Autodisciplina
“Cel încet la mânie prețuiește mai mult decât un viteaz și cine este stăpân pe sine prețuiește mai mult decât cine cucerește cetăți.” El a învins, a cucerit eul — cel mai puternic dușman pe care-l putea întâlni. SCT 134.1
Cea mai înaltă dovadă de noblețe la un creștin este autocontrolul. Acela care poate sta nemișcat în mijlocul furtunii de abuzuri este un erou al lui Dumnezeu. SCT 134.2
A-ți guverna spiritul înseamnă a-ți păstra eul sub control, a rezista răului, a-ți regla fiecare acțiune și fiecare cuvânt după mărețul standard al îndreptățirii lui Dumnezeu. Cel care a învățat să-și strunească spiritul se va ridica deasupra lucrurilor neînsemnate ale eșecurilor, necazurilor cărora le suntem zilnic expuși, împiedicându-le să câștige și prin aceasta să aducă întuneric asupra sufletului. SCT 134.3
Este scopul lui Dumnezeu ca puterea împărătească a gândirii sfințite, controlate de harul divin, să conducă în viețile oamenilor. Cel ce-și controlează spiritul este în posesia acestei puteri. SCT 134.4 Solii pentru tineret
Puterea autocontrolului
În copilărie și tinerețe, caracterul este cel mai ușor de modelat. Puterea autocontrolului ar trebui dobândită atunci. Din viața de familie și din influența căminului provin rezultatele care sunt la fel de durabile ca și veșnicia. Mai mult decât orice înclinație naturală, obiceiurile stabilite în primii ani vor decide dacă un om va fi învingător sau învins în lupta vieții. SCT 134.5
În folosirea limbajului, nu este probabil nici o îndoială că bătrânii și tinerii sunt mai înclinați să treacă peste lucrurile mărunte din viața lor, cum ar fi o vorbire necugetată, plină de iritare. Ei cred că este o scuză suficientă să spună: “Nu eram ‘în gardă’ și nu am vrut să spun exact ce am spus”. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu tolerează aceasta cu ușurință. Scriptura spune: “Dacă vezi un om care vorbește nechibzuit, poți să nădăjduiești mai mult de la un nebun decât de la el.” “Omul care nu este stăpân pe sine este ca o cetate surpată și fără ziduri.” SCT 134.6
Cea mai mare parte a neplăcerilor vieții, supărările și iritările, se datorează unui temperament necontrolat. Într-un moment, prin cuvinte repezite, pline de pasiune, nepăsătoare, poate fi făcut un rău, pe care o căință de o viață întreagă nu-l poate repara. O, câte inimi zdrobite, prieteni îndepărtați, vieți naufragiate prin cuvinte repezite și aspre ale acelor care ar fi putut aduce ajutor și vindecare! SCT 135.1
Excesul de muncă produce uneori o pierdere a autocontrolului. Dar Dumnezeu nu obligă niciodată la mișcări grăbite și complicate. Mulți își adună poveri pe care îndurătorul Tată ceresc nu le-a pus în sarcina lor. Îndatoriri pe care niciodată nu le-a preconizat pentru ei îi urmăresc cu sălbăticie. Dumnezeu dorește să ne dăm seama că nu-I glorificăm Numele când luăm asupra noastră atâtea poveri, devenind oameni cu inima și creierul slăbit, uzați, agitați și gâlcevitori. Noi trebuie să purtăm doar responsabilitățile pe care le-a dat Dumnezeu, încrezându-ne în El și astfel păstrându-ne inimile curate, amabile și simțitoare. Solii către tineret
Controlul asupra spiritului
În tăcere se află o putere minunată. Când ți se spun cuvinte neplăcute, nu te răzbuna. Cuvintele spuse în replică unuia care este nervos acționează de obicei ca un bici, stârnește și mai mult furia. Dar mânia care întâlnește tăcere se stinge curând. Creștinii să-și înfrâneze limba și cu fermitate să se străduiască să nu vorbească aspru și repezit. Cu limba înfrânată, poți fi victorios în orice încercare a răbdării prin care ești chemat să treci. SCT 135.3
Prin forțe proprii, omul nu-și poate conduce spiritul. Dar, prin Hristos, poate câștiga autocontrolul. Prin puterea Lui, poate să-și aducă gândurile și cuvintele în subordonare față de voința lui Dumnezeu. Religia lui Hristos aduce sentimentele sub controlul rațiunii și disciplinează limba. Sub influența sa, temperamentul repezit este supus, iar inima este umplută cu răbdare și amabilitate. SCT 136.1
Țineți-vă ferm de Cel care are toată puterea în cer și pe pământ. Chiar dacă, de cele mai multe ori, atitudinea ta nu este răbdătoare și calmă, nu renunța la luptă. Încearcă din nou, de data aceasta mai ferm, să fii răbdător, indiferent de provocare. Și niciodată nu-ți lua ochii de la exemplul tău divin. — The Review and Herald, 31 octombrie, 1907. Solii către tineret
Preţul plăcerii | Miturile preferate ale industriei XXX
3 octombrie 2022
Confesiunile foștilor dependenţi de pornografie și ale părinţilor sau partenerilor de viaţă ai acestora, precum și mărturisirile șocante făcute de actorii din industria pornografică dezvăluie ce se află în spatele cortinei XXX.
În ciuda mărturiilor şi a studiilor care relevă consecinţele nefaste ale acestei dependenţe, pornografia este încă un subiect ascuns în spatele multor mituri a căror acceptare dăunează consumatorilor de pornografie.
Nathan Haug este un adolescent de 17 ani, lider de cercetaşi, membru al consiliului elevilor în liceul său, cu note peste 9 şi performanţe sportive. Până acum câţiva ani, Nathan a reuşit să-şi ascundă complet dependenţa de pornografie. El povesteşte că a început la 11 ani, iar urmărirea videoclipurilor pornografice făcea parte din rutina sa zilnică. „Ajunsesem să fiu amorţit, să nu mai simt nimic, dar nici nu mă puteam opri“, mărturiseşte el. Şi nu este singurul. Mulţi foşti dependenţi au mărturisit aceeaşi senzaţie de neputinţă, de înrobire şi o profundă ruşine.
Mituri despre pornografie
Luke Gilkerson, manager al companiei Covenant Eyes[1] şi editor-şef al site-ului cu acelaşi nume, a realizat o listă cu cele mai întâlnite mituri despre pornografie, pentru a le supune atenţiei celor care consideră că pornografia nu este dăunătoare.
Pornografia este un divertisment inofensiv. Divertismentul este o activitate agreabilă, care produce plăcere şi destindere pentru o perioadă de timp. În această lumină, susţin promotorii mitului, pornografia poate fi considerată divertisment, pentru că distrage de la preocupările vieţii cotidiene, iar actorii sunt plătiţi pentru a crea atmosferă.
În realitate, mitul constă în cuvântul „inofensiv“. Psihologii şi medicii neurologi aduc în sprijinul lor studiile care arată că vizionarea frecventă a materialelor pornografice este dăunătoare. Un exemplu în acest sens este o metaanaliză (o statistică comparată a tuturor datelor ştiinţifice) realizată în 2002 şi care a strâns concluziile unor studii care au însumat 12.000 de subiecţi. Potrivit metaanalizei, cea mai frecventă consecinţă psihologică a pornografiei este o atitudine deviantă în relaţiile intime (care se traduce printr-o percepţie greşită a dominaţiei sexuale şi a supunerii femeii, încurajând stereotipiile sexuale: bărbatul dominant şi femeia supusă). În ceea ce priveşte consecinţele comportamentale, cele mai frecvente sunt fetişurile (obiecte faţă de care se manifestă o adoraţie oarbă, nejustifi cată), masturbarea şi agresivitatea sexuală.
Pornografia este un mijloc sănătos de a te stimula din punct de vedere sexual. Conform acestui mit, sănătatea sexuală este sinonimă cu preocuparea obţinerii plăcerii intense, mijlocul fiind mai puţin important.
De fapt, sexualitatea sănătoasă nu are doar o componentă sexuală, ci ţine de mai multe aspecte, precum personalitatea, identitatea şi relaţia dintre cei doi parteneri. Psihologii afirmă că o sexualitate mai bună include nu doar plăcere fizică, ci o intimitate crescută între parteneri. Gilkerson se întreabă în ce fel conduce pornografia la sănătate sexuală, în condiţiile în care „aspectele de bază ale sexualităţii umane – precum comunicarea între parteneri, exprimarea afecţiunii şi emoţiilor – sunt minimalizate“[2] în pornografie?
Doctorul în psihologie Gary R. Brooks leagă consecinţele consumului de pornografie chiar şi de imaginile uşor erotice, dar urmărite repetat. Acest comportament poate determina apariţia voyeurismului – obsesia de a privi femeile sau bărbaţii, dar a nu interacţiona cu ei. Cu cât cineva găseşte o plăcere mai mare în voyeurism, cu atât creierul creează dopamină în cantităţi mai mari. Din cauza faptului că plăcerea vine doar din privit, dependenţii de pornografie sunt înclinaţi să îi evalueze pe cei de sex opus în termenii mărimii, formei şi armoniei dintre părţile corpului.
Pornografia nu dă dependenţă. Cei care alimentează mitul afirmă că vizionarea videoclipurilor nu are efecte negative, cu atât mai puţin poate produce dependenţă. Totuşi pornografia ne schimbă opinia despre sex şi, în plus, reuşeşte să stabilească conexiuni neuronale care consolidează aceste noi opinii. Aceasta este concluzia unei comisii de medici şi psihologi americani care au afirmat, în faţa Senatului american[3], că „ştiinţa modernă ne permite să înţelegem că natura dependenţei de pornografie este aproape identică, din punct de vedere chimic, cu dependenţa de heroină“.
Substanţa chimică la care se face referire este dopamina, unul dintre principalii neurotransmiţători. Atunci când mintea devine obişnuită cu generarea dopaminei, ea caută surse pentru obţinerea continuă a acestui sentiment euforic. Pentru dependenţii de pornografie, starea de euforie provine din stimularea vizuală. Pornografia livrează astfel de recompense creierului sub forma unei creşteri de scurtă durată a nivelului de dopamină, ceea ce îmbunătăţeşte pentru câteva ore starea de spirit a privitorului.
Diferenţa majoră constă în faptul că drogaţii sau alcoolicii îşi doresc o cantitate mai mare din aceeaşi substanţă, în timp ce persoanele dependente de pornografie se obişnuiesc repede cu acelaşi tip de stimuli şi caută altceva. Elementele care atrag sunt noutatea, varietatea şi factorul surpriză, care pot fi obţinute prin vizionarea mai multor fotografii sau videoclipuri cu un conţinut şi mai şocant decât cel urmărit anterior. Practic, sexul încetează să mai fie o plăcere şi devine o căutare febrilă a comportamentelor extreme.
„Dependenţii de pornografie se vindecă mult mai greu decât consumatorii de droguri, pentru că imaginile pornografice rămân întipărite în minte pentru totdeauna“, explică Mary Anne Layden, director executiv al Programului de Traume Sexuale şi Psihopatologie din cadrul Universităţii Pennsylvania. Din cauza acestor imagini recurente, este nevoie de o voinţă puternică, deoarece aceste imagini vor reveni chiar după ce obiceiul a încetat.
Pornografia este o formă de educaţie sexuală pentru cei fără experienţă. Acest mit atestă că pornografia este o formă de educaţie sexuală, gratuită şi dedicată atât indivizilor, cât şi cuplurilor.
Dincolo de o asemenea declaraţie, adevărul este că indivizii „fără experienţă“ sunt grupul ţintă al pornografiei online. Potrivit unui infografic[4] realizat în martie 2012 de pastorul american Mark Driscoll[5], cel mai numeros grup de vârstă este alcătuit din tineri între 12 şi 17 ani, ceea ce face ca pornografia să fie cu atât mai periculoasă. În cazul tinerilor, pentru care pornografia este primul contact cu o experienţă sexuală, pornografia arată prea puţin din ceea ce înseamnă o relaţie adevărată şi gradul de intimitate dintre cei doi parteneri. Relaţia sexuală nu este prezentată într-un context, nu prezintă deloc angajamentul anterior între cei doi, sentimente de afecţiune, loialitate sau o relaţie durabilă între cei doi în perioadele bune sau mai puţin bune ale vieţii.
Pornografia este un comportament pe care copiii şi adolescenţii îl pot copia şi îl vor copia. Astfel, expunerea la imagini explicite găsite în casă, din neatenţia părinţilor, are uneori consecinţe cutremurătoare. În urmă cu doi ani, Marea Britanie era şocată de ştirea că un băiat de 12 ani din Edinburgh a violat o fetiţă de 9 ani, după ce a vizionat videoclipuri pornografice pe computer. Un caz la fel de şocant este şi cel în care o fetiţă de 8 luni din Florida, SUA, a fost ucisă de doi fraţi, de 7 şi 9 ani, care i-au perforat uterul cu un creion şi un umeraş.
Pentru tinerii de astăzi, euforia oferită de pornografie a devenit un mod de a depăşi momentele dificile ale vieţii, este de părere psihoterapeutul Matt Bulkley, într-un interviu acordat postului de televiziune american ABC. Iar fenomenul este abia la început, crede Bulkley, care consideră că această generaţie XXX va deveni în 5 sau 10 ani o epidemie. „Acesta este sistemul perfect dacă dorim să avem o generaţie întreagă de tineri dependenţi, care nu se vor mai gândi la nimic altceva în afară de drogul lor“, concluzionează Bulkley.
Numai bărbaţii sunt dependenţi de pornografie. Explicaţia din spatele acestui mit este că bărbaţii sunt stimulaţi vizual într-o măsură mai mare decât femeile şi că aceştia au o dorinţă sexuală mai mare decât a femeilor. Astfel, pornografia ar fi o consecinţă a nevoii lor sexuale care nu poate fi micşorată.
Potrivit unui studiu din 2003, condus de Today’s Christian Woman, nu doar bărbaţii sunt afectaţi de flagelul pornografiei, ci şi femeile, acestea mărturisind în proporţie de una din şase că se luptă cu dependenţa de pornografie. Studiile au arătat însă că femeile care urmăresc videoclipuri sau imagini consumă variante soft şi au motivaţii diferite. Femeile acestea resimt o lipsă emoţională (chiar şi atunci când au o relaţie stabilă), pe care încearcă să o împlinească prin substitute ce variază de la literatură erotică la videoclipuri pornografice. Psihologii sfătuiesc ca nevoia emoţională să fie împlinită în cadrul relaţiei, nu în afara ei, cu mijloace valabile doar o perioadă scurtă de timp.
Procesul instalării dependenţei
Consumatorii de pornografie pot recunoaşte anumite semne ale nivelului dependenţei la care au ajuns. Primul stadiu este instalarea rutinei zilnice. Indiferent de activităţile pe care le are, consumatorul se gândeşte la pornografie pe parcursul zilei, chiar şi atunci când nu este stimulat vizual de asemenea imagini.
Al doilea stadiu este creşterea dependenţei. Acesta este momentul în care utilizatorul caută imagini mai grafice, videoclipuri mai violente, astfel încât ceea ce considera mai înainte dezgustător şi revoltător (deviaţii precum necrofilia sau zoofilia), acum îi produce plăcere.
Stadiul al treilea este desensibilizarea, întrucât nicio imagine, oricât de violentă, nu mai are efectul pe care îl avea anterior. Utilizatorul ajunge să fie permanent nesatisfăcut, din cauză că nu mai simte aceeaşi stare de euforie – dopamina atinge doar niveluri scăzute.
Ultima etapă este exprimarea, adică trecerea de la ficţiune la realitate. Utilizatorul începe să reproducă în realitate imaginile pe care le-a văzut, încercând să pună în practică cu partenerul de viaţă ceea ce a văzut în filme. Din păcate pentru el, nici partenerul existent, nici altul nu îi pot împlini fanteziile la standardele dorite.
Mituri care se nasc din consumul de pornografie
Relaţiile nu pot fi stabile, monogamia este imposibilă. Nu toţi cei ce văd imagini pornografice devin automat dependenţi. Însă aceştia vor dobândi idei greşite despre femei, sex, căsătorie şi copii, devenind instabili în relaţiile sociale şi incapabili să dezvolte relaţii de durată cu prietenii şi relaţii monogame cu un partener de cuplu.[6]
Femeile sunt pregătite tot timpul şi le place să fie violate. În imaginile sau videoclipurile pornografice, femeile sunt pregătite tot timpul, disponibile şi dispuse să facă orice li se cere. În plus, multe scenarii ale filmelor XXX încep cu femei care se opun iniţiativelor sexuale sau ţipă de durere, dar, ulterior, demonstrează că le place şi îşi doresc să facă sex.
Sociologii şi psihologii au identificat cel puţin trei idei greşite (unele misogine) pe care le promovează pornografia: femeile sunt mai puţin umane, mai exact ele sunt prezentate ca animale mici şi drăguţe sau „tovarăşi de joacă“ (de exemplu, iepuraşii Playboy); valoarea unei femei depinde de cât de atrăgător este trupul ei – femeile mai puţin atrăgătoare fiind ridiculizate; femeilor le place să fie violate şi de aceea pornografia îi învaţă pe bărbaţi să se bucure rănind şi abuzând femeile. Aceste idei au un mare impact asupra realităţii, aşa cum arată şi studiile de gen realizate în media.[7]
Cum să elimini dependenţa de pornografie
În cazul lui Nathan Haug, momentul decisiv a fost acela în care secretul său a ieşit la iveală. Ruşinea faţă de părinţi şi neputinţa de a renunţa singur l-au făcut să ia decizia de a cere ajutor.
Recunoaşterea problemei şi dorinţa de a renunţa nu sunt însă decât primii paşi dintr-o luptă dură. Lupta începe cu aruncarea/ştergerea tuturor tentaţiilor (din istoria browserului de internet şi din bookmark-urile care marchează site-urile preferate). Cu cât trece mai mult timp fără ca legăturile neuronale să fie restabilite, cu atât mai mult creierul este capabil să îndepărteze acele imagini.
De multe ori totuşi, îndepărtarea surselor şi a tentaţiei nu fac ca problema să dispară, iar abaterea gândurilor de la dependenţă este o provocare în sine. Unii încearcă să reia un hobby mai vechi, astfel încât creierul să stabilească noi legături neuronale, centrate pe fapte bune, pace, bucurie şi autocontrol. Alţii sunt proactivi şi îşi instalează pe computer şi pe telefon un software care blochează accesul pe site-urile porno. Această metodă este eficientă în special atunci când există şi o altă persoană care poate verifica, în orice moment şi fără ştirea utilizatorului, istoricul site-urilor accesate.
Dacă nimic altceva nu funcţionează, psihoterapia este metoda cel mai des folosită ca tratament. Aceasta are rolul de a analiza cele două componente ale dependenţei: cauza dorinţei de pornografie şi eliminarea ideilor greşite. Într-un interviu pentru portalul eva.ro, psihologul Anca Munteanu afirmă că în spatele comportamentului actual sunt multe lucruri conştiente şi inconştiente, angrenate prin diferite legături care formează un ansamblu de care ne apropiem cu dificultate. În cazul unui cuplu, este esenţial ca partenerii să facă terapie împreună, pentru a afla ce se întâmplă cu ei şi care sunt temerile şi aşteptările pe care le au.
Nathan este un caz fericit, el a reuşit să devină fost dependent de pornografie şi, asemenea lui, zeci de mii de tineri au reuşit. Statisticile arată însă că numărul celor care devin dependenţi îl depăşeşte pe cel al indivizilor care îşi refac viaţa. Pornografia este un drog care se livrează non-stop şi gratis. Totuşi, pentru că pornografia nu intoxică organismul cu o substanţă chimică externă, orice dependent are şansa reală, la îndemână, să renunţe şi să-şi recucerească viaţa.
Footnotes
[1]„O companie care produce un software pentru blocarea accesului la site-uri pornografice.”
[2]„Barrie Gunter, Media Sex: What Are the Issues?, Taylor & Francis e-Library, 2009, p. 108.”
[3]„Prezentare intitulată „Ştiinţa din spatele dependenţei de pornografie“, ţinută în faţa Comisiei pentru Ştiinţă, Tehnologie şi Spaţiu, 18 noiembrie 2004.”
[4]„Mark Driscol, „ Stats On Porn“, 5 martie 2012, www.marshill. com.”
[5]„Acesta a sintetizat concluziile celor mai recente studii realizate de organizaţii internaţionale (Crimes Against Children, Central Intelligence Agency, Chosen. com, Frankfurt Stock Exchange, Free Speech Coalition, Juniper Research, Kagan Research, Nielsen/ NetRatings Nordic Institute, PhysOrg. com, PornStudies), recensăminte naţionale (U.S. Census) şi instituţii media (ABC, Associated Press, AsiaMedia, BBC, China Daily, Forbes, Japan Review, The Miami Herald, MSN, The New York Times, Yahoo, XBIZ).”
[6]„Philip G. Zimbardo şi Nikita Duncan, autori ai cărţii «The demise of guys: Why boys are struggling and what we can do about it».”
[7]„Imaginea femeii şi a bărbatului în presa scrisă, lucrare elaborată în cadrul proiectului Monitorizarea promovării egalităţii de gen în presa scrisă, implementat de ONG – Clubul pentru Şanse Egale În doi.”
Articol preluat de pe semneletimpului.ro
Acceptă transsexualii să fie respectaţi, dar și criticaţi?
Dacă e vorba de polemică, religie și minorităţi sexuale, atunci e clar că la mijloc undeva trebuie să fi picat și papa Francisc, luat de fiecare dată ori în colimatorul creștinilor conservatori, ori în cel al activiștilor pentru drepturile minorităţilor sexuale. De data aceasta, criticile au venit și din partea unor lideri religioși care susţin activ minoritatea LGBT.
După cum îi este obiceiul, papa s-a lansat în discuţii cu jurnaliștii în avion, pe când se întorcea din Azerbaidjan spre Roma. Vorbind despre întâlnirea cu un părinte, despre care unii scriu ba că este din Spania, ba din Franţa, papa a atins subiectul teoriei sexului fluid. Se pare că persoana în cauză i s-a plâns că, atunci când și-a întrebat fiul de 10 ani ce vrea să fie când o să fie mare, acesta i-a răspuns că ar vrea să fie fată și că a învăţat la școală că sexul este o alegere personală. „Este una ca o persoană să aibă tendinţa și opţiunea de a-și schimba sexul sau chiar să și-l schimbe, și cu totul alta este să predai asta în școli pentru a schimba mentalităţi. Eu numesc acest lucru colonizare ideologică”, le-a explicat el jurnaliștilor, menţionând că acest tip de „îndoctrinare” este ca o armă folosită împotriva căsniciilor și familiilor tradiţionale.
A fost destul pentru ca mai mulţi lideri religioși ce fac parte din grupul de susţinere pentru catolici LGBT, Dignity USA, să îl acuze pe papă că operează pe baza unei dihotomii inacceptabile între „noi” și „ei” și că instituţia căsătoriei ar fi întărită abia atunci când oamenii nu se vor mai simţi obligaţi că aducă „un sine fals” într-o căsnicie și când pot face acest pas profund în mod sincer. „Când papa a făcut faimosul comentariu „cine sunt eu să judec”, credincioșii LGBT au sperat că va fi o schimbare reală în Biserica Catolică. Acum milioane de oameni sunt profund răniţi de cuvintele sale, care relevă o lipsă substanţială de informaţii și de empatie”, a declarat și reverendul Rodney McKenzie, de la National LGBTQ Task Force. „Îi solicităm papei să se informeze rapid despre realităţile de zi cu zi ale persoanelor transsexuale și să le primească în biserică, în loc să le respingă și să le dezumanizeze.”
Nu aceasta a fost însă intenţia papei. Ba, mai mult, acesta a făcut un apel către episcopi să îi însoţească pe cei care se regăsesc în această minoritate sexuală în drumul lor spiritual și personal, dându-se chiar pe sine ca exemplu. „Eu le-am fost alături, am încercat să îi ajut să se apropie de Dumnezeu, deși unii nu au putut. Dar nu i-am abandonat niciodată… Când o persoană care este într-o asemenea situaţie ajunge în faţa lui Iisus, cu siguranţă El nu o va goni din cauză că este homosexuală.” Primește persoana respectivă, studiază-i situaţia, stai lângă ea și ajut-o să se integreze în comunitate, sfătuiește papa. Cu toate acestea, este foarte atent cu ceea ce reporterii notează: „Vă rog frumos, nu vă apucaţi să spuneţi că papa îi binecuvântează pe transsexuali, bine? Vreau să fiu clar. Este o problemă. O problemă morală. O problemă umană. Și trebuie rezolvată cum se poate mai bine – întotdeauna cu o inimă deschisă, cu adevăr și cu mila lui Dumnezeu”, a conchis Francisc.
Însă o problemă ce rămâne nerezolvată este ce îi învăţăm pe copii despre ideea schimbării de sex, și aceasta a fost de fapt problema despre care voia să discute în mod special papa. Ministrul educaţiei din Franţa a reacţionat imediat la știrile din presa franceză despre remarcile papei pe marginea cazului părintelui care i s-a plâns despre ce învaţă copilul său la școală, spunând că papa a căzut pradă dezinformărilor din partea dreptei creștine franceze și că în școlile din Franţa copiii nu sunt învăţaţi decât că niciun sex nu este superior celuilalt. „Scrie undeva (n.r. în manuale) că egalitatea dintre bărbaţi și femei este echivalentă cu schimbarea de sex? Evident că nu”, a declarat ministra Najat Vallaud-Belkacem. Chiar și așa, îngrijorarea papei este validă în măsura în care teoria sexului fluid începe să capete din ce în ce mai mult spaţiu în presă, unde este promovată de diverse personalităţi, printre care și de cântăreaţa Miley Cyrus, care a fost și este în continuare un idol pentru mulţi copii. „Poţi fi orice vrei să fii”, afirma Miley Cyrus, fost idol al copiilor pe vremea când o interpreta pe Hanna Montana. Cyrus a mărturisit anul trecut că nu se identifică nici cu sexul feminin, nici cu cel masculin, dar că se iubește nediscriminatoriu cu ambele.
Ce spun studiile și la ce contează?
În anul 2014, Robert Ancuceanu a scris în revista Semnele timpului o serie de articole despre istoria ultimilor 30 de ani de studii genetice care au încercat să confirme sau să determine existenţa „genei homosexualităţii”. Unul dintre ele a prins atenţia publicului când, pe 14 februarie 2014, presa occidentală titra: „Homosexualitatea masculină este influenţată de gene, constată un studiu american”. Însă și acel studiu, ca multe dintre cele care i-au precedat, a pornit, în mod inadecvat, de la ceea ce Consiliul pentru o Genetică Responsabilă (CRG), o organizaţie nonguvernamentală din Statele Unite, consideră a fi o falsă premisă: toate dovezile se bazează pe ideea că orientarea sexuală este fixă, imobilă și că o persoană este fie heterosexuală, fie homosexuală. Cu alte cuvinte, studiul pleacă de la o falsă dihotomie. „În aceste studii, conform CRG, cercetătorii nu au investigat subiecţii cu privire la istoricul și gusturile sexuale trecute, ci s-au limitat pur și simplu la a le cere subiecţilor să-și definească orientarea sexuală, forţându-i, practic, pe aceștia să se încadreze într-una din cele două categorii (heterosexual, homosexual), deși este posibil ca niciuna să nu reflecte gama completă de exprimare sexuală a acelor persoane. O altă problemă identificată de aceeași organizaţie la aceste studii este pretinsa imposibilitate de a separa anumite influenţe de mediu de cele genetice”, scria Ancuceanu. Același lucru îl spunea și Pierre J. Tremblay, de la Facultatea de Lucrări Sociale, Universitatea din Calgary (Canada): „De-a lungul anilor, comentarii precum: «Am fost gay dintotdeauna, de când îmi pot aminti», au fost repetate la nesfârșit, pentru a justifica gândirea «esenţială», dar și eu am fost canadian francez dintotdeauna, de când îmi pot aminti, niciuna dintre aceste particularităţi nefiind însă biologică, exceptând faptul că am avut un sistem biologic care a făcut posibilă achiziţia atributelor mele culturale.“
Pe măsură ce accesul la tehnologii de cercetare genetică a crescut, mai multe grupuri de cercetători au pornit în căutarea genei homosexualităţii, însă rezultatele, în loc să confirme existenţa ei, au avut mai degrabă tendinţa ca, pe măsură ce s-au repetat, să dilueze certitudinile și apoi chiar să infirme existenţa unei asemenea gene. Deși teoria bazelor genetice ale homosexualităţii este cea mai cunoscută, susţinută și contestată de grupuri dintre cele mai diverse din punct de vedere sexual, politic sau religios, în realitate, în privinţa cercetărilor știinţifice, situaţia homosexualităţii este mai complexă, în prezent fiind explorate alte câteva teorii. Cu toate acestea, ceea ce transpare în mod repetat este că problema provenienţei homosexualităţii este mult prea complexă chiar și pentru metodele avansate de cercetare din prezent. Dr. Lawrence S. Mayer, un epidemiolog specializat în psihiatrie, și dr. Paul McHugh, cel mai de vază psihiatru american al ultimei jumătăţi de secol, au analizat peste 200 de studii psihologice, sociale și biologice, documentând într-un raport de 143 de pagini ce spune cercetarea știinţifică, și mai ales ce nu spune, despre sex și sexualitate. Raportul acordă o atenţie specială ratei mare de probleme mintale din cadrul populaţiei LGBT și pune sub semnul întrebării bazele știinţifice ale trendului de a li se administra terapii hormonale copiilor care nu se identifică cu sexul biologic. În final, raportul pune sub semnul întrebării direcţia pe care merge presa în ce privește identitatea și orientarea sexuală.
Una dintre cele mai importante concluzii ale raportului lor este că ipoteza „așa m-am născut” pentru a motiva o anumită orientare sexuală nu este susţinută de dovezi știinţifice. Ansamblul de diferenţe biologice între heterosexuali și neheterosexuali descris în literatura de specialitate nu este suficient pentru a prezice orientarea sexuală. „Cel mai puternic argument pe care îl poate oferi știinţa pentru a explica orientarea sexuală este că pot apărea anumiţi factori biologici, despre care nu se cunoaște mai nimic, care să predispună anumite persoane către o orientare neheterosexuală”, spun cercetătorii. De asemenea, ipoteza „așa m-am născut” pentru a motiva o altă identitate sexuală, diferită de sexul biologic, cu care ne naștem, nu este nicidecum suficientă. „Analizând literatura știinţifică, am realizat că, atunci când căutăm explicaţii biologice pentru ca un om să creadă că sexul său nu se potrivește cu sexul biologic, nimic nu este bine înţeles. Rezultatele de până acum nu au perspectivă longitudinală și nici putere explicativă. Este nevoie de mult mai multă cercetare”, spun cei doi.
În dreptul acestor studii care nu pot confirma decât amplitudinea subiectului și confuzia care reiese din încercarea de a rezolva rapid dilema biologic versus social, activiștii pentru minorităţile sexuale insistă că oricum sunt irelevante pentru tratamentul social și drepturile acestora. Practic, în discursul social și politic, studiile acestea nu ar trebui să aibă nici miză reală, decât dacă la un moment dat pot susţine cauza și închide subiectul. Mayer și McHugh sunt de altă părere. Ei și-au publicat raportul tocmai pentru că discuţia are o miză importantă și pentru că oamenii ar trebui să se raporteze mai întâi la studii înainte de a sugera ce politici publice ar trebui să adopte un guvern sau altul.
„Suntem îngrijoraţi și alarmaţi de severitatea și ireversibilitatea unor intervenţii care se discută în mod public în dreptul copiilor. (…) Suntem îngrijoraţi de tendinţa de a încuraja copiii cu probleme de identitate sexuală să tranziţioneze la sexul preferat prin tratament medical sau chiar proceduri chirurgicale.(…) Avem rezerve și despre cât de bine înţeleg cercetătorii ce înseamnă pentru un copil să își fi dezvoltat un simţ al propriului sex”, declară McHugh și Mayer. Pe lângă aceasta, cei doi precizează că „doar o mică parte dintre copiii care exprimă gânduri sau comportamente atipice sexului lor vor continua la fel în adolescenţă sau la maturitate. Nu există dovezi știinţifice care să ateste că toţi acești copii ar trebui încurajaţi să devină transsexuali și cu atât mai puţin să se supună tratamentelor hormonale sau procedurilor chirurgicale. (…) Există doar puţine dovezi știinţifice care să ateste valoarea terapeutică a intervenţilor care întârzie pubertatea sau modifică caracteristicile sexului secundar.”
Iată deci cât de important este și semnalul de alarmă tras de papa Francisc, în ciuda faptului că poate părea că ridică probleme prematur. Până la urmă, atitudinea sa nu este surprinzătoare, avându-se în vedere că se aplică religiilor de pretutindeni – alegerea unui om în dreptul său trebuie respectată, dar când e vorba de prozelitism deja statul ia măsuri. Întrebarea este dacă minorităţile sexuale vor accepta să fie nu doar respectate.
Articol preluat de pe semneletimpului.ro.
Criza identităţii sexuale: Ce spune presa nu e ce spun studiile
24 august 2016
„Poţi fi orice vrei să fii”, afirma Miley Cyrus, fost idol al copiilor pe vremea când o interpreta pe Hanna Montana. Cyrus a mărturisit anul trecut că nu se identifică nici cu sexul feminin, nici cu cel masculin, dar că se iubește nediscriminatoriu cu ambele. Ideea sexualităţii fluide a căpătat și mai mult aplomb după transformarea publică a lui Bruce Jenner, „erou american”, medaliat olimpic la decatlon, în Caitlyn Jenner, la vârsta de 65 de ani. „Dacă stai să te gândești că a trebuit să aștepte 65 de ani este o tragedie în sine”, a declarat Julie Albright, sociolog la Universitatea California de Sud. Părerea ei pare să fie la unison cu părerea publicului american, dar și a multor specialiști din domeniu. „Eu sunt noul normal”, avertizează și Jenner.
Criza identităţii sexuale: Despre ce vorbim?
În aceste circumstanţe, astfel de chestiuni legate de cele mai intime și personale aspecte ale umanităţii încep să fie reglementate de politica americană. „Oferim acest raport, scris de dr. Lawrence S. Mayer, un epidemiolog specializat în psihiatrie, și dr. Paul McHugh, cel mai de vază psihiatru american al ultimei jumătăţi de secol, în speranţa de a îmbunătăţi înţelegerea publicului pe aceste probleme”, este scris în jurnalul The New Atlantis.
Mayer face parte din Departamentul de Psihiatrie al Universităţii Johns Hopkins și este profesor de statistică și biostastică la Universitatea Arizona. McHugh este profesor de psihiatrie și știinţe comportamentale la Universitatea Johns Hopkins și a fost timp de 25 de ani psihiatrul-șef al Spitalului Hopkins Hospital. Sub conducerea sa, spitalul a renunţat să mai facă operaţii de schimbare de sex, după ce un studiu intern a arătat că procedura nu aduce beneficiile pe care doctorii și pacienţii lor le caută.
McHugh, care a scris șase cărţi și cel puţin 125 articole medicale, nu este bine văzut de presă sau de colegii de breaslă, care consideră că viziunile sale nu mai sunt în acord cu medicina modernă și progresul medical. McHugh este de părere că persoanele transsexuale suferă de aceleași boli mintale de care suferă anorexicii, spre exemplu, care când se uită în oglindă văd un corp diferit de realitatea fizică, naturală a corpului pe care îl posedă. Este la fel cu cei care merg la chirurg să ceară o amputaţie fiindcă simt că s-au născut cu handicap și nu se identifică cu partea respectivă a corpului, care pare străină. Care este atunci diferenţa dintre a tăia un membru perfect sănătos- ceva ce majoritatea medicilor nu ar face- și a elimina un sistem reproductiv perfect sănătos- ceva ce acum este acceptat și oferit gratuit prin asigurările medicale de stat din diverse ţări? McHugh este de părere că mass-media și legiuitorii nu fac nimănui o favoare tratând confuzia transsexualilor ca pe un drept de apărat.
Este această opinie învechită și captivă medicinei din anii 1960-1970? Ei bine, cei doi cercetători au analizat peste 200 de studii psihologice, sociale și biologice, într-un raport de 143 de pagini, documentând ce spune cercetarea știinţifică, și mai ales ce nu spune, despre sex și sexualitate. Raportul conferă o atenţie specială problemei ratei mare de probleme mintale în cadrul populaţiei LGBT și pune sub semnul întrebării bazele știinţifice ale trendului de a administra terapii hormonale copiilor care nu se identifică cu sexul biologic. În final, raportul pune sub semnul întrebării direcţia pe care merge presa în ce privește identitatea și orientarea sexuală.
Un raport spinos
Autorul și cercetătorul Ryan T. Anderson, specializat pe bioetică, face un rezumat cu cele mai importante concluzii ale studiului. Ideea finală este că unele dintre cele mai frecvente lucruri pe care le auzim în presă pe acest subiect pur și simplu nu au suport știinţific.
De exemplu, în timp ce a reieșit ca adevărat faptul că cei din comunitatea LGBT suferă de o rată crescută de boli și probleme mintale, decât populaţia generală, nu este adevărat că această creștere este cauza faptul că această comunitate este stigmatizată și discriminată. „Deși persoanele non-heterosexuale și transsexuale sunt de multe ori obiectul discriminării și a stresorilor sociali, studiile nu arată că acești factori în sine sunt responsabili pentru întreaga, sau măcar pentru marea parte a disparităţii problemelor de sănătate mintală între această comunitate și populaţia generală”, afirmă cei doi profesori în concluziile studiului.
De asemenea, ipoteza „așa m-am născut”, conform căreia oamenii se nasc cu o anumită orientare sexuală, nu este susţinută de dovezi știinţifice. Ansamblul de diferenţe biologice între heterosexuali și non-heterosexuali care este descris în literatura de specialitate nu este suficient pentru a prezice orientarea sexuală. „Cel mai puternic argument pe care îl poate oferi știinţa pentru a explica orientarea sexuală este că pot apărea anumiţi factori biologici, despre care nu se cunoaște mai nimic, care să predispună anumite persoane către o orientare non-heterosexuală”, spun cercetătorii.
În cazul identităţii sexuale, ipoteza „așa m-am născut” este mai complexă. Pe de o parte, faptul că oamenii se nasc cu un sex dat este evident prin observare directă, majoritatea bărbaţilor identificându-se ca bărbaţi, iar majoritatea femeilor ca femei. „Faptul că copiii (în afară de unele excepţii) se nasc din punct de vedere biologic ori bărbaţi, ori femei, nici nu de discută.” Pe de altă parte, în timp ce sexul biologic este o caracteristică cu care oamenii se nasc, identitatea sexuală este un concept ambiguu și printre cercetători, ce să mai spunem de mass-media. „Analizând literatura știinţifică, am realizat că atunci când căutăm explicaţii biologice pentru ca poate cauza ca un om să creadă că sexul său nu se potrivește cu sexul biologic, nimic nu este bine înţeles. Rezultatele de până acum nu au perspectivă longitudinală și nici putere explicativă. Este nevoie de mult mai multă cercetare,” spun cei doi.
Criza identităţii sexuale: Marea problemă
Marea problemă este că mass-media și opinia publică nu au răbdare pentru încă câteva decenii de studii pe subiect. Care este rezultatul? „Suntem îngrijoraţi și alarmaţi de severitatea și ireversibilitatea unor intervenţii, care se discută în mod public în dreptul copiilor… Suntem îngrijoraţi de tendinţa de a încuraja copiii cu probleme de identitate sexuală să tranziţioneze la sexul preferat prin tratament medical sau chiar proceduri chirurgicale”, scriu Mayer și McHugh, care au citit despre cazuri de copii de 6 și chiar 2 ani în care se luau în calcul astfel de metode. „Nimeni nu poate determina identitatea sexuală a unui copil de 2 ani. Avem rezerve și despre cât de bine înţeleg cercetătorii ce înseamnă pentru un copil să își fi dezvoltat un simţ al propriului sex,” spun cercetătorii.
Pe lângă asta, cei doi precizează că „doar o minoritate dintre copiii care exprimă gânduri sau comportamente atipice sexului lor vor continua să facă asta în adolescenţă sau maturitate. Nu există dovezi știinţifice care să ateste că toţi acești copii ar trebui încurajaţi să devină transsexuali, și cu atât mai puţin să se supună tratamentelor hormonale sau procedurilor chirurgicale… Există doar puţine dovezi știinţifice care să ateste valoarea terapeutică a intervenţilor care întârzie pubertatea sau modifică caracteritisticile sexului secundar”. Cercetătorii au ajuns exact la aceleași concluzii pe care McHugh le susţine de zeci de ani de zile. Se poate ca medicina și opinia publică să se fi modernizat de atunci, dar efectele asupra oamenilor rămân aceleași. Activiștii „nu vor să știe că studiile arată că între 70 și 80% dintre copiii care se exprimă în acest sens își pierd spontan aceste sentimente”, declara McHugh anul trecut, făcând trimitere la studii realizate de Universitatea Vanderbilt și Clinica Portman, din Londra.
Citește și: Cum să ne dezvoltăm creativitatea zilnic
Societatea trece prin schimbări bruște pentru că limitele dintre realitatea naturală și dorinţele personale sunt trasate prin lobby și politică. În prezent, administraţia Obama regularizează poziţia școlilor în ce privește folosirea băilor de către persoanele transsexuale. Nu ar fi nicio problemă, dacă un copil care are probleme de identitate sexuală nu ar ajunge să fie încurajat să persiste în confuzie privind un transsexual care folosește baia care i se potrivește sexului asumat, nu a celui biologic, spune Anderson. Astfel de politici sunt date fără a știi în niciun fel ce impact ar avea pe termen lung. Din considerente de politeţe și nediscriminare, s-a instalat cenzura corectitudinii politice, care nu permite dezbateri publice reale pe această temă, ci pare să îngroape opiniile care nu merg pe val. Este asta valabil și în cazul de faţă? McHugh a fost acuzat de multe ori în presă că își conduce studiile având în spate o agendă religioasă, sau că folosește date vechi. Este important să vedem cum reacţionează presa, dar mai ales, „omologii” lui McHugh la noul studiu, care este de actualitate. Deocamdată, nici o publicaţie importantă din presă nu a preluat subiectul.
Articol preluat de pe semneletimpului.ro.
Și creștinii cad la testul pornografiei
De
–
31 august 2014
Există două feluri de creștini în America: cei care vizionează materiale pornografice și cei care mint cu privire la acest lucru, comentează caustic The Washington Times.
Această concluzie este rezultatul unui nou studiu realizat de Barna Group, care sugerează că 54% dintre bărbaţii și 15% dintre femeile cu valori creștine admit că au vizionat materiale pornografice cel puţin o dată pe lună.
Din punct de vedere statistic, situaţia este îngrijorătoare, chiar dacă grupul celor care își exprimă convingerile creștine pare să stea mai bine decât grupul celor fără convingeri religioase.
Ce este testul pornografiei?
În privinţa acestora din urmă, statisticile spun că 65% dintre bărbaţi și 30% dintre femei au recunoscut că au privit imagini pornografice cel puţin o dată pe lună. Însă, în privinţa bărbaţilor care vizualizează pornografie de mai multe ori pe zi, scorul este net în favoarea creștinilor: 7 la 3.
Așa cum este de așteptat, tinerii par să fie cei mai expuși acestei tentaţii, 79% dintre cei cu vârste între 18 și 30 de ani afirmând că se uită la materiale pornografice cel puţin lunar, în timp ce 29% dintre ei au spus că vizualizează zilnic pagini cu material de acest gen (vezi tabelele complete).
Ce exprimă studiul?
Unii psihologi și sociologi susţin că, indiferent de credinţa lor religioasă, oamenii acţionează pe baza acelorași nevoi umane, părând să legitimeze astfel accesul la materiale pentru adulţi. Joel Hesch, președinte și fondator al Prove Men Ministries, care a solicitat studiul, a declarat însă că situaţia pe care o indică datele „poate fi descrisă ca o epidemie”.
„Este nevoie ca problema să fie abordată în mod deschis în biserică”, a spus Hesch. „Pornografia este captivantă. Este o problemă care nu afectează doar indivizi, ci familii întregi. De aceea, biserica trebuie să iasă în faţă”, a continuat acesta.
Biserica nu poate evita confruntarea cu această realitate, mulţi reclamând că aceasta trebuie să își regândească abordarea vizavi de sexualitate, în condiţiile în care și cultura se schimbă.
„Bisericile vor pierde războiul cu sexualitatea”, a declarat Eric Anderson, sociolog de la Universitatea din Winchester. În opinia sa, deja bătălii importante au fost pierdute: relaţiile intime înainte de căsătorie, cuplurile gay, masturbarea. Acum creștinismul este pe cale să piardă și bătălia împotriva pornografiei. Și pentru a fi convingător, susţine că există dovezi suficiente. „Dacă vreţi dovezi, tot ce trebuie să faceţi este să vă uitaţi la statistici, la procentul de tineri care utilizează pornografia.”
Avantajul creștinilor
Specialiștii sunt de acord că informaţiile corecte în privinţa problemelor sexuale sunt dificil de obţinut, pentru că oamenii ezită să participe la sondaje pe astfel de teme. „Oamenii religioși și nereligioși pot foarte bine să urmărească filme porno, dar persoanele religioase sunt un pic mai ezitante în a recunoaște acest lucru”, a declarat Jeremy Thomas, profesor asistent de sociologie la Universitatea de Stat din Idaho.
Din acest punct de vedere, este posibil ca statistica să fie puţin altfel. Poate chiar mai rea. Însă, chiar dacă studiul are implicaţii negative pentru imaginea celor care pretind că au valori religioase, există totuși un element care îi poziţionează mai bine pe creștini în tentativa eliberării din acest viciu.
Creștinii ar putea avea mai multe șanse să-și autodiagnosticheze dependenţa. Conform sondajului, 15% dintre bărbaţii care s-au recomandat creștini au recunoscut că ar putea fi dependenţi de filme pornografice, comparativ cu doar 6% dintre bărbaţii necreștini.
„Oamenii religioși au o probabilitate mai mare să-și recunoască dependenţa”, afirmă Joshua Grubbs, specialist în comportamente adictive la Case Western University. „Această situaţie poate fi generată de faptul că oamenii religioși dezaprobă pornografia”, consideră specialistul.
Negarea dependenţei este considerată de către specialişti ca principala dificultate în vederea vindecării. Tocmai de aceea, primul pas în direcţia eliberării constă în recunoaşterea şi acceptarea problemei, iar apoi căutarea motivului care a generat dependenţa, afirmă AskMen. Sunt, de fapt, și marile avantaje ale creștinilor practicanţi.
Nu este simplu, dar se poate
Nu este pentru prima oară când se vorbește de pornografie în mediul creștin. Ceea ce, în trecut, doar se presupunea este, în prezent, confirmat. Se justifică ceea ce spunea Josh McDowell, unul dintre cei mai cunoscuţi apologeţi creştini din Statele Unite, atunci când susţinea că „cea mai mare ameninţare la adresa cauzei lui Christos este sexualitatea omniprezentă şi pornografia”.
Cât de complicată poate deveni situaţia o demonstrează mărturisirea făcută de John Buckingham. La doar patru luni după nuntă, a început să se uite la materiale pornografice din nou, deși „crede în moartea și învierea lui Iisus Christos” și este căsătorit cu „o femeie uimitoare și frumoasă, cu credinţă în Dumnezeu”.
Luptele cărora a trebuit să le facă faţă l-au convins că „adicţia sexuală nu este un lucru de tratat superficial. Este o forţă distrugătoare pentru relaţii”. O recunoaște și o fostă actriţă de filme pentru adulţi convertită la creştinism, care îi avertizează pe consumatorii de pornografie că încearcă, prin adicţia lor, să umple un gol interior pe care doar Dumnezeu poate să îl umple. Nu există o reţetă standard, dar Dumnezeu promite ajutorul.
Au experimentat eficienţa acestei intervenţii și alţii care și-au petrecut ani buni în mijlocul industriei pornografice. Un astfel de caz a fost Jenna Presley, o altă actriţă cu renume în industria filmelor pentru adulţi.
„Mă bucur să mă trezesc în fiecare zi. Există viaţă după pornografie, există viaţă după droguri și prostituţie!” conchide Jenna, încântată de frumuseţea valorilor creștine, care i-au adus eliberarea.
Este de fapt concluzia pe care o poate formula oricine se luptă cu o dependenţă care corupe sufletul. Însă salvarea nu poate veni prin eforturi personale. Nu este suficientă aspiraţia spre libertate. Eșecurile sunt inevitabile, însă victoriile mari sunt ale Cerului. Este direcţia pe care o ignoră adeseori chiar și creștinii, uitând că viaţa merită trăită armonios.
Articol preluat de pe semneletimpului.ro.