Veşnicia profetică versus clipa înşelătoare
De-a lungul timpului au fost milenii când omul, indiferent de cultura sau religia în care a trăit, și-a înțeles prezența în lume din perspectiva eternității. Trecutul era privit ca o moștenire pentru care trebuia să fie recunoscător, iar viitorul – un proiect în care era așteptat să se implice cu responsabilitate. Prin doctrina creației, taina întrupării și promisiunea mântuirii într-o lume răscumpărată și recreată pentru o existență fericită și veșnică, creștinismul a dezvoltat în modul cel mai elaborat și credibil realitatea eternității. Ca adventiști de ziua a șaptea, am făcut din vestirea „Evangheliei veșnice” (Apocalipsa 14:6) obiectivul principal al misiunii noastre și cântăm cu convingere: „Venim din vecii și suim spre vecii…”
Schimbarea accentului de la eternitate pe clipa prezentă reprezintă numai unul dintre indiciile care arată spre regresul ființei umane de la realitatea existenței într-un plan divin la ideea subzistenței într-un proces evolutiv întâmplător. Prin urmare, nu este de mirare că ideea de veșnicie a devenit incomodă și a cerut o argumentare care să o conteste sau chiar să o anuleze. Din fericire, nu stă în puterea omului să suprime dorința spre infinit, iar educația adventistă păstrează încă acest adevăr al eternității, dar, mai ales, luptă să-l transmită mai departe într-o lume în care se pare că numai clipa prezentă contează.
Veşnicia profetică, oxigenul unei realități promise
Cuvintele consemnate de Sfânta Scriptură după ce Eva și Adam au căzut în păcat poartă cu ele și primul mesaj profetic (Geneza 3:15) prin care se garantează o cale de întoarcere spre existența veșnică. „Copilul” (Apocalipsa 12:5,17,11) și apoi „rămășița” vor învinge tocmai pentru a se bucura de eternitatea promisă la creațiune, eternitate care va fi restaurată după un proiect gândit încă din veșnicii, numit „planul de mântuire” (Coloseni 1:26). Profeția este o formă de limbaj prin care se comunică această făgăduință a mântuirii într-o veșnicie fericită fără moarte. În contextul unei lumi contaminate de păcat, oxigenul profeției ne ajută să simțim prospețimea veșniciei. Altfel spus, profeția ordonează existența celui care acceptă darul mântuirii într-un plan intenționat de Dumnezeu.
Istoria biblică ne arată că cei care au auzit, au înțeles și au acceptat chemarea veșniciei prin acest plan divin și-au asumat un rol personal și apoi au fost în grupul celor salvați, cum putem să-i amintim pe cei izbăviți din potop (1 Petru 3:20). Iar acest model continuă cu norul de martori” (Evrei 12:1) care se extinde cu fiecare generație și, în final, ajunge la marea gloată a celor care „vor fi totdeauna cu Domnul” (1 Tesaloniceni 4:16) și se vor bucura de „un cer nou și un pământ nou” (Apocalipsa 21:1). Indiferent de timpul istoric sau de experiența trăită, „gândul veșniciei” (Eclesiastul 3:11) profetice a rămas podul care a făcut legătura între o „lume tristă”, în care erau cei credincioși, dar din care nu făceau parte (Ioan 17:15; Evrei 11:38), și locul promis în împărăția care „va dăinui veșnic” (Ioan 14:12; Daniel 2:44; Evrei 11:13; Apocalipsa 21:2).
Educația adventistă și-a asumat rolul de a păstra activă și permanentă perspectiva profetică a eternității. Poate că ne-am obișnuit să folosim argumentul profetic numai pentru a arăta că Dumnezeu cunoaște istoria și chiar este arhitectul ei. Dar pentru educația adventistă, veșnicia profetică este în primul rând importantă pentru că cere o pregătire educațională în această lume și garantează continuitatea demersului epistemologic și formator al ființei umane în viitor. Educația adventistă este importantă pentru formarea profesională sau academică, dar contează mai ales în pregătirea pentru adevărata viață promisă de Dumnezeu în Sfânta Scriptură.
De aceea, Ellen G. White ne spune că „ideile noastre legate de educație sunt prea înguste și superficiale… Adevărata educație înseamnă… mai mult decât pregătirea pentru viața care există acum… [Adevărata educație] îl pregătește pe elev pentru bucuria slujirii în această lume și pentru bucuria mai înaltă a unei slujiri mai largi, în lumea care va veni.”1 De fapt, acest principiu educațional a fost instituit de Marele Învățător: „Domnul Hristos i-a îndreptat pe oameni spre ceruri, spunându-le că singura cunoaștere adevărată este cunoașterea lui Dumnezeu și a lui Isus Hristos. El i-a îndemnat pe ascultătorii Săi, ca oameni care posedă puteri raționale, să nu piardă din vedere veșnicia” (Matei 6:33)2. În plus, oricât de performante și exigente ar fi preocupările noastre în ce privește educația în această viață, acestea nu sunt decât un antrenament superficial pentru ceea ce va însemna cu adevărat experiența cunoașterii, când „toate comorile universului vor fi deschise pentru studiul copiilor lui Dumnezeu… Și anii veșniciei, în desfășurarea lor, vor continua să aducă alte descoperiri glorioase. „Nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (Efeseni 3:20) va însemna, în veci de veci, însușirea darurilor lui Dumnezeu.”3 Așadar, educația adventistă are un rol determinant în experiența pregătirii pentru viața veșnică prin faptul că oferă importanță fiecărei valori de timp din perspectiva veșniciei și nu lasă clipele să fie strivite de consumerismul prezent, care fură eternitatea promisă de Dumnezeu.
Cum se fură binecuvântările veşniciei
Una dintre cele mai mari înșelăciuni pe care le trăiește omul este să fie făcut să creadă că ceea ce poate primi în clipa prezentă este totul și să nu mai aibă încredere în promisiunile lui Dumnezeu care se referă la viitor și eternitate. Însuși Domnul Hristos a învins având ochii îndreptați spre viitor (Isaia 53:11; Evrei 12:2). Dar, ispitirea din Grădina Edenului ne-a arătat că impresia senzorială a momentului are puterea să anuleze chiar experiența eternității, trăită într-un context fără păcat. De atunci, această formulă de înșelăciune a funcționat și s-a diversificat, iar schimbul între veșnicie și clipă s-a făcut tot mai ieftin pentru om. Dacă la început tranzacția s-a bazat pe promisiunea de cunoaștere (educație), ceea ce reprezenta atunci și a rămas până acum mijlocul care oferă sens existenței, inclusiv existența veșnică (Ioan 17:3), de atunci trocul s-a făcut pentru bogăție, slavă deșartă, pofte, iar în era digitală prețul a coborât până la o efemeră popularitate, câștigată chiar și printr-un banal selfie.
Hic et nunc (aici și acum), spuneau latinii și Carpe diem4 (trăiește clipa), pentru a evidenția valoarea prezentului în raport cu trecutul care nu mai poate fi schimbat, dar mai ales cu viitorul necunoscut și imprevizibil. Mai târziu, dezinteresul pentru valoarea veșniciei a fost exprimat prin strigătul: „După mine potopul!”, iar omul contemporan s-a obișnuit să spună: „Ce-i în mână nu-i minciună.” Așa s-a pregătit drumul pentru epoca postmodernă a consumerismului, în care nu numai că totul trebuie terminat în prezent pentru satisfacerea dorințelor, dar asta trebuie să se întâmple cât mai repede.
Educația fără preocupare pentru dimensiunea spirituală, care include raportarea la eternitate, îi așază și pe elev, și pe student într-o exterioritate încremenită în temporal, care le distrage atenția de la interioritatea ce îi poate păstra interesați de ceea ce este etern. Prin urmare, omul contemporan, fiind educat prin strategii pedagogice bazate numai pe ceea ce poate fi demonstrat și explicat, pe ceva palpabil, acceptă tot mai greu să se așeze într-o ordine a creației, al cărei început duce spre zorii veșniciei, și este chiar mai puțin dispus să se gândească la un viitor marcat de o lucrare de re-creație, care este garanția unei existențe eterne în „viața veacului ce va să vie”.
Educație pentru veşnicie
Nu este de mirare că una dintre cele mai eficiente amăgiri ale lui Satana vine tot în această cheie a veșniciei prin care omul este ispitit să amâne experiența pocăinței sub iluzia că „mai este timp”. Timpul scurt al existenței care ar trebui să fie o vreme de responsabilizare
pentru pregătirea de a trăi într-o existență viitoare, promisă prin făgăduința divină, devine un timp de indiferență și delăsare, o amorțeală înșelătoare în „plăcerile de o clipă ale păcatului” (Evrei 11:25). Astfel, omul fără Dumnezeu riscă să-și piardă timpul scurt al acestei vieți, dar mai ales eternitatea fericită.
Într-o lume în care totul se consumă și totul trece într-o dinamică repetitivă pentru fiecare generație (Eclesiastul 1:9), educația adventistă are misiunea de a deschide o fereastră către veșnicia promisă de Dumnezeu omului pe care El Însuși l-a creat. De aceea, adevărul prezent al educației adventiste (veșnicia profetică) poate fi exprimat și printr-o parafrazare a cuvintelor psalmistului, care fac trimitere la experiența eliberării prin care robul captiv poate trăi liber atât timp cât nu uită promisiunea unei existențe eterne: „Dacă te voi uita, «veșnicie», să-i
uite dreapta mea destoinicia ei! Să mi se lipească limba de cerul gurii dacă nu-mi voi aduce aminte de tine, dacă nu voi face din «veșnicie» culmea bucuriei mele!” (Psalmii 137:5,6, parafrazarea autorului). Profesorii din instituțiile adventiste care au acest crez își vor împlini menirea, iar elevii și studenții care la sfârșitul unui ciclu educațional într-o școală a bisericii rămân cu această convingere pot fi considerați absolvenți pregătiți pentru veșnicie.
Emanuel Sălăgean, pastor, șef birou comunicare și relații publice, Universitatea Adventus
1 Ellen G. White, Educație, p. 13, (ediție electronică).
2 Idem, Principii fundamentale ale educației creștine, p. 469, (ediție electronică).
3 Idem, Educație, p. 307, (ediție electronică).
4 Această expresie apare în oda lui Horațiu Ad Leuconoen, care este o meditație asupra scurgerii ireversibile a timpului. Versul complet este: „Aestas: CARPE DIEM, quam minimum credula postero! — CULEGE ZIUA CEA DE ASTĂZI, ce va fi mâine noi nu știm!” (Carmina, I,11: Ad Leuconoen) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Quintus_Horatius_Flaccus). Horațiu consideră că orice încercare de a opri trecerea timpului și apropierea sfârșitului iminent este fără succes, de aceea, cel mai bine este să trăiești intens fiecare clipă. Deși interpretarea cea mai cunoscută a acestei expresii face trimitere la experiențe care împlinesc pasiuni, pofte sau plăceri (Trăiește clipa!),
verbul carpe (karpós) poate fi tradus și prin „a alege, a selecta, a culege, a strânge, a aduna” (https://ro.wikipedia.org/wiki/Carpe_diem), ceea ce poate exprima acțiuni responsabile sau chiar delicate, cum ar fi să culegi o floare sau un fruct. Dar, oricum ar fi explicat acest mesaj, el opune nesiguranța unui viitor fără Dumnezeu eternității sigure promise de Cel care este Alfa și Omega.