ADVENTIST 2.0
Când vrem să privim trecutul bisericii, ne uităm în arhive, dar când vrem să vedem viitorul bisericii, ne uităm la copiii noștri. Și ce vedem? Cum arată viitorul bisericii? Avem motive de speranță sau de îngrijorare?
În nostalgia lor după castraveții Egiptului, israeliții care tocmai gustaseră roadele Canaanului vorbeau despre copiii lor în termeni foarte negri, anticipând mari nenorociri pentru viitorul pruncilor care „vor fi de jaf” (Numeri 14:3). Totuși, în pofida acestor tânguieli ale deznădejdii, Dumnezeu a dat Canaanul fix acelei generații care în ochii părinților era deja sortită exterminării (Deuteronomul 1:39).
Zilele pe care le trăim noi par mult mai tulburi decât vremurile în care fiii lui Israel vânturau cu pașii lor nisipul pustiei. Succesiunea evenimentelor și ritmul schimbărilor din societate fac adesea orizontul greu de întrezărit de către ochiul profan. Lumea s-a schimbat de câteva ori față de vremea în care noi înșine eram copii. Va reuși Biserica să transmită prețioasa moștenire a identității sale profetice către generația Alpha? Dacă da, atunci în mod sigur nu o va face folosind numai metodele pe care le-a folosit până acum!
Partea goală a paharului
Astăzi, un abonament Netflix este doar 30 lei, iar ChatGPT poate rezolva gratis nu numai probleme de matematică, ci și probleme de gramatică, fizică, chimie sau din alte științe. De fapt orice, din orice domeniu! Copiii noștri trăiesc deja în universul paralel al Minecraft, Fornite, Among Us, Roblox, League of Legends sau Call of Duty. Avalanșa de ecrane din viața de zi cu zi afectează deja peste 30% dintre copiii având între 8 și 18 ani, în timp ce rata dependenței de tehnologie este îngrijorătoare, în mod special pentru grupa de vârstă 9–12 ani. Adaugă, te rog, la asta ușurința cu care se poate face oricând rost de droguri și alte substanțe psihotrope în preajma școlilor, sau ideologia de gen care îți spune că nu e nicio problemă dacă ești pe invers.
Ar fi din partea noastră un gest de mare naivitate să gândim că toate aceste schimbări structurale din societate nu au alterat în niciun fel modul în care copiii noștri privesc credința, biserica sau chiar pe Dumnezeu. Asta cu atât mai mult cu cât în unele biserici atmosfera închinării, stilul de predicare, sau estetica programelor bisericii se văd încă prin dioptriile anilor ,90. Această realitate este confirmată de altfel și de concluziile studiilor care analizează credințele, nevoile și nivelul de implicare al tinerilor în viața spirituală și comunitară a bisericii (Valuegenesis, Our Heritage). Un minimum efort de a privi biserica prin ochii tinerilor ne va face conștienți de imperativul unei schimbări urgente, care să readucă adventismul și valorile lui în sfera de interes a tinerei generații.
Partea plină
Oricât de mult ne-am dori să fim noi aceia care vor încheia lucrarea, sunt o seamă de indicii care ne încurajează să credem că aceasta devine, cu fiecare zi care trece, misiunea copiilor noștri. Scenariul se repetă. Atunci când Dumnezeu a dorit să aducă la existență această biserică, El s-a folosit mai degrabă de entuziasmul, energia și devotamentul tinerilor decât de experiența și maturitatea părinților lor. Când, în decembrie 1844, Dumnezeu a oferit unei fete de 17 ani viziunea despre călătoria poporului ales spre cer, părea greu de crezut că favoriții și bărbile cărunte o vor lua în serios. Cu toate acestea, mărturia și viziunile ei aveau să devină pentru mica turmă un adevărat GPS, o prețioasă moștenire profetică pentru întreaga Mișcare adventă. Tot în 1844, unii dintre cei care aveau să devină lideri ai mișcării erau încă fragezi și lipsiți de experiență (John Andrews – 15 ani, Uriah Smith – 12 ani, Anne Smith – 16 ani, James White – 27 ani). Cât despre bazele Departamentului Tineret, acestea au fost puse în 1879 de alți doi tineri: Luther Warren (14 ani) și Harry Fenner (17 ani). Cel din urmă și-a început activitatea de evanghelist la vârsta de 16 ani, fiind apreciat mai ales pentru elocvența cu care predica tinerilor.
Toți acești tineri nu erau mai educați sau mai dotați decât sunt tinerii de astăzi. Aveau atracțiile și ispitele lor, așa cum copiii noștri au atracțiile și ispitele lor. Viața avea și pentru ei ferestre spre lume, tot așa cum copiii noștri își au propriile lor ferestre digitale spre lume. Cu toate acestea, am întâlnit mulți tineri a căror trăire duhovnicească atingea profunzimi care uneori pe mine, ca adult, m-au făcut să roșesc. Și asta pentru că nu întotdeauna maturitatea spirituală vine musai la pachet cu îmbătrânirea, ea este mai degrabă rezultatul angajamentului și al determinării cu care cultivi în propria viață valorile Evangheliei, indiferent de vârstă. Vorbind prin inspirație divină, dar și din experiența sa, Ellen White remarcă: „Copiii de opt, zece sau doisprezece ani sunt destul de mari ca să li se adreseze subiecte cu privire la religia personală. Nu-i învățați pe copii cu referire la viitor, când ei vor fi destul de mari să se pocăiască și să creadă adevărul. Dacă sunt instruiți corespunzător, copiii foarte tineri pot avea vederi corecte despre starea lor ca păcătoși și despre calea mântuirii prin Domnul Hristos” (Îndrumarea copilului, p. 490).
Așa, și?
În estul statului California, la granița cu Nevada, se află cea mai secetoasă regiune de pe Continentul Nord-American, teritoriu care, din cauza temperaturilor foarte ridicate și a lipsei de precipitații, a fost numit Death Valley. În iarna anului 2004, pentru prima oară după mai mulți ani de secetă severă, în Death Valley a plouat abundent. Primăvara anului următor a oferit spectacolul unui fenomen extrem de rar și neobișnuit: întreaga vale a fost acoperită de flori. Acest fenomen extraordinar (superbloom) a dovedit că Death Valley era mai degrabă o vale adormită decât una moartă. Fenomenul poate fi un bun exemplu privind importanța schimbării climatului în procesul de trezire și înflorire a bisericii. Încurajarea unui climat plin de afectivitate va crea în viața copiilor și tinerilor noștri condițiile propice pentru îmbobocirea și înflorirea lor spirituală. Credința și practica lor vor produce astfel roade pe care acum nu le putem anticipa și la care nu ne așteptăm. Pentru aceasta este nevoie să schimbăm atmosfera rece și formală, pe care să o înlocuim cu căldura și bucuria unui cămin. Să facem din momentele de închinare și de predicare adevărate ploi prin care bucuria mântuirii să nu rămână doar o temă de program muzical, ci să inunde chipurile și inimile tuturor. Este planul lui Dumnezeu ca părinți și mentori, lideri și păstori să ne dăm mâna pentru a forma în jurul copiilor noștri un climat plin de acceptare, încredere și iubire, în care să se simtă mereu acasă.
Astăzi, mai mult ca în vremea în care noi înșine eram copii, este nevoie să ne asumăm rolul de grădinari preocupați de recolta unei generații lipsite de orizont și să răsădim adventismul în solul fertil al inimilor copiilor noștri. Să luăm cele mai frumoase și plăcute valori/atitudini și, printr-o preocupare atentă și constantă, să le plivim cu dragoste, astfel încât acestea să crească în viața lor și să aducă drept rod grăbirea revenirii Mântuitorului nostru. Dar răsadul nu se poate răsădi din poziția de drepți! Este nevoie să ne plecăm pe genunchi și, cu multă rugăciune, grijă, acceptare, dar mai ales cu credință, asemenea lui Iochebed, să punem viitorul copiilor noștri în mâna Mântuitorului lor. De vom face astfel, valurile și crocodilii Nilului nu vor putea înghiți nici măcar o virgulă din planul pe care Dumnezeu îl are pentru copiii noștri!
Adventist 2.0
Adventiștii își afirmă cel mai adesea identitatea prin evidențierea diferențelor față de bisericile istorice sau evanghelice. În mod simplist, percepția generală a unui copil este că adventismul propune doar o sumă de interdicții și că religia este mai degrabă despre ceea ce „nu ai voie” decât despre o teologie practică. Pentru copii, acest accent pe diferențe tinde să dezvolte un complex de inadecvare socială, complex care, deși are temei biblic (Ioan 15:19), ar putea fi gestionat greșit de cei mici în lipsa unui suport din partea familiei sau a bisericii. Orientarea cu precădere spre Lege poate transforma ascultarea noastră într-un mijloc de obținere a mântuirii, în timp ce, potrivit Evangheliei, numai credința în Hristos și asemănarea constantă cu El aduc în mod natural în viața noastră ascultarea de Legea lui Dumnezeu (Ioan 14:6; Efeseni 2:8-9). Aceste două abordări au coabitat încă de la început în adventism, consecința fiind faptul că în istoria noastră, ascultării și faptelor le-au fost atribuite deseori roluri fundamental diferite. Unii au privit faptele ca o cauză a mântuirii, în timp ce alții le-au văzut ca un rezultat al acesteia. Este o alegere care, în cele din urmă, va determina în mare măsură puterea noastră de atracție misionară, atât înăuntrul, cât și în afara zidurilor bisericii.
În consecință, cunoașterea lui Hristos și reproducerea chipului Său în credincioși va avea pentru tineri rolul de argument suprem că biserica este locul căruia îi aparțin și în care trebuie să rămână. Dacă tinerii vor vedea în biserică mai mult zâmbet, dacă ne vom opri fie și numai o secundă în dreptul unui copil/tânăr pentru un schimb de priviri ceva mai vesel, atunci atmosfera se va încălzi. Dacă vom ști să gestionăm cu empatie și acceptare nenumăratele lor gafe, dacă îi vom numi să se mai roage din când în când în public și dacă nu vom uita să le spunem o povestire înainte de predică, atunci ei vor înțelege. Vor înțelege că „Domnul iubește copiii cuminți”, dar îi iubește și pe cei care își mai pierd răbdarea. Vor înțelege că a iubi un tânăr nu înseamnă să fii de acord cu greșeala lui, ci să-l ajuți să nu se simtă respins din cauza greșelii, să-l ajuți să traverseze în siguranță puntea instabilă a tinereții. Așa a făcut Tatăl nostru în Eden cu primii Săi copii. Deși i-a mustrat pentru ceea ce făcuseră, Dumnezeu a țesut un acoperământ pentru rușinea lor. Asta nu ca o dovadă că ar fi fost de acord cu faptele lor, ci tocmai pentru a-i ajuta să priceapă că, oricât de amar ar fi, păcatul nu Îl poate îndepărta pe Dumnezeu de păcătos. Dacă vom imita acest exemplu, copiii noștri vor înțelege că Dumnezeu nu a condiționat niciodată măsura cu care ne iubește de măsura în care ascultăm de El, pentru că dragostea lui Dumnezeu este desăvârșită chiar pentru cel mai nedesăvârșit dintre noi.
Iubirea lui Dumnezeu precedă orice acțiune a noastră, bună sau rea, Dumnezeu păstrându-Și dragostea pentru noi chiar și atunci când Îi întoarcem spatele. Adică exact diferența dintre a iubi și a fi iubire. Tinerii noștri au nevoie să-i iubim, dar mai ales să fim iubire pentru ei, necondiționat, după modelul divin, chiar și atunci când manifestă un comportament inexplicabil (Luca 15:12). Cu cât vom țese mai grabnic în bisericile noastre o atmosferă săracă în critici și îmbibată în dragostea care acoperă totul, cu atât tinerii noștri vor înțelege că pentru ei biserica este o cetate de scăpare din lumea asta nebună, un mediu securizat în care ești apărat și îmbrățișat chiar dacă ai greșit. În final, vor înțelege că a fi adventist este, până la urmă, o chestie foarte faină. Vor înțelege că adventismul nu este doar o altă religie, ci o familie din care nu vei avea niciodată vreun motiv să pleci.
Începe cu Tine!
Lucrarea de tineret nu este doar a celor pe care biserica îi cheamă să se ocupe de copii sau de tineri. Departamentul Tine(ret) se numește așa pentru că începe cu Tine. Dacă vrei o biserică prietenoasă cu tinerii, atunci începe cu Tine! Dacă vrei o biserică energică și misionară, care să încheie lucrarea mai repede, începe tot cu Tine! Dacă ești pastor sau prezbiter, fă-le o vizită la școală (sau acasă, dar ai grijă să nu creadă că ai venit pentru părinții lor!). Notează-ți în telefon contactele lor. Nici nu știi cât de fain se simt atunci când te sună și, în loc de: „Alo, da”, tu răspunzi: „Salut Andrei!” Dacă ești în comitet, asigură-te că nu trece nicio ședință fără să vă propuneți să faceți ceva mai mult pentru copii/tineri. Dacă ești membru fără o răspundere anume, vezi care sunt lucrurile pe care le poți face din locul în care ești. Strecoară în buzunar mici surprize pe care să le dai sâmbătă copiilor din biserica ta: un breloc, o figurină, o carte, un semn de carte, un sticker, o bomboană, un pix, orice. Dacă ți se pare prea costisitor, dă-le ceva mai ieftin: o îmbrățișare. Un gest care, deși este gratis, valorează mai mult decât orice ți-ar încăpea în buzunar. Așa… fără motiv, ca în familie. Sau fă-le pe amândouă!
Ți se par chestii mărunte? Poate că așa este, dar nu uita că, în lunga și dificila călătorie către Acasă, pașii trebuie să fie mărunți, astfel încât cei mari, la pas cu cei mici, să ajungem cu toții în brațele Tatălui.
Adventismul va conta pentru generația tânără doar în măsura în care vom reuși să-i îndrăgostim pe copii și tineri de Hristos prin propriul nostru exemplu. Draga mea soră, bunul meu frate, din acest motiv TU ești cea mai importantă verigă a Departamentului Tineret!
Începe cu Tine!