreună cu slujba preoțească, formează centrul sistemului religios israelit. Viața religioasă era de neconceput fără jertfe.
Se poate observa cu ușurință că, în accepțiunea biblică, însăși noțiunea de jertfă diferă de practicile oarecum asemănătoare din alte religii, în sensul că nu omul este cel care vine înaintea lui Dumnezeu cu intenția și mijlocul necesar ca să-L
îmbuneze, ci Dumnezeu este cel care îi pune la dispoziție omului mijlocul prin care poate veni înaintea Sa. Prin Domnul Hristos, El Însuși oferă sângele pentru răscumpărare.
Dumnezeu a stabilit sistemul jertfelor pentru ca oamenii credincioși să poată intra într-o relație apropiată cu El. „Domnul Hristos era temelia și centrul sistemului jertfelor, atât în vremea patriarhilor, cât și în epoca iudaică.”
Jertfele puteau fi aduse într-o diversitate de situații: când cineva dorea să-și exprime recunoștința, când avea o bucurie, când era o sărbătoare, când dorea să ofere un dar, când dorea să obțină iertare, când dorea să-și exprime pocăința ori consacrarea sau când dorea să repare o daună. Multitudinea cazurilor în care puteau fi aduse jertfe ne arată că fiecare aspect al vieții noastre trebuie să fie sub controlul lui Dumnezeu.
În plus, „fiecare victimă jertfită era un simbol al lui Hristos, lecție care era întipărită în minte și în inimă printr-un ceremonial deosebit de solemn și sacru și care era explicată clar de preoți. Jertfele au fost stabilite în mod direct de Dumnezeu Însuși pentru a prezenta acest adevăr mare și însemnat: numai prin sângele lui Hristos există iertare de păcat”.
Mai mult, vorbim despre un sistem de jertfe pentru că numai împreună ele pot exprima imaginea de ansamblu a sacrificiului hristic, fiecare dintre acestea relevând unghiuri diferite din care putem privi la jertfa Mântuitorului.
Astfel, arderea-de-tot – jertfa uzuală, practicată în fiecare dimineață și seară – Îl reprezintă pe Hristos în sensul că sacrificiul Său avea să-l mistuie complet și, în plus, El a oferit totul pentru întreaga omenire. Numită și „jertfa necurmată”, simboliza dispoziția neîncetată a lui Dumnezeu de a-i ierta pe păcătoși și de a-i primi prin Răscumpărătorul prefigurat prin jertfă.
Jertfa de mâncare – constând, de regulă, din făină sau cereale pregătite în diferite feluri – pe lângă consacrarea posesiunilor materiale, reprezintă puterea dătătoare de viață a lui Hristos pentru poporul său (Isus – „Pâinea vieții”). Prevederea ca „niciunul din darurile pe care le veți aduce ca jertfă de mâncare înaintea Domnului să nu fie făcut cu aluat” (Leviticul 2:11) poate fi pusă în legătură cu caracterul Mântuitorului, care „în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15), fermentarea fiind un simbol al stricăciunii.
Jertfa de mulțumire – singura din care dătătorul primea o parte pentru a o consuma personal – pune în evidență beneficiul vieții lui Hristos pentru aceia care-L acceptă în viețile lor, dar și părtășia cu Isus, în general, așezarea lui Dumnezeu și a omului la aceeași masă fiind posibilă datorită sacrificiului hristic.
Jertfa pentru ispășire (numită și „jertfa de curățire”, sau „pentru păcat”) era adusă după întinarea prin călcarea legii ceremoniale, sau când omul devenea conștient de o întinare morală survenită ca urmare a unui păcat. În acest caz, importanța sângelui răscumpărător al lui Isus era dată de faptul că în acest fel se realizează restaurarea relației cu divinitatea, sau menținerea relației deja stabilite, în situația în care păcatul a fost înfăptuit fără intenție. Mai mult, prin jertfa Sa, Mântuitorul ne vindecă de boala morții, întrucât „darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 6:23).
Jertfa pentru vină se aducea în cazul încălcării drepturilor altora, situație în care era necesară nu doar o îndepărtare a păcatului, ci și o compensație pentru paguba pricinuită. Împăcarea cu Dumnezeu era, totodată, și o recunoaștere a faptului că greșeala poate fi reparată numai prin colaborarea cu Isus, întrucât numai El poate restaura pe deplin, atât paguba propriu-zisă, cât și efectele negative conexe, cum ar fi de pildă consecințele greșelii sau propriul sentiment de vinovăție.
Ritualul jertfelor conținea și alte elemente ce făceau trimitere la „Hristos, care […] S-a adus pe Sine Însuși jertfă fără pată lui Dumnezeu” (Evrei 9:15):
• punerea mâinii pe capul animalului, la jertfa pentru păcat, sublinia rolul lui Hristos de a prelua asupra Lui păcatele noastre;
• „înălțarea fizică a sângelui corespundea înălțimii sale în ceea ce privește puterea de ispășire; cu cât e sângele mai proeminent, cu atât e mai mare puterea de ispășire”;
• umilința din Ziua Ispășirii viza recunoașterea puterii de curățare a sângelui lui Hristos;
• rolul substitutiv al jertfei Mântuitorului (Isaia 53:5);
• fumul jertfei care se înălța la Dumnezeu pentru ca ea să fie acceptată prefigura înălțarea lui Isus imediat după înviere, pentru a fi asigurat că jertfa Lui era primită de Tatăl;
• „marele-preot, îmbrăcat în hainele preotului obișnuit când slujea în Ziua Ispășirii, Îl reprezenta pe Domnul Hristos întrupat în natura umană; când preotul purta hainele complete de mare-preot, hainele de podoabă, el Îl reprezenta pe Domnul Hristos ca mare-preot în natura Sa divină”;
• experiența individuală a jertfei, adițională jertfelor publice, ne arată că mântuirea prin Hristos este oferită tuturor, dar beneficiază de ea numai „cine crede în El” (Ioan 3:16).
În vechiul Israel, atât sistemul jertfelor, cât și slujirea preoțească erau strâns legate de locul de închinare – sanctuarul, despre care Scriptura ne spune că reprezintă „chipul și umbra lucrurilor cerești” (Evrei 8:5). În felul acesta, Domnul găsise cu cale să ofere tuturor generațiilor care s-au succedat între Moise și Ioan Botezătorul o imagine intuitivă a planului de mântuire, a cărui dinamică era demonstrată practic zi de zi.
Atât construcția și mobilierul sanctuarului, cât și ceremoniile care se desfășurau în acest spațiu permit analiza jertfei lui Hristos din diferite unghiuri. Avem în vedere, pe de o parte, constatarea că ceremoniile în cauză erau ele însele adevărate profeții mesianice, cât și faptul că serviciile din sanctuarul pământesc constituiau un prototip al slujirii lui Isus Hristos în sanctuarul ceresc.
Așadar, Hristos este cel care face legătura între cele două sanctuare, iar elementele sanctuarului reprezentau diferitele Lui roluri în cadrul planului de mântuire:
1. altarul de jertfă prezenta un „tablou dezgustător: animale sacrificate, sânge vărsat, miros greu de grăsime arsă; toate acestea ne amintesc de Golgota, locul sacrificiului suprem”;
2. coarnele altarului, ridicate în semn de implorare și devoțiune spre Dumnezeu, ofereau imaginea Mântuitorului crucificat;
3. preotul întruchipa însăși ideea de mijlocire prin Hristos, iar mielul de jertfă trimite tot la Isus – „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29);
4. și alte jertfe, precum snopul de orz, numit „pârga secerișului” arătau spre Hristos „pârga celor adormiți” (1 Corinteni 15:20);
5. apa din ligheanul de aramă făcea trimitere la apa curățitoare ce a curs împreună cu sângele din trupul străpuns al lui Isus la Golgota;
6. cele două încăperi ale sanctuarului vizau cele două etape ale împăcării cu Dumnezeu: iertarea și curățirea (ispășirea);
7. lumina sfeșnicului (Menora) era un simbol al Fiului lui Dumnezeu întrupat, care s-a prezentat El Însuși prin cuvintele: „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8:12);
8. pâinea pentru punerea înainte (pâinea prezenței) este nu doar un alt simbol al lui Isus Hristos, ci reprezintă și puterea dătătoare de viață a Acestuia: „Isus le-a zis: «Eu sunt Pâinea vieții. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată și cine crede în Mine nu va înseta niciodată»” (Ioan 6:35);
9. tămâia arsă pe altarul din Sfânta făcea posibilă acceptarea rugăciunilor, la fel cum aroma sacrificiului lui Hristos, care se înalță spre cer, sfințește rugăciunile noastre către Tatăl ceresc;
10. legea din chivot reprezenta caracterul desăvârșit al lui Isus Hristos.
Interesantă este opinia unor autori, potrivit căreia rolul mântuitor al lui Hristos este evidențiat chiar și de limitele sanctuarului pământesc.
Astfel, pentru David și Manase, iertarea s-a realizat direct în baza jertfei Sale, care urma să vină, fără intermediul unor jertfe de animale, întrucât legea iudaică nu permitea ispășirea păcatelor săvârșite cu premeditare, ci solicita nimicirea celor în cauză.
Apoi, perdeaua despărțitoare din sanctuarul pământesc avea rolul de a-l proteja pe marele-preot (un om păcătos), la fel ca și perdeaua de fum din Sfânta Sfintelor, de slava Prezenței divine. Dar pentru că Isus a fost fără de păcat, o asemenea protecție nu era necesară, motiv pentru care vizionarul Ioan nu menționează existența vreunei perdele în sanctuarul ceresc și, chiar în cazul existenței unui asemenea obiect, funcția sa protectoare ar fi inutilă.
Lecția practică a sanctuarului ar trebui să se reflecte și în experiența noastră personală cu Hristos, pornind de la constatarea că, cu cât te apropii mai mult de Dumnezeu, cu atât mai sfânt este ceea ce te înconjoară. De altfel, gradarea sfințeniei potențează creșterea spirituală, după cum ne îndeamnă și apostolul Petru: „Creșteți în harul și în cunoștința Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos” (2 Petru 3:18).
Dan Constantinescu, doctor în economie, licențiat în teologie
1 E.G. White, Patriarhi și profeți, p. 68.
2 Ibidem, p. 154.
3 Ibidem, p. 365.
4 Idem, Selected Messages, cartea 1, p. 107.
5 Roy Gane, Chemarea altarului, p. 93.
6 Traian Aldea, Sanctuarul, calea mântuirii, p. 91.
7 Ibidem, pp. 55–56.
8 Roy Gane, op. cit., pp. 46–47.