MISIUNEA BISERICII,
între adaptare culturală și credincioșia față de Evanghelie (Faptele 17:16-34)
Fără îndoială, în centrul cărții Faptele apostolilor se află tema misiunii.
Un exemplu plin de învățături[1] este cel al cuvântării apostolului Pavel înaintea Areopagului,
consiliul și tribunalul suprem din Atena antică (Faptele 17:16-34).
Studiul acestui text oferă învățături-cheie, legate atât de teologia, cât și de misiunea creștină (în special în legătură cu evanghelizarea în diferite contexte culturale). Discursul lui Pavel de la Areopag este un mod provocator de gândire și o paradigmă revigorantă pentru misiune.
Pavel se află deci la Atena, centrul intelectual al lumii greco-romane, unde prezintă Evanghelia unui public de oameni instruiți. Lucrarea apostolului este îndreptată în două direcții: a) la sinagogă, pentru iudeii și „oamenii temători de Dumnezeu” (17:17); și b) în agora (piață publică unde se aflau principalele instituții și unde se țineau adunările publice), pentru filozofii epicurieni și stoici (17:16-34).
După ce a remarcat numeroși idoli în oraș, precum și un altar dedicat „unui Dumnezeu necunoscut” (v. 24), Pavel le spune atenienilor că pe Acest Dumnezeu dorește el, apostolul, să li-L facă cunoscut. Un Dumnezeu care cheamă la pocăință și care a stabilit un timp în care va judeca lumea prin Isus, pe care L-a înviat din morți (v. 31).
Apostolul face apel la cultura și filozofia grecilor pentru a introduce credința creștină. Citatele filozofice folosite de Pavel sunt evidente[2]:
„În el avem viața, mișcarea și ființa” (v. 28). Această frază este atribuită poetului și filozofului Epimenide din Creta (secolul al VI-lea î.H.). Ea exprimă credința stoică în apropierea/înrudirea cu Dumnezeul care „umple” Universul, viziunea unui Dumnezeu care susține întreaga existență, ceea ce îi dă apostolului posibilitatea să-L prezinte pe singurul Dumnezeu Creator.
„Și noi suntem din neamul lui” (v. 28). Pavel împrumută acest citat de la poetul elen Aratos (Aratus) din Soli, Cilicia (secolul al III-lea î.H.), preluat din poemul său Phenomena V. 5, scris în onoarea lui Zeus (o interpretare a constelațiilor și a semnelor meteorologice). Apostolul exprimă aici ideea că umanitatea are o relație cu divinitatea, ceea ce îi permite să sublinieze că oamenii nu trebuie să Îl reducă pe Dumnezeu la niște idoli de piatră sau de aur.
În spusele lui Pavel se pot identifica idei filozofice bine cunoscute de antici:
„El nu este slujit de mâini omenești” (v. 25), ceea ce amintește doctrina lui Zeno din Kition, Cipru (filozof grec de origine feniciană, întemeietorul stoicismului, în 301 î.H.). Interdicția de a construi temple divinității se va găsi și la Seneca, Exhortationes (?) (4 î.H.–65 d.H.), filozof stoic.
Această manieră de a proceda îi permite lui Pavel să își captiveze publicul și să construiască o punte între gândirea filozofică a acestuia și mesajul creștin.
Pavel adoptă ceea ce specialiștii numesc azi o „abordare contextualizată a misiunii”. Astfel, dacă în dialogul cu evreii, Pavel ține cont de valorile lor, de cadrul lor religios, cu păgânii apostolul folosește concepte și un limbaj filozofic adaptate. El arată cum se pot folosi elemente culturale ne-biblice pentru a enunța un adevăr biblic.
A avut apostolul dreptate în a proceda astfel? În ce măsură este potrivit să avem, și noi astăzi, același tip de demers atunci când ne adresăm contemporanilor?
Vom examina rezultatul acestei propovăduiri. Care au fost roadele intervenției lui Pavel? Unii dintre cei care au ascultat cuvântarea și-au bătut joc de apostol. Alții și-au amânat în mod vădit decizia („Asupra acestor lucruri, te vom asculta altă dată”, v. 32). Au fost însă și persoane care au crezut, „între aceștia erau Dionisie Areopagitul [după tradiție, considerat primul episcop al Atenei], o femeie numită Damaris [o doamnă care avea un rang și statut important. O patroană?] și alții împreună cu ei” (v. 34). Relativ modest acest rezultat, vor zice cei mai exigenți dintre noi…
Și totuși![3]
Vom vedea apoi care este cea mai bună metodă atunci când ne adresăm contemporanilor noștri. În general, atunci când este vorba de prezentarea Evangheliei celor din jurul nostru, ne putem regăsi ușor într-una din următoarele trei atitudini:
a) Fie neglijăm complet persoana din fața noastră (trăirile ei, istoria personală, ce i s-a întâmplat, cum gândește etc.): o formă de indiferență aproape totală se poate întrevedea în felul cum acționăm. Purtăm o discuție fără concesii (cel puțin așa ne imaginăm), discuție însă ce poate lua repede forma unui monolog. Noi îi arătăm astfel celuilalt că se află pe un drum greșit!
b) Fie, dimpotrivă, ajungem la o fuzionare a propriilor idealuri cu valorile și trăirile celuilalt, ceea ce poate duce însă la o formă de confuzie, chiar la o inversare de responsabilități. Noi vom fi aceia care adoptăm valorile și obiectivele celuilalt, uitând misiunea la care am fost inițial chemați. Căci cine se va mai gândi să vorbească de subiecte specifice (cum ar fi: pocăința, sabatul, revenirea Domnului, etica creștină…) și care vor deveni, în timp, inconfortabile când în jurul nostru întâlnim persoane cu valori umaniste cu mult mai pronunțate uneori decât propriile valori?
c) O abordare ideală, inteligentă, plină de respect, asemenea atitudinii apostolului Pavel, în care noi nu vom fi decât niște slujitori în serviciul celor din jur. Ceea ce ne va preocupa în primul rând vor fi nu rezultatele (statistici, rapoarte… acestea își au locul lor și cu siguranță vor veni!), ci slujirea pe deplin dezinteresată a celor pe care Domnul îi va pune pe drumul nostru.
Prima lecție misionară din acest text este că, în evanghelizare, întotdeauna vor exista reacții total diferite, cum ar fi: batjocură, ezitare, dar și convertire. Important este să prezentăm Evanghelia cu credincioșie.
O a doua învățătură constă în însușirea unui model de misiune creștină: înțelegerea culturii ascultătorilor pentru a ajunge la inima lor, folosirea punctelor de legătură pentru a prezenta Evanghelia, proclamarea unui mesaj clar, axat pe Dumnezeul Creator și, nu în cele din urmă, acceptarea diferitelor reacții, precum și o deplină încredere în Dumnezeu privind rezultatul. Este necesar să îi confruntăm pe ceilalți cu nevoia lor de pocăință față de Dumnezeu și de credință în Domnul Isus Hristos din perspectiva viitoarei zile a judecății.
În acest fel, Faptele 17:15-34 ilustrează echilibrul dintre adaptarea culturală și fidelitatea față de Evanghelie, un principiu esențial pentru orice misiune creștină.
Câteva concluzii practice:
1) Să ne întrebăm: Cui îi prezentăm Evanghelia? Cine este interlocutorul nostru? Astfel vom manifesta interes, dând dovadă de o ascultare activă, plină de respect, de iubire necondiționată, de empatie, fără prejudecați, fără calcule omenești pentru a reuși în lucrarea misionară.
2) Să-l valorizăm pe celălalt. Pavel începe prin a recunoaște religiozitatea atenienilor: „În toate privințele vă găsesc foarte religioși” (v. 22) pentru a introduce revelația lui Dumnezeu. Este necesar să învățăm să-l apreciem pe celălalt înainte chiar de a-i vorbi despre credință.
Pavel nu respinge imediat, fără condiții, cultura greacă, ci pornește de la un element pentru a introduce adevărul.
3) Să identificăm nevoi și să-i propunem celuilalt să Îl cunoască pe Hristos. Nu este întotdeauna ușor, confortabil, însă acest moment va deveni extrem de necesar. Centrul mesajului misionar este faptul că predicarea trebuie să conducă la o chemare la pocăință, bazată pe lucrarea lui Hristos în inimi și pe înviere.
[1] Împreună cu Ellen G. White, Faptele apostolilor, Ellen G. White Estate, Inc., 2021, p. 166: „Cuvintele lui Pavel cuprind o comoară de cunoștințe pentru biserică”.
[2] Din motive de spațiu editorial dar și pentru că următoarele indicații sunt foarte cunoscute, nu aplicăm aici în mod strict regulile redactării specifice unei bibliografii. Încurajăm însă cititorul să facă apel la manuale de introducere în cartea Faptelor apostolilor, ceea ce se va dovedi foarte util.
[3] Lucrarea misionară a lui Pavel în Atena a avut un impact și efecte pe termen lung: între cei câștigați, Dionisie, unul dintre cei mai proeminenți cetățeni ai orașului precum și alți convertiți la creștinism. Pe de altă parte, știm că Pavel însuși a decis ulterior, la Corint, în acel oraș atât de sofisticat din punct de vedere cultural, o schimbare în abordarea misionară: „Căci n-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Hristos, și pe El răstignit”. (1 Cor 2:2).
Lect. univ. dr. Gabriel Golea, Universitatea Adventus