Tipologia evenimentelor și instituțiilor în cartea Daniel

Tipologia

EVENIMENTELOR și INSTITUȚIILOR

în cartea Daniel

Personajele din secțiunea istorică a cărții Daniel au fost interpretate tipologic, având funcția de a prefigura entități escatologice evidențiate în discursurile profetice.

Am observat că Daniel Îl prefigurează pe „Fiul Omului” și pe Mihail (7:13-14; 12:1), iar Hanania, Mișael și Azaria, pe „sfinții Celui Preaînalt” (7:18,22,25,27). Darius Medul sau Cirus anticipează slujirea „Unsului”, Mesia (9:24-27), în timp ce Belșațar reflectă trăsăturile „cornului celui mic” (7:8,11; 8:9-12). Nebucadnețar, care a experimentat procesul convertirii autentice, contrastează natura convertirii false a „cornului celui mic”. Astfel, în timp ce împăratul haldeu a trecut prin procesul de animalizare-umanizare în mod complet („a stat drept în picioare ca un om și i s-a dat o inimă de om” cf. 7:4), „cornul cel mic” are parte de un proces nefinalizat („avea niște ochi ca ochii de om și o gură care vorbea cu trufie” cf. 7:8).

Relațiile tipologice dintre discursurile narative și cele profetice ale cărții Daniel nu se rezumă doar la personaje. Acestea includ tipologii între evenimente și instituții. Relatările despre „groapa cu lei”, „cuptorul cu foc” și „căderea Babilonului” se încadrează în categoria evenimentelor tipologice. Acestea prezintă situații din viața lui Daniel, ale celor trei tineri și ale cetății Babilonului care au reverberații escatologice. În categoria instituțiilor, se încadrează templul și serviciile de cult.

Tipologia evenimentelor
Groapa cu lei

Experiența lui Daniel în groapa cu lei este asemănătoare cu cea a celor trei tineri în cuptorul aprins. Totuși, există o diferență esențială: Daniel a înfruntat această încercare singur. Această singurătate prefigurează însingurarea Unsului, Mesia, despre care profeția afirmă că „va fi stârpit” și „nu va avea pe nimeni” (Daniel 9:26).¹ Tipologia își găsește împlinirea în evenimentele din preajma morții lui Isus. Evangheliile subliniază în mod repetat însingurarea Sa: după o perioadă de popularitate, Isus este treptat respins și părăsit. Punctul culminant al acestei părăsiri se consumă în Ghetsimani și pe cruce. În grădină, Isus Se roagă Tatălui cu privire la o eventuală cale de scăpare, dar, în cele din urmă, acceptă să bea „paharul” singurătății absolute – moartea a doua. Pe cruce, natura acestei singurătăți se exprimă în strigătul Său sfâșietor: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” Paralela dintre Daniel și Isus nu se oprește la experiența însingurării, ci continuă și în experiența mormântului. Atât profetul, cât și Hristos ajung acolo din cauza integrității lor. Caracterul lor ireproșabil a provocat ura și comploturile elitelor vremii, care au căutat să-i elimine. Daniel pleda pentru eliberarea captivilor și rezidirea Ierusalimului, în timp ce Isus lucra la salvarea oamenilor din robia păcatului și la întemeierea unui nou templu – Biserica Sa, îndreptând atenția credincioșilor spre Ierusalimul ceresc. Atât groapa cu lei, cât și mormântul lui Isus au fost sigilate, probabil din același motiv: teama ca cineva să intervină asupra trupurilor lor. Totuși, aici apare o diferență fundamentală, conform relației tip-antitip: Daniel a trăit o înviere ca din morți, fiind salvat înainte ca moartea să-l atingă, pe când Isus a gustat moartea a doua, experimentând singurătatea absolută, despărțirea de Tatăl. Cu toate acestea, Isus nu a fost abandonat definitiv – El a fost readus la viață, biruind moartea și deschizând calea învierii pentru toți cei ce cred în El.

Cuptorul cu foc

Experiența celor trei tineri raportată în Daniel 3 prezintă situația dramatică a copiilor lui Dumnezeu, care sunt puși să aleagă între loialitatea față de Dumnezeu și cea față de oameni. Asupra lor planează un decret de moarte dacă nu aleg să se închine chipului de aur înălțat de împărat. Statuia are dimensiuni specifice în care predomină cifra șase: „Împăratul Nebucadnețar a făcut un chip de aur, înalt de șaizeci de coți și lat de șase coți. L-a ridicat în valea Dura, în ținutul Babilonului” (Daniel 3:1). Loialitatea tinerilor față de Dumnezeu a determinat aplicarea decretului de moarte, aruncarea în cuptorul arzând. Această experiență prefigurează suferințele copiilor lui Dumnezeu în vremea sfârșitului. Secțiunea profetică a cărții Daniel descrie aceste necazuri ca fiind fără precedent: „Căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile și până la vremea aceasta” (Daniel 12:1). Aceste suferințe implică persecuții religioase împotriva sfinților din cauza loialității lor față de Dumnezeu (Daniel 7:21,25; 11:33,35²; 12:7,9-10). Totuși, asemenea izbăvirii miraculoase a celor trei tineri din cuptor, Dumnezeu va interveni pentru salvarea poporului Său (Daniel 3:24-25, 28; cf. 12:1-3). În Noul Testament, această temă se reflectă în suferințele urmașilor lui Isus, atât înainte de distrugerea Ierusalimului, cât și în perioada premergătoare celei de-a doua veniri. Evangheliile folosesc un limbaj similar cu cel din Daniel atunci când descriu evenimentele legate de asediul Ierusalimului: „De aceea, când veți vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel, așezată în Locul Sfânt – cine citește să înțeleagă! – atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munți (…). Pentru că atunci va fi un necaz așa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum și nici nu va mai fi” (Matei 24:15-22; cf. Daniel 9:25-27; 12:1). La al doilea advent, testul celor trei tineri prefigurează încercarea finală prin care vor trece credincioșii din ultima generație, înaintea revenirii lui Isus. Apocalipsa 13:14-18 reia elementele-cheie ale istoriei din Daniel 3: tema „închinării”, a „chipului”, a „decretului de moarte” și a cifrei șase. Așa cum cei trei tineri au rămas neclintiți în credința lor, la fel și o rămășiță credincioasă va purta „scris pe frunte Numele Mielului și numele Tatălui Său” (Apocalipsa 14:1). În contrast, cei care se închină „icoanei” fiarei vor primi „pe mâna dreaptă sau pe frunte (…) numele fiarei, sau numărul numelui ei” – 666 (Apocalipsa 13:17-18).³

Căderea Babilonului

Căderea Babilonului, cetatea considerată indestructibilă datorită fortificațiilor sale impresionante, are reverberații escatologice atât în secțiunea profetică a cărții Daniel, cât și în cartea Apocalipsa. Mai multe elemente evidențiază tipologia acestui eveniment. În primul rând, circumstanțele căderii Babilonului subliniază caracterul său de centru al unui sistem fals de închinare. Cu doar câteva ore înainte de cucerirea cetății, Belșațar Îl sfida deschis pe adevăratul Dumnezeu, glorificând idolii neputincioși. Daniel condamnă această insultă cu fermitate: „Ci te-ai înălțat împotriva Domnului cerurilor; vasele din Casa Lui au fost aduse înaintea ta și ați băut vin cu ele, tu și mai-marii tăi, nevestele și țiitoarele tale; ai lăudat pe dumnezeii de argint, de aur, de aramă, de fier, de lemn și de piatră, care nici nu văd, nici n-aud și nici nu pricep nimic, și n-ai slăvit pe Dumnezeul în mâna căruia se află suflarea ta și toate căile tale!” (Daniel 5:23). În al doilea rând, împrejurările căderii Babilonului sunt simbolice. În timp ce Belșațar se abandona în mândrie și nesăbuință, armata medo-persană lucra metodic pentru a devia apele Eufratului, secând astfel râul care traversa cetatea. De aceea, pentru generațiile următoare, căderea Babilonului a rămas strâns legată de imaginea împăratului de la răsărit, Cirus. Belșațar a devenit un exemplu clasic al principiului „mândria merge înaintea căderii”, în timp ce Cirus, desemnat „unsul” lui Dumnezeu (Isaia 45:1), prefigura venirea lui Mesia, Cel care împlinește planurile divine în istorie. În al treilea rând, un aspect definitoriu al acestui eveniment este rapiditatea cu care Babilonul a fost cucerit. Relatarea biblică subliniază că totul s-a desfășurat în doar câteva ore: „Dar chiar în noaptea aceea, Belșațar, împăratul haldeilor, a fost omorât” (Daniel 5:30). În cadrul secțiunii profetice a cărții Daniel, căderea Babilonului prefigurează prăbușirea ultimei superputeri mondiale, fiara a patra – descrisă ca fiind „nespus de grozavă și de înspăimântătoare” (Daniel 7:7). Chiar dacă această fiară pare și mai indestructibilă decât Babilonul, finalul ei este la fel de brusc și definitiv. Judecata divină este executată asupra ei din pricina aroganței și blasfemiilor rostite de „cornul cel mic”: „Eu mă uitam mereu, din pricina cuvintelor pline de trufie pe care le rostea cornul acela: m-am uitat până când fiara a fost ucisă, și trupul ei a fost nimicit și aruncat în foc ca să fie ars. Și celelalte fiare au fost dezbrăcate de puterea lor, dar li s-a îngăduit o lungire a vieții până la o vreme și un ceas anumit” (Daniel 7:11-12).⁴ Apocalipsa preia această tipologie și o dezvoltă, aplicând-o Babilonului escatologic – simbolul unui sistem global de închinare falsă și idolatră. Ca și în cazul Babilonului istoric, căderea acestuia este determinată de secarea Eufratului și de intervenția salvatoare a „împăraților de la răsărit” (Apocalipsa 16:12), o imagine ce indică revenirea lui Isus. Babilonul escatologic este distrus prin foc, iar cei care l-au susținut sunt și ei implicați în propria lui ruină: „Fiara și cele zece coarne (…) o vor urî, o vor pustii și o vor lăsa goală; îi vor mânca carnea și o vor arde cu foc” (Apocalipsa 17:16; cf. 18:8,10,21). Așa cum în vremea lui Daniel, profetul a fost martor ocular la căderea Babilonului și, probabil, a influențat decretul de eliberare a iudeilor, la fel, Apocalipsa anunță iminența prăbușirii Babilonului escatologic. Chemarea divină: „Ieșiți din Babilon!” rămâne un apel urgent adresat tuturor credincioșilor, iar efectul acestei invitații este izbăvirea unui popor cu oameni din „orice seminție, limbă, norod și neam” (Apocalipsa 14:6; cf. 5:9; 7:9).

Tipologia instituțiilor

Distrugerea Templului și a Ierusalimului constituie fundalul secțiunii istorice a cărții Daniel. Dacă prăbușirea Babilonului, cetatea păgână, era o realitate dorită și anticipată de către iudei, soarta Ierusalimului și a Templului a fost o surpriză dureroasă. Cartea Daniel explică faptul că această tragedie nu a fost un accident istoric, ci a fost îngăduită de Dumnezeu.⁵ Cu toate acestea, episodul profanării vaselor sacre în timpul ospățului lui Belșațar demonstrează că Dumnezeu nu Și-a abandonat Templul și cetatea sfântă. Judecata rapidă asupra lui Belșațar a marcat începutul unei noi epoci: perioada reconstrucției celui de-al doilea Templu, inaugurată de Cirus, „unsul” lui Dumnezeu.

În secțiunea profetică a cărții, tipologia Ierusalimului și a Templului este reluată și aplicată la primul și al doilea advent al lui Hristos. Prima venire a lui Isus, profețită în Daniel 9:24-27, a adus din nou în discuție destinul Templului. În timpul ultimei sale călătorii la Ierusalim, ucenicii au fost fascinați de splendoarea sanctuarului: „Când a ieșit Isus din Templu, unul din ucenicii Lui I-a zis: „Învățătorule, uită-Te ce pietre și ce zidiri!” (Marcu 13:1). Însă Isus a folosit acest moment pentru a le atrage atenția asupra destinului tragic al cetății: „Vezi tu aceste zidiri mari? Nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată” (v. 2). Mai departe, El i-a avertizat că Babilonul timpului Său, Roma păgână, va distruge Ierusalimul și Templul. Urmașii lui Isus au fost îndemnați să fugă atunci când vor vedea „urâciunea pustiirii” instalată în Locul Sfânt: „De aceea, când veți vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel, așezată în Locul Sfânt – cine citește să înțeleagă! – atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munți” (Matei 24:15-16). Isus a plâns pentru cetate, conștient de soarta ce o aștepta: „Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ți dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile când vrăjmașii tăi te vor înconjura cu șanțuri, te vor împresura și te vor strânge din toate părțile: te vor face una cu pământul, pe tine și pe copiii tăi din mijlocul tău, și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată” (Luca 19:41-44).

Distrugerea Ierusalimului și a Templului de către romani în anul 70 d.H. a ridicat întrebări majore în rândul urmașilor lui Isus. Pentru primii creștini, în mare parte proveniți din iudaism, era greu de conceput un viitor fără cetate și templu. Această criză a condus însă la o înțelegere mai profundă a Ierusalimului ceresc și a adevăratului Templu din ceruri, unde Isus Hristos slujește ca Mare-Preot – o idee cu rădăcini în cartea Daniel.

În secțiunea profetică a cărții, motivul afectării serviciilor de la Templu este reluat și aplicat la evenimentele de la vremea sfârșitului, înainte de al doilea advent. În Daniel 8, „cornul cel mic” – identificat în interpretarea istoricistă cu Roma papală – este descris ca uzurpând slujirea preoțească a lui Hristos din Templul ceresc, asumându-și prerogative care aparțin doar Lui. Apostolul Pavel dezvoltă această idee, descriind apariția unui adversar escatologic, „omul fărădelegii”, care își va ocupa locul „în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tesaloniceni 2:3-4). Aceasta urma să se întâmple după îndepărtarea Romei imperiale, lăsând loc pentru o putere politico-religioasă hibridă.

Astfel, atât cartea Daniel, cât și Noul Testament confirmă că, dincolo de distrugerea fizică a Ierusalimului pământesc, adevăratul centru al închinării rămâne în ceruri, acolo unde Hristos domnește și mijlocește pentru cei răscumpărați.

DANIEL OLARIU, Associate Professor of Biblical Studies, Old Testament Department, SDA Theological Seminary, Andrews University

NOTE:

Versiunea CNS redă expresia din original cu „nu va avea nimic”. Deși sintagma ebraică este dificilă, contextul și o expresie similară din Daniel 11:45 sugerează că o redare mai precisă în 9:26 ar fi „nu va avea pe nimeni”. Această traducere reflectă experiența lui Isus, ca Mesia respins. La răstignire, El a fost abandonat de ucenici (Matei 26:56), respins de poporul Său (Ioan 1:11) și a experimentat singurătatea supremă, exprimată în strigătul Său: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46). În acest sens, profeția din Daniel subliniază nu doar moartea Unsului, ci și izolarea și suferința Lui profundă. ↑
Imaginea suferințelor din Daniel 11, e.g., „curățiți, albiți, lămuriți”, este preluată din domeniul prelucrării și purificării metalelor sub acțiunea focului. ↑
Aluzia la experiența celor trei tineri în câmpia Dura (Daniel 3) oferă un indiciu asupra semnificației simbolice a numărului 666 din Apocalipsa 13:18. Așa cum cifra șapte este asociată cu Dumnezeu și reprezintă semnul Său asupra creației prin instituirea zilei a șaptea ca zi de odihnă, cifra șase reflectă opusul, fiind asociată cu omul și cu imperfecțiunea. În Daniel 3, închinarea impusă în fața chipului de aur este o prefigurare a testului de loialitate din timpul sfârșitului, când credincioșii vor trebui să aleagă între ascultarea de Dumnezeu sau acceptarea unei ideologii umaniste. Fidelitatea celor trei tineri anticipează atitudinea celor care vor refuza semnul fiarei și vor rămâne statornici în închinarea lor față de Dumnezeu (Apocalipsa 14:12). ↑
Rapiditatea distrugerii fiarei a patra din Daniel 7 este subliniată de faptul că celorlalte fiare li se acordă „o lungire a vieții”, în timp ce ultimei fiare i se refuză acest lucru. ↑
Expresia „a dat” din Daniel 1:2 subliniază implicarea directă a lui Dumnezeu în soarta Ierusalimului și a templului. Deși aparent victoria lui Nebucadnețar asupra cetății pare a fi doar un eveniment politic și militar, textul biblic arată că aceasta s-a petrecut sub suveranitatea divină. Dumnezeu a îngăduit acest deznodământ ca act de judecată asupra poporului Său, conform avertizărilor profetice anterioare (2 Cronici 36:15-17; Ieremia 25:8-11). Această temă a suveranității divine asupra istoriei este un fir roșu în întreaga carte a lui Daniel. ↑