În anul 1892, spre amurgul primei generații de adventiști de ziua a șaptea care, așa cum se știe, erau nontrinitarieni, editura noastră din California (Pacific Press) a publicat un faimos articol intitulat „Doctrina biblică a Trinității”. Articolul a fost introdus în „Bible Student’s Library” (nr. 90), colecție de mare circulație, iar în 1948 a fost inclus și în cartea lui M. L. Andreasen, The Book of Hebrews, 65–70.
Fratele M. C. Wilcox, editorul de la Pacific Press, făcând publicitate acestui articol în revista noastră Signs of the Times, din 28 mai 1894, adăuga, la pagina 464: „Acest tractat de 16 pagini este retipărirea unui articol din New York Independent, scris de regretatul Samuel Spear, D.D. Articolul prezintă poziția Bibliei asupra doctrinei Trinității în termenii folosiți de Biblie și de aceea evită orice discuție filosofică și speculație nebunească. Este un tratat care merită citit.”
Acest articol publicat a circulat mulți ani printre adventiști. Timp de 22 de ani, Ellen White a fost contemporană cu această propunere teologică trinitară, care se deosebea de vederile soțului ei și ale celorlalți pionieri, fără ca ea să aibă o reacție de respingere.
Cine era acest Samuel Spear?
Samuel Thayer Spear D.D. (1812–1891), născut în Ballston Spa, NY, fusese un teolog prezbiterian (calvinist), care slujise timp de 20 de ani Biserica South Presbyterian din Brooklyn, NY, după care devenise membru al comitetului editorial al revistei The Independent, dedicându-și viața studiului și publicațiilor. Înainte de a muri, suferise pierderea soției, apoi pierderea fiicei și a fiului, la scurt timp, unul după altul. S. T. Spear a publicat o mulțime de cărți și articole, acum disponibile online. Prin conferințe și prin scrieri a militat împotriva sclavagismului și a susținut mișcarea de temperanță, precum și drepturile femeilor și ale muncitorilor.
Publicăm mai jos, în traducerea noastră, cu notele noastre bibliografice și critice, articolul lui S.T. Spear, cu titlul său original.
SUBORDONAREA LUI HRISTOS
Deși nu oferă o definiție metafizică a unității spirituale a lui Dumnezeu, Biblia învață unitatea Sa esențială în opoziție cu toate formele de politeism și, de asemenea, presupune capacitatea omului de a înțelege suficient ideea pentru scopurile practice ale închinării și ascultării (Ioan 17:3; 1 Corinteni 8:6). Aceeași Biblie învață în mod clar că Persoana adorabilă cunoscută în ea ca Isus Hristos, atunci când este considerată în întreaga sa natură, este cu adevărat divină și cu adevărat Dumnezeu în sensul absolut al cuvântului (Ioan 1:1-18; 1 Ioan 5:20; Romani 1:3,4; 9:5; Tit 2:13).
Există, totuși, un sens în care Hristosul Bibliei, deși esențial divin, este, totuși, în anumite privințe, distinct și subordonat lui Dumnezeu Tatăl. Se vorbește despre El, iar El vorbește frecvent despre Sine, ca „Fiul lui Dumnezeu”, ca „Singurul-născut al Tatălui”, că este trimis de Dumnezeu Tatăl în această lume și că împlinește voia Tatălui. Niciodată nu Se confundă cu Tatăl, niciodată nu-I ia locul. „Tatăl meu” este expresia care era adesea pe buzele Lui. El nu numai că se ruga Tatălui, dar El Se descrie pe Sine ca făcând mereu lucrurile care Îi plac Tatălui (Ioan 8:29). După învierea Sa, El i-a spus Mariei Magdalena: „Du-te la frații Mei și spune-le: «Mă sui la Tatăl Meu și la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și la Dumnezeul vostru»” (Ioan 20:17). Chiar înainte de moartea Lui, El le-a spus ucenicilor în camera de sus: „Mă duc la Tatăl; căci Tatăl este mai mare decât Mine” (Ioan 14:28). Nu există nicio dificultate în a găsi în lucrarea Sa referiri abundente la Dumnezeu Tatăl ca fiind, în unele privințe, distinct și superior Lui Însuși și, prin urmare, implicând ideea propriei Sale subordonări.
Același fapt apare și în scrierile apostolilor. Pavel le-a spus corintenilor: „Și voi sunteți ai lui Hristos; iar Hristos este al lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3:23). El le-a mai spus: „Bărbatul este capul femeii și Dumnezeu este capul lui Hristos” (1 Corinteni 11:3). El a mai spus acestei biserici:
„Și când toate Îi vor fi supuse, atunci Însuși Fiul [Hristos] Se va fi supus Celui care I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți” (1 Corinteni 15:28). Se spune că Dumnezeu „l-a înviat [pe Hristos] din morți și L-a pus la dreapta Sa în locurile cerești”, că L-a „înălțat mult”, după învierea Sa, și că „I-a dat un nume care este mai presus de orice nume” (Efeseni 1:20; Filipeni 2:9). Dincolo de orice întrebare, aceste pasaje și altele asemănătoare fac distincție între Dumnezeu Tatăl și Isus Hristos: Celui Dintâi Îi atribuie un fel de superioritate care implică subordonarea celui de-Al Doilea și niciodată nu I se atribuie lui Hristos o astfel de superioritate față de Dumnezeu Tatăl.
Având în vedere:
a. unitatea absolută a Dumnezeirii, excluzând orice soi de politeism,
b. divinitatea absolută a Domnului Isus Hristos
c. subordonarea lui Hristos într-un anumit sens, față de Dumnezeu Tatăl
– teologii au fost nevoiți, prin urmare, să răspundă la întrebarea: „Cum se pot armoniza aceste afirmații?” Într-adevăr, ce se poate spune în această privință? Ca răspuns, propunem următoarele observații:
1
Toate cele trei concluzii enunţate mai sus se bazează pe aceeaşi autoritate [Biblia] şi, prin urmare, niciuna din ele nu poate fi negată, fără a nega această autoritate, sau a interpreta greşit limbajul folosit.
2
În timp ce Biblia ne duce în mod clar la concluziile enunțate mai sus, ea nu presupune nici măcar în aparență un dezacord între ele. De asemenea, ea nu oferă, în termeni expreși, nicio teorie specifică pentru armonizarea lor. O categorie de texte exprimă unitatea Dumnezeirii; o altă categorie de texte exprimă divinitatea absolută a lui Hristos; iar o altă categorie de texte exprimă distincția dintre Dumnezeu Tatăl și Hristos, precum și subordonarea lui Hristos față de Tatăl. Nu există în aceste pasaje, sau altundeva în Biblie, niciun efort de a armoniza diferitele afirmații. Deci problema stă în Cuvântul lui Dumnezeu; și dacă creștinii ar fi să-și limiteze gândurile doar la ceea ce spune acest Cuvânt, ei nu ar ridica niciodată întrebări curioase cu privire la subiect, care este, poate, în general, cea mai bună cale de urmat.
3
Nu este deloc necesar, pentru scopurile practice ale evlaviei și mântuirii, să speculăm asupra acestui subiect, sau să știm ce au gândit și spus teologii în legătură cu aceasta. Este suficient să luăm Biblia așa cum scrie, să credem ce spune și să ne oprim acolo unde ea se oprește.
4
Dacă totuși, așa cum înclină unii, ne angajăm să explicăm diferitele afirmații ale Bibliei referitoare la subiect, atunci nu trebuie, pe de o parte, să adoptăm nicio teorie a Trinității Dumnezeirii, în care divinitatea lui Hristos ar implica presupunerea a trei zei în loc de unul și, pe de altă parte, nu trebuie să adoptăm nicio teorie a unității lui Dumnezeu, sau în ceea ce privește Hristos, care exclude în mod logic divinitatea lui Hristos. Toate declarațiile Bibliei trebuie acceptate ca adevărate, cu toate calificările pe care aceste declarații le impun una alteia. Întregul adevăr stă în toate, atunci când ele sunt acceptate în mod colectiv. Arienii, care Îl consideră pe Hristos mai mult decât uman, dar mai puțin decât divin și, de asemenea, socinienii, care Îl consideră pe Hristos pur uman, sunt la fel de greșiți în raționamentul lor, atunci când citesc pasajele despre subordonarea lui Hristos față de Tatăl, ignorându-le însă pe acelea care arată dumnezeirea Sa absolută. Nici unii, nici ceilalți nu acceptă întreaga mărturie a Bibliei cu privire la Hristos. Acest lucru îi conduce și pe arieni, și pe socinieni la concluzii false, chiar dacă sunt diferite. Hristos nu este un om pur și simplu, cum afirmă socinienii; iar în ce privește natura Lui superioară, nu este mai puțin dumnezeiesc, cum afirmă arienii. El este un Hristos teantropic, adică divin și uman în același timp și, prin urmare, este desemnat în mod corespunzător ca Dumnezeul-Om. Oricât de misterios ar fi acest fapt, el este conform cu învățătura Lui și a apostolilor.
5
Subordonarea lui Hristos, așa cum este revelată în Biblie, nu este explicată în mod adecvat prin raportarea ei pur și simplu la natura Sa umană. Este adevărat că, în acea natură, El a fost o ființă creată și dependentă și, în această privință, asemenea omenirii, a cărei natură Și-a asumat-o. Totuși, declarația Bibliei despre subordonarea Lui se extinde atât la natura Sa divină, cât și la cea umană. Pavel ne spune că Dumnezeu „a creat toate lucrurile prin Isus Hristos”, că El este persoana sau agentul prin care „Dumnezeu a făcut lumile” (Efeseni 3:9; Evrei 1:2). Aceste două afirmații biblice nu au legătură cu umanitatea lui Hristos, totuși în ambele cazuri, Dumnezeu este reprezentat ca acționând în și prin Hristos, care este prezentat ca fiind intermediarul unei astfel de acțiuni. De asemenea, Biblia arată că Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume, că „L-a dat pe Singurul Său Fiu” pentru mântuirea oamenilor și că nu L-a cruțat pe „propriul Său Fiu”, ci L-a dat „pentru noi toți” (Galateni 4:4; Ioan 3:16; Romani 8:32).
Aceste afirmații sugerează că acest Fiu, adică Hristos Însuși, a existat înainte de întruparea Sa și că, așa cum exista, El a fost trimis, dăruit, nu cruțat, ci dat de Dumnezeu Tatăl.
Faptul atribuit lui Dumnezeu Tatăl de a dărui astfel pe „propriul Său Fiu” pentru mântuirea omului se referă la Hristos, așa cum a fost înainte de a-Și asuma natura noastră, în persoana lui Isus din Nazaret, și presupune că Tatăl are întâietate în această acțiune.
Învățăm de asemenea de la Pavel, că atunci când acestui Fiu, întrupat pe pământ și înălțat ulterior în cer, Îi vor fi supuse toate lucrurile, „atunci Însuși Fiul se va supune Celui care I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți” (1 Corinteni 15:28). Aceasta implică subordonarea Fiului față de Dumnezeu Tatăl. Iar această subordonare, oricare ar fi natura ei exactă, se referă în mod evident la natura superioară a lui Hristos, nu doar la umanitatea Sa. În această natură superioară a coborât El în valea umilinței și, în această natură, Dumnezeu „L-a înălțat foarte mult” (Filipeni 2:9).
Când Hristos, după învierea Sa, dând apostolilor Săi ultima lor misiune, le-a spus: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ” (Matei 28:18). Cuvântul grecesc tradus „putere” înseamnă autoritate; iar Hristos vorbește aici despre această autoritate care i-a fost delegată. De către cine? Evident, de către Dumnezeu Tatăl, despre care Hristos spune, cu altă ocazie: „Toate lucrurile Mi-au fost date de Tatăl Meu” (Matei 11:27). Într-un alt pasaj avem aceste cuvinte: „Tatăl iubește pe Fiul și a dat toate lucrurile în mâna Lui” (Ioan 3:35).
Aceste scripturi, luate împreună, arată că subordonarea lui Hristos față de Dumnezeu Tatăl, așa cum se spune în Biblie, nu se limitează doar la natura sa umană, ci se extinde și într-un anumit sens la natura Sa superioară. Acesta este punctul de vedere exprimat de dr. Meyer, în comentariul său la cuvintele: „Și voi sunteți ai lui Hristos; iar Hristos este al lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3:23). El spune că „din partea divină a ființei Sale, Hristos este, după Pavel, Fiul lui Dumnezeu și, prin urmare, nu este subordonat doar în ceea ce privește umanitatea Sa”.
6
Toate aceste pasaje biblice la un loc duc la concluzia că în Dumnezeire [eng. Godhead] există o distincție esențială și permanentă cu privire la modul de existență și de funcționare, în virtutea căreia spunem despre Hristos, în mod corespunzător, că este subordonat lui Dumnezeu Tatăl și, despre care spunem totodată că este divin și egal cu Tatăl în putere și slavă; și că această distincție, oricum ar fi, nu intră în conflict cu doctrina unității divine, așa cum o învață Biblia. Acest fapt privitor la Dumnezeire apare în marele plan pentru mântuirea omului.
În acest plan, Dumnezeu Se prezintă minților noastre sub titlurile personale de Tată, Fiu și Duh Sfânt, cu diversitate în funcții, relații și acțiuni cu privire la oameni. Aceste titluri cu semnificația lor specială, așa cum sunt folosite în Biblie, nu sunt interschimbabile. Termenul „Tată” nu este niciodată aplicat Fiului, iar termenul „Fiu” nu este niciodată aplicat Tatălui.
Fiecare titlu are propria aplicație permanentă, propria utilizare și propriul sens.
Distincția pe care ne-o descoperă astfel Biblia stă la baza doctrinei despre Dumnezeul tri-personal sau tri-unic, care a fost atât de mult timp credința bisericii creștine. Această doctrină, așa cum este susținută și afirmată de cei care o adoptă, nu este un sistem de tri-teism sau doctrina celor trei zei, ci este doctrina unui singur Dumnezeu care subzistă și acționează în trei persoane, cu calificarea că termenul „persoană”, deși poate cel mai bun care poate fi folosit, nu trebuie, atunci când este folosit în această relație, să fie înțeles în vreun sens care ar face-o în contradicție cu unitatea Dumnezeirii și, prin urmare, să nu fie înțeles în sensul obișnuit atunci când aplicat bărbaților. Trinitarii Bibliei nu sunt triteiști.
Ei caută pur și simplu să afirme, în cel mai bun mod în care pot, ceea ce consideră Biblia ca învățătură.
Prescriind formula care trebuie respectată la botez, Mântuitorul nostru a dat îndrumarea de a fi botezați convertiții la creștinism „în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt” (Matei 28:19). Aici avem elementul distinct al Treimii, în trei titluri personale ale Dumnezeirii; și în timp ce aceasta implică o anumită distincție între persoanele astfel desemnate, limbajul le plasează pe toate la același nivel de dumnezeire. Formula de botez, așa cum a fost dată de Hristos, este un argument puternic în favoarea acestei distincții; și totuși niciun trinitar nu L-a înțeles vreodată pe Hristos ca afirmând sau implicând aici ceva în contradicție cu unitatea esențială a Dumnezeirii.
Pavel credea în unitatea Dumnezeirii; totuși, în Epistola către efeseni, el spune: „Căci prin Hristos și unii, și alții [evrei și neevrei] avem liber acces la Tatăl, într-un singur Duh” (Efeseni 2:18). Aici, cel puțin în formă, este o presupunere manifestă a tri-personalității Dumnezeirii. Există o diferență, considerată cu referire la acest „acces” între persoanele menționate. Accesul se face prin Hristos, la (către) Dumnezeu Tatăl, într-un singur Duh. Doctrina Treimii, ca și în altă parte a Bibliei, este incidental exprimată aici ca prezentă implicit în mintea apostolului. Într-adevăr, elementul de treime, într-un fel care nu este în contradicție cu unitatea esențială, este învățat în mod clar în Scripturi cu referire la Dumnezeu.
În plus, această treime nu este, așa cum cred susținătorii lui Sabellius, ca o simplă manifestare a lui Dumnezeu în trei faze, sau trei roluri, ca și cum am spune simplu că El este Creatorul, Guvernatorul moral și Conducătorul providențial al lumii. O asemenea teorie nu ar exprima corect sensul natural și adecvat al limbajului biblic și nu poate fi atribuită limbajului biblic, fără a-l face fie pleonastic, fie absurd. Am putea spune despre un om că este tată, cetățean și judecător în același timp; totuși, nicio persoană sinceră, dacă ar fi familiarizată cu Biblia, nu s-ar gândi vreodată să spună că acest lucru este analog cu utilizarea titlurilor Tată, Fiu și Duh Sfânt, așa cum sunt folosite în Biblie cu referire la Dumnezeu.
Aceste titluri par să aibă, așa cum se vede, un caracter personal și sunt în mod evident folosite astfel. Singurul motiv pentru care termenii trebuie calificați pentru o astfel de utilizare provine din faptul că unitatea Dumnezeirii este revelată de asemenea în Biblie. Dacă tri-teismul ar fi doctrina acelei Cărți [Biblia], atunci aceste titluri, fără nicio calificare, ar exprima în mod corespunzător o doctrină triteistă.
7
Explicarea precisă a naturii distincției în virtutea căreia Dumnezeul Bibliei este într-o anumită privință tri-personal și în virtutea căreia Hristos, deși în esență divin, este, într-o anumită privință, subordonat lui Dumnezeu Tatăl, este un efort care se va încheia cu un eșec total și, prin urmare, bine ar fi să fie cu totul lăsat la o parte. Subiectul implicat nu se află în domeniul gândirii umane și trebuie lăsat printre lucrurile pe care nu le putem cunoaște și cu care nu ar trebui să ne complicăm până la perplexitate.
Teoria generării (nașterii) eterne a Fiului de către Tatăl, împreună cu teoria înrudită a procesiunii (purcederii) eterne a Duhului Sfânt de la Tatăl, sau de la Tatăl și Fiul, fiind nu numai dificile de înțeles și, în cel mai bun caz, doar speculații mistice, sunt doar o strădanie de a fi înțelept mai presus de ce este scris, ba încă și dincolo de posibilitățile cunoașterii umane. Aceste teorii sunt niște mistere la fel de mari ca acelea pe care încearcă să le explice, și de fapt nu explică nimic.
De asemenea, teoria întreitei conștiințe de Sine a lui Dumnezeu – o conștiință pentru Dumnezeu Tatăl, o altă conștiință (diferită) pentru Dumnezeu Fiul și o a treia conștiință (diferită) pentru Dumnezeu Duhul Sfânt – este o altă speculație, cu privire la care, cel puțin în această lume, nu vom ști niciodată suficient pentru a o afirma sau a o nega. Modul exact în care
Treimea revelată este un fapt este și trebuie să fie pentru noi un mister perfect, în sensul ignoranței noastre totale asupra subiectului. Pentru a putea crede faptul revelat, nu avem nevoie să-l înțelegem în acest mod (speculativ).
8
Doctrina creștină a Trinității – în ce privește elementele ei, luate colectiv sau separat – departe de a fi o dogmă uscată, nepractică și inutilă, se adaptează la condiția și la nevoile oamenilor ca păcătoși. Pavel le spunea efesenilor că există „un singur Duh, așa cum una singură este speranța la care ați fost chemați”. Apoi a adăugat că există „un singur Domn”, Isus Hristos, căruia Îi corespunde „o singură credință” și „un singur botez”. Iar în final, urcând la punctul culminant al acestui gând, a adăugat că există „un singur Dumnezeu și Tată al tuturor, care este mai presus de toate și prin toți și în voi toți” (Efeseni 4:4-6). Ce minte sau inimă creștină vor obiecta la această declarație despre Trinitate?
Apostolul le-a spus corintenilor: „Harul Domnului nostru Isus Hristos, dragostea lui Dumnezeu și împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu voi toți. Amin! (2 Corinteni 13:14). Cine ar găsi vreo greșeală în Trinitatea Dumnezeirii, așa cum este prezentată în această rugăciune binefăcătoare? Aceleiași biserici, Pavel i-a mai spus: „Dar pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu, Tatăl, din care sunt toate lucrurile și noi în El; și un singur Domn Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile și noi prin El” (1 Corinteni 8:6). Expresia „din care sunt toate lucrurile și noi în El”, așa cum este aplicată la „unicul Dumnezeu Tatăl”, și expresia „prin Care sunt toate lucrurile și noi prin El”, așa cum este aplicată la „unicul Domn Isus Hristos”, diferă una de alta; iar această diferență în prepoziția folosită implică o distincție între Dumnezeu Tatăl și Domnul Isus Hristos. Dumnezeu Tatăl apare în acest limbaj ca sursă primordială, iar Hristos apare ca mijloc.
De asemenea, apostolul le-a spus efesenilor: „Fiți buni unii cu alții, blânzi și iertători, așa cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi în Hristos” (Efeseni 4:32). Aici iertarea vine de la Dumnezeu, care este una dintre persoanele Trinității, dar ni s-a oferit „în Hristos” și „de dragul lui Hristos”, care este o altă persoană în aceeași Trinitate. Cine are vreo obiecție față de doctrina care apare astfel? Cine se încurcă atunci când îi cere Tatălui să-l ierte de dragul lui Hristos?
Adevărul este că Dumnezeu Tatăl, în primatul atașat Lui în Biblie, și Dumnezeu Fiul, în lucrarea răscumpărătoare și mântuitoare care I-a fost încredințată în aceeași Biblie, și Dumnezeu Duhul Sfânt, în funcția Sa de regenerare (naștere din nou) și sfințire – indiferent dacă îi considerăm colectiv, ca Un Singur Dumnezeu, sau în mod separat, în relația fiecăruia cu mântuirea omului, Ei sunt cu adevărat prezenți în întregul plan descoperit pentru salvarea păcătoșilor și aparțin întregii țesături a acestui plan. În acest plan nu este nimic de prisos și nimic care să nu fie adaptat nevoilor pe care le simte omul. Creștinul simplu, gândindu-se la aceste nevoi și contemplând Trinitatea divină, așa cum o găsește în Biblie, nu are nicio dificultate cu doctrina. Este o lumină pentru gândurile lui și o putere plină de har în experiența lui. Mulțumit de cele descoperite în Biblie și folosindu-le spiritual, nu are probleme cu ele. El nu încearcă să-l analizeze metafizic pe Dumnezeul pe care Îl venerează, ci mai degrabă se gândește la El așa cum este revelat în Cuvântul Său și poate oricând să se alăture următoarei
Doxologii:
Lăudați pe Dumnezeu,
de la care izvorăsc toate binecuvântările!
Lăudați-L toate făpturile de jos!
Lăudați-L voi oști cerești de sus!
Lăudați pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt!
Doar atunci când oamenii speculează în afara Bibliei și dincolo de ea, căutând să fie mai înțelepți decât sunt în stare, apar dificultăți. Ele apar ca o mustrare a propriei lor sminteli.
Glorioasa doctrină devine atunci perplexitatea lor, care îi înghite în confuzia pe care au creat-o. Nevoia acestora este să creadă mai mult și să speculeze mai puțin.
Traducerea și notele de subsol, de Florin Lăiu.