O MARE OȘTIRE
„Un cuvânt spune Domnul, și femeile aducătoare de
vești bune sunt o mare oștire.”
(Psalmii 68:11)
Cartea cărților este bogată în istorii fascinante despre oameni obișnuiți care experimentează dragostea și călăuzirea lui Dumnezeu în cele mai dificile condiții. În toate acestea este evident faptul că Dumnezeu conduce viața oamenilor care acceptă planul Său, se supun puterii Sale transformatoare și ajung să înțeleagă că Dumnezeu le vrea binele mai mult decât și-l doresc ei înșiși.
RUT
„Pe vremea judecătorilor a fost o foamete în țară. Un om din Betleemul lui Iuda a plecat cu nevasta și cu cei doi fii ai lui să locuiască pentru o vreme în țara Moabului. Numele omului aceluia era Elimelec, numele nevestei lui era Naomi, și cei doi fii ai lui se numeau Mahlon și Chilion; erau efratiți din Betleemul lui Iuda. Ajungând în țara Moabului, și-au așezat locuința acolo. Elimelec, bărbatul lui Naomi, a murit și ea a rămas cu cei doi fii ai ei. Ei și-au luat neveste moabite. Una se numea Orpa, și cealaltă, Rut, și au locuit acolo aproape zece ani. Mahlon și Chilion au murit și ei amândoi și Naomi a rămas fără cei doi fii ai ei și fără bărbat” (Rut 1:1-5).
Fusese greu pentru familia lui Naomi să accepte faptul că în Betleem, „Țara pâinii”, se instalase foametea. Acesta a fost motivul pentru care a emigrat în Țara Moabului. Dar viața este foarte imprevizibilă și o familie frumoasă cu perspective mari se înjumătățește prin decesul celor trei bărbați. Astfel, Naomi și nurorile ei moabite, Orpa și Rut, rămân văduve.
Însă, în loc să se certe cu Dumnezeu după tragedia care lovise familia extinsă, cele trei femei singure au decis să meargă în Țara lui Iuda. A fost o inițiativă logică, nemaigăsindu-și rostul în Țara Moabului și mai ales că veniseră vești că „Dumnezeu cercetase pe poporul Său și-i dăduse pâine”. Acum, Betleem, numele localității lui Naomi, se potrivea mai bine cu realitatea.
Totuși, Naomi s-a gândit să le ofere nurorilor ei văduve libertatea de a se întoarce la poporul, limba și dumnezeii lor. Naomi vorbește cu nurorile ei ca o mamă și le îndeamnă să meargă fiecare „la casa mamei ei” (Rut 1:8). Orpa, gândindu-se bine, a îmbrățișat-o plângând pe soacra ei, Naomi, și a plecat. Însă răspunsul lui Rut la insistențele lui Naomi de a se întoarce în Moab, așa cum făcuse Orpa, este impresionant. Vorbește despre modul în care Naomi și-a trăit credința. Caracterul acestei femei era asemenea numelui ei: „Cea plăcută!” Ce nume frumos!
„Nu sta de mine să te las și să mă întorc de la tine! Încotro vei merge tu, voi merge și eu, unde vei locui tu, voi locui și eu, poporul tău va fi poporul meu și Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu. Unde vei muri tu, voi muri și eu și voi fi îngropată acolo. Facă-mi Domnul ce o vrea, dar nimic nu mă va despărți de tine decât moartea” (Rut 1:16,17).
Rut învățase de la Naomi că Dumnezeu nu înlătură încercările, dar te ajută să le depășești. Este evident că Rut, prin caracterul
frumos al soacrei ei, Îl cunoaște atât de bine pe Dumnezeu încât este gata să meargă pe mâna Lui. În ciuda faptului că a trecut prin atâtea necazuri, ea nu și-a pierdut nici credința, nici speranța. Iar Dumnezeu a binecuvântat-o și a răsplătit curajul ei de a se încrede în El.
Dumnezeu i-a dat un cămin în Iuda. Lui Boaz nu i-a fost greu să o ia în căsătorie pe Rut, o femeie străină de poporul lui Dumnezeu, deoarece el însuși era fiul lui Rahab din Ierihon, care se căsătorise cu Salmon din seminția lui Iuda. Iată ce lucruri extraordinare face Dumnezeu atunci când oamenii descoperă iubirea Lui!
Domnul Isus va spune, când Se va afla printre oameni, că „vor veni mulți de la răsărit și de la apus și vor sta la masă cu Avraam, Isaac și Iacov în Împărăția cerurilor” (Matei 8:11).
Rut se află în genealogia mesianică prin care va veni David, din care Se va naște Mântuitorul lumii, Domnul Isus Hristos.
Rut face parte din oștirea aceea a femeilor aducătoare de vești bune.
ABIGAIL
Perioada judecătorilor trecuse. Chiar în timpul celui mai integru și credincios judecător, bătrânii poporului au venit la el să-l roage să pună un împărat peste ei. Samuel a mers înaintea lui Dumnezeu și I-a spus de cererea nesăbuită a bătrânilor lui Israel.
Prin tragere la sorți, Saul, fiul lui Chis, din seminția lui Beniamin, a fost ales și uns împărat pentru Israel.
Bucuria poporului a fost de scurtă durată, deoarece primul împărat a eșuat prea repede. Prima mare greșeală a lui Saul a fost încumetarea de a aduce arderea-de-tot în locul lui Samuel, care fusese judecător și care era și profet, și preot.
Pentru că Saul n-a avut răbdare să-l aștepte pe Samuel să aducă jertfa, profetul îl mustră și îl anunță deja că Dumnezeu are pe altcineva pregătit să conducă pe poporul Său. Omul după inima lui Dumnezeu nu este altul decât David, „copilul cu părul bălai”, cum l-a descris uriașul Goliat, campionul filistenilor, care a fost doborât de tânărul păstor.
Saul a continuat să facă greșeli mari și, în cele din urmă, în loc să și le recunoască și să-și schimbe viața, după biruința lui David asupra lui Goliat, împăratul Saul îl consideră pe David rival și începe să urmărească să-l elimine.
David, care fusese uns ca rege al lui Israel în secret, este nevoit să fugă de Saul ca să-și scape viața. În timpul acestei pribegii, David are două ocazii să se răzbune și să oprească vânătoarea, dar se dovedește mai bun decât Saul pentru că nu se atinge de el. Ne amintim celebrele cuvinte ale lui David: „Să mă ferească Domnul să fac împotriva domnului meu, care este unsul Domnului, o așa faptă ca să pun mâna pe el! Căci el este unsul Domnului” (1 Samuel 24:6).
În timpul pribegiei sale, David trimite o delegație la un om bogat pe nume Nabal, rugându-l să le dea ceva alimente ca recompensă pentru că soldații lui i-au ocrotit păstorii și turmele. Dar Nabal le vorbește urât tinerilor trimiși de David, care se întorc în tabără și povestesc despre lipsa de recunoștință a lui Nabal și despre vorbele grele ale acestuia. Atunci, David și oamenii lui și-au încins armele și s-au hotărât să meargă și să-l pedepsească pe Nabal pentru răutatea lui și pentru lipsa de recunoștință.
Abigail, soția lui Nabal, aflând cele întâmplate și cunoscând și egoismul soțului ei, s-a hotărât să facă un gest inedit față de David. A poruncit să se încarce o mare cantitate de alimente pe măgari, le-a trimis prin slujitori înainte, și ea, personal, a mers înaintea lui David. Când l-a văzut pe David, s-a plecat cu fața la pământ înaintea lui și a făcut ceva ce puțini oameni sunt dispuși să facă – să ia apărarea soțului ei nechibzuit și să spună: „Eu sunt de vină.” Abigail dă dovadă de o mare tărie de caracter, ia asupra ei eșecul soțului ei, Nabal, și încearcă să repare lipsa de recunoștință a lui Nabal față de ajutorul lui David (1 Samuel 25:24-28).
Să-ți asumi vina altuia – doar Isus face acest lucru, ca să ne salveze pe noi. Însă, în acest fel, această femeie înțeleaptă l-a oprit pe David să facă o greșeală teribilă. Soldații care-l însoțeau pe David îl îndemnau adesea să facă lucruri greșite, iar acum David era pornit să se răzbune pe Nabal și pe casa lui.
Dumnezeu îi ia pe oameni așa cum sunt și lucrează prin toate mijloacele să dezvolte în ei un caracter nobil, ca să poată deveni o binecuvântare pentru alții. În această ocazie a folosit-o pe Abigail să împiedice o mare nenorocire. David e recunoscător lui Dumnezeu pentru călăuzirea Lui și când află că Abigail a rămas văduvă o ia de soție, pentru că își dă seama că sinceritatea, înțelepciunea și bunătatea ei sunt calități care-l vor ajuta și pe el să fie mai bun.
E posibil ca David să fi compus Psalmul 68 gândindu-se și la Abigail care, în ciuda faptului că el și soldații lui erau porniți să facă rău, prin atitudinea ei înțeleaptă a schimbat răul în bine.
„Un cuvânt spune Domnul, și femeile aducătoare de vești bune sunt o mare oștire” (Psalmii 68:11).
ESTERA
Biblia nu este doar o bibliotecă sfântă. Este mai mult decât Cartea cărților. Biblia este Cuvântul, gândul lui Dumnezeu exprimat în cuvinte. Este istoria Providenței. Și totuși, în Biblie există o carte sacră în care nu este niciodată amintit Numele lui Dumnezeu. Dar prezența Lui este atât de evidentă în acțiunile cărții! Este vorba despre cartea Estera.
Pe tronul Imperiului Babilonian se află Xerxes, cunoscut în Biblie ca împăratul Ahaşveroş. O parte din poporul lui Dumnezeu se află încă în Babilon. Împărăteasa Vasti fusese înlăturată pentru că a refuzat să vină înaintea împăratului și a mai-marilor imperiului când fusese invitată la ospăț.
În robia babiloniană, poporul lui Dumnezeu s-a vindecat definitiv de idolatrie. Dacă închinarea la idoli a fost cauza principală a exilului babilonian pentru atât de multe decenii, acolo, trăind zilnic printre idoli și idolatri, au fost oripilați de practicile nelegiuite ale Babilonului și robii iudei s-au hotărât să se întoarcă la Domnul din toată inima.
Ca să găsească o înlocuitoare pentru împărăteasa Vasti, autoritățile imperiului au numit o comisie care să caute în toate ținuturile fete fecioare și să le aducă în capitală pentru a alege o tânără care să-i fie soție lui Ahaşveroş și împărăteasă.
Așa a ajuns Estera în atenția comisiei de evaluare. Au fost stabilite criterii speciale pentru selecție și Hadasa a primit un punctaj maxim. Nepoata lui Mardoheu, un iudeu care slujea la curte, a primit numele Estera, care înseamnă „stea”, asociată cu frumusețe, curaj, influență. Prin caracterul ei frumos, prin sinceritatea și modestia ei, Estera a adus lumină la curtea împăratului.
Dar asupra imperiului s-au abătut nori negri după ce Haman, agaghitul, a fost ridicat în grad. El a cerut ca lumea să se închine înaintea lui. Mardoheu rămâne însă în picioare, atât fizic, cât și spiritual, riscându-și viața și existența unui popor întreg. El nu se închină nici înaintea idolilor Babilonului, nici înaintea lui Haman. Iar acesta, lezat în amorul propriu, pune la cale un adevărat genocid. Antisemitismul este antic.
Acum intră în scenă împărăteasa Estera. La aflarea veștii că întregul popor iudeu este condamnat la exterminare, Mardoheu se îmbracă în sac și merge și se tânguie la poarta împăratului. Estera află de decret, se îngrozește la rândul ei și-l roagă pe Mardoheu să renunțe la protest. Dar Mardoheu îi spune că singura soluție este ca ea să meargă înaintea împăratului și să ceară clemență. „Mardoheu a trimis următorul răspuns Esterei: «Să nu-ți închipui că numai tu vei scăpa din toți iudeii, pentru că ești în casa împăratului. Căci, dacă vei tăcea acum, ajutorul și izbăvirea vor veni din altă parte pentru iudei, și tu și casa tatălui tău veți pieri. Și cine știe dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împărăție?»” (Estera 4:13,14).
Împărăteasa își dă seama de gravitatea situației și de riscul pe care trebuie să și-l asume, apoi face apel la Mardoheu să facă o adunare cu toți iudeii din Susa și să postească timp de trei zile. Ea postește împreună cu slujnicele ei și își asumă riscul.
Când nu ai identitate, când te gândești doar la tine și la viața ta, când nu ai idealuri, când nu privești în perspectivă, nu ai pentru ce să lupți. Dar, dacă îți descoperi menirea, riști totul. Dacă e necesar, îți dai chiar și viața, cum a făcut Isus.
Legile mezilor și perșilor, odată promulgate, nu puteau fi niciodată amendate sau schimbate. Haman obținuse prin viclenie și lingușire exterminarea tuturor iudeilor. Ar fi fost al doilea holocaust din istoria acestui popor. Primul fusese în Egipt, înaintea exodului, când faraonul dorea exterminarea tuturor nou-născuților băieți din familiile robilor evrei. În vremea acelui decret s-a născut Moise, celebrul conducător al evreilor.
Estera s-a hotărât să calce legea mezilor și perșilor pentru că aceasta intrase în conflict cu Legea lui Dumnezeu. Și ea a decis să asculte de Dumnezeu, și nu de oameni. Agenții lui Satana erau acolo și jubilau ca să-și aducă la îndeplinire planul diabolic și să șteargă de pe hartă poporul lui Dumnezeu, iar Mesia, Eliberatorul care trebuia să Se nască din acest popor, să fie doar o legendă.
Miza era uriașă. Estera merge la împărat și încalcă toate protocoalele. N-o invitase nimeni. Ea a mers înaintea tronului lui Ahașveroș la porunca lui Dumnezeu. Oamenii curții cunoșteau bine legile imperiului. Toți se uitau să vadă cum va reacționa împăratul. „Când a văzut împăratul pe împărăteasa Estera în picioare în curte, ea a căpătat trecere înaintea lui. Și împăratul a întins Esterei toiagul împărătesc pe care-l ținea în mână. Estera s-a apropiat și a atins vârful toiagului. Împăratul i-a zis: «Ce ai tu, împărăteasă Estero, și ce ceri? Chiar dacă ai cere jumătate din împărăție, îți voi da»” (Estera 5:2,3).
Cunoaștem faptul că Estera a dat un ospăț pentru împărat două zile la rând, și de la aceste întâlniri ea vine cu cele mai bune vești și, astfel, poporul lui Dumnezeu este salvat.
Vrăjmașul binelui dorește să aducă nesiguranță, suferință și haos. Dar Dumnezeu conduce evenimentele. El nu este niciodată surprins, pentru că El cunoaște viitorul și este prezent ca să salveze.
SAMARITEANCA
„Acolo se afla fântâna lui Iacov. Isus, ostenit de călătorie, ședea lângă fântână. Era cam pe la ceasul al șaselea. A venit o femeie din Samaria să scoată apă. «Dă-Mi să beau», i-a zis Isus. Căci ucenicii se duseseră în cetate să cumpere de-ale mâncării” (Ioan 4:6,7).
Domnul Isus era sleit de foame și de sete, iar acum soarele de la amiază Îl toropise. Setea Lui creștea și mai mult gândindu-Se la apa rece și înviorătoare care era atât de aproape și, cu toate acestea, atât de inaccesibilă pentru El, deoarece n-avea nici frânghie, nici vas, iar fântâna era adâncă.
Isus era asemenea celorlalți oameni și aștepta ca să vină cineva și să scoată apă. Nu e paradoxal? Cel ce a creat universul, Cel care a făcut izvoarele nu-Și poate astâmpăra setea. Și depinde de o găleată, de o frânghie și de o fântână…
Îngerii privesc uimiți la Prințul universului care suferă de sete. Femeia din Samaria este, de asemenea, uimită că un iudeu îi cere ei, o femeie samariteană, apă să bea. Motivul ei de uimire este amplificat de faptul că iudeii nu aveau legături cu samaritenii…, ba chiar se urau.
Dar, în înțelepciunea Sa divină, Fiul lui Dumnezeu a cerut. Și nu a oferit ceva… Pentru că Mântuitorul căuta un drum către inima femeii samaritene.
Un „dar” oferit ar fi fost refuzat. Dar cerând a dovedit că încrederea trezește încredere. Prințul universului a venit la această ființă disprețuită, cerându-i un serviciu. Surprinsă, femeia a încercat să-I ceară un motiv pentru această cerere:
„«Cum Tu, iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteană?» […] Isus i-a zis: «Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu și cine este Cel ce-ți zice ,Dă-Mi să beau!,, tu singură ai fi cerut să bei, și El ți-ar fi dat apă vie»” (Ioan 4:9,10).
La început, femeia n-a înțeles cuvintele lui Isus, dar a simțit importanța lor solemnă. De aceea, purtarea ei ușuratică și batjocoritoare a început să se schimbe. Prin urmare, I-a zis lui Isus: „Doamne… n-ai cu ce să scoţi apă, și fântâna este adâncă, de unde ai putea să ai dar această apă vie? Ești Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat fântâna aceasta?” (Ioan 4:11,12).
În fața ei vedea un biet călător obosit de cale și prăfuit. Și L-a comparat cu patriarhul Iacov. Femeia privea înapoi la părinți, dar și înainte, spre venirea lui Mesia, cu toate că Nădejdea părinților, Mesia în persoană, era în fața ei, fără ca ea să știe.
Și astăzi, oamenii se află lângă fântâna cu apă vie și nu știu nimic. Duhul lui Dumnezeu este aici cu noi, însă foarte mulți Îl caută pe Dumnezeu în altă parte și, nu puțini, ajung să bea din izvoare rele, otrăvitoare. Și de aceea însetează din nou și din nou, uneori până la moarte.
Discuția cu femeia samariteană ajunge din ce în ce mai profundă și Domnul Isus îi spune adevăruri de o importanță veșnică. Femeia este din ce în ce mai fascinată de Omul de la fântână. Și Mântuitorul Își declină identitatea când îi cere să-și aducă bărbatul acolo. Atunci samariteanca se face vulnerabilă și spune că nu are bărbat. Iar Isus îi arată că știe istoria ei.
În acest timp apar și ucenicii, surprinși că Învățătorul lor conversează cu o femeie. În Ioan 4:28,29 citim ceva neașteptat: „Atunci femeia și-a lăsat găleata, s-a dus în cetate și a zis oamenilor: «Veniți de vedeți un Om care mi-a spus tot ce am făcut, nu cumva este Acesta Hristosul?»”
Din cauza reputației sale, femeia venise la fântână să scoată apă la miezul zilei. Rar se întâmplă acest lucru în Orient. Ea credea că, la acea oră toridă, nu se va întâlni cu nimeni. Dar s-a întâlnit cu Isus, care se afla la fântână ca să-I salveze viața.
Când un om pierdut Îl întâlnește pe Salvatorul său, nu va uita niciodată acest lucru și, brusc, viața lui se va schimba radical:
– dacă a fost orb, de acum vede, ca Bartimeu;
– dacă era lepros, este vindecat asemenea celor zece și vine ca samariteanul să-I mulțumească Vindecătorului său. Atunci aude cea mai bună veste: „Credința ta te-a mântuit”;
– dacă este vameș, devine ucenic, ca Matei;
– dacă este un pescar sincer, ajunge apostol, ca Petru, și pescar de oameni;
– iar dacă este o femeie nefericită și chiar ironică, dar sinceră, devine o mare misionară, ca femeia samariteană, care vine la fântâna lui Iacov.
Pentru că cine Îl întâlnește pe Isus Hristos se transformă în alt om, în misionar.
Ce face, în definitiv, femeia samariteană? Pare fâstâcită…, dar este bulversată într-un mod pozitiv, uită de găleata cu apă de la fântână și de nevoile ei fizice și merge în cetate ca să dea mărturie. Ea devine un martor pentru Hristos.
Are succes mărturia ei? Sigur că da! Mărturia personală are cel mai mare impact. „Ei au ieșit din cetate și veneau spre El” (Ioan 4:30). Dacă un apostol i-ar fi chemat pe oamenii din Samaria la Isus, am fi zis: Da, este un apostol care face lucrarea aceasta. Dar femeia aceea temătoare, cu o stimă de sine deloc grozavă, face o lucrare uimitoare pentru Isus. Probabil că ucenicii erau uluiți când au văzut mulțimile ieșind din cetate și venind la Isus. Deși era om ca și ei, Isus avea cu totul alte priorități. Avea aceleași nevoi, căci de aceea i-a cerut apă femeii. Dar avea alte valori, altă perspectivă asupra existenței.
Când au venit samaritenii la El, L-au rugat să rămână la ei. Și El a rămas acolo două zile. Și numărul celor care au crezut s-a mărit considerabil. „Mulţi samariteni din cetatea aceea au crezut în Isus din pricina mărturiei femeii, care zicea: «Mi-a spus tot ce am făcut!»” (Ioan 4:39,40).
Rezultatul mărturiei unei femei transformate prin harul Domnului Isus este incredibil!
MARIA, MAMA DOMNULUI ISUS
„Îngerul i-a zis: «Nu te teme, Marie, căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Și iată că vei rămâne însărcinată și vei naște un Fiu, căruia Îi vei pune numele Isus. El va fi mare și va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; și Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăți peste casa lui Iacov în veci, și Împărăția Lui nu va avea sfârșit (Luca 1:30-33).
Fecioara Maria, mama Domnului Isus, este considerată o mamă privilegiată. Este adevărat, i s-a făcut mare har, așa cum i-a spus îngerul, dar i s-a și încredințat cea mai mare responsabilitate care a fost dată vreodată muritorilor. Să-L nască pe Fiul lui Dumnezeu, să aibă grijă de El ca de ochii din cap, să-L ajute să crească frumos, sănătos, echilibrat. Să-I dea cea mai aleasă educație și să-L pregătească pentru cel mai important rol, acela de Fiu al omului, dar și Fiul lui Dumnezeu în același timp.
Ea trebuie să fie o adevărată mamă în Israel și să-L îndrume pe Fiul omului ca să Își înțeleagă chemarea și misiunea. Pentru că Isus va trece prin toate etapele umane. Maria a fost pregătită de Dumnezeu pentru această lucrare măreață. Îngerii au ajutat-o să-I transmită valorile cerului lui Isus, care a venit pe lume ca orice copil, deși El nu era un copil obișnuit, ci Prințul universului.
Toate mamele de pe pământ au o misiune importantă, dar misiunea Mariei a fost cea mai importantă. „Îngerii se minunară de mărețul plan al răscumpărării. Ei urmăreau să vadă cum avea să-L primească poporul lui Dumnezeu pe Fiul Său, îmbrăcat în haina naturii omenești. Îngerii cerești au coborât în țara poporului ales. Alte națiuni se țineau de legende și se închinau la dumnezei falși. În țara unde se descoperise slava lui Dumnezeu și unde strălucise lumina profeției au venit îngerii.”1
Maria cunoștea bine profețiile despre Mesia și s-a minunat și mai mult în ziua a opta, când și-a dus Pruncul la sanctuar, ca să-L înfățișeze înaintea Domnului, să fie tăiat împrejur după legea ceremonială și să aducă jertfe. S-a minunat când l-a văzut pe Simeon extaziat, făcând profeții noi despre Prunc. „Copilul a fost înapoiat Mariei, iar el (Simeon) l-a luat în brațe și L-a înfățișat înaintea lui Dumnezeu, în timp ce în sufletul lui a pătruns o bucurie pe care n-o mai simțise niciodată.” „Duhul profeției era asupra acestui om al lui Dumnezeu și, în timp ce Iosif și Maria stăteau lângă El, minunându-se de cuvintele lui, Simeon i-a binecuvântat și i-a zis Mariei: «Iată Copilul acesta este rânduit spre prăbușirea și ridicarea multora în Israel și să fie un semn care va stârni împotrivire. Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie ca să se descopere gândurile multor inimi.»”2
Cu toate aceste dovezi minunate, Maria nu înțelegea misiunea lui Hristos. Aștepta și ea, ca tot poporul, domnia lui Mesia pe tronul lui David, dar nu vedea botezul suferinței prin care trebuia să-l câștige.
Maria și-a făcut toată datoria de mamă și L-a iubit cu toată dragostea. Dar când Isus avea doisprezece ani, Maria și-a dovedit limitele umane, pierzându-L. După trei zile, ca o profeție despre moartea pe cruce, L-a găsit în templu. Isus fusese fascinat de serviciile de la sanctuar. În acele zile în care sufletul Său curat a fost puternic impresionat de jertfirea mieilor, El Şi-a descoperit menirea.
„Nimeni nu L-a înțeles pe pământ. Și în timpul lucrării Lui trebuia să rămână singur. Cât a trăit, nici mama și nici frații Lui nu I-au înțeles lucrarea. Nici chiar ucenicii nu L-au înțeles. El locuise în lumina veșnică, fiind una cu Dumnezeu, dar viața pe pământ trebuia să o ducă în singurătate.”3
După ce Isus a murit pe cruce, mama Lui a fost luată acasă de Ioan, ucenicul iubit. Căci Isus, fiind încă pe cruce, L-a rugat pe Ioan să aibă grijă de ea. „Iată, mama ta!” a zis Isus. Și Ioan a luat-o acasă la el.
Maria face parte din oștirea acelor femei aducătoare de vești bune. Ea L-a adus pe lume pe Cel care este El Însuși Vestea Bună, Evanghelia veșnică, Mesia, Mântuitorul, Emanuel, Dumnezeu cu noi. Pe El Îl așteptăm. Și ne-a promis că vine curând!
***
Istoriile acestor femei sunt diferite. Ele nu au fost perfecte. Au fost femei reale, puse în situații reale, care au ales să se încreadă în Dumnezeu: Rut și-a păstrat credincioșia în suferință; Abigail a dat dovadă de înțelepciune în criză; Estera a fost curajoasă în fața pericolului; samariteanca a dat mărturie după transformare; Maria a avut încredere în misiunea încredințată de Dumnezeu. Oștirea lor nu a purtat arme. Nu a cucerit teritorii. Dar a schimbat destine. A salvat vieți. A pregătit venirea Mântuitorului. Și continuă să inspire. Textul din Psalmii 68:11 rămâne o declarație profetică: Dumnezeu ridică o mare oștire de femei care duc vestea bună prin credință, caracter și curaj. Astăzi, lumea are nevoie de aceeași oștire.
Femei care cred.
Femei care construiesc.
Femei care vindecă.
Femei care aduc speranță.
Pentru că vestea bună nu este doar un mesaj. Este o viață trăită cu Dumnezeu!