În vara anului în care am absolvit Universitatea Andrews și mi-am luat licența în teologie, a trebuit să particip la o „Școală practică de evanghelizare” în Kalamazoo, Michigan, pentru a completa cerințele programului universitar. Aceasta era o condiție pentru toți studenții care doreau să absolve, dar eu am amânat-o cumva până după încheierea ultimului an de studii.
A fost o experiență foarte interesantă și instructivă, dar îmi aduc aminte în special de o anumită întâmplare. Fiecare dintre noi a fost repartizat la o masă pentru întâlniri, unde stăteam cu aceiași participanți seară de seară. M-am împrietenit îndeaproape cu o doamnă în vârstă care participa în mod regulat și am avut multe conversații interesante despre conținutul prezentărilor.
Îi plăcea o mare parte din ceea ce învăța, în ciuda faptului că provenea dintr-un mediu luteran – și tocmai aici era problema. De fiecare dată când apărea o idee nouă, se ducea acasă și în fiecare seară căuta ce avea de spus Martin Luther despre acel concept. A doua zi, se întorcea și ne spunea dacă Luther era sau nu de acord cu ideea. Și de obicei – deși nu întotdeauna – dacă Luther era de acord cu ideea, și ea era de acord cu ea (interesant este că mi-a spus într-o zi că Luther era de acord cu concepția adventistă despre „starea morților”, dar ea tot nu putea să o accepte).
Influența teologilor
Aș putea spune multe lucruri despre întreaga experiență, dar cred că a fost prima dată când am înțeles cu adevărat cât de mult sunt influențați creștinii de diverși gânditori sau sisteme teologice și cât de mult se inspiră din ei. Acesta este motivul pentru care avem oameni care își spun „luterani” sau „calviniști” sau „wesleyeni”. Din varii motive, ei au adoptat în mare parte un mod de înțelegere a mesajului creștin prin prisma teologilor lor preferați.
Ar fi ușor să presupunem că ei sunt vinovați – în moduri în care noi, adventiștii, nu suntem – de înălțarea acestor diferite izvoare teologice mai presus de Biblie, ca sursă a doctrinei lor. Dar cred că este un pic nedrept să facem această afirmație generală, atât pentru că ignorăm modul în care mulți oameni din aceste diverse „tabere” iau în serios afirmațiile Scripturii, încercând să se asigure că îi judecă chiar și pe Luther, Calvin sau Wesley în raport cu Biblia, cât și pentru că poate trecem cu vederea modul în care și noi am fost influențați într-o măsură semnificativă de voci din afara Bibliei.
Și, referitor la acest ultim punct, acesta este, de fapt, un mod întortocheat și sinuos de a ajunge la ideea mea principală, care este pur și simplu aceasta: Recunosc sincer că și eu am fost modelat într-o măsură semnificativă de o scriitoare creștină în mod special. Numele ei este Ellen White.
Nu vorbesc despre Ellen White ca „profet” sau „mesager”. Dincolo de această chestiune, în scopul acestor reflecții, vorbesc despre ea în acest context pur și simplu ca despre un „teolog”. Și ar trebui să spun că, în esență, teologia mea este în mare parte „whiteană”. Viziunea mea despre Dumnezeu și înțelegerea mea a Scripturii seamănă foarte mult cu ceea ce am citit de Ellen White, sau, cel puțin, cu percepția mea despre ceea ce am citit în lucrările acestei autoare.
Ceea ce am descoperit în scrierile și în reflecțiile sale teologice este mai frumos și mai centrat pe iubire decât ceea ce am descoperit în aproape oricare alt scriitor creștin.
O mărturisire îngrijorătoare?
O astfel de mărturisire poate părea înfricoșătoare pentru două tipuri de persoane.
În primul rând, pentru creștinii neadventiști, care ar putea concluziona că sunt membru al unui „cult” pentru că atribui atât de mult din teologia mea unei surse din afara Bibliei: Îmi place să cred că nu sunt mai devotat teologiei lui Ellen White decât era prietena mea de la „Școala practică” devotată teologiei lui Martin Luther. Ca să dau un alt exemplu, am întâlnit, de asemenea, un număr destul de mare de calviniști care au dificultăți în a accepta ceva dacă nu pot găsi acel lucru în scrierile lui Calvin.
Sper că eu nu fac același lucru cu Ellen White, care întotdeauna îi îndrepta pe oameni spre Biblie, dar sper, de asemenea, că am cel puțin privilegiul de a vedea ce a avut ea de spus despre un anumit subiect și de a-i permite să fie un „partener de dialog” în încercarea de a-L înțelege pe Dumnezeu și Biblia.
În al doilea rând, pentru creștinii adventiști, care se pot simți foarte „lezați” de orice aluzie la atribuirea vreunei influențe teologice lui Ellen White – poate pentru că ați fost „bătuți la cap” cu o versiune foarte rigidă și legalistă a sfaturilor ei. Înțeleg. Înțeleg perfect. Recunosc cu sinceritate că scrierile ei au fost folosite uneori în moduri care îi doboară pe oameni în loc să-i zidească. Ea a fost mai degrabă o sursă de vinovăție și rușine decât o sursă de binecuvântare și încurajare. Și, având la dispoziție peste 100.000 de pagini din textele ei, putem practic să o facem să „spună” orice vrem noi să „spună”.
Cu toate acestea, ceea ce am descoperit în scrierile și în reflecțiile sale teologice este mai frumos și mai centrat pe iubire decât ceea ce am descoperit în aproape oricare alt scriitor creștin. Desigur, există o mulțime de materiale de natură personală care pot fi destul de directe și dificile. Dar, în ultimă instanță, toate acestea trebuie luate în considerare pe fundalul viziunii ei teologice mai largi – și aplicate în modul cel mai blând și mai creștinesc.
Un teolog al iubirii lui Dumnezeu
Atunci când facem un pas în spate și privim la marea ei viziune teologică, cred că puțini gânditori teologi – în special în contextul secolului al XIX-lea – rivalizează cu măsura în care ea s-a concentrat asupra iubirii lui Dumnezeu și a prezentat-o așa cum i-a fost revelată în Hristos.
Să luăm, de exemplu, câteva dintre primele paragrafe ale cărții sale, Patriarhi și profeți, care este prima carte din seria „Conflictul veacurilor”. Observați primele propoziții din această carte într-un capitol intitulat „De ce a fost îngăduit păcatul?”.
„Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4:16). Natura Sa, Legea Sa sunt iubire. El dintotdeauna a fost astfel și așa va fi pururea.
În paragraful următor, ea continuă:
Orice manifestare a puterii creatoare este o expresie a iubirii nemărginite. Suveranitatea lui Dumnezeu implică deplina binecuvântare a tuturor ființelor create.
Apoi, după două paragrafe:
Istoria marelui conflict dintre bine și rău – de la data când a izbucnit pentru prima dată în ceruri și până la înfrângerea finală a răzvrătirii și eradicarea definitivă a păcatului – constituie, de asemenea, o demonstrare a iubirii neschimbătoare a lui Dumnezeu.
Iarăși, pe pagina următoare:
Legea iubirii fiind temelia stăpânirii lui Dumnezeu, fericirea tuturor ființelor inteligente depinde de acceptarea, în mod desăvârșit, de către acestea, a marilor ei principii de neprihănire. Dumnezeu dorește de la toate ființele create de El o slujire din dragoste, o slujire care izvorăște dintr-o apreciere a caracterului Său. El nu găsește nicio plăcere într-o ascultare forțată; El acordă tuturor libertatea voinței, pentru ca astfel ei să-I poată aduce o slujire liber consimțită.
Și continuă tot așa. Seria ei, „Conflictul veacurilor”, dezvoltă continuu aceste teme, plasând toate reflecțiile ei teologice în contextul caracterului iubitor al lui Dumnezeu, care Se dezbracă de Sine și Se jertfește.
În altă parte a seriei, în Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, ea împărtășește ceea ce cred eu că este una dintre cele mai profunde și unice declarații scrise vreodată. Vorbind despre consecințele căderii inițiale a omului, ea explică:
Pământul s-a întunecat din cauza înţelegerii greşite a caracterului lui Dumnezeu. Pentru ca umbrele acestea întunecoase să poată fi luminate, pentru ca lumea să poată fi adusă înapoi la Dumnezeu, puterea înşelătoare a lui Satana trebuia să fie sfărâmată. Acest lucru nu trebuia să se facă prin forţă. Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernământ ale lui Dumnezeu. El doreşte numai o slujire din iubire, şi iubirea nu poate fi impusă. Ea nu poate fi câştigată prin forţă sau autoritate. Numai prin iubire se trezeşte iubirea.
Acestea sunt doar câteva dintre multele exemple pe care le-aș putea menționa din scrierile ei și care prezintă iubirea lui Dumnezeu ca fundament al întregului ei sistem teologic. Și pentru a nu exista nicio îndoială cu privire la centrul atenției ei, nu numai că începe seria „Conflictul veacurilor” cu cuvintele „Dumnezeu este iubire” în Patriarhi și profeți, dar încheie întreaga serie cu aceste trei cuvinte în Tragedia veacurilor.
În calitate de cercetător al creștinismului american din secolul al XIX-lea, pot spune sincer, fără rezerve, că reflecțiile ei teologice au fost în mare parte unice în această privință. Iar ca pastor în America creștină a secolului al XXI-lea, pot spune, de asemenea, că am întâlnit foarte puțini gânditori teologi contemporani – cu excepția celor care au pornit ei înșiși de la fundația teologică a lui Ellen White – care au dezvoltat astfel de teme ce au în centru iubirea în măsura în care a făcut-o ea.
Din nou, recunosc deschis că scrierile ei pot fi folosite în moduri care contrazic iubirea. Recunosc, de asemenea, că nu fiecare propoziție sau paragraf scris de ea, dacă este luat separat, pare a fi doar o prezentare a iubirii lui Dumnezeu. Dar, în pofida acestor avertismente, rămân infinit de recunoscător pentru modul în care Ellen White, ca teolog, mi-a modelat și mi-a influențat teologia.
Și dacă mă auziți vorbind despre iubirea lui Dumnezeu, să știți că asta se datorează în mare măsură influenței lui Ellen White – teologul.
- Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 34.
- Ellen G. White, Viața lui Iisus, p. 22.
Shawn Brace, autor, pastor și plantator de biserică în Portland, Maine.