Cu ceva timp în urmă, prin anii ’80, în România era la mare căutare un produs supranumit în mod ironic „nechezol”, pornind de la conținutul de orz, real sau presupus, pe care îl avea acest înlocuitor de cafea. Desigur că nu era singurul surogat aflat pe piață. Forțarea exporturilor și limitarea severă a importurilor făceau ca oferta pentru consumul intern să includă produse precum salamul cu soia sau tacâmurile de pui. Mai mult, constrângerile regimului se reflectau în mediile informale prin expresii precum surogat de libertate. Iar ceva mai târziu am auzit și conceptul de mamă-surogat.
Fără pretenția de a proceda la o cercetare sistematică a noțiunii în cauză, vom observa doar câteva dintre caracteristicile acestui gen de produse, caracteristici care ne vor ajuta să dezvoltăm subiectul meditației de față.
Mai întâi, constatăm că avem de-a face cu un alt produs, asemănător poate ca formă, gust, arome cu cel original, dar diferit prin conținutul său și destinat să-l înlocuiască pe acesta.
Apoi, în raport cu standardele originalului, este de o calitate inferioară și, pentru a-l face mai atractiv, este de regulă mai ieftin.
Aceste trăsături mă duc cu gândul la un text al apostolului Pavel care, ori de câte ori îmi apare în față, îmi dă fiori, text ce ilustrează peisajul spiritual din vremea sfârșitului: „Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani” și, după ce continuă cu numeroase alte tare inoculate de eroziunea păcatului, adaugă „având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” (2 Timotei 3:1,2,5).
Doar o formă şi nu o evlavie reală
Într-o lume marcată de o derutantă diversitate confesională, problema adevăratei religii nu poate fi ocolită. Din fericire, această dezbatere teologică are un răspuns biblic cât se poate de lămuritor: „Să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul (Efeseni 4:22-24).
Altfel spus, singura religie autentică este credința transformatoare, din rău în bine, având ca obiectiv refacerea chipului lui Dumnezeu în omul practicant. Sfinţirea minţii se va da pe faţă într-un fel mai sfânt de viaţă, pe măsură ce caracterul lui Hristos e tot mai mult reprodus în credincios. Pentru a sublinia caracterul radical al acestei metamorfoze, Mântuitorul o numește „naștere din nou”, iar apostolul Petru o ilustrează astfel: „Fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin
Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac” (1 Petru 1:23).
Orice altă formă de spiritualitate, care nu implică schimbarea bazată pe înnoirea minții, prin puterea Duhului Sfânt, oricât de atrăgătoare ar fi ea, rămâne un simplu surogat.
În lipsa acestei transformări, „oamenii pot avea o formă de evlavie, pot chiar predica Evanghelia, dar cu toate acestea pot fi necurățiți și nesfințiți”. Exemplul cel mai relevant în acest sens este Iuda, cel care L-a însoțit pe Isus pe tot parcursul lucrării Sale pământene. „El nu era insensibil față de frumusețea caracterului lui Hristos; și, deseori, când asculta cuvintele Mântuitorului, sentimentul vinovăției îl stăpânea, dar el nu voia să-și umilească inima sau să-și mărturisească păcatele. Împotrivindu-se influenței divine, el L-a dezonorat pe Învățătorul pe care mărturisea că-L iubește”.
Promovând virtuțile religiei practice, apostolul Iacov face o comparație lămuritoare între caracteristicile credinței autentice și religia-surogat: „Dacă crede cineva că este religios şi nu-şi înfrânează limba, ci îşi înşală inima, religia unui astfel de om este zadarnică. Religia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim neîntinaţi de lume” (Iacov 1:26,27).
O religie-surogat este orice altceva decât o re-legere, o restabilire a relației dintre Dumnezeu și om; o credință-surogat se desparte de sensul biblic al noțiunii tocmai pentru că neagă valențele transformatoare ale acesteia, care fac parte din lucrurile care nu se văd; o evlavie-surogat este lipsită de conținut, taina evlaviei (1 Timotei 3:15) fiind temelia tuturor speranţelor şi izvorul oricărei mângâieri.
Calitate inferioară sau demers inutil
Este de așteptat ca, asemenea altor înlocuitori, religia-surogat să fie inferioară celei autentice. Dar ce poate să însemne inferior în materie de spiritualitate? „Aceia care au o formă de evlavie neagă, prin viața lor neconsacrată, puterea adevărului de a-i face pe oameni înțelepți spre mântuire.” Altfel spus, doar o formă de evlavie nu va mântui pe nimeni.
Poate că practicarea unei asemenea credințe va satisface într-o oarecare măsură trebuințele spirituale, nevoia de transcendent a ființei umane, dar este limpede că, în absența finalității acestui demers, avem de-a face cu o autoamăgire, iar concluzia înțeleptului devine dureros de concretă: „Totul este deşertăciune şi goană după vânt!” (Eclesiastul 1:14).
Se ajunge astfel la o apropiere de scopurile lui Satana, care nu are nimic împotriva religiei care Îl exclude pe Mântuitor din viața credinciosului. Toată panoplia credințelor păgâne, spiritismul antic și modern, curentul spiritual New Age își găsesc o naturală continuitate în toate credințele actuale în care formele ceremoniale înlocuiesc conviețuirea cu divinul și despre care Domnul Isus Hristos spunea: „Voi lăsaţi porunca lui Dumnezeu şi ţineţi datina aşezată de oameni” (Marcu 7:8).
Mai mult, textul inspirat vorbește și despre propagarea falsei spiritualități pe baza influenței exercitate de cei care o practică. „Dacă aveți doar o formă de evlavie, și nu adevărata evlavie, el [Satana] vă poate folosi pentru a-i atrage și pe alții pe aceeași cale a autoamăgirii.”
Preț redus sau fără valoare?
Adevărata evlavie are un preț inestimabil, puterea transformatoare a vieții creștinului fiind rezultatul jertfei de pe Golgota: „Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană (1 Petru 1:18,19).
Din această perspectivă, Pavel face o evaluare corectă a perspectivei unei veșnicii alături de Hristos, în raport cu reperele trecătoare ale existenței pământene: „Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos” (Filipeni 3:8).
Nu la fel stau lucrurile și în ceea ce privește religia-surogat, chiar dacă aceasta este practicată în cadrul instituțional. „Pentru a avea o formă de evlavie și numele scris în registrul bisericii nu se cere decât puțină renunțare la sine sau sacrificiu de sine. Din această cauză, mulți se alătură bisericii, fără ca mai întâi să fie uniți cu Hristos. Satana triumfă din cauza aceasta. Astfel de convertiți sunt cei mai eficienți slujitori ai lui, fiind o capcană pentru alte suflete. Ei sunt lumini false, ducându-i la pieire pe cei neprevăzători.”
Pastorul și teologul german Dietrich Bonhoeffer a definit harul ieftin în felul următor: „Harul ieftin constă în predicarea iertării fără a cere pocăința, a botezului fără disciplina bisericii, a Cinei Domnului fără mărturisirea păcatului. Harul ieftin este harul fără ucenicie, harul fără cruce, harul fără Isus Hristos.”
Interesant este faptul că harul ieftin este în realitate destul de scump, dacă avem în vedere că ceea ce el oferă este practic fără nicio valoare. Chiar și persecuțiile religioase au fost mult mai îngăduitoare cu cei ce practică o religie a formelor, pentru că „oamenii păcătoși nu vor fi împotriva unei forme de evlavie și nici nu vor respinge o slujire populară, care nu presupune nicio cruce de purtat”.
În loc de concluzii
Spuneam, în partea introductivă a acestui studiu, că afirmațiile apostolului Pavel din 2 Timotei îmi dau fiori. Motivul este acela că nu găsesc nicio circumstanțiere a cuvântului „oameni” care să mă excludă. Nu se vorbește aici despre oamenii din lume, despre oamenii fără Dumnezeu sau despre vreo altă categorie umană anume. Ci, pur și simplu, despre oameni în general, din rândul cărora aș putea să fac parte și eu și oricare dintre noi, cei care ne numim creștini.
Adică despre oameni având un surogat de evlavie. Un înlocuitor nefericit, aducător de satisfacții mărunte și efemere, ce nu pot eluda realitatea pierderii veșniciei. Un produs pentru care, oricât de ieftin ar fi, plătești prea mult fără să obții nimic esențial.
Și, la urma-urmei, ce rost are să te mulțumești cu o copie imperfectă și îndoielnică dacă ai la îndemână originalul? Mai ales când știi că prețul a fost deja plătit, iar bunul autentic este, așa cum spune apostolul, „o credinţă de acelaşi preţ cu a noastră, prin dreptatea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” (2 Petru 1:1).
- E. G. White, Dietă și hrană, p. 382.
- E. G. White, Faptele apostolilor, p. 557.
- E. G. White, Mărturii, vol. 5, p. 87.
- E. G. White, Mărturii, vol 1, p. 164.
- E. G. White, Evanghelizare, p. 319.
- D. Bonhoeffer, The Cost of Discipleship, pp. 43–44.
- E. G. White, Mărturii, vol. II, p. 343.
Dan Constantinescu, doctor în economie, licențiat în teologie