JUDECATA DE CERCETARE
și închiderea harului
Damnatio Memoriae, expresie în limba latină ce înseamnă „condamnarea memoriei”, era o formă de oprobriu public decretată de Senatul roman împotriva trădătorilor sau tiranilor, de obicei post-mortem. Această pedeapsă capitală de natură politică implica ștergerea sistematică a numelui persoanei din inscripții, distrugerea statuilor și anularea legilor sale. Scopul era de a eradica existența celui în cauză din memoria colectivă.
Această practică a fost aplicată și împăraților Commodus și Domițian. După asasinarea lui Commodus, Senatul a ordonat imediat distrugerea statuilor sale și ștergerea numelui său din analele imperiului. În cazul lui Domițian, istoricul Suetonius descrie cum senatorii, plini de bucurie la vestea morții sale, au cerut ca amintirea să-i fie ștearsă prin decret, aducând scări în Curia pentru a sfărâma operele de artă ce-i purtau chipul. În felul acesta, memoria sa a fost condamnată oficial.
Deși ideea judecății stârnește teamă, neliniște și îngrijorare, având în vedere că suntem ființe pentru care păcatul reprezintă o experiență obișnuită, totuși trebuie să ținem cont că reversul, din perspectivă divină, este reprezentat de paradoxul preocupării lui Dumnezeu pentru mântuirea omului, și nu pentru condamnarea lui. Privită dintr-un unghi pozitiv, judecata este vestea bună că, în marele conflict dintre bine și rău, avem un Judecător favorabil și un Mântuitor gata să intervină, cu multă dragoste în favoarea omului căzut.
Judecata nu ne are în vedere numai pe noi, oamenii, chiar dacă, de multe ori, ne place să credem că suntem mai importanți decât oricine altcineva în acest Univers. Și, pe de o parte, așa este. Harul divin cu care Dumnezeu S-a aplecat asupra noastră pentru a ne mântui, doar noi îl putem înțelege. Însă judecata are în vedere și reabilitarea imaginii lui Dumnezeu. El este Acela care a fost acuzat, El este Acela care, ca Tată și Creator, suferă pentru ratarea fiecăruia dintre noi și Își asumă rolul de Răscumpărător suprem. Noi, oamenii, fiind o priveliște pentru întregul Univers prin sentința primită, vom dovedi corectitudinea Sa și caracterul Său integru, fără echivoc, dincolo de orice rațiune, dându-i dreptate pentru modul în care Și-a croit providența în istoria unei lumi pe cât de răzvrătite, pe atât de mult iubite.
Din perspectivă biblică, judecata finală comportă trei faze: prima este judecata care precedă a doua venire a lui Isus, sau judecata de cercetare; a doua fază este cea din timpul mileniului, iar cea de-a treia este judecata de executare, de după mileniu.
În contextul cărții Apocalipsa, judecata de cercetare este parte din evenimentele escatologice, când umanitatea mai are încă oportunitatea de a accepta Evanghelia veșnică și, implicit, de a beneficia de har în vederea mântuirii.
În contextul cărții Daniel, judecata de cercetare coincide cu Ziua Ispășirii și începe în anul 1844, urmând a se încheia înainte de venirea pentru a doua oară a lui Isus, când timpul de probă pentru întreaga lume se va sfârși.
Judecata de cercetare preadventă are loc în sanctuarul ceresc, în Sfânta Sfintelor. Isus Hristos, Marele nostru Preot, este angajat într-o nouă și ultimă acțiune în favoarea omului înaintea Tatălui, care este judecătorul tuturor celor care au mărturisit de-a lungul veacurilor că sunt copiii Săi.
Citându-l pe George Knight, putem concluziona că, „în realitate, judecata biblică are doi poli – pe de o parte condamnarea, pentru cei care resping harul lui Dumnezeu, și pe de altă parte îndreptățirea, pentru cei care îl acceptă. Creștinii vor avea parte de o judecată preadventă, dar vestea bună este că Judecătorul nu Se pronunță împotriva lor și nici măcar nu este neutru. Judecătorul este de partea lor. El caută să ducă în locurile cerești pe cât mai mulți posibil. Astfel, chiar și judecata trebuie privită ca o veste bună, ca o evanghelie.”1
După cum am văzut mai sus, modul în care gestionăm timpul de har va determina destinul veșnic al fiecărui om. Trebuie să fim conștienți că acest segment de timp nu reprezintă o resursă inepuizabilă și că el va avea o finalitate bine determinată, pe care însă nu o putem cunoaște cu precizia modului în care măsurăm fiecare zi.
Așadar, manifestarea harului își are propriile limite. Una dintre ele o constituie păcatul de neiertat, sau hula împotriva Duhului Sfânt. Atunci când a fost atins apogeul rezistenței progresive împotriva adevărului divin și când omul își asumă decizia irevocabilă a neglijării definitive a influenței divine în propria viață, despărțirea de Dumnezeu devine ireversibilă. O altă limită este constituită de moarte, pentru că timpul de har se termină atunci când omul își încheie existența. Relația pe care am construit-o cu Dumnezeu în timpul vieții se va continua prin faptul că vom fi cu El, sau despărțiți de El, pentru veșnicie. Iar cea de a treia limită este decizia divină de încheiere a mijlocirii lui Isus Hristos în sanctuarul ceresc.
Iată ce spune Ellen G. White cu privire la închiderea harului:
„Când se încheie solia îngerului al treilea, harul nu mai mijlocește pentru locuitorii vinovați ai pământului. Atunci Isus Își încetează mijlocirea în sanctuarul de sus. El Își ridică mâinile și cu un glas puternic spune: «S-a sfârșit», și toată oastea îngerească își scoate coroanele când El face acest anunț solemn: «Cine este nedrept să fie nedrept și mai departe; cine este întinat să se întineze și mai departe; cine este fără prihană să trăiască și mai departe fără prihană. Și cine este sfânt să se sfințească și mai departe!» (Apocalipsa 22:11). Fiecare caz a fost hotărât pentru viață sau pentru moarte”.2
Astfel, Apocalipsa 22:10-11 ne arată că oamenii pot alege să accepte sau să respingă mesajul profetic și că va veni un timp când va fi prea târziu pentru schimbare; timpul de har pentru pocăință și întoarcere la Dumnezeu se va încheia la un moment dat. După aceea, Isus Hristos va reveni cu răsplata veșnică pentru deciziile și acțiunile omului.3
Însemnătatea conștientizării importanței timpului judecății de cercetare și a pregătirii în vederea încheierii harului este redată atât de bine de Marvin Moore în cartea sa Închiderea harului:
„Acum este timpul ca tu și cu mine să ne dezvoltăm viața spirituală. Acum este timpul să ne asigurăm că mintea și inima noastră sunt controlate de Duhul Sfânt. Acum este timpul să ne asigurăm că suntem într-o relație mântuitoare cu Dumnezeu pentru că suntem acoperiți de neprihănirea lui Isus Hristos.”4
Atenție, se închid ușile!
Cei care călătoresc cu metroul știu bine mesajul pe care îl aud înainte ca trenul să pornească spre următoarea stație: „Atenție, se închid ușile!” La prima vedere poate fi considerată doar o notificare banală, intrată în rutina bunei funcționări a metroului, care pare a fi ignorată aproape în totalitate. Însă acest anunț este decisiv pentru siguranța tuturor. De aceea, fiecare călător trebuie să respecte regulile și să acorde atenție anunțului ca să ajungă cu bine la destinație.
În călătoria vieții lor, mulți oameni ignoră avertizarea și aleg să trăiască periculos, chiar dacă un lucru este sigur: mai devreme sau mai târziu, ușile se închid. Când refuzăm sau întârziem să urcăm, pentru a parcurge în siguranță partea de viață ce ne revine fiecăruia, facem o alegere neînțeleaptă, care poate atrage consecințe grave.
Peste puțin timp se va încheia și această săptămână specială de introspecție și rugăciune. Zilele trec foarte repede și ne apropiem cu pași mari de finalul acestui an, dar și de întâlnirea cu Mântuitorul, care a promis că Se va întoarce curând. Suntem conștienți că nu putem să-L așteptăm oricum. „De aceea, și voi fiți gata, căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiți” (Matei 24:44).
