La Sinai, legământul nu a fost încheiat doar cu descendenții de sânge ai lui Avraam. De exemplu, Iosif a trăit restul vieții în Egipt și soția lui a fost o egipteancă (Geneza 41:45). Moise s-a căsătorit cu Sefora, fata lui Ietro, preotul din Madian (Exodul 2:16-21) care s-a alăturat poporului evreu.¹ De asemenea, Caleb era chenizit (Numeri 32:12)²; Rahav, o canaanită care nu L-a cunoscut pe Dumnezeu (Iosua 2:1), a fost adăugată la popor, în timp ce Rut provenea dintre moabiți (Rut 1:4). Urie a fost hitit (2 Samuel 11:3), iar David, parțial evreu (Rut 4:12). La plecarea din Egipt, „o mulțime de oameni de tot soiul” s-a alăturat poporului Israel (Exodul 12:38) și au intrat în legământ cu Domnul, la Sinai. Acesta era poporul care avea să ajungă la Sinai pentru primirea legământului lui Dumnezeu.

După ocuparea Canaanului, pe vremea lui Iosua, canaaniții care nu au fost uciși au rămas împreună cu poporul evreu (Ieremia 35:1-19). Foarte mulți străini au rămas în Israel pe toată perioada monarhiei (1 Cronici 22:2), iar în Ezra 8:16-18 se vorbește despre păgâni din Imperiul Persan care au devenit evrei. Aceștia sunt cei pe care îi învăța Ezra cum să-L slujească pe Dumnezeu (Ezra 7:25).³

Apostolul Pavel a fost preocupat intens de identitatea creștină și a expus în mod repetat, în scrierile lui, această tematică. Capitolele 9–11 din Epistola către romani continuă tema mântuirii prin credință prezentată în primele opt capitole, explicația fiind făcută acum specific lui Israel.

Pavel începe această nouă secțiune a Epistolei către romani prin exprimarea plastică a chinului său sufletesc cu privire la starea israeliților care nu L-au acceptat pe Isus ca Mesia (Romani 9:1-5). Ce se va alege de acest popor? Pavel îi recunoaște ca aparținând aceleiași spițe de neam, numindu-i pe iudei „rudele mele trupești” (Romani 9:3). În același timp, el modifică definiția normală a Israelului renunțând la o noțiune bazată pe criteriul etnic și afirmă că „nu toți cei ce se coboară din Israel sunt Israel și, măcar că sunt sămânța lui Avraam, nu toți sunt copiii lui Avraam, ci este scris: «În Isaac vei avea o sămânță care-ți va purta numele»” (Romani 9:6,7). Cu alte cuvinte, Dumnezeu îi făcuse cunoscut deja lui Avraam că, pentru moștenirea făgăduită lui, baza descendenței era una diferită de cea fizică, deoarece Ismael, întâiul născut al lui Avraam, fusese exclus de la moștenire și alungat împreună cu mama lui, Agar. Faptul că Iacov a fost preferat în locul lui Esau, întâiul născut, este un alt exemplu în favoarea stabilirii principiului conform căruia mântuirea depinde mai degrabă de harul și de alegerea lui Dumnezeu decât de fapte (Romani 9:11). Așadar, în ceea ce privește mântuirea, drumul este deschis nu doar pentru evrei, ci și pentru neevrei (Romani 9:24-26).

În scrierile lui Pavel, cea mai clară analiză cu privire la Israel este cea din Romani 11:16-24, unde Israel este comparat cu un măslin. Parabola își are corespondentul în Ieremia 11:16-23, iar aici Israel este un măslin verde, care aduce rod. Cu toate acestea, Dumnezeu a ars acest măslin și i-a distrus ramurile (11:16), nu doar pentru că Israel s-a închinat lui Baal (11:17), ci și pentru că a respins slujirea lui Ieremia.

În ce privește parabola măslinului, vedem că se încadrează perfect în contextul discutat mai sus. Măslinul are o rădăcină „sfântă” (Romani 11:16) și sănătoasă, care susține și hrănește pomul (Romani 11:17-18). Unele ramuri au fost rupte⁴ din cauza necredinței (Romani 11:17). Prin contrast, alte ramuri, din măslini sălbatici, au fost „altoite” printre ramurile rămase ale pomului (Romani 11:17).⁵ Ramurile rupte, este clar, sunt cei necredincioși dintre copiii lui Israel (Romani 11:14-17). Ramurile sălbatice, evident, sunt credincioșii dintre neamuri care au fost acceptați (Romani 11:13; 11:20) cu avertizarea că nu trebuie să se mândrească din cauza aceasta și nici să disprețuiască ramurile tăiate.⁶

Pavel își exprimă speranța că unii dintre iudei vor fi mântuiți, idee exprimată în Romani 11:14, ceea ce înseamnă că, din perspectiva sa, nu toți urmau să fie mântuiți. Unele „ramuri firești” (adică iudei – Romani 11:21) au fost îndepărtate din măslin (măslinul fiind rămășița credincioasă dintre iudei – Romani 11:17), pentru ca alte ramuri, dintr-un „măslin sălbatic” (adică neevreii – Romani 11:17) să fie altoite în locul lor. Imediat, Pavel adaugă faptul că iudeii necredincioși nu sunt „pierduți o dată pentru totdeauna”: „Și chiar ei, dacă nu stăruie în necredință, vor fi altoiți; căci Dumnezeu poate să-i altoiască iarăși” (Romani 11:23). De fapt, Pavel speră ca mulți să fie altoiți din nou, vorbind în mod optimist despre acceptarea lor, asemănând-o cu învierea din morți (Romani 11:15).

De subliniat o altă idee importantă: trunchiul pe care sunt altoite ramurile sălbatice este Israelul istoric, cel care a furnizat bisericii primare contextul teologic. De asemenea, ideea altoirii aici ridică unele întrebări, deoarece Pavel se pare că nu respectă regulile agricole când spune că ramurile sălbatice au fost altoite pe trunchiul bun, dar teologii susțin ideea că această practică era folosită pentru a revigora acele trunchiuri care nu mai aduceau rod. Teologic vorbind, este posibil ca Dumnezeu să Se fi folosit de această metodă pentru a da o viață nouă și vigoare pomului – Israel. Neamurile devin astfel o forță care revigorează Israelul și-i dă viață.⁷

Împietrirea aceasta a avut loc doar în cazul unei părți din Israel, pentru a „intra numărul deplin al neamurilor” (Romani 11:25), în rândurile Israelului. Prin urmare, avem următoarele implicații teologice: Israel nu este înlăturat, ci doar ramurile, adică cei necredincioși, ceea ce înseamnă că Israel este preferat mai departe de Domnul; ramurile altoite nu devin un nou Israel, ci ele sunt altoite la Israelul existent; apoi, evreii care au persistat în necredință nu mai fac parte din pom. Așadar, pentru Pavel, credincioșii în Isus sunt adevăratul Israel, continuarea Israelului din Vechiul Testament.

Acest pasaj evidențiază câteva idei clare. Prima este aceea că Dumnezeu nu a încetat niciodată să-i caute pe iudei. De aceea, afirmația lui Pavel de aici este un răspuns la întrebarea enunțată în introducerea capitolului 11: „A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?” Și tot el spune: „Nu!”, explicând că împietrirea (grecescul porosis) este doar „parțială” și doar temporară, „până va intra numărul deplin al neamurilor”.

Ce vrea să spună Pavel prin „numărul deplin al neamurilor”?⁸ Destul de mulți înțeleg aceasta în sensul de împlinire a misiunii Evangheliei, adică răspândirea Evangheliei la toți oamenii, ceea ce implică totalitatea oamenilor de pe pământ: evrei și neevrei. „Numărul deplin al neamurilor” se socotește doar atunci când Evanghelia este predicată peste tot. Credința lui Israel, întruchipată de Hristos, capătă aspecte universale. Vestea bună despre planul mântuirii este predicată în toată lumea, iar revenirea lui Isus este din ce în ce mai aproape. Așadar, la acest moment, mulți evrei încep să vină la Isus.

O altă problemă este dată de semni­ficația expresiei „tot Israelul va fi mântuit” (Romani 11:26). Ea nu trebuie luată în sensul că, la sfârșitul timpului de har, printr-o lucrare divină, specială, toți evreii vor fi mântuiți fără excepție. Scriptura nu predică niciunde universalismul, nici cu privire la rasa umană, nici cu privire la vreo națiune anume. Pavel spera să-i mântuiască „pe unii dintre ei” (v. 14). Unii L-au primit pe Mesia, iar alții L-au respins, așa cum se întâmplă cu orice grup de oameni.⁹

Comentând capitolul 11 din Epistola către romani, Ellen G. White declară că va exista un timp când se va face o lucrare specială față de anumite clase de oameni care nu au fost abordate până acum. În cadrul acestei lucrări care se referă și la poporul iudeu, „cu ocazia ultimei vestiri a Evangheliei”, mulți evrei „Îl vor primi prin credință pe Hristos ca Răscumpărătorul lor. Cu ei se vor împlini cuvintele: «Tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu» (Ioan 1:12).”¹⁰

Avem o lucrare măreață care trebuie să fie făcută în lumea noastră. Domnul a declarat că neamurile vor fi adunate, dar nu numai neamurile, ci și evreii. Printre evrei, sunt mulți care vor fi convertiți și prin care vom vedea mântuirea lui Dumnezeu înaintând ca o candelă aprinsă. Evreii se află pretutindeni și trebuie să li se vestească lumina adevărului prezent. Printre ei sunt mulți care vor veni la lumină și vor propovădui cu o putere minunată despre caracterul neschimbător al Legii lui Dumnezeu. Domnul Dumnezeu va lucra. El va face lucruri minunate în neprihănire.¹¹

Modelele dispensaționaliste susțin teologia înlocuirii, prin care Dumnezeu îl lasă pe Israel așa cum este și creează un alt copac, ceea ce înseamnă că ar exista doi arbori – Israel și biserica creștină. Dar Dumnezeu nici nu smulge și nici nu plantează alt pom, pur și simplu îl recondiționează pe cel vechi și acesta continuă să existe și să-L reprezinte pe Dumnezeu pe pământ. În final, am putea spune că, pentru Pavel, biserica este o continuare a Israelului istoric? Iar dacă lucrurile stau așa și dacă biserica urmează exemplul lui Israel, ce am putea spune despre istoria lungă și controversată a creștinătății? Ne oferă, oare, așa-numita succesiune apostolică și continuitatea instituțională mai multă siguranță decât conti­nuitatea genetică a poporului evreu?