SĂGEȚI ȘI RĂZBOINICI
”Ca săgețile în mâna unui războinic,
așa sunt fiii făcuți la tinerețe.” (Psalmii 127:4)
Psalmul 127 este o cântare a încrederii, o recunoaștere a faptului că Dumnezeu este cel care clădește casele și păzește cetățile. În centrul acestei perspective asupra vieții, este evidențiată cu intensitate relația părinți-copii: „Ca săgețile în mâna unui războinic, așa sunt copiii născuți în tinerețe.” Nu e doar o simplă metaforă. E o perspectivă de ansamblu, războinică, privind generațiile tinere: ele nu sunt simple prezențe în viața noastră, ci resurse pentru bătăliile spirituale ale vremurilor noastre. Așa cum săgețile nu sunt un dat de la natură, ci trec printr-un lung și amplu proces de transformare, tot așa și copiii noștri dăruiți de Dumnezeu trebuie sa treacă printr-un proces de schimbare, modelare, pentru a deveni ambasadori ai Cerului în această lume. Orice războinic responsabil își va umple tolba cu săgeți bine ascuțite, capabile să își atingă ținta.
Săgeți cu destin: Tinerii – în inima planului divin
Ce fel de săgeți avem în tolbă?
Este ușor să cădem în capcana generalizărilor. Ne plângem că tinerii nu mai sunt ce-au fost, că nu mai vin la biserică, sau că trăiesc având alte valori. Problema stringentă este însă: De câtă răbdare, dragoste, înțelegere, fermitate împletită cu dragoste au avut și au parte acești copii în procesul lor de creștere?
Unii tineri sunt ca săgețile șlefuite, bine calibrate, cu minți ascuțite, cu inimi pasionate pentru Hristos, alții sunt fisurați de traume, sunt fragili în convingeri, iar alții sunt încă verzi, cruzi, au nevoie de ajutor, de îndrumare, de direcție, de claritate și de încurajare.
Educația spirituală nu este un proces standard, ci unul meșteșugit, personalizat. Nu putem folosi aceleași metode de formare pentru toți, ci trebuie să avem înțelepciunea de a modela fiecare personalitate in parte.
Dacă noi suntem arcașii, trebuie să știm cum să prindem, cum să întindem arcul și cum să lansăm săgețile. Acest lucru necesită timp, efort, rugăciune și exemplu personal.
Nu putem trimite în luptă săgeți pe care nu le-am făurit cu grijă, împletind dragostea cu adevărul în fiecare fibră a lor. Fără această pregătire atentă, ele nu vor atinge ținta, ci se vor frânge înainte de a-și împlini menirea.
Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit. Ut elit tellus, luctus nec ullamcorper mattis, pulvinar dapibus leo.
Ce le oferim tinerilor noștri?
Tinerii nu părăsesc biserica din cauza unei lipse de credință în Dumnezeu, ci din cauza absenței unei întâlniri personale cu El, una care să fie autentică și transformatoare. Organizăm activități și programe, dar câte dintre ele sunt experiențe reale de maturizare spirituală? Tinerii caută o credință practică, modele autentice și părinți care se roagă, nu care doar corectează. Au o sete reală de sens și recunosc rapid ipocrizia. Dacă nu găsesc autenticitate în biserică, vor căuta sinceritatea – chiar și într-o lume confuză, dar onestă.
Nu trebuie sa transformăm biserica într-un loc „cool”, dar aceasta poate fi caldă. Nu trebuie să copieze cultura tinerilor, ci să le ofere un context în care adevărul este acasă. Ce mediu și ce exemplu le oferim noi copiilor noștri în familiile și în bisericile noastre?
Ce facem pentru mântuirea lor?
Adevărata întrebare nu este cum să-i păstrăm în biserică, ci cum să-i ajutăm să-L cunoască și să-L iubească pe Hristos. Mântuirea nu este o apartenență formală, ci o relație vie. Dacă un tânăr nu Îl cunoaște personal pe Isus, el va merge cu ușurință acolo unde găsește emoție, sens sau acceptare, chiar dacă aceasta îl duce departe de adevăr.
Ne rugăm pentru ei? Avem un timp special în familie pentru a le asculta frământările? Ne cer sfaturi? Dacă nu, de ce? Ce fel de relație spirituală avem cu propriii noștri copii sau cu tinerii din grupul nostru sau din biserica noastră?
Uneori, tinerii au nevoie mai mult de o îmbrățișare decât de o predică, mai mult de o ureche care ascultă decât de un deget care acuză, mai mult de o mărturie vie decât de o teorie bine structurată. Mântuirea nu este un gest unic, ci o călătorie, iar noi suntem ghizii lor pe această cale. Nu putem merge în locul lor, dar putem merge cu ei, trebuie doar să vrem.
O generație misionară în formare
Dacă vrem o biserică vie, tinerii trebuie implicați – nu doar tolerați. Trebuie trimiși în misiune, învățați să slujească, încurajați să contribuie. Nu avem nevoie de tineri perfecți, ci de tineri prezenți. Tinerii nu au nevoie să fie criticați, ci pregătiți.
Copiii noștri nu sunt „bătăi de cap”, ci bătălii spirituale în curs de desfășurare. Și fiecare biruință a lor este o biruință a Cerului. Un tânăr salvat înseamnă o familie întărită, o biserică vie, un viitor plin de lumină. Formarea tinerilor este cea mai bună investiție pe care o poate face biserica.
Lecția unei vieți: impactul educației
Într-un colț liniștit al orașului München, în perioada anilor 1890, locuia Albert, un băiat retras. Avea doar zece ani, dar deja fusese etichetat de mulți ca „neadaptat”. Vorbea greu, socializa cu dificultate și se plictisea la școală. Profesorii îl considerau un copil cu „defecte de caracter”, iar la un moment dat, unul dintre dascăli i-a spus în față: „Nu o să ajungi niciodată nimic.”
În ciuda acestui verdict dur, în viața lui Albert a apărut o persoană care avea să schimbe totul: Max Talmey, un tânăr student la medicină, evreu ortodox, care vizita familia micuțului Albert în fiecare joi la masa de prânz – o tradiție prin care studenții fără familie erau invitați să mănânce cu familii din comunitate.
Curând, Max a observat că micul Albert punea întrebări neobișnuite pentru vârsta lui despre stele, timp și spațiu. Îi străluceau ochii când discuțiile atingeau teme abstracte. Talmey a intuit un potențial uriaș și a început să-l hrănească, dar nu cu lecții clasice, ci prin căutare și descoperire.
Săptămână după săptămână, Max îi aducea cărți. La început, povești de știință popularizată – cum ar fi Cărți populare științifice, de Aaron Bernstein, care descria concepte științifice în mod accesibil. Apoi, lucrări filozofice provocatoare – precum Critica rațiunii pure, de Immanuel Kant. Albert le devora. La doar 12 ani, înțelesese concepte de fizică și filozofie pe care alții le studiau în facultate.
Max Talmey a fost mai mult decât un vizitator. A fost un mentor care a văzut în tânărul Einstein o săgeată neșlefuită, dar cu un potențial enorm. Nu l-a împins, ci l-a ghidat. Nu i-a impus, ci i-a deschis universul ideilor. Prin cărți, dialog și încurajare, a contribuit la formarea gândirii ce avea să schimbe lumea.
După cinci ani, drumurile lor s-au despărțit. Max a continuat medicina, Albert Einstein a crescut și a devenit omul care avea să formuleze teoria relativității. Mai târziu, când a vorbit despre copilăria sa, Einstein nu a uitat de Talmey – omul care i-a deschis mintea și i-a susținut zborul.
Educația transformă copiii în săgeți cu sens!
Săgețile nu sunt bune doar dacă nimeresc ținta. Ele sunt valoroase prin simplul fapt că sunt în mâna războinicului. E timpul să recunoaștem că tinerii sunt în mâinile noastre, iar noi suntem răspunzători pentru direcția lor. Tinerii sunt daruri, nu poveri. Săgeți, nu obstacole. Răspunsuri ale cerului, nu probleme ale pământului. Dacă le arătăm dragostea lui Hristos, dacă îi echipăm cu adevărul Scripturii și dacă îi lansăm cu rugăciune și speranță, lumea va fi schimbată și cerul va fi populat cu zborurile lor.
„BOBI” GHEORGHE CIOCÂRLAN, pastor, director Departamentul Tineret, Conferința Muntenia