Chemarea divină și răspunsul nostru

CHEMAREA DIVINĂ ȘI RĂSPUNSUL NOSTRU:

Pilda scuzelor și a nunții fiului de împărat (I)

Observații preliminare

Una dintre metodele prin care Isus a transmis învățăturile Sale a fost utilizarea parabolelor. În studiul nostru, vom analiza două pilde rostite de Mântuitorul. Prima pildă, cunoscută drept „pilda scuzelor”, se găsește în Luca 14:15–24, iar a doua, „Pilda nunții Fiului de Împărat”, se regăsește în Matei 22:1-14. Pilda din Matei se concentrează asupra realităților escatologice ale Împărăției lui Dumnezeu, așa cum este indicat în expresia „Împărăția cerurilor se aseamănă cu…” (Matei 22:1, EDCR). Aceeași temă se regăsește și în pilda din Luca, deoarece afirmația unui invitat despre fericirea celui care va sta la masă în Împărăția lui Dumnezeu (Luca 14:15) subliniază esența Împărăției lui Dumnezeu.

Cele două pilde pot fi citite, analizate și interpretate individual, însă în studiul de față propunem ca acestea să fie abordate complementar. Prin această interpretare complementară a celor două pilde, se urmărește oferirea unei imagini complete a mesajului pe care Isus a dorit să-l transmită. Astfel, interpretarea parabolei din Luca ne arată că invitația de a fi meseni la ospățul divin este făcută pentru fiecare dintre noi, iar pilda din Matei ne conduce mai departe, și anume la ceea ce trebuie să facem după ce am acceptat invitația pe care Dumnezeu ne-a făcut-o de a fi oaspeți în Împărăția lui Dumnezeu.

În acest prim articol vom analiza prima pildă, și anume „pilda scuzelor” din Luca 14:15-24. Într-un articol viitor vom analiza cea de-a doua pildă din Matei 22:1-14.

Contextul în care pilda a fost rostită

Luca 14 Îl pe prezintă pe Domnul Isus într-o zi de Sabat ca fiind în casa unuia dintre mai-marii fariseilor. Motivul acestei vizite a fost pentru a lua masa (v. 1). În casa acestui lider al fariseilor, Isus vindecă un bolnav de hidropizie (v. 1–6). După ce are loc minunea, Domnul Isus le-a rostit o pildă despre smerenie (v. 7–11). După această pildă, Mântuitorul se adresează celui care L-a invitat în casa lui. Isus i-a spus gazdei că atunci când va mai da un ospăț să invite pe cei care nu au ce să-i ofere în schimb, „când dai un ospăț, cheamă-i pe săraci, pe neputincioși, pe șchiopi și pe orbi” (v. 13). Prin aceste cuvinte, Isus a dorit să îndrepte atenția audienței Sale spre binefacere și să dezaprobe egoismul fariseilor.

Pe fundalul cuvintelor din v. 12–14, unul dintre meseni, pentru a îndrepta discuția în altă direcție, ia cuvântul rostind: „Ferice de acela care va sta la masă în Împărăția lui Dumnezeu” (v. 15). Scopul cuvintelor fariseului din v. 15 a fost „să îndepărteze mințile oaspeților prezenți la ospăț de la subiectul îndatoririlor lor practice. El căuta să-i facă să treacă cu vederea îndatoririle vieții prezente, făcându-i să se gândească departe în viitor, la învierea drepților.” Auzind cuvintele fariseului, Isus rostește pilda din v. 16–24.

Astfel, pilda rostită de Mântuitorul este un răspuns la problema pe care invitatul a ridicat-o în v. 15. Problema are în atenție îndatoririle practice pe care omul trebuie să le îndeplinească astăzi și acum față de semenii săi. Prin urmare, pilda are în prim plan modul în care noi, ca cititori ai pildei, putem să ne pregătim pentru a fi meseni în Împărăția lui Dumnezeu. Vă invit să descoperim planul lui Isus pentru ca și noi să luăm parte la ospățul din Împărăția lui Dumnezeu.

Interpretarea aspectelor importante din parabolă

Un om a dat un ospăț mare și i-a chemat pe mulți. La ceasul ospățului, l-a trimis pe robul său să le spună celor chemați: „Veniți, căci toate sunt pregătite” (v. 16–17).

Prin acest mare ospăț, Domnul Hristos dorea să arate în mod simbolic „binecuvântările oferite prin solia Evangheliei, binecuvântări care nu sunt altceva decât Hristos Însuși. El este pâinea care se coboară din ceruri și de la El curg izvoarele mântuirii.” Acest izvor de mântuire a început să curgă în mod special odată cu nașterea Sa, prima venire a Mântuitorului în lumea noastră. Preoții, cărturarii și fariseii aveau profețiile VT pentru a fi pregătiți cu privire la prima venire mesianică, însă aceștia erau pe punctul de a-L respinge pe Isus. Ellen G. White menționează: „Solia Evangheliei propovăduită de ucenicii Domnului Hristos vestea prima Sa venire în lume. Ea aducea oamenilor vestea bună a mântuirii prin credința în El.”

Primul pas pentru a fi meseni la ospățul ceresc este să acceptăm invitația pe care Isus Hristos ne-o oferă: „Veniți, căci toate sunt gata.” Domnul Hristos S-a născut, a trăit și a murit pentru ca noi să putem avea „toate gata”. Cuvintele Sale de pe cruce: „S-a sfârșit”
(Ioan 19:30), ne oferă certitudinea mântuirii și a faptului că totul este pregătit pentru ca noi să-L acceptăm ca Mântuitor personal. Oare vom răspunde cu credință și recunoștință sau vom lăsa scuzele și preocupările zilnice să ne îndepărteze de această chemare?

Dar ei, unul după altul, au început să se scuze. Primul i-a zis: „Am cumpărat un ogor și trebuie să mă duc să-l văd; iartă-mă, te rog!” Altul i-a zis: „Am cumpărat cinci perechi de boi și mă duc să-i încerc: iartă-mă, te rog!” Altul i-a zis: „Tocmai m-am însurat și de aceea nu pot veni.” (v. 18–20)

În perioada respectivă, la ospețe, gazda făcea două invitații. Prima invitație era transmisă din timp, iar invitații puteau să o accepte sau să o refuze. A doua invitație era adresată cu puțin timp înainte de începerea ospățului și era destinată celor care acceptaseră deja prima invitație. Refuzarea celei de-a doua invitații era considerată o lipsă de respect față de gazdă. În pilda din Luca 14, exact acest lucru se întâmplă: invitații refuză în ultimul moment, invocând scuze nefondate. Cei chemați oferă justificări ilogice: unul cumpără un ogor fără să-l vadă, altul achiziționează boi fără să-i testeze, iar al treilea își folosește familia ca pretext. Aceste scuze simbolizează refuzul liderilor religioși de a-L accepta pe Hristos, deși aveau toate profețiile despre venirea Sa.

Aceste trei categorii de personaje care au respins invitația îi reprezintă pe iudeii chemați să fie învățători și conducători ai poporului, cei cărora le-au fost încredințate sulurile profetice ce vesteau venirea lui Hristos și serviciile simbolice ce prefigurau lucrarea Sa. Dacă analizăm ocaziile în care Isus S-a adresat aristocrației iudaice, observăm că aceasta L-a respins constant, găsind mereu motive și chiar dorind să-L omoare. Astfel, versetele 18–20 pot fi interpretate ca reprezentând încercările repetate ale lui Isus de a-i chema pe iudei la El până la momentul crucificării, încercări respinse prin scuze nefondate.

Aceste scuze evidențiază prioritățile oamenilor. Invitații erau mai preocupați de interesele personale decât de a onora chemarea. Totodată, scuzele din parabolă pot fi o paradigmă pentru credincioșii de astăzi de a amâna sau respinge chemarea divină. Astăzi, Dumnezeu ne cheamă prin Duhul Sfânt, iar noi riscăm să invocăm pretexte: griji materiale, probleme personale sau alte priorități. Oare vom răspunde invitației divine sau vom găsi motive să o amânăm?

Când s-a întors, robul i-a adus stăpânului vestea despre toate acestea. Atunci, stăpânul casei s-a mâniat și i-a zis robului său: „Mergi degrabă pe străzile și ulițele cetății și adu-i aici pe săraci, pe neputincioși, pe orbi și pe șchiopi!” (v. 21)

Preoții, cărturarii, fariseii și liderii iudei au respins în mod constant chemările lui Isus. Drept urmare, stăpânul casei poruncește slujitorului său să meargă pe „străzile și ulițele cetății” pentru a invita săracii, neputincioșii, orbii și șchiopii. Acești oameni marginalizați erau disprețuiți de aristocrația iudaică (vezi v. 12–14).

Cei care au respins invitația reprezentau elita religioasă a Israelului. În urma acestui refuz, gazda își îndreaptă atenția spre cei marginalizați ai cetății, persoane adesea neglijate sau disprețuite de societate. Aceștia erau tot iudei, dar printre ei se aflau vameși și păcătoși, considerați excluși de conducătorii religioși. Totuși, ei aveau o dorință sinceră după adevăr și erau însetați de Evanghelie. Această chemare poate fi asociată atât cu lucrarea lui Isus pe pământ, cât și cu perioada de după moartea, învierea și înălțarea Sa. Poporul iudeu a mai avut ocazia să accepte invitația divină, însă respingerea ei a deschis calea pentru vestirea Evangheliei către toate națiunile. Astăzi, chemarea rămâne deschisă pentru toți.

Robul a zis apoi: „Stăpâne, s-a făcut cum ai poruncit și încă mai este loc.” Stăpânul i-a răspuns robului: „Ieși la drumuri și la garduri și silește-i să intre, ca să mi se umple casa!” Căci vă spun că niciunul dintre cei chemați nu va gusta din ospățul meu. (v. 22–24)

Spre deosebire de „străzile și ulițele” cetății, care simbolizau invitația adresată încă iudeilor, drumurile și gardurile reprezintă chemarea universală la mântuire. Propovăduirea Evangheliei către neamuri a început după moartea primului martir creștin, Ștefan, în anul 34 d.H., eveniment pentru care poporul iudeu a fost responsabil. Astfel, acest moment marchează respingerea definitivă a națiunii iudaice ca popor ales, iar chemarea divină se extinde către toate națiunile, împlinind planul universal al mântuirii.

Cele două chemări – „străzi, ulițe” și „drumuri, garduri” – simbolizează două clase sociale distincte. Prima categorie reprezintă persoanele marginalizate, sărace și defavorizate, în timp ce a doua face referire la clasa educată și influentă a societății. Ca atare, aceste invitații ni se aplică și nouă astăzi. Domnul Isus ne cheamă personal să-L acceptăm ca Domn și Mântuitor, dar și să devenim, la rândul nostru, „slujitori” care extind această chemare, contribuind la ocuparea locurilor rămase la ospățul ceresc.

„Parabola scuzelor” ne învață despre chemarea lui Dumnezeu și răspunsul nostru la aceasta. Refuzul celor invitați inițial subliniază pericolele scuzelor și priorităților greșite, care pot duce la pierderea celor mai mari binecuvântări. Dumnezeu Se îndreaptă spre cei marginalizați și spre neamuri, oferindu-le tuturor ocazia de a face parte din Împărăția Sa. Această pildă ne provoacă să ne evaluăm răspunsul la chemarea divină: suntem mai preocupați de lucrurile acestei lumi sau alegem să acceptăm invitația Lui? Totodată, suntem chemați să devenim mesageri ai acestei chemări, ducând Evanghelia tuturor. Astăzi, Dumnezeu ne cheamă la ospățul ceresc – vom răspunde? Răspunsul acestei întrebări depinde doar de fiecare dintre noi. Astăzi, suntem și noi în fața aceleiași decizii. Vom alege să punem scuzele înaintea ospățului ceresc sau vom spune „da” chemării divine? Dumnezeu ne așteaptă cu brațele deschise – tot ce trebuie să facem este să venim la El.

Concluzionând cele menționate anterior, „pilda scuzelor” se concentrează asupra primei veniri a Domnului Isus și asupra evenimentelor care au avut loc până în anul 34 d.H. De asemenea, pilda aceasta are ca temă centrală chemarea divină. În studiul următor, vom explora cum evanghelistul Matei continuă firul narativ din Luca 14:15–24 și felul cum aceste pilde sunt relevante pentru noi și pentru timpul în care trăim.

Albert-Beniamin Cucu, pastor stagiar în Conferința Moldova

NOTE

Parabola este o poveste scurtă, menită să transmită o lecție practică prin comparații inspirate din viața cotidiană. Scopul principal al parabolelor este de a reflecta realitatea lui Dumnezeu prin comparații, oferind astfel vieții umane semnificație. În plus, parabolele ilustrează realitățile escatologice ale Împărăției lui Dumnezeu, fiind adesea însoțite de expresia „Împărăția cerurilor se aseamănă cu…”. Folosirea parabolelor are și rolul de a-i încuraja pe ascultători sau cititori să ia decizii și să provoace schimbări pozitive în viața lor. Tom Shepherd, „Interpretarea tipurilor, parabolelor și alegoriilor biblice” în George W. Reid, Ed. Coordonator, Principiile de înțelegere a Bibliei (Pantelimon: Viață și Sănătate, 2013) 248.
În studiul de față se va folosi Ediția Dumitru Cornilescu Revizuită (EDCR). În momentul când se vor folosi alte traduceri se va preciza.
Cuvintele Mântuitorului din v. 12–14 sunt o reiterare a Legii pe care a dat-o prin Moise din Deuteronom 14:29. Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, trad. Dumitru Popa (București: Cuvântul Evangheliei, 1993) 173.
Cu siguranță, cel care a luat cuvântul în v. 15 a auzit și învățăturile lui Isus din v. 1–11, însă v. 12–14 pot fi considerate apogeul „răbdării” invitatului, fiindcă în parabolă, una dintre chemări este adresată „săracilor, neputincioșilor, orbilor și șchiopilor” (v. 21), categorie pe care Isus a amintit-o în v. 13. Expresia „auzind acestea” din v. 15 ar putea face referire în mod special la cele spuse de Isus în v. 12–14.
White, Parabolele, 173.
, 174.
, 177.
Clinton Wahlen, „Luke” în Ángel Manuel Rodríguez Ed., Andrews Bible Commentary: Light, Depth, Truth (Berrien Springs, MI: Andrews University Press, 2024) 1377.
Francis D. Nichol, Ed. The Seventh-day Adventist Bible Commentary, 7 volume (Washington, D.C.: Review and Herald, 1956) 5:809.
Ellen G. White spune: „Când ei [poporul iudeu] au refuzat chemarea, ea a fost dusă celor săraci, schilozi, celor ce șchioapătă și orbilor. Vameșii și păcătoșii au primit invitația.” White, Parabolele, 179.
Nichol, The Seventh-day, 5:810; White, Parabolele, 179–182.
White, Parabolele, 177–182.
Schița „Chemarea divină și răspunsul nostru” prezintă în mod cronologic interpretarea și identificarea istorică a „pildei scuzelor”. Pentru a urmări această cronologie, trebuie să se țină cont de următoarele aspecte: (1) în partea superioară se regăsesc referințele biblice și cele din scrierile lui Ellen G. White, care susțin interpretarea; (2) în partea inferioară sunt prezentate informațiile privind interpretarea istorică a versetelor indicate în partea superioară. Referințele din scrierile lui Ellen G. White sunt preluate accesând următorul link: https://beta.egwwritings.org/read?panels=p2673.910&index=0.
Interpretarea istorică proximă se referă la perioada menționată în articol, dar pilda se aplică atât celei de-a doua veniri a lui Isus, cât și credincioșilor de astăzi, subliniind apropierea acestei veniri christice. Să observăm paralelismul dintre „prima venire” a lui Isus și „a doua venire” a Lui: poporul iudeu, deși avea profețiile VT, nu a fost pregătit pentru prima venire a Mântuitorului. Similar, suntem noi pregătiți pentru a doua venire a lui Isus? White, Parabolele, 177.