NU E BINE...
singur
Trăim timpuri în care tehnologia ne leagă instantaneu unii de alții, dar, paradoxal, tot mai mulți oameni sunt singuri sau se simt singuri, chiar în mijlocul altor oameni – în biserică sau în propriile lor familii. Trăim împreună, dar ne vorbim rar. Suntem în aceeași casă, dar avem vieți paralele. Într-un astfel de context, cuvintele lui Dumnezeu din Geneza 2:18 capătă o greutate aparte: „Domnul Dumnezeu a zis: «Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.»”
Această afirmație nu a venit într-un moment de slăbiciune umană, ci într-un Eden perfect. Într-o lume creată perfect, în care Dumnezeu Însuși umbla prin grădină și vorbea cu omul, ceva nu era bine. Adam avea totul – frumusețea naturii, responsabilitatea nobilă de a îngriji grădina și o relație directă cu Creatorul. Și nu se plângea. Dar totuși îi lipsea ceva – o relație umană profundă, personală și complementară.
Declarația lui Dumnezeu nu este doar o observație socială, ci o revelație profundă despre natura umană – am fost creați pentru relație. Și nu orice fel de relație, ci una în care sufletul să-și găsească sprijinul, mângâierea și oglindirea. Dumnezeu a răspuns acestei nevoi nu cu o soluție temporară, ci cu darul unei relații permanente – familia.
Dumnezeu vede nevoia omului și o împlinește
Ce este extraordinar pentru mine este faptul că, deși Adam nu se plânge, Dumnezeu observă nevoia lui profundă și face ceva. Adam nu era izolat. Era înconjurat de viață, de frumusețe, de responsabilități. Dar îi lipsea ceva – lipsea cineva care să-l înțeleagă, să-i fie alături. Adevărata singurătate nu este întotdeauna legată de absența fizică a celorlalți, ci de absența unei legături profunde cu cineva potrivit. Dumnezeu a creat femeia nu doar ca prezență, ci ca răspuns la o lipsă relațională esențială. În cadrul familiei, această lecție ne învață să nu ne mulțumim cu prezența pasivă sau, pur și simplu, cu conviețuirea, ci să cultivăm relații vii, profunde și autentice. O relație în care fiecare suflet este văzut, prețuit și iubit.
Nu pot să nu remarc două lucruri. În primul rând, Dumnezeu cunoaște inima noastră mai bine decât noi înșine. Și în al doilea rând, soluția lui este o binecuvântare pentru toată lumea.
Dumnezeu ne cunoaște inima pentru că El este Cel care a modelat-o și o cercetează în profunzime. Psalmistul afirmă: „Tu îmi cercetezi inima, îmi pătrunzi gândurile… Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, și Tu, Doamne, îl și cunoști în totul” (Psalmii 139:1-4). De multe ori, noi nu înțelegem pe deplin ce ne lipsește sau ce simțim cu adevărat, dar Dumnezeu știe exact ce ne trebuie pentru a fi întregi și împliniți.
Așa s-a întâmplat și cu Adam. El nu a cerut o soție, dar Dumnezeu a văzut singurătatea din inima lui și a acționat înainte ca aceasta să devină dureroasă sau conștientizată. „Eu, Domnul, cercetez inima și încerc rărunchii” (Ieremia 17:10). Acest adevăr rămâne o sursă de mângâiere pentru fiecare dintre noi. Mai ales atunci când nu-l putem exprima în cuvinte. Dar El cunoaște deja nevoia.
Eva nu este adusă în viața lui Adam ca să-i completeze golurile, ci să participe la o unitate sfântă, o colaborare reciprocă. Eva a fost creată din coasta lui Adam nu la întâmplare, ci pentru a arăta cât de apropiată și egală este relația dintre soț și soție. Dumnezeu nu a luat-o din capul lui Adam, ca ea să nu-l domine. Nici din picioare, ca să fie tratată nepotrivit. Ci din coasta lui, aproape de inimă, sub protecția brațului,
lângă el.
În familie, nu suntem concurenți, ci colaboratori. Nu suntem adversari, ci aliați în călătoria vieții. Nu suntem doar doi oameni care împart o casă, ci două suflete care se sprijină reciproc.
Soluția lui Dumnezeu pentru omenire
Familia nu este o invenție culturală sau o simplă convenție socială, ea este răspunsul iubitor al lui Dumnezeu la una dintre cele mai profunde nevoi ale sufletului omenesc – nevoia de apartenență, de comunicare autentică, de intimitate spirituală și emoțională. Când Dumnezeu a spus că nu e bine ca omul să fie singur, El a exprimat nu doar o realitate despre Adam, ci un principiu valabil pentru orice ființă umană, în orice timp.
Înainte de instituirea sabatului, a bisericii sau a vreunui sistem social, Dumnezeu a instituit căsătoria – legătura sacră dintre un bărbat și o femeie. Familia este un act de creație divină. Este spațiul în care noi învățăm iubirea, răbdarea, jertfa și bucuria comuniunii adevărate. Într-o lume care promovează independența cu orice preț și minimalizează nevoia de relații stabile, familia rămâne răspunsul lui Dumnezeu la una dintre cele mai adânci nevoi ale sufletului – să iubească și să fie iubit. Este locul în care se formează caracterul, unde credința este transmisă mai puternic decât prin cuvinte și unde sufletul găsește siguranță și apartenență.
Singurătatea în doi
În absența relațiilor sănătoase, apar riscuri profunde, chiar dacă adesea invizibile la început. Când sufletul nu găsește sprijin, înțelegere și iubire, el tinde să se retragă mai întâi în tăcere, apoi în izolare. Ce începe ca o distanță emoțională poate evolua într-o singurătate cronică, anxietate și chiar depresie. În această stare de gol lăuntric, omul caută alinare în alte lucruri care însă nu vindecă, ci înrăutățesc: relații nesănătoase, adicții, consum excesiv de tehnologie sau muncă. Toate acestea pot fi numite forme moderne de anesteziere a sufletului. Când familia nu oferă spațiul sigur al acceptării și al comunicării sincere, omul caută surogate ale intimității, dar fără rezultatul dorit. De aceea, Dumnezeu vrea să fim nu doar împreună, ci prezenți cu adevărat unii pentru alții – în rugăciune, în ascultare și dragoste necondiționată.
Trăim sub același acoperiș, dar uneori fiecare trăiește în propria lume, cu propriile griji, fără dialog, fără împărtășire, fără rugăciune împreună. Dumnezeu nu dorește familii „funcționale”, ci familii vii, în care dragostea este exprimată zilnic și concret. Este adevărat că apropierea reală nu se întâmplă automat, ci se construiește cu intenție, cu timp, ascultare și dăruire.
Deși societatea modernă promovează adesea individualismul, autonomia totală și ideea că ne putem descurca singuri, realitatea sufletului uman contrazice această viziune. Nevoia de a fi cunoscut, înțeles și iubit este adânc sădită în ființa noastră. Niciun succes profesional, niciun ecran, mic sau mare, sau rețea de socializare nu o poate înlocui. Într-o lume tot mai fragmentată, familia rămâne darul lui Dumnezeu pentru a trăi împreună, nu singuri.
A fi împreună
Una din marile iluzii ale lumii moderne este că apropierea fizică (și/sau sexuală) echivalează cu apropierea sufletească. Putem fi în aceeași cameră, la aceeași masă sau în aceeași mașină, dar fiecare să fie cufundat în propriul ecran, în propriile gânduri sau griji. Relația autentică se măsoară în atenție, ascultare și implicare emoțională. Familia nu este doar o adunătură de persoane sub același acoperiș, având același nume de familie, ci un loc unde se întâlnesc, unde întrebările primesc răspunsuri sincere, iar emoțiile sunt primite și tratate cu empatie, nu cu grabă.
Isus nu doar a venit la ai Săi, ci a stat la masă cu ei, a mâncat cu ei, a plâns cu ei, a mers cu ei, i-a întrebat și i-a ascultat. El ne oferă un exemplu de prezență plină de sens – o prezență care vindecă, întărește și unește. La fel suntem chemați să trăim și noi în familiile noastre. Să fim mai mult decât prezenți fizic. Să fim disponibili cu inima. Un cuvânt rostit la timp, o mângâiere sinceră, o rugăciune spusă împreună fac diferența dintre o casă în care suntem împreună și ne iubim și una în care suntem singuri și în care domnește tăcerea sau gălăgia.
Fiecare familie este chemată să fie un răspuns la singurătatea din jur – un cămin în care prezența este reală, comunicarea – sinceră și iubirea – vizibilă. În mijlocul unei lumi care spune: „Poți să te descurci și singur”, noi să trăim adevărul lui Dumnezeu: Nu este bine ca omul să fie singur.
MARIUS ANDREI, directorul departamentelor Asociația pastorală și Slujirea Familiei, Uniunea de Conferințe