Timp de citire: 6 minute

Anul 2020 s-a consumat în întregime, a trecut. Un an dificil, problematic. Un an care a zguduit lumea din temelii. Un an în care Satana a arătat ce e în stare să facă, a arătat cum poate chinui lumea și cum o poate învrăjbi. A arătat cum poate îngreuna lucrarea lui Dumnezeu și cum poate contribui la cernerea bisericii.

Anul acesta a fost cel mai teribil dintre toți cei 82 de ani ai vieții mele, cu o corectură: minus anii celui de-al Doilea Război Mondial, pe care i-am trăit în întregime. Și de ce a fost cel mai teribil? Pentru că rasa umană a fost bântuită, continuă să fie și va mai fi, de doi viruși: virusul COVID-19 și virusul SAVID X.

Pe primul îl cunoașteți, nu trebuie să-l explic eu, mai ales că nu sunt specialist. Dar ce este virusul al doilea, pe care l-am numit SAVID X? Mai întâi vă explic de ce l-am numit așa: primele două litere vin de la numele Satana, deci virusul pe care numai el îl putea lansa într-o măsură atât de ucigătoare. Sigur că amândoi pornesc de la el, dar cu al doilea a făcut și face mult mai mult rău. L-a inventat cândva, în cer, înainte de a apărea planeta Pământ și înainte de crearea neamului omenesc. Înainte de a fi aruncat aici și înainte de a-i infecta pe pământeni cu același virus.

Virusul SAVID X a împărțit lumea și biserica în realiști și conspiraționiști, în disciplinați și nedisciplinați, în ascultători și neascultători, în prudenți și imprudenți, în cinstiți și mincinoși sau colportori de minciuni, în raționali și iraționali, în vigilenți și creduli, în înțelegători și rebeli. Adică este virusul vrajbei semănate de Diavol în lume și în biserică, așa cum nu am văzut niciodată până acum.

Voi scoate acum în evidență perechile: ascultători/neascultători, înțelegători/rebeli. Despre autoritățile civile, apostolul Pavel a scris că „au fost rânduite de Dumnezeu” (Romani 13:1). Da, rânduite de Dumnezeu. Oricât ar fi de necredincioși, uneori perfizi, unii dintre cei care reprezintă aceste autorități, totuși, ca rânduieli în sine, autoritățile au fost rânduite de Dumnezeu. Pentru că fără ele este haos, anarhie, dezastru social. Cineva trebuie să-i țină pe cei răi în frâu și de aceea există aceste autorități. Cu limitele lor, așa cum a fost întotdeauna sub soare.

Eu nu fac niciodată politică și nu voi face acum. Dar trebuie să trag un semnal de alarmă: nu ne stă bine nouă, copii ai lui Dumnezeu, moștenitori (cel puțin așa sperăm) ai Împărăției Sale, să tulburăm societatea. Nu ne stă bine să ne numărăm printre recalcitranți, printre răzvrătiți, printre răsculători. Printre cei care, când autoritatea zice „da”, ei zic „nu”, și invers, printre negativiștii societății.

Eu cred că adventiștii de ziua a șaptea trebuie să fie cei mai disciplinați cetățeni, respectând toate legile și regulile de bună conviețuire cetățenească. Și să fim „supuși nu numai de frica pedepsei (și aceasta are un rol!), ci și din îndemnul cugetului” (versetul 5). Conjuncția „și” arată că apostolul acceptă amândouă motivele: „frica pedepsei”, „îndemnul cugetului”.

De trei ori zice el că autoritatea civilă face, dintr-un anumit punct de vedere, în anumite limite, lucrarea lui Dumnezeu:

– „El este slujitorul lui Dumnezeu, pentru binele tău” (versetul 4).

– „El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune și să-l pedepsească pe cel ce face rău” (tot versetul 4).

– „Căci dregătorii sunt niște slujitori ai lui Dumnezeu, făcând necurmat tocmai slujba aceasta” (versetul 6). Recomand să se citească bine, cu multă atenție, primele 7 versete din Romani 13.

Noi și așa suntem priviți cu suspiciune de concetățeni și, uneori, chiar de autorități, pentru specificul nostru, respectarea Sabatului zilei a șaptea. Credincioșia aceasta ne poate pune în conflict cu multe foruri: la locurile de muncă, în școli, în multe alte împrejurări. Aici antagonismul este inevitabil. Dar ce înțelegere vom găsi noi, de ce libertate ne putem bucura ca păzitori ai Sabatului, dacă ne răstim la reprezentanții statului, dacă sărim la ceartă pentru măsurile administrative care se iau pentru bunul mers al societății, pentru sănătatea și viața oamenilor, măsuri care nu au nicio legătură cu respectarea Sabatului?

Organele sanitare/medicale sunt confruntate cu pericole, cu crize ca aceasta din anul 2020. De ce să fim noi printre nesupuși, printre obraznici, printre răsculători, printre împotrivitori, printre rebeli? Așa ne învață Evanghelia? Așa vom crea mai bine condiții pentru ca biserica noastră să fie lăsată să funcționeze în toată libertatea sau ne tăiem creanga de sub picioare?

Cei care dau pe față atitudini rebele și se implică în agitații de felul acesta nu au ce căuta în biserica Domnului nostru Isus Hristos și fiți siguri că nu vor avea acces nici în Împărăția lui Dumnezeu. Marele rebel și co-rebelii lui au fost zvârliți afară din cer. Cineva zicea pe drept cuvânt că Dumnezeu trebuie să fie foarte atent pe cine ia acolo, pentru că s-a mai întâmplat o răzvrătire. Și îngerii (formând cele două treimi, care au rămas de partea lui Dumnezeu) sunt foarte interesați să rămână afară din cer rebelii. De ce ne-am număra printre aceștia?

Eu rareori fac uz de literatura beletristică, dar acum citez o strofă din poezia „Viața la țară”, de George Topârceanu: „Când se ia câte-o măsură, / lumea-njură / pe agentul sanitar / și-l întreabă fără noimă: / – Ce-ai cu noi, mă? / Pentru ce să dăm cu var?”

Întrebări fără noimă, mereu împotrivă, din partea unor persoane mereu puse pe harță. Așa se comportă ucenicii adevărați ai Domnului nostru Isus Hristos? Iar după asemenea ciocniri îi mai putem invita la studii biblice pe cei atacați, le mai putem vorbi despre întreita solie îngerească? Nu simțiți că în toate aceste răzvrătiri e amestecat „domnul puterii văzduhului, duhul care lucrează acum în fiii neascultării” (Efeseni 2:2)?

Să fie clar: când ni se cere să călcăm Legea lui Dumnezeu, vom spune foarte politicos (fără să țipăm, fără să jignim) că nu putem face așa ceva, ci vom da ascultare conștiinței noastre, care e condusă după Sfintele Scripturi. Dar dacă ni se cere orice altceva, de ce nu am fi noi printre primii colaboratori? De ce, dragi frați, surori, prieteni și necunoscuți? De ce?

Apostolul Pavel a scris prin inspirație către Tit: „Adu-le aminte să fie supuși stăpânirilor și dregătorilor, să-i asculte, să fie gata să facă orice lucru bun, să nu vorbească de rău pe nimeni, să nu fie gata de ceartă, ci cumpătați, plini de blândețe față de toți oamenii” (Tit 3:1,2).

Suntem așa? Facem așa? Îngerii cerului veghează asupra noastră. Să nu-i dezamăgim! Niciodată!

Se aduc argumente feroce, care se pretind pioase, spirituale, biblice, de tipul: „Unde ne este credința?” „De ce să fim fricoși? Fricoșii nu vor intra în cer (există text!)!” Și se citează făgăduințe: Psalmii 91:1-16; Isaia 43:2; Psalmii 34:7. Ce mai poți să zici?!

Sau se susține cu tărie: „Dumnezeu ne apără! Dumnezeu ne vindecă! Nu ne dăm pe mâna medicilor! Cine știe ce vor să ne facă?” „Totul e politică, se urmărește reducerea numărului de locuitori, reducerea omenirii la jumătate!” Ceea ce ar fi: în loc de 8 miliarde – 4 miliarde, dar triați cum? Nu șterse de pe fața pământului unele continente sau țări, ci tăiat în carne vie prin mijlocul națiunilor, localităților și familiilor! Care scapă scapă!

Mă voi referi la „raționamentul” șubred, ridicol și periculos al argumentelor pioase. Că nu avem credință! E adevărat, nu avem credința aceea lipsită de fapte, credința încumetare, credința nebunie, credința demonilor, pentru că și ei cred și se înfioară (vezi Iacov 2:17-24, mai ales versetul 19).

Și „argumentul” fricii. Ce nemin­to­șenie! E așa cum îi speriem noi uneori pe copii ca să facă ce le spunem: „Ți-e frică!” „Nu, nu mi-e frică!”, și ascultă în mod naiv, ca să-și dovedească vitejia.

Dar se uită sau se trece cu vederea faptul că mulți care au mers sau au fost duși la intubare sau chiar la cimitir au fost „curajoși”. Extrem de „curajoși”. Au înfruntat pericolul cu bărbăție și bărbăția lor s-a încheiat odată cu ei. Nu știu cum se transferă termenul „bărbăție” la celălalt gen, dar înseamnă temeritate. Aceștia nu se mărginesc să fie ei „curajoși”, ci vor să ne forțeze pe toți să fim așa. Nu uitați că printre cei care se îneacă sunt mai mulți înotători, unii chiar foarte buni. Nu ajunge arta ca să trăiești, trebuie și bun-simț, și precauție.

Când Dumnezeu a zis „vei muri negreșit”, șarpele a zis „hotărât că nu veți muri” (Geneza 2:16,17 și 3:4)! Avertisment iubitor și asigurare criminală. Și de fiecare dată cu adverb de întărire: „negreșit”, „hotărât”. Diavolul rostește și acum asigurări de tipul „pace și liniște” (1 Tesaloniceni 5:3): „Nu respectați nicio regulă, nu țineți cont de niciun avertisment! De nimic! Fiți curajoși, aveți credință: nu veți muri!” Și mulți îl cred și propagă soliile vrăjmașului.

Iubiți cititori, eu vă spun adevărul: deși nu știu ce va aduce viitorul, prefer să fiu lipsit de o astfel de credință, să fiu printre fricoșii care rămân în viață, decât printre curajoșii care termină în chinuri! Oricum aș fi caracterizat. Oricum.

Ștefan Radu, pastor, doctor în teologie