INSPIRAȚIA DIVINĂ
și diversitatea manuscriselor
Vechiului Testament
Cum înțelegem ideea de inspirație biblică?
Vă mai amintiți acel bestseller american, Coliba unchiului Tom, al romancierei Harriett Beecher-Stowe? Ei bine, soțul acelei doamne era un pastor congregaționalist, cunoscut profesor de Biblie, limbi vechi (greacă, latină, ebraică și arabă) și exegeză, în mai multe seminare. Frecventase un liceu în Gorham, Maine, înainte ca Ellen Harmon să se nască, în Gorham.
În anul în care Calvin Stowe murea (1886), Ellen White citea în Europa o carte de-a lui despre „originea și istoria cărților Bibliei”, publicată în 1867.1 Ea a conspectat atunci o serie de afirmații din primul capitol, despre principalele „obiecții aduse Bibliei în prezent; ce nu este și ce este Biblia, și cum să fie folosită”. I-au atras atenția ideile despre inspirația și revelația divină a profeților, care se potriveau cu experiența ei.
Ellen White a redactat astfel un manuscris (Ms 24, 1886), din care avea să folosească unele idei în introducerea cărții Marea luptă (1888) și într-o scrisoare din 14 iunie 1906, adresată doctorului David Paulson. (Acesta crezuse în inspirația verbală a lui Ellen White, dar între timp era contrariat de unele afirmații ale ei).
Subiectul inspirației o preocupa mai de mult pe Ellen White. În 15 ianuarie 1884, președintele Geo Butler inaugurase o serie de articole în Review and Herald cu acest subiect. El afirma încă din titlu că există diferențe între autori în ce privește „gradul de inspirație”. Teologia lui a fost predată apoi și în Colegiul Battle Creek. Ellen White, îngrijorată de o asemenea viziune, s-a adresat verbal Conferinței Generale și apoi lui Rufus A. Underwood, membru al Comitetului Executiv (Lett. 22, 12 feb. 1889), respingând categoric teologia gradelor de inspirație.
Manuscrisul lui Ellen White (24, 1886), care reflectă teologia lui Calvin Stowe și multe expresii din cartea lui, a fost publicat (1950) în Solii alese și în Comentariile Biblice. Redăm fragmente din text:
Biblia ne-a fost comunicată în limbaj omenesc și tot ce este omenesc este nedesăvârșit. […] Biblia ne-a fost dată pentru scopuri practice. […] Biblia este scrisă de oameni inspirați, dar nu constituie modul de gândire și exprimare al lui Dumnezeu, ci al omului. […] Dumnezeu nu Și-a pus la încercare puterile în cuvintele, în logica sau retorica Bibliei. Scriitorii Bibliei au fost secretarii lui Dumnezeu, nu condeiele Lui. […] Inspirația nu acționează asupra cuvintelor sau expresiilor omului, ci asupra omului însuși, care, sub influența Duhului Sfânt, este umplut cu gânduri. Dar cuvintele omului vor primi amprenta minții omului.2
Această inspirație divină a autorilor biblici, expusă de Calvin Stowe și de Ellen White, a fost numită inspirație dinamică, în contrast cu teologia inspirației verbale (plenare) sau propoziționale. Este extrem de important să fie înțeleasă, înainte de a discuta despre diferențele dintre manuscrisele și versiunile Bibliei.
De ce avem nevoie de teologia inspirației
O asemenea pregătire spirituală are rolul de a apăra credința în fața descoperirii unor limite omenești și a unor greșeli reale în textul biblic sau în scrierile lui Ellen White.
Greșelile omenești, pe care nu le căutăm, dar pe care le putem găsi în Scripturi, pot aparține copiștilor și traducătorilor, dar și autorilor și colaboratorilor lor. Ele privesc de obicei detalii tehnice, secundare, care țin de contextul cultural și de sursele de informare ale autorului.
De exemplu, afirmația lui Moise că iepurele și damanul rumegă (Leviticul 11:5-6; Deuteronomul 14:7) este incorectă, chiar dacă nu știm de unde i-a venit ideea. Dar eroarea lui nu desființează adevărul că toate patrupedele care nu împlinesc ambele condiții (rumegă și au copită despicată) sunt necomestibile.
De asemenea, sugestia lui Pavel că de la Avraam la Sinai ar fi trecut doar 430 de ani (Galateni 3:17) este greșită, deoarece Moise spune că doar rezidența evreilor în Egipt a fost de 430 de ani (Exodul 12:40-41), în armonie cu făgăduința Domnului (Geneza 15:13,16). Dar greșeala lui Pavel nu anulează argumentul lui, deoarece el doar argumentează astfel că promisiunea făcută lui Avraam pe temeiul credinței nu putea fi desființată de Legea care a venit mult mai târziu. După 430 de ani? După 700 de ani? Aici nu contează. Mesajul apostolului este divin, în ciuda unei afirmații istorice omenești discutabile.
Sunt inspirate afirmațiile lui Ellen White că au trecut doar 4.000 de ani de la Creație până la Isus? Este vorba de o descoperire divină sau de o dependență culturală în acest caz? Toți protestanții de limbă engleză numărau 4.000 de ani de la Facere, înainte de Ellen White, deoarece Biblia lor nota în dreptul textului din Geneza 1:1, data stabilită de faimosul episcop Ussher: „seara de 22 octombrie, anul 4004 î.H.”3
Ellen White a „numărat” cei 4.000 de ani de la Cădere până la întruparea Domnului (DA 48.6), sau până la ispitirea Lui, 30 de ani mai târziu (DA 117.1), sau până la moartea lui, încă trei ani și jumătate mai târziu (DA 652.2; GC 327); sau 4.000 de ani de la prima moarte până la Pavel, anul 54 (GC 546.3). În alt loc însă, ea folosește expresia „mai mult de 4.000 de ani” (de la Cădere până la Hristos, 1SM 269.2), ceea ce arată că a folosit numărul acesta în mod convențional, în acord cu opinia majoritară, nu ca o descoperire specială și în niciun caz cu scop cronologic.
Acestea sunt doar câteva exemple care ne arată că nu este înțelept să pariem pe orice afirmație tehnică și secundară a Bibliei sau a Spiritului Profetic, ci mai degrabă să înțelegem mesajul spiritual, practic.
Ellen White și manuscrisele Bibliei
Încă din 1850, Ellen White afirmase:
Am văzut că Dumnezeu a păzit Biblia în mod deosebit; totuși, atunci când manuscrisele ei erau puține, anumiți oameni învățați au schimbat, în unele cazuri, cuvintele, crezând că le fac mai clare, când, de fapt, băgau în ceață ceea ce era clar, făcând cuvintele să încline spre concepțiile lor prestabilite, guvernate de tradiție… (1882 EW/ST 220.2).
Unii se uită la noi cu gravitate și spun: „Nu credeți că ar fi putut exista vreo greșeală la copiști sau la traducători?” Da, este posibil, dar […] toate greșelile acestea nu vor tulbura și nu vor scandaliza niciun suflet, cu excepția acelora care caută dificultăți și în cel mai clar adevăr descoperit. (Ms 16, 1888; 1SM 16.2).
Dacă Dumnezeu ar fi fost interesat de exactitatea verbală, ar fi găsit și mijlocul de a asigura transmiterea nealterată. El a ales să asigure doar integritatea mesajului, nu întotdeauna și integritatea textului. Dar acolo unde este vreo problemă importantă într-un manuscris, se găsesc și soluții acceptabile, prin compararea cu alte manuscrise sau versiuni antice.
Există diferențe importante între manuscrisele VT?
Depinde ce înțelegeți prin „diferențe importante”. Dacă inspirația Bibliei stă în adevărul divin comunicat și nu în cuvintele exacte folosite de autori, atunci mulțimea diferențelor nu este atât de importantă. Dar pentru filologi, lingviști și experți în critica textuală4, diferențele sunt foarte multe și toate au importanță tehnică. Dar înainte de a exemplifica, să ne facem o idee despre manuscrisele VT.
Manuscrise ebraice
Biblia Ebraică folosită de traducători conține copia exactă a celui mai vechi manuscris ebraic întreg (Codexul de la Leningrad, din 1008), din familia manuscriselor medievale, copiate cu o fidelitate înspăimântătoare, aproape superstițioasă. Aceste manuscrise biblice ebraice medievale reprezintă Textul Masoretic5, adică textul ebraic tradițional, standardizat între anii 400 și 900 d.H., dar fiind în realitate mult mai vechi. Fragmente ebraice și aramaice s-au păstrat în Gheniza din Cairo, datând din secolul al IV-lea, iar Sulul de la En-Ghedi, cu părți din Leviticul, datează din secolul al II-lea d.H.
Din 1947 s-au descoperit suluri și fragmente biblice vechi de 1900–2200 de ani, la Qumran. Din aceeași perioadă datează Papirusul Nash, din Egipt, care conține Decalogul și parte din Shema. La Qetef Hinnom (la Ierusalim), arheologii au scos la lumină două suluri mici de argint (amulete), datând de pe la anii 600 î.H. cu fragmente din Numeri.6
Un alt manuscris ebraic este Pentateuhul Samaritean, cu o vechime probabilă din epoca elenistică, cu cele mai vechi manuscrise întregi datând din secolele XI-XII ale erei creștine. Dar și Textul Samaritean este reprezentat de o serie de fragmente de peste 2000 de ani, descoperite la Qumran.
Versiunile antice: traduceri din ebraică
În afară de manuscrise ebraice propriu-zise, există versiuni antice de mare valoare, deoarece sunt martore ale textului ebraic din care au fost traduse. Iată principalele versiuni:
Vechea traducere greacă (G)
Numită și Septuaginta (LXX), Vechea Greacă a fost Biblia comunităților creștine din diaspora, care vorbeau grecește, și este frecvent citată în cărțile Noului Testament. Ea a rămas Biblia standard a creștinătății răsăritene. Tradusă începând cu secolul al III-lea î.H. (Pentateuhul), a cuprins toate cărțile VT în următoarele două secole. Cel mai vechi manuscris complet al VT grecesc datează din secolul al IV-lea al erei creștine.
Era pentru prima dată în istorie când Biblia se traducea în altă limbă. Dar când a ajuns vestea în Iudeea, s-a ținut doliu și post, ca protest împotriva „profanării” Cuvântului lui Dumnezeu într-o limbă păgână: „Ziua în care Tora a fost tradusă în greacă a fost ca ziua în care s-a făcut vițelul de aur.” Se credea că în ebraică sunt inspirate literele, forma cuvintelor și chiar sfintele ambiguități, iar traducerea anula ideea inspirației literale a textului.
Manuscrisele de la Qumran dovedesc faptul că, înainte de perioada masoretică, textul ebraic a circulat în cel puțin trei variante, întrucât s-au descoperit texte ebraice proto-septuagintare și proto-samaritene, pe
lângă textele proto-masoretice. Așadar, diferențele existente în textul grecesc nu se datorează doar traducătorilor, ci în primul rând textului ebraic diferit pe care l-au copiat.
Vulgata7
Este prima traducere a Bibliei Ebraice în latină, făcută de Ieronim de Stridon în anii 382–390 d.H. Cu oarecare modificări, aceasta a devenit peste secole versiunea preferată a VT în Europa, iar din secolul al XVI-lea a devenit versiunea oficială. Traducerile latine mai vechi (Itala sau Vetus Latina) fuseseră făcute după LXX, nu după Textul Masoretic.
În mod natural, după secole, limba Vulgatei a rămas pe loc, în timp ce latinofonii romano-barbari „își stricaseră limba”, devenită între timp spaniolă, catalană, provensală, franceză, italiană etc., iar alți europeni au adoptat limbile cuceritorilor germanici și slavi. Vulgata putea fi citită numai de oamenii cu multă școală, așa cum și Biblia Ebraică era înțeleasă numai de rabini, care se ocupau exclusiv cu studiul cărții.
Vulgata nu este o versiune pervertită. Într-un anumit sens, toate „versiunile” conțin și unele „perversiuni”. Vulgatei i-au adăugat apocrifele, deși Ieronim nu le pusese acolo. Dar și Septuagintei i se adăugaseră apocrifele încă din primele secole. Marii eroi ai popularizării Bibliei înainte de Reformă (Wycliff, Hereford, Purvey, plus pre-reformatorii husiți și germani) au tradus din Vulgata. Valdezii aveau VT numai în Vulgata. Traducerile lor populare în occitană (provensală) cuprindeau doar Psalmii, în afară de evanghelii și câteva epistole, pentru care adesea plăteau cu viața, deoarece traducerea Bibliei de către laici era interzisă.
Targumul8
Targum (traducere) este traducerea Bibliei ebraice în dialectul iudeo-aramaic vorbit în Țara Sfântă din epoca repatrierii sub perși (Neemia 8:7-8). Biblia Ebraică se traducea în limba poporului în sinagogă. Dar traducerile acestea nu erau stricte, ci adesea explicative.
Liderii evrei interziseseră targumul scris pentru Biblia ebraică. Dar, de pe la jumătatea primului secol a început să apară și câte o carte biblică scrisă în aramaică, în ciuda nerecunoașterii. Putem înțelege de ce învățatul naționalist Ben Sira (c. 180 î.H.) omitea din lista lui de înaintași (Sir 45-49) pe marii cărturari ai lui Dumnezeu, Daniel și Ezra: singurii autori evrei care amestecaseră pasaje ebraice și pasaje aramaice în cărțile lor.
Targumul Torei (Pentateuhului) a fost făcut de prozelitul Onqelos pe la anii 100 d.H., și standardizat în secolele III-V; iar Targumul Profeților a fost făcut de Ionathan ben Uzziel în secolul al II-lea d.H. și a devenit autoritar prin secolul al III-lea. Cărțile Ezra, Neemia și Daniel nu se găsesc între targumuri.
Se spune că după ce Ionathan a tradus Profeții, pământul s-a cutremurat și s-a auzit ecoul glasului divin, tunând: „Cine este acela care descoperă oamenilor secretele mele?” La care Ionathan a încercat să răspundă cu modestie, că nu a căutat slava lui, ci slava Domnului în Israel. Când însă Ionathan s-a apucat de a treia colecție (Kethuvim, Scripturile), s-a auzit din nou glasul care tuna: „Destul!”
De aici s-a dedus că această colecție nu mai trebuie tradusă, fiindcă acolo este timpul apariției lui Mesia.9 Dar în ciuda acestor temeri, cele mai multe cărți din a treia colecție au fost traduse și ele mai târziu în aramaică.
Peșitta
Peșitta înseamnă în aramaică „simplă”, „comună”, „directă” și denumește traducerea aramaică creștină, numită și Siriaca. Este un dialect aramaic diferit de limba Targumului, și anume aramaica vorbită în Siria și Mesopotamia. VT siriac a fost tradus în principal din ebraică, dar și din greacă, în secolul al IV-lea d.H., iar cele mai vechi manuscrise care au supraviețuit sunt din secolele V-VII.
***
Toate versiunile menționate, împreună cu Textul Masoretic, sunt martore ale existenței unui text ebraic moștenit de la cărturarul Ezra (secolul V î.H.), care i-a reînarmat pe leviți cu copii ale Scripturilor, pe care și el le moștenise din lunga serie a profeților și a scribilor dinainte de exilul babilonic.
Biblia Ebraică folosită de exegeți și de traducători se numește ediție critică, pentru că are un aparat critic ce menționează fiecare diferență cunoscută în textele paralele, astfel încât să se poată compara versiunile între ele, încât să se reconstituie, pe cât posibil, forma originală a textului.
Tot ce este omenesc este imperfect, dar prin limbile, scrierile și manuscrisele omenești imperfecte ne-a fost transmis mesajul perfect al lui Dumnezeu spre mântuire.
FLORIN LĂIU, profesor de Biblie, pensionar
NOTE:
- C.E. Stowe, Origin and History of the Books of the Bible, Hartford Publishing Company, Hartford, Conn., 1867. Disponibilă online. ↑
- Extrase din Selected Mesages (Solii alese) vol. 1, pp. 19–21. ↑
- Cf. Warren H. Johns, “How Accurate is Biblical Chronology?”, in Ministry, March, 1984. www.ministrymagazine.org ↑
- Critica textuală este analiza textului prin compararea manuscriselor. ↑
- De la cuvântul ebraic maśorā (tradiție). De aceea, cărturarii evrei din primul mileniu al erei creștine, care au asigurat transmiterea textului ebraic – adăugând semne vocalice, accente și un mic aparat critic – se numesc masoreți. ↑
- Cf. En.Wikipedia, “List of Hebrew Bible manuscripts”. ↑
- Cf. En.Wikipedia, “Vulgate”. ↑
- Cf. En.Wikipedia, „Targum”. ↑
- În Biblia ebraică, Daniel este așezat în colecția Scripturilor, între Estera și Ezra. ↑