Adolescenţii și religia
Crina și Ștefăniță Poenariu
În volumul Istoria tinerilor în Occident, Giovanni Levi și Jean-Claude Schmitt consideră că, în Occident, adolescenţa este în primul rând o construcţie social-culturală, deci un produs cultural. Ea este considerată cel mult subsidiar ca o etapă în procesul fiziologic al maturizării.
Până aproape de modernitate, oamenii erau departe de a percepe adolescenţa în nota obsesivă în care este observată și trăită astăzi.
Adolescenţa, o invenţie?
Diviziunea vârstelor o găsim încă din Antichitate, când celor șase vârste ale lumii li se atribuiau șase vârste ale omului: infantia (0–7 ani), pueritia (7–14 ani), adolescentia (14–28 de ani), juventus (28–50 de ani), gravitas (50–70 de ani), senectus (+70 de ani). În spaţiul românesc, Pravila lui Matei Basarab (1652) împarte într-un mod asemănător etapele dezvoltării omului: „Cocon iaste deacă naște până la 4 ani; băiat să cheamă de la 4 ani până la 14; cătărâg iaste de la 15 ani până la 22; voinic de la 23 la 42; bărbat iaste de la 42 la 56; bătrân iaste de la 56 până la 69; iară mator de la 70 până la 80. De aicea mai multă neputinţă și durere și boale.”
Perioada adolescenţei amplifică tendinţa omului de filozofare asupra tuturor lucrurilor tangente cotidianului firesc. Căutarea adolescenţilor de a-și găsi identitatea și de a-și construi sinele relevă o capacitate sporită de percepere a unor aspecte morale precum dreptatea, iubirea sau echitatea, dar în același timp dezvăluie o reticenţă în asimilarea exprimărilor lor practice. Dacă religia este un sistem prin care credinţele sunt transpuse în practici, într-un cod de comportament comunitar, căutarea identităţii personale pare a fi pentru adolescent în contrast cu identitatea comunitar-religioasă.
Adolescentul și autonomia
Adolescentul privește valorile morale ca fiind dezirabile și indispensabile, numai că le vrea doar pe cele pe care le înţelege și, dacă este cu putinţă, pe acelea pe care cei de lângă el nu le au.
În condiţiile în care originalitatea devine uneori o obsesie, reevaluând fiecare valoare și interiorizând principiile înţelese, adolescentul ajunge să le considere ca rezultat al propriei lui raţiuni.
Reacţiile refractare la religie sunt mai degrabă o expresie a împotrivirii faţă de autoritate și de interdicţiile de orice fel. Acestea sunt percepute ca piedici împotriva evoluţiei adolescentului spre autonomie personală.[1] Aceeași idee o susţine și Gordon Allport, care consideră că răzvrătirea adolescentului este într-o relaţie strânsă cu căutarea identităţii și o expresie a încercărilor sale de a ajunge la autonomie.[2]
Acestei perioade îi sunt specifice comportamente de exprimare a libertăţii de acţiune și gândire. Odată ce tânărul a depășit etapa imitării copilărești, ajunge să judece și, astfel, să supună propriei critici toate practicile religioase. Ceea ce nu înţelege, evită, subestimează sau chiar înlătură.[3]
Adolescentul și ipocrizia
Vasilios Thermos consideră că, în timp ce credinţa adolescenţilor devine din ce în ce mai personală, teama de ipocrizie e mai mare decât oricare alta.[4] Ei identifică atât inconsecvenţa celor mari, cât și pe cea proprie. Inconsecvenţa celor mari este socotită ipocrizie și invalidează sistemul pe care îl reprezintă, după cum inconsecvenţa proprie invalidează valorile pe care nu și le pot asuma prin comportament consecvent. Ipocrizia celorlalţi sau neputinţa personală duc la același rezultat.
Impactul religiozităţii în adolescenţă
Implicarea în activităţi religioase și spirituale precum rugăciunea, meditaţia sau alte discipline religioase se poate corela cu creșterea densităţii materiei cenușii, ajutând la controlarea emoţiilor și la autorealizare sau autoreglare.[5] În același timp, aceste discipline spirituale cresc șansele dezvoltării pozitive a tinerilor. Chimia cerebrală este cvasiinfluenţată de practicile religioase, mai ales în perioada în care se pun bazele biologice ale comportamentului social. Ocitocina este un hormon care acţionează ca un neurotransmiţător[6] asociat comportamentului afiliativ sau anxietăţii și agresiunii. Un nivel ridicat de oxitocină duce la un comportament afiliativ, pe când un nivel scăzut duce la anxietate sau agresiune.[7] Cercetătoarea Elena Grigorenko consideră că „spiritualitatea, fiind conectată cu afilierea, este, cel puţin parţial, fundamentată pe proprietăţile funcţionale ale ocitocinei”[8].
Amy Eva Alberts Warren prezintă o serie de studii care demonstrează că persoanele afiliate unei religii și în mod special cei care au primit o educaţie religioasă solidă încă din adolescenţă au obţinut scoruri superioare în ce privește sănătatea psihologică și implicarea în societate, în raport cu oamenii nereligioși.[9]
Pentru a evidenţia capacitatea unei persoane de a fi utilă societăţii, psihologii au recurs la un concept definit prin asocierea a două subconcepte: Great love–Compassion.[10] Iubirea și compasiunea sunt considerate expresia relaţiei necesare cu noi înșine și cu aproapele nostru și, în același timp, fundamentul sănătăţii și al plenitudinii psihologice. Religia creștină susţine prin chiar ADN-ul ei împlinirea dorinţei fiecăruia dintre noi de a fi iubiţi și eliberaţi de suferinţă, de aceea afilierea cuiva la religia creștină e de așteptat să aibă un efect asupra sănătăţii sale psihologice și asupra nivelului său de implicare socială.
Cercetătorii Lisa Miller și Brien Kelley citează o serie de studii care arată că credinţa și implicarea religioasă afectează pozitiv funcţionarea psihologică a adolescenţilor în domenii precum performanţa academică, stima de sine, starea de bine percepută subiectiv, implicarea în zona civică, adoptarea unui stil de viaţă sănătos ș.a.m.d. și că adolescenţii religioși sunt afectaţi mai puţin de anxietate și depresie, resping sexul premarital, au risc scăzut de suicid și un nivel scăzut al probabilităţii de a adopta practici antisociale și violente[11] și prezintă un nivel redus de delincvenţă și un risc scăzut de consum de droguri.[12]
În cadrul unui studiu realizat asupra religiozităţii tineretului din România, s-a observat că tinerii cu vârste sub 15 ani frecventează mai des întâlnirile cultice decât tinerii mai mari. Doar în grupa de vârstă de peste 60 de ani se mai regăsește același interes. Întrebaţi dacă cred în existenţa lui Dumnezeu, adolescenţii cu vârsta mai mică de 15 ani au răspuns în proporţie de 89% cu „da”. Doar 1,7% dintre ei cred că Dumnezeu nu există. Odată cu creșterea în vârstă, procentul celor care cred se micșorează, ca apoi să crească din nou începând cu vârsta de 50 de ani.[13]
Adolescenţa – perioada marilor întrebări care chestionează toate credinţele moștenite – este perioada crucială în determinarea atașamentului faţă de valorile morale și credinţele religioase.
Căutarea răspunsurilor la întrebările ce ţin de sens și de identitate, chiar dacă sunt născute într-un context al dezvoltării autonomiei, asigură atenţia, interesul și curiozitatea adolescentului faţă de lumea spirituală.
Adolescentul este interesat de spiritualitate, dar rămâne ca biserica să găsească mijloacele necesare prin care să răspundă nevoilor sale.
Crina și Ștefăniţă Poenariu consideră adolescenţa mai degrabă un construct cultural care augmentează trăsăturile negative ale unei perioade intermediare de formare a omului. Ei cred că cele mai mari beneficii ale adolescenţei sunt curiozitatea, aplecarea spre spiritualitate și căutarea identităţii.
Articol preluat de la semneletimpului.ro.
Bucuria în religie
Locuința viitoare a celor neprihăniți și răsplata lor veșnică sunt teme înalte și nobile pe care le pot contempla cei tineri. Zăboviți asupra minunatului plan al mântuirii, asupra marelui sacrificiu făcut de Regele slavei, pentru a putea fi înnobilați prin meritele sângelui Său și prin ascultare, în cele din urmă, să fiți ridicați la tronul lui Hristos. Acest subiect ar trebui să angajeze cele mai nobile gânduri ale minții. A fi adus într-o stare pe placul lui Dumnezeu — ce privilegiu!… SCT 383.1
Prieteni tineri, am văzut că, având o astfel de ocupație și divertisment al minții, puteți fi fericiți. Însă motivul pentru care voi nu aveți astâmpăr este că nu căutați singura sursă de fericire. Voi încercați tot timpul să găsiți în afara lui Hristos acea fericire care nu se poate găsi decât în El. În El nu pot exista speranțe spulberate. Rugăciunea, o, cât de mult este neglijat acest prețios privilegiu! Citirea Cuvântului lui Dumnezeu pregătește mintea pentru rugăciune. Unul dintre cele mai mari motive pentru care sunteți atât de puțin dispuși să vă apropiați de Dumnezeu în rugăciune este faptul că nu sunteți pregătiți pentru această lucrare sfântă, din cauză că citiți povești fascinante care au stârnit imaginația și au trezit patimi nesfinte. Cuvântul lui Dumnezeu devine dezgustător, iar ceasul rugăciunii este uitat. Rugăciunea constituie puterea creștinului. Când e singur, el nu este singur; el simte prezența Aceluia care a spus: “Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele”. (Matei 28, 20.) SCT 383.2
Tinerii au nevoie exact de ceea ce nu au, și anume de religie. Nimic nu o poate înlocui. Religia doar cu numele nu înseamnă nimic. Numele sunt înscrise în cărțile bisericii de pe pământ, dar nu în cartea vieții. Am văzut că nu este nici măcar unul din douăzeci de tineri care să știe din experiență ce este religia. Ei își slujesc lor înșiși și, cu toate acestea, pretind că sunt slujitori ai lui Hristos; iar dacă vraja care i-a cuprins nu este îndepărtată, își vor da seama în curând că vor avea soarta păcătosului. În ce privește tăgăduirea de sine sau sacrificiul pentru adevăr, ei au găsit o cale mai ușoară. În ce privește plânsul cu lacrimi și strigăte puternice către Dumnezeu pentru harul Său îndurător și putere de la El, ca să se împotrivească ispitirilor lui Satana, ei au socotit că este inutil să fie atât de serioși și zeloși; ei se pot descurca bine și fără acestea. Domnul Hristos, Regele slavei, Se ducea adesea singur în munți și în locuri singuratice, pentru a-și vărsa sufletul în rugăciune înaintea Tatălui Său; însă omul păcătos, care nu are putere, gândește că poate trăi fără atât de multă rugăciune. — Testimonies for the Church 1:503-505. SCT 383.3
Relații sociale pentru a salva
Exemplul lui Hristos, legându-se de interesele umanității, ar trebui să fie urmat de toți cei care predică Cuvântul Său și de toți cei ce au primit Evanghelia harului Său. Nu trebuie să renunțăm la comunicarea socială. Nu trebuie să ne separăm de alții. Pentru a putea ajunge la orice categorie de oameni, trebuie să-i întâlnim acolo unde sunt. Foarte rar ne vor căuta ei din proprie inițiativă. Nu numai de la amvon sunt inimile oamenilor atinse de adevărul divin. Există un alt ogor de lucru; și, oricât de umil ar fi, este totuși plin de promisiuni. El se află în casele celor de jos și în vilele mai marilor acestei lumi, la întâlniri ospitaliere și la reuniuni pentru distracții sociale inocente. SCT 403.1
Ca urmași ai lui Hristos, n-ar trebui să ne contopim cu lumea numai dintr-o dragoste de plăcere, unindu-ne cu ei la nimicuri. Astfel de asocieri pot da rezultate numai în rău. N-ar trebui niciodată să sancționăm păcatul prin cuvintele sau faptele noastre, prin tăcerea sau prezența noastră. Oriunde vom merge, trebuie să-L purtăm pe Isus cu noi și să descoperim și altora pe Salvatorul nostru de mare preț. Dar cei care încearcă să-și conserve religia, ascunzându-se în interiorul unor pereți de piatră, pierd ocazii prețioase de a face bine. Prin relațiile sociale, creștinătatea vine în contact cu lumea. Oricine a primit lumina divină trebuie să strălucească pentru a lumina și cărarea celor care nu cunosc Lumina vieții. SCT 403.2
Noi toți ar trebui să devenim martori pentru Isus. Puterea socială sfințită de harul lui Hristos trebuie să fie îmbogățită, câștigând suflete pentru Mântuitorul. Fie ca lumea să vadă că nu suntem absorbiți în mod egoist de interesele noastre personale, ci că dorim ca și alții să împărtășească binecuvântările și privilegiile noastre. Fie ca ei să vadă că religia noastră nu ne face nesimțitori sau dezinteresați. Fie ca toți cei care pretind că L-au găsit pe Hristos să lucreze așa cum a făcut-o El, în beneficiul oamenilor. SCT 403.3
Niciodată n-ar trebui să dăm lumii impresia falsă că noi, creștinii, suntem niște oameni posomorâți, întunecați și nefericiți. Dacă ochii noștri sunt fixați pe Isus, ar trebui să vedem un Mântuitor plin de compasiune și ar trebui să prindem lumina înfățișării Lui. Oriunde domnește Spiritul Lui, sălășluiește și pacea. Și va fi de asemenea și bucurie, pentru că în Hristos se găsește o încredere calmă și sfântă. SCT 404.1
Hristos este mulțumit de urmașii Săi atunci când ei arată că, deși sunt umani, firești, sunt părtași la natura divină. Nu sunt statui, ci bărbați și femei plini de viață. Inimile lor reînviorate de stropii de rouă ai harului divin se deschid și se îndreaptă către Fiul îndreptățirii. Lumina care strălucește asupra lor se reflectă și asupra altora, prin strădaniile celor ce sunt luminați de dragostea lui Hristos. — The Desire of Ages, 152, 153. SCT 404.2
CREDINȚA VIE
Mulți dintre cei care caută cu sinceritate sfințirea inimii și puritatea vieții par confuzi și descurajați. Se uită în permanență la ei înșiși, se lamentează că nu au credință și astfel simt că nu pot cere binecuvântările lui Dumnezeu. Aceste persoane greșesc, făcând din credință un simplu sentiment. Ei trec cu vederea simplitatea credinței adevărate și astfel aduc întuneric în sufletele lor. Ar trebui să-și întoarcă inima de la ei înșiși, să o îndrepte spre mila și bunătatea lui Dumnezeu, să-și reamintească promisiunile Lui și apoi să creadă că El le va îndeplini. SPT 48.1
Nu trebuie să ne încredem în credința noastră, ci în făgăduințele lui Dumnezeu. Când ne pocăim, pentru că în trecut am încălcat Legea Sa, și hotărâm să manifestăm supunere în viitor, trebuie să credem că Dumnezeu, de dragul Fiului Său, ne acceptă și ne iartă păcatele. SPT 48.2
Întunericul și descurajarea vor veni uneori peste sufletul nostru și vor amenința să ne copleșească, dar nu trebuie să ne pierdem încrederea. Trebuie să ne fixăm privirea asupra lui Isus, cu sau fără emoție. Ar trebui să căutăm să îndeplinim cu credincioșie orice datorie pe care o avem, iar în rest să ne încredem, plini de calm și speranță, în promisiunile lui Dumnezeu. SPT 48.3
Nu depindeți de sentimente
Uneori, un sentiment profund al lipsei noastre de valoare va transmite un val de teroare peste suflet, dar aceasta nu este o dovadă că Dumnezeu S-ar fi schimbat față de noi sau noi față de El. N-ar trebui făcut nici un efort pentru a aduce [111] mintea la o anumită intensitate emoțională. S-ar putea să nu simțim astăzi pacea și bucuria pe care le-am simțit ieri, dar ar trebui prin credință să ne prindem de brațul lui Hristos și să ne încredem deplin în El, fie că e întuneric sau lumină. SPT 48.4
Satana ar putea să-ți șoptească: „Ești un păcătos prea mare pentru ca Hristos să te salveze”. Deși conștientizezi că ești într-adevăr păcătos și fără valoare, vei putea răspunde ispitei cu strigătul: „În virtutea ispășirii, Îl chem pe Hristos ca Mântuitor al meu. Nu mă încred în propriile merite, ci în sângele prețios al lui Isus, care m-a curățat. În acest moment, îmi agăț sufletul neajutorat de Hristos.” Viața de creștin trebuie să fie statornică, trăită prin credință. O încredere fermă și sprijinul ferm al lui Hristos vor aduce pace și siguranță sufletului. SPT 48.5
Contemplarea lui Hristos
Nu te descuraja pentru faptul că îți simți inima grea. Fiecare obstacol și fiecare dușman interior nu fac decât să crească nevoia ta de Hristos. El a venit să-ți ia inima de piatră și să-ți dea una de carne. Privește la El pentru puterea specială de a-ți birui greșelile caracteristice. Când ești asaltat de ispite, rezistă cu fermitate ispitelor răului, spunând sufletului tău: „Cum aș putea să-L dezonorez pe Salvatorul meu? M-am predat lui Hristos, nu pot să fac lucrurile lui Satana”. Plângi în fața scumpului Mântuitor, pentru ca El să te ajute să sacrifici fiecare idol și să îndepărtezi de la tine orice păcat cultivat. Lasă ochii credinței să-L vadă pe Isus stând înaintea tronului Tatălui, arătând palmele Sale rănite și pledând pentru tine. Crede că puterea vine la tine prin prețiosul tău Mântuitor. [112] SPT 48.6
Schimbarea modului de a gândi
Nu permiteți nimănui să-și imagineze că poate primi asigurarea dragostei lui Dumnezeu fără un efort stăruitor. Când minții i-a fost permis să se ocupe de lucruri lumești un timp îndelungat, schimbarea modului de a gândi constituie un proces anevoios. Ceea ce ochiul vede și urechea aude atrage de asemenea atenția și interesul. [113] SPT 49.1
Dar, dacă vom intra în cetatea lui Dumnezeu și-L vom privi pe Isus în gloria Sa, trebuie să fim obișnuiți să-L privim cu ochii credinței de aici. Cuvintele și caracterul lui Hristos ar trebui să fie subiectul gândurilor și al conversațiilor noastre; și în fiecare zi ar trebui în mod special să punem deoparte un anumit timp pentru meditație și rugăciune cu privire la aceste teme sfinte. SPT 49.2
Sfințirea — o lucrare zilnică
Sfințirea este o lucrare zilnică. Să nu vă lăsați înșelați, crezând că Dumnezeu vă va ierta și binecuvânta, în timp ce voi călcați vreuna dintre poruncile Sale. Persistarea într-un păcat cunoscut reduce vocea mustrătoare a Spiritului Sfânt, separând sufletul de Dumnezeu. Chiar dacă aveți un intens sentiment religios, Isus nu poate rămâne într-o inimă care discreditează Legea divină. Dumnezeu îi va onora doar pe cei care-L onorează. SPT 49.3
„Nu știți că, dacă vă dați robi cuiva, ca să-l ascultați, sunteți robii aceluia de care ascultați?” Dacă îngăduim în viața noastră mânia, pofta, lăcomia, ura, egoismul sau oricare alt păcat, vom deveni sclavii acestuia. „Nici un om nu poate servi la doi stăpâni.” Dacă slujești păcatului, nu-I poți sluji lui Hristos. Creștinii vor simți imboldul păcatului, deoarece carnea luptă împotriva Spiritului; dar Spiritul Se luptă din răsputeri împotriva cărnii, menținând o permanentă stare conflictuală. Atunci este necesar ajutorul lui Hristos. Slăbiciunea umană se unește cu puterea divină și credința exclamă: „Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne-a dat biruința prin Domnul nostru Isus Hristos”. SPT 49.4
Pentru a ne forma și dezvolta un caracter pe care Dumnezeu să-l accepte, trebuie să ne formăm obiceiuri bune în viața noastră [114] religioasă. Rugăciunea zilnică este la fel de necesară pentru a crește în har și în viața spirituală cum este hrana obișnuită pentru constituția noastră fizică. Ar trebui să ne obișnuim să înălțăm adesea gândurile noastre către Dumnezeu în rugăciune. Dacă mintea rătăcește, trebuie să o strunim. Prin efort perseverent, o dată format obiceiul, va fi ușor. Nu putem să ne separăm nici măcar o clipă de Hristos și să continuăm să fim în siguranță. Avem nevoie de prezența Lui, avem nevoie ca El să ne urmărească la fiecare pas, dar aceasta numai dacă vom respecta condițiile pe care El Însuși le-a stabilit. SPT 49.5
Să facem din religie o preocupare majoră
Religia trebuie considerată lucrarea cea mai de seamă a vieții. Orice altceva ar trebui subordonat ei. Toate puterile sufletului, trupului și spiritului nostru trebuie angajate în războiul creștin. Trebuie să căutăm la Hristos har și putere și vom câștiga victoria la fel cum Isus a murit pentru noi… SPT 49.6
Trebuie să revenim mai aproape de crucea lui Hristos. Pocăința la piciorul crucii lui Hristos este prima lecție despre pace pe care trebuie să o învățăm. Cine poate înțelege dragostea lui Isus? Este infinit mai tandră și mai dezinteresată decât dragostea unei mame. Dacă am cunoaște valoarea sufletului uman, ar trebui să privim cu o credință vie către cruce și astfel să începem să învățăm care vor fi știința și cântecul celor răscumpărați de-a lungul veșniciei. Valoarea timpului și a talentelor noastre poate fi estimată numai prin măreția prețului plătit pentru răscumpărarea noastră. Câtă nerecunoștință manifestăm față de Dumnezeu atunci când Îl lipsim de afecțiunea și slujirea noastră! Este prea mult să ne predăm Lui, care a sacrificat totul pentru noi? [115] Putem alege prietenia cu această lume în defavoarea onorurilor veșnice anunțate de Hristos: „Veți sta cu Mine pe tronul Meu, așa cum și Eu am biruit și am șezut pe tronul Tatălui Meu”? SPT 49.7
Sfințirea, o experiență progresivă
Sfințirea este o lucrare progresivă. Treptele ce se succed sunt prezentate înaintea noastră în cuvintele lui Petru: „De aceea, dați-vă și voi toate silințele ca să uniți cu credința voastră fapta; cu fapta, cunoștința; cu cunoștința, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de frați; cu dragostea de frați, iubirea de oameni. Căci, dacă aveți din belșug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiți nici leneși, nici neroditori în ce privește deplina cunoștință a Domnului nostru Isus Hristos. De aceea, fraților, căutați cu atât mai mult să vă întăriți chemarea și alegerea voastră; căci, dacă faceți lucrul acesta, nu veți aluneca niciodată. În adevăr, în chipul acesta vi se va da din belșug intrare în Împărăția veșnică a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos.” SPT 49.8
Aici ne este trasat un curs pe care, dacă-l vom urma, nu vom cădea niciodată. Cei care lucrează astfel, după acest plan, pentru a obține darurile creștinului, au asigurarea că Dumnezeu multiplică lucrarea prin care le va dărui darurile Spiritului Sfânt. SPT 49.9
Petru se adresează celor ce au obținut această prețioasă credință: „Harul și pacea să vă fie înmulțite prin cunoașterea lui Dumnezeu și a Domnului nostru Isus Hristos”. Prin har divin, toți cei ce vor urca pe treptele strălucitoare de la pământ la cer vor intra în final [116] în orașul lui Dumnezeu, „cu cântece și bucurie veșnică”. — RH, 15 noiembrie 1887 SPT 50.1
Valoarea încercărilor
Încercările vieții sunt pentru lucrătorii lui Dumnezeu, pentru a îndepărta impuritățile și duritatea din caracterele noastre. Cioplirea, îndreptarea, cizelarea, șlefuirea și finisarea reprezintă un proces dureros. Este greu să fii presat de mașina de măcinat grâu. Dar stânca este pregătită mai dinainte să umple locul din Templul ceresc. Numai pietrele Sale prețioase sunt finisate pentru a fi asemănătoare cu cele ale unui palat. — MB 23,24 SPT 50.2
Locul ascuns al puterii
Unii oamenii se întorc din când în când spre locul secret al Celui Preaînalt, la umbra Celui Atotputernic. Ei zăbovesc pentru un timp și rezultatul se manifestă în fapte nobile; apoi credința lor se prăbușește, comuniunea este întreruptă și lucrarea vieții este distrusă. Dar viața lui Isus a fost o viață de încredere constantă, susținută de o comunicare permanentă, și serviciile Sale pentru pământ și cer au fost fără căderi sau șovăiri. SPT 50.3
Ca om, El nu înceta să Se roage la tronul lui Dumnezeu, până când natura Sa umană nu era umplută cu o putere divină, care unea astfel umanitatea cu Divinitatea. Primind viață de la Dumnezeu, El a împărțit viață oamenilor. — Ed 80,81 [117] SPT 50.4
UNIREA CU HRISTOS
O unire cu Hristos prin trăirea credinței este durabilă; orice altă legătură trebuie să piară. Hristos mai întâi ne-a ales pe noi, plătind un preț infinit pentru răscumpărarea noastră, și un credincios adevărat Îl alege pe Hristos ca primul, ultimul și cel mai bun în orice. Dar această legătură ne costă ceva. Este o legătură a dependenței totale, în care trebuie să intre o ființă mândră. Toți cei care formează această legătură trebuie să-și simtă nevoia de sângele ispășitor al lui Hristos. Trebuie să experimenteze o schimbare a inimii. Trebuie să-și subordoneze voința lor voinței lui Dumnezeu. Va fi o încleștare cu obstacole din exterior și din interior. Va fi o lucrare dureroasă de detașare de ce a fost, dar și una de atașare. Păcatul în toate formele sale — mândria, egoismul, vanitatea, caracterul lumesc — trebuie biruit, dacă vrem să intrăm în comuniune cu Hristos. Motivul pentru care mulți consideră că viața creștină este deplorabil de grea și pentru care sunt atât de nestatornici, de schimbători, este că ei încearcă să se atașeze de Hristos fără să se desprindă în prealabil de acești idoli favoriți. SPT 51.1
După ce s-a format, unirea cu Hristos poate fi păstrată numai prin rugăciuni stăruitoare și eforturi neobosite. Trebuie să rezistăm, să negăm și să cucerim eul. Prin harul lui Hristos, prin curaj, credință și vigilență, putem câștiga victoria. — 5T 231 [118] SPT 51.2