NOAPTEA STRÂMTORĂRII
Reziliență și naștere „de sus”
Predicatorul Martyn Lloyd-Jones a fost întrebat: „Cum arată o persoană care L-a întâlnit cu adevărat pe Dumnezeu?” Făcând aluzie la Geneza 32:31, el a răspuns: „El șchiopătează.” Găsesc acest lucru ca fiind uimitor.
Referința biblică ne spune că Iacov a șchiopătat. Cred că a șchiopătat tot restul vieții sale, o amintire zilnică pentru el a predării sale față de Domnul. Nu mai putea să se plimbe arogant, așa cum făcuse înainte. Mândria i s-a transformat în smerenie și vedem un om mult diferit, un om nou, nu mai era Iacov, ci Israel. Acum, schilodit și lipsit de puterea sa naturală, a devenit îndrăzneț în credință. De remarcat că această întâlnire a avut loc la granița cu Țara Făgăduinței. Dumnezeu, adevăratul „proprietar” al țării, S-a opus intrării lui ca „Iacov”. Nu putea niciodată intra în țară cu propria sa voință sau cu propria sa putere. Acum, șchiop, dar pocăit, urma să intre complet predat
Dumnezeului său.
Persecuția – timp de necaz
Expresia specifică „vremea de strâmtorare” apare doar în Daniel, care prezice „o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile până acum” (Daniel 12:1). Matei 24 descrie începutul durerilor: războaie, cutremure, foamete și ciume (v. 7) și continuă cu: „Vă vor da să fiți chinuiți și vă vor omorî, și veți fi urâți de toate neamurile” (v. 9). De asemenea, Isus vorbește despre „urâciunea pustiirii” (v. 15), o entitate pe care comentatorii Bibliei o văd ca pe un antihrist persecutor.
Ieremia exclamă și el: „Vai! căci ziua aceea este mare! Niciuna n-a fost ca ea! Este o vreme de necaz pentru Iacov, dar Iacov va fi izbăvit din ea” (Ieremia 30:7). Deși contextul imediat este cel al întoarcerii din exilul babilonian, mulți cercetători ai Bibliei văd o referire mai largă la timpul de necaz care precedă a doua venire a lui Isus. Într-un limbaj similar cu Daniel 12, Hristos prezice „un necaz așa de mare, cum n-a mai fost de la începutul lumii până acum” (Matei 24:21). Unele dintre cele mai vii reprezentări ale necazurilor finale ale pământului apar în Apocalipsa lui Ioan: imagini grafice ale persecuțiilor, ale unei puteri feroce care plănuiește moartea celor care refuză să i se închine și ale luptelor sângeroase care vor preceda marea zi a Domnului.
Tu cum îți imaginezi acel timp? Dacă ești un tânăr avid după cele mai noi descoperiri, poate că „vezi” mașini de tortură de înaltă tehnologie, utilizări creative ale torțelor cu acetilenă și clești cu laser care pot smulge unghiile una câte una, doar cu o atingere. Aceste imaginații copilărești sunt destul de înfricoșătoare. Dar, într-un fel, pentru un adult poate fi și mai greu. El are mai multe de pierdut: o casă, capital propriu, economii pentru pensie, o soție, doi copii. Îmi este greu să aștept cu nerăbdare să mă ascund în peșteri sau să-mi fie blocat cardul pentru că nu mă închin decât lui Dumnezeu. Cred că în acel timp, când vânturile se vor dezlănțui și vor începe urgiile, iar puterile răului se vor aduna împotriva celor drepți, se va auzi strigătul puternic: „Până când, Doamne?”
Războiul conștiinței
Adventiștii de ziua a șaptea s-au referit la lupta finală, personală, a poporului lui Dumnezeu înainte de a fi eliberați, ca fiind „timpul necazului lui Iacov”. Aceasta este o referire la o luptă interioară, nu cu fiara și puterile externe ale răului, ci cu noi și în noi înșine. Scopul acestei perioade merge dincolo de demascarea răului babilonian „de acolo” și ne confruntă cu modurile în care acesta a prins rădăcini în inimile noastre.
Noaptea de luptă a lui Iacov este o metaforă potrivită, deoarece, în întunericul greu al nopții, acesta simte brusc mâna unui străin asupra lui. În frică și disperare, el se luptă până la punctul epuizării absolute. Cere o binecuvântare și primește o lovitură. Într-un târziu, Iacov se prăbușește într-o durere atroce. Când, în lumina zorilor, iese șchiopătând să-l întâmpine pe Esau, ar putea da impresia că a fost rănit în luptă. Dar Iacov nu este rănit, el este transformat. Noul nume care i-a fost dat este o recunoaștere potrivită a acestui lucru. Astfel, atunci când comparăm timpul de necaz al lui Iacov cu timpul prin care, în cele din urmă, trebuie să treacă cei loiali lui Hristos, acesta din urmă a fost descris ca „cel mai bun răspuns la cererile lor” pentru reziliență, curățire și transformare.
Dacă Iacov nu s-ar fi pocăit mai înainte de păcatul lui, prin care a primit dreptul de întâi născut prin înșelăciune, „Dumnezeu nu i-ar fi ascultat rugăciunea și nu i-ar fi păstrat viața”.1 Tot astfel, în timpul strâmtorării, dacă cei din poporul lui Dumnezeu ar mai avea păcate nemărturisite, care să le vină în minte când sunt chinuiți de groază și teamă, ei ar fi copleșiți, iar disperarea le-ar nimici credința. Dar, „în timp ce au un simțământ adânc al nevredniciei, ei nu au păcate ascunse pe care să le descopere”.2
Nașterea „de sus” și siguranța mântuirii
Matei numește toate acele necazuri din capitolul 24 „durerile nașterii” (v. 8). Ieremia folosește și el limbajul nașterii pentru a descrie chinul poporului lui Dumnezeu înainte de reconcilierea finală. Dincolo de faptul că Biblia compară necazul mare din ultimele zile ale acestei lumi cu durerile nașterii, dacă aș avea de ales, cred că aș opta pentru un fel de naștere cu anestezie epidurală cosmică, fără dureri, doar că îmi dau seama din experiența lui Iacov-Israel că am nevoie de o naștere „de sus” – singura care îmi dă drept de intrare în Împărăția lui Dumnezeu (Ioan 3:5).
Din experiența lui Iacov, descopăr că pot să fiu un șchiop frumos, deoarece cei mai frumoși oameni sunt cei care au cunoscut o înfrângere, au avut parte de suferință, au cunoscut pierderea, dar au găsit calea de ieșire din adâncuri. Oamenii frumoși nu apar pur și simplu. Credința lor nu slăbește din cauză că rugăciunile lor nu sunt ascultate imediat. „Cu toate că suferă cea mai intensă neliniște, groază și amărăciune, ei nu încetează să stăruie. Ei se prind de puterea lui Dumnezeu așa cum Iacov s-a apucat de Înger, iar rostirea sufletului lor este: «Nu Te las până nu mă vei binecuvânta».”3
Va uita oare Dumnezeu de poporul Său în acest ceas al încercării? L-a uitat El pe Noe cel credincios, atunci când judecăţile lui Dumnezeu au fost dezlănţuite peste lumea antediluviană? L-a uitat El pe Lot atunci când a căzut foc din cer pentru a nimici cetăţile câmpiei? L-a uitat El pe Iosif, înconjurat de idolatri în Egipt? L-a uitat El pe Ilie când jurământul Izabelei îl ameninţa cu aceeaşi soartă ca a preoţilor lui Baal? L-a uitat El pe Ieremia în groapa cea mai întunecoasă şi dezgustătoare a închisorii? I-a uitat El pe cei trei tineri în cuptorul de foc? Sau pe Daniel în groapa leilor? „Poate o femeie să-și uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu niciun chip: Iată că te-am săpat pe mâinile Mele” (Isaia 49:14-16).
Cântecul de biruință
În cele din urmă, nu trebuie să pierdem niciodată din vedere faptul că toate aceste necazuri nu sunt decât un mare prolog la ceva extraordinar. Ele nu sunt decât un preludiu la un viitor plin de bucurie care depășește cea mai nebună imaginație a noastră. Ce minunăție! „Și am văzut ca o mare de sticlă […] cu alăutele lui Dumnezeu în mână stăteau biruitorii fiarei” (Apocalipsa 15:2). Într-un cor magnific, răscumpărații Îi aduc osanale Mielului care a fost junghiat.
Vestea bună este că acel cântec de biruință poate fi început chiar din zilele noastre. În acord cu Walter Wink, „celebrarea victoriei divine nu are loc doar la sfârșitul cărții Apocalipsa, după ce lupta s-a terminat. Dimpotrivă, ea izbucnește pe tot parcursul drumului.”4 Nu avem aici pelerini sobri care urcă sumbru pe muntele lacrimilor, ci cântăreți care se bucură în necazul lor. Chiar și în mijlocul conflictului, suferinței sau închisorii, dintr-odată un imn străpunge întunericul, inimile cântă, iar oștile cerești se alătură. Așa că, pe măsură ce se apropie necazul, să înceapă cântecul!
