Viața Berlinului s-a schimbat radical în 13 august 1961. Brusc se pune
o barieră, o frontieră lungă de 155 km, care separă Berlinul de Vest
de Berlinul de Est și, respectiv, de Germania de Est. Într-o singură
noapte, 500 de tone de sârmă ghimpată au înconjurat orașul, izolându-l
(Berlinul de Vest). Apoi s-a terminat zidul înalt de 3,5 m, construit din
aproape 45 de mii de elemente de beton, o monumentală barieră fizică
ce pentru mulți a însemnat sfârșitul libertății.
Zidul Berlinului nu a fost o simplă linie de hotar. Pentru locuitorii Berlinului de Est, de la o zi la alta a încetat libertatea de mișcare. Familii și prieteni care înainte se puteau vizita după plăcere au fost brusc împiedicate să se mai contacteze. Mai mult de zece mii de oameni nu mai aveau acces la locul de muncă. Pe zonele de-a lungul zidului, mulți au început să sufere de așa-numita „boală a zidului”, care se manifesta prin depresii și, în multe cazuri, prin alcoolism.
Conducerea din Germania de Est a numit zidul ca fiind „digul de apărare antifascist”, în timp ce în Berlinul de Vest îl considerau a fi mai degrabă zidul exterior al unui nou lagăr de concentrare. În spatele evenimentelor din Berlin se ascundeau și alte motivații, dincolo de obiectivele politice declarate. Zidul reprezenta teama, ura și mândria. Tensiunea existentă între cele două ideologii atât de diferite determina menținerea hotarelor.
Zidurile din biserică
Și în istoria bisericilor creștine întâlnim ziduri, linii de despărțire și separări. Deosebirile de vederi dintre diferitele grupări creștine au determinat scindări care au durat chiar și decenii, iar tratarea și vindecarea a durat mult timp.
În decursul cercetărilor mele am întâlnit atât durerea produsă de ziduri, cât și bucuria întoarcerii. Zidurile nu produc mereu despărțiri de natură organizatorică, deoarece chiar și în cadrul aceleași biserici separările pot fi determinate de diferențele culturale și de obiceiuri diferite. Astfel de ziduri nu despart doar biserica, comunitățile, ci produc dureri sufletești și, de aceea, uneori este necesară puterea de vindecare a reunificării, pentru a dărâma aceste ziduri de despărțire.
Dărâmarea zidurilor: harul și mântuirea lui Dumnezeu
Efeseni capitolul 2 poate fi considerat ca fiind textul biblic cel mai important cu privire la procesul de unificare. În cuprinsul lui, apostolul se angajează în a arăta că chiar și înainte de creațiune planul lui Dumnezeu avea în vedere unitatea și împăcarea. Dovada acestui plan și obiectivele cele mai îndepărtate îl constituie chiar biserica, în care sunt înlăturate toate hotarele de natură etnică, religioasă și socială, pentru a se ajunge la o identitate comună.
Ce a făcut Dumnezeu? Cu ce a venit la noi dincoace de zid?
Textul din Efeseni 2:4-10 prevede câte o acțiune corespunzătoare pentru toate caracteristicile amintite: „ne-a iubit”, „ne-a chemat la viață”, „ne-a înviat”, „ne-a strămutat în împărăția cerească” și ne-a „arătat” bogăția harului Său. Cu alte cuvinte, Domnul Isus a venit la noi, trecând prin zid.
Când omul acceptă lucrarea lui Dumnezeu săvârșită în privința lui, aceasta este urmată mereu de consecințe practice. Amprentele experiențelor trăite se răsfrânge în mod pozitiv și asupra relațiilor interumane. La data scrierii epistolei, faptul acesta nu era ceva de la sine înțeles, pentru că între iudei și neamuri se ridica un zid înalt impenetrabil. Structura capitolului (2:11-22) este foarte interesantă și prezintă pas cu pas, în urma experimentării mântuirii, cea mai spectaculoasă consecință: împăcarea dintre iudei și neamuri.
Zidul de despărțire dintre iudei și neamuri
Apostolul Pavel prezintă acele piedici care stau în calea unității și, din perspectivă umană, ele par a fi insurmontabile:
1. Prăpastie. Este starea omului fără de Dumnezeu, starea care l-a înstrăinat de cetățenia cerească, despre care citim în versetele 1-10. Starea de a fi fără Dumnezeu ne desparte și unii de alții.
2. Ruptură. Deosebirile de natură etnică și religioasă dintre iudei și neamuri au produs separare. Segregarea era parte a culturii antice. Iudeii îi numeau câini pe păgâni. De cealaltă parte, se considerau ca fiind cei înțelepți, iar celelalte naționalități erau definite ca fiind barbari.
3. Idoli. „De aceea, voi, care altădată eraţi neamuri din naştere, numiţi netăiaţi împrejur de către aceia care se cheamă tăiaţi împrejur şi care sunt tăiaţi împrejur în trup de mâna omului” (Efes. 2:11).
Păgânii erau numiți „netăiați împrejur” și astfel erau categorisiți ca fiind unii cu care nu se poate accepta o asociere. În Septuaginta, expresia „mâna omului” este pusă în legătură cu confecționarea de idoli (Isaia 2:18) și mereu este așezată în opoziție cu lucrarea lui Dumnezeu. Dumnezeu a dat acest semn ca pe un simbol al legământului, ca pe un dar sau ca pe un mijloc de a arăta harul Său față de omenire. Este adevărat că circumciziunea însemna o distincție, dar, din mândrie națională, a fost supralicitată. Semnul exterior era prețuit mai mult decât însemnătatea sa și astfel au făcut din ea o piedică, un idol, un zid de despărțire.
Care au fost consecințele acestei separări?
„Aduceţi-vă aminte că, în vremea aceea eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume” (v. 12).
1. Erau fără cetățenie (politea). Neamurile nu dispun de avantajele cetățeniei (v. 12), ceea ce în practică însemna că trăiau fără de ocrotire și fără drepturi și de aceea nu puteau participa la viața națională și religioasă a lui Israel.
2. Erau considerați străini, „fără legăminte”. Străinul era considerat a fi dușman, fiind în afara legii. Era mai ușor de ucis decât de educat, doar pentru a extirpa păcatul din sânul lor.
3. Fără Dumnezeu, erau numiți atei (ateoi). Acest termen este folosit doar aici în Biblie. În literatura greacă se referea la oameni care refuzau închinarea la zei, respectiv la cei care nu participau la ritualurile păgâne. Din aceleași motive, în mediul greco-roman, și evreii erau categorisiți ca fiind atei.
Cele trei piedici și cele trei consecințe alcătuiau ZIDUL, de care nu se putea trece prin mijloace omenești. În aceste circumstanțe a venit Domnul Hristos și a „surpat zidul de la mijloc” (v 14).
Ce a făcut Dumnezeu ca să dărâme acest zid?
Conform Efeseni 2:14-17, Dumnezeu inițiază patru acțiuni pe care apostolul Pavel le evidențiază și care constituie fundamentul unității:
1. Mai întâi ambele părți au fost „împăcate cu Dumnezeu” (v. 16) și amintește din nou cele două părți, cele menționate în cap. 2:1-10, pentru că ambele au nevoie în egală măsură de mântuire. Așadar, nu este vorba nici de superioritatea iudeilor și nici de înțelepciunea grecilor. Unirea începe cu acceptarea mântuirii, și nu prin împăcarea iudeilor cu grecii.
2. În al doilea rând, a alcătuit un singur trup în El Însuși. Apostolul redă în multiple feluri această alcătuire a unui singur trup: „apropiere” prin Hristos, din două neamuri a făcut unul singur. Cei doi au fost făcuți o făptură nouă (Efes. 2:13-15). Acest trup unic se referă la unitatea dintre neamuri și iudei, adică la biserică. Limbajul creațiunii este folosit pentru a arăta caracterul unitar al caracterului lui Dumnezeu.
3. Cea de-a treia acțiune a fost dărâmarea zidului despărțitor (Efes. 2:14,15). În tot procedeul nu se menționează nimic ca fiind de datoria membrilor în vederea dărâmării zidului, pentru că aceasta a avut loc în mod definitiv prin faptul că „a nimicit vrăjmășia” (v. 16).
4. Cea de-a patra acțiune divină – „El a venit astfel să aducă vestea bună a păcii vouă, celor ce eraţi departe, şi pace celor ce erau aproape” (v. 17).
Deci unitatea este rezultatul împăcării cu Dumnezeu. Cu aceasta începe, restul este doar consecința acestei împăcări.
Cele patru acțiuni produc patru rezultate (Efeseni 2:19,22)
1. Primul rezultat este că din cei doi a făcut un singur trup care „crește” (Efes. 2:21). Se face aluzie la un corp viu, care se dezvoltă continuu, fără stagnare.
2. Cel de-al doilea rezultat este corelat cu creșterea, referindu-se la realizarea unei construcții – „templu sfânt”, „casă”. În această clădire, nu mai sunt ziduri despărțitoare. Există o singură piatră de temelie, Hristos, iar celelalte elemente se asamblează, ceea ce presupune și colaborare.
3. Cel de-al treilea rezultat este un statut nou în sânul familiei lui Dumnezeu, o apartenență care înseamnă membru al familiei lui Dumnezeu (oikeioi), atât neamurile, cât și păgânii, unde nu mai există „nici străini, nici oaspeți”.
4. Următorul rezultat este cetățenia în cetatea lui Dumnezeu. Mai înainte, ca străini, ei nu aveau drepturi, dar acum în acest oraș (polis) se bucură de aceleași drepturi ca și băștinașii.
Actualitatea soliei
Solia din Efeseni 2 rămâne una de actualitate. Ea oferă o soluție pentru manifestările felurite ale vieții spirituale, pentru diferitele orientări, în cazul polemicilor. Trăirea mai intensă a Evangheliei și vestirea ei, cât și experimentarea mântuirii divine pot conduce la unitatea în Hristos. Adevărata împăcare cu Hristos nu înseamnă nicidecum ascunderea greșelilor sub preș, dimpotrivă, deschide mai cu seamă ochii față de greșelile proprii și ne determină să acceptăm și cea de-a treia milă în favoarea celuilalt. Oamenii împăcați cu Domnul Hristos nu pot rămâne în stare conflictuală unii cu alții.
Dr. Ősz-Farkas Ernő, pastor, conferențiar la Facultatea de Teologie Adventistă din Pécel, Ungaria