Timp de citire: 9 minute

Cu mâhnire, anunțăm că, în dimineața Sabatului din 19 decembrie 2020, dr. Pietro Copiz a încetat din viață în spitalul din Nyon, Elveția, înconjurat fiind de cei doi fii ai săi, Danilo și Ștefan. Născut la Sinaia, pe 23 august 1931, fr. Copiz s-a considerat în primul rând român. Tatăl său, Umberto Copiz, era jumătate italian, jumătate german, străbunicii săi stabilindu-se în Sinaia într-o vreme în care România a atras mulți meșteșugari italieni, unii din familia Copiz lucrând la construcția Castelului Peleș și a altor edificii civile și religioase din zonă. Mama lui Pietro Copiz, Ștefania (născută Butucaru), era din Piatra Neamț, o femeie harnică și frumoasă. În familie au fost încă trei copii, Romeo, Giulietta și Paolo.

Copilăria lui Petrică, așa cum i se spunea acasă, a fost trăită în condiții modeste, dar i-a lăsat multe amintiri fericite legate de natura minunată și de atmosfera caldă a bisericii adventiste din Sinaia. În vara anului 1937, familia s-a mutat la Ploiești pentru a le da copiilor ocazia să învețe la școala italiană din oraș. În 1940, Pietro a petrecut vacanța de vară în Italia, la invitația guvernului italian. După încă trei ani, a obținut o bursă pentru cei opt ani ai școlii secundare. Împreună cu un unchi, Pietro a mers la București pentru ultimele acte și apoi, pe 20 mai 1943, a luat trenul către Budapesta și Siena. În gara din Ploiești îl aștepta mama sa, care-i adusese mâncare pentru cele trei zile de călătorie. Cozonacul nu putea să lipsească. În cuvintele lui, „am avut doar câteva minute, cât a stat trenul. Ea a încercat să nu plângă, și eu la fel. Ea m-a strâns tare în brațe, mi-a dat un sărut lung și a cerut binecuvântarea lui Dumnezeu pentru călătoria care urma. I-am făcut cu mâna de la fereastra trenului până nu am mai putut să o văd.”

Avea să fie ultima amintire a lui Pietro cu mama sa, amintire rămasă gravată pentru totdeauna în sufletul său. Articolul alăturat, scris treizeci de ani mai târziu, este o mărturie mișcătoare a influenței dăinuitoare a mamei asupra lui. După trei ani, aceasta a murit de cancer, dar Pietro a aflat abia după un an. La Siena a început școala, care era organizată după reguli militare, țara fiind în plin război. În 1944, când germanii se retrăgeau, iar trupele aliate înaintau, a fost prins între linii și a fost ușor rănit de o explozie. A fost atras mai ales de științele umaniste – limbile clasice și moderne, literatura și istoria. În toamna lui 1946 s-a mutat la Roma. În drumul spre școală, trecea zilnic pe lângă Columna lui Traian, iar liceul era chiar lângă Colosseum. Când a venit timpul pentru serviciul militar, a ales forțele aeriene, dar a
înțeles repede că instruirea viza uciderea altor piloți, așa că a cerut să fie mutat și a primit o activitate de birou.

În timpul acesta, departe de familie și de influențe religioase, povestește el, „mi-am pierdut credința. Citeam Biblia, dar nu puteam să cred. Mă rugam, dar fără credință”. Încă din armată, s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Condițiile de viață de după război și hrana sărăcăcioasă au făcut dificilă recuperarea, și speranțele de vindecare s-au îndepărtat. „Am început să mă rog, așa, fără mare convingere. Dar încet, încet, credința a început să îmi revină, ca și când învățăturile mamei mele mă călăuzeau din nou.” El păstrase stilul de viață al familiei, ceea ce l-a protejat de alte rele și i-a ușurat drumul de întoarcere. Pe 25 iunie 1955 s-a botezat la Trieste, iar în toamna aceluiași an a mers la Institutul Adventist de la Villa Aurora și a început studiile pastorale.

După doi ani – timp în care a și predat unele discipline la școala secundară – a continuat studiile la Collonges (Franța) pentru încă doi ani. Între 1959 și 1966 a predat la școala secundară de la Collonges și s-a înscris la Universitatea din Geneva, obținând licența în litere în 1963. În timpul acesta a cunoscut-o pe Herta, născută Kipp, din Germania, care studia franceza la Collonges, și cei doi s-au căsătorit pe 14 august 1966, la Freudenstadt, în Munții Pădurea Neagră, de unde izvorăște Dunărea. După câteva zile, Pietro s-a îmbarcat pe vapor către Statele Unite, pentru a preda limba și literatura franceză la Universitatea Andrews. Soția a putut să i se alăture puțin mai târziu. Ea a lucrat și l-a susținut financiar când, după un an, a intrat la Universitatea din Michigan într-un program doctoral pe care l-a finalizat în 1975. În același an a devenit șeful departamentului de limbi moderne al Universității Andrews. Cei doi au rămas la Andrews până în 1979, timp în care li s-au născut cei doi fii, Danilo și Ștefan.

Pietro Copiz a fost foarte apreciat de studenții săi de la Andrews, unde a contribuit și la realizarea unei alei a steagurilor, care leagă biserica din campus de bibliotecă. Aleea exprimă remarcabila diversitate națională a studenților principalei universități din lumea adventistă. Într-o perioadă fără reprezentare românească la sesiunile Conferinței Generale, familia Copiz a reprezentat adesea țara noastră la parada națiunilor. Herta era mândră să îmbrace, în aceste ocazii, o ie românească.

În noiembrie 1978, Pietro Copiz a fost chemat din nou în Europa, să conducă Departamentul Educație al organizației regionale adventiste Euro-Africa (acum Inter-Europa). El vorbea fluent aproape toate limbile care circulau în acest teritoriu: germană, franceză, italiană, spaniolă, portugheză și, desigur, română. Din nefericire, în condițiile în care regimul comunist din România nu permitea bisericilor să aibă propriile școli, a fost împiedicat să își ajute țara de origine. După 11 ani, în 1990, s-a pensionat, dar a lucrat încă patru ani ca redactor asistent al revistei pentru pastori, după care s-a stabilit la Gland, în Elveția, și a fost extrem de activ, având un mare cerc de prieteni și colaboratori în toată lumea. La începutul anilor ,90, a făcut mari eforturi ca să ajute, împreună cu familia soției sale, biserica din România.

A rămas permanent avid de vești cu privire la dezvoltarea bisericii din România, cu care se mândrea și de ale cărei realizări se bucura. Păstra o impresionantă listă de rugăciune zilnică și, din când în când, mă asigura că se roagă pentru mine și pentru misiunea mea.

În 1988 a suferit o grea operație de cancer, când i s-a extirpat o mare porțiune a intestinului. Apoi, în 1993, soția a fost diagnosticată cu cancer și a murit un an mai târziu, în brațele lui. Pe piatra ei de mormânt este scris: „Așteaptă aici până la înviere.” În 2004, a avut un teribil accident. Văzând mașina, salvatorii au crezut că nu vor face altceva decât să extragă un mort dintre fiare, dar au scos un om viu. După patru ore de investigații medicale, a fost lăsat să plece acasă. „Este un mare privilegiu să mi se mai împrumute ceva timp și sunt foarte recunoscător pentru asta”, avea să scrie el. „Cu ajutorul lui Dumnezeu, vreau să folosesc cât pot de bine acest timp de har, pentru slava Lui.”

La sfârșitul lunii noiembrie, Pietro Copiz a fost diagnosticat cu Covid-19 și internat. Trei săptămâni mai târziu, o infecție pulmonară i-a adus moartea. A fost înmormântat alături de soția sa pe 24 decembrie, la Holzhausen, Germania. Pentru această ocazie, el pregătise din timp prețioasele cuvinte ale Domnului Hristos: „Eu sunt Învierea și Viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri niciodată” (Ioan 11:25-26).

Președintele organizației regionale Inter-Europa a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, pastorul Mario Brito, i-a deplâns dispariția și l-a descris ca pe „un savant cu o memorie extraordinară, pasionat să învețe și să predea; un om foarte muncitor, foarte organizat și exact și, mai presus de toate, un slujitor consacrat și credincios al lui Dumnezeu”. Biserica din România, pe care a iubit-o și a susținut-o cu pasiune, este îndurerată de moartea unui conducător de așa calitate morală și spirituală. Fiind primul român care a predat la Universitatea Andrews și care a condus un departament în cadrul organizației regionale Euro-Africa, Pietro Copiz a fost un deschizător de drum pentru generațiile de mai târziu.

În 2010, dr. Pietro Copiz a acordat un foarte amplu interviu pentru emisiunea Punctul de plecare, interviu care a fost redifuzat în două ediții succesive la începutul lunii ianuarie și se găsește în arhiva SperanțaTV.

O scrisoare târzie de Ziua Mamei

Rugăciunea unei mame pe patul de moarte primește răspuns atunci când fiul ei, departe de casă, Îl găsește pe Mântuitorul ei.

Dragă mamă,

În această luminoasă dimineață de primăvară mă simt mișcat să îți scriu, deși știu că, pentru un timp, nu vei avea cum să citești aceste rânduri. Multe mame de pe întinsul țării – de fapt, din toată lumea – vor primi astăzi un mesaj special de la copiii lor. Așa cum știi, nimeni nu auzise de Ziua Mamei atunci când te-am lăsat în România, cu mulți ani în urmă; probabil că este o invenție mai târzie. De acum cred că ai ghicit, da, încerc să repar ceva din trecut. Alții vor citi această scrisoare înainte ca tu să o faci. Poate că vreo mamă însingurată, uitată își va închipui că este o scrisoare care i se adresează ei și poate că vreun alt copil va fi inspirat să scrie una înainte de a fi prea târziu.

Oh, mamă! Ce dulce este să poți să spui „mamă” din nou! Amintiri neclare cu tine din copilăria mea mi se îngrămădesc în minte, dar unele amănunte se conturează la fel de proaspete ca roua pe florile din această dimineață. Văd căsuța noastră de la marginea pădurii, la Sinaia. Mult mai trebuia să muncești ca să o ții în ordine cu acești băieți atât de vioi ai tăi. Dar te mai și ajutam, nu-i așa? Îți aduci aminte când am mers în pădure să adunăm crengi uscate? Eram așa de mândri, și tu știai cum să ne inspiri să ne facem de folos.

Lemnele erau importante, pentru că iernile noastre erau așa de rele. Abia dacă pot să îmi închipui cât de greu trebuie să fi fost pentru tine în acele luni friguroase. Tata se îmbolnăvea adesea când începea înghețul; în fiecare dimineață trebuia spartă gheața la izvor și fiecare drum la băcănie era o adevărată aventură. Și totuși tu reușeai să faci ca totul să meargă bine. Când te urmăream cum pregăteai acei cozonaci fantastici și stăteai toată noaptea ca să îi coci, ne ocroteai ca să nu știm nimic despre îngrijorările tale, în așteptarea lucrurilor dulci care aveau să vină.

Când sosea primăvara, munca ta în mica noastră grădină era o altă lecție de speranță. Totuși, una dintre amintirile distincte din mintea mea are de-a face cu un alt fel de lecție. M-am gândit de atâtea ori la ea, încât mi-e teamă că, încet, am creat o legendă a familiei. Și, totuși, faptele sunt fapte.

La începutul anilor patruzeci, când autoritățile au decretat închiderea temporară a tuturor bisericilor noastre, am fost cu toții foarte îngrijorați, dar tu nu ți-ai schimbat obiceiurile. În fiecare vineri după-amiază, tu ne pregăteai pentru Sabat, ca și când ar fi urmat să mergem la vreo adunare specială. Cea mai mare plăcere care ne rămăsese era așteptarea zilei speciale a lui Dumnezeu, iar tu ai păstrat această așteptare vie în inima noastră – așteptarea unor zile mai bune care aveau să vină, a Sabatelor de adevărată comuniune cu poporul lui Dumnezeu. Îți mulțumesc, mamă, pentru credința ta atât de perseverentă.

Rareori te-ai dus să te vadă un doctor, probabil pentru că socoteai că banii aceia puteau să fie mai bine cheltuiți în folosul întregii familii. Și ai tot amânat vizita la doctor (întotdeauna tu ai fost ultima la care să te gândești) atunci când ai simțit că ai un nodul la sân. Apoi ți-au spus că este prea târziu. Atunci ți-ai pregătit casa pentru iarnă: lemnele, făina, conservele de fructe, zarzavaturile și magiunul de prune, slăbiciunea copiilor tăi. Când totul a fost gata, după ce n-a rămas nicio datorie neîmplinită, te-ai urcat în pat, știind că niciodată nu o să te mai dai jos.

A fost o luptă lungă, o încleștare a credinței împotriva răului mortal. Ceea ce te tulbura cel mai mult erau gândurile la micul Petrică al tău, despărțit de tine, într-o țară îndepărtată, chiar atunci, la acel critic început al adolescenței. Ani în șir nu știuseși nici măcar dacă mai era în viață sau murise. Apoi, cu doar câteva zile înainte ca pământul să te înghită ca fiind a lui pentru un timp, prin intermediul Crucii Roșii au ajuns la tine o fotografie a fiului tău și o scurtă scrisoare. Deja nu mai puteai să vezi, dar ți s-a spus că fiul tău arăta înalt, era chipeș, sănătos și arăta ca tine atunci când erai tânără. O, ce amintiri! O, cruzimea aceasta a unor vești dulci!

Speranță neclintită

Dar ai ținut piept descurajării. Prin mărturia speranței tale neclintite pe patul de moarte, una dintre surorile tale a fost câștigată la credință. Și tu te-ai rugat pentru acest fiu al tău, ca, prin harul și prin puterea lui Dumnezeu, el să poată să biruie ispitele lumii, așa încât să îl poți vedea iarăși într-o zi, când întristarea nu va mai fi. În acea rugăciune ai pus mângâierea ta, credința ta, ultima ta fărâmă de speranță.

Au trecut treizeci de ani de atunci. Acum te odihnești în pace, într-un mormânt fără nume, și aștepți dincolo de zidul timpului, aștepți să Îl întâlnești pe Mântuitorul tău. Fără nicio îndoială, în acea zi ai să te întrebi dacă toți copiii tăi sunt acolo, dacă băiețelul tău a venit și el acasă.

Mamă, vreau să spun lumii, înainte să pot să îți spun ție, că, în parte, rugăciunile tale au primit deja răspunsul. Ani de zile, amintirea ta și învățăturile tale au fost singura mea legătură puternică cu viața. Subconștient, ele au fost codul meu de onoare. Și apoi, la un ceas de încercare, de boală și de totală disperare, Isus a biruit prin cuvintele din copilăria mea, ca și când tu mă călăuzeai înapoi la viață. A fost – și încă este – o cale lungă. Băiețelul tău încă se luptă pe drumurile prăfuite, primejdioase ale acestei lumi, mamă.

Totuși, vreau să te văd acolo în acea dimineață a dimineților. Sigur, primul act de recunoștință va fi pentru Cel care este Mântuitorul amândurora, căruia Îi plac așa de mult reunirile veșnice ale familiilor, încât le face să fie posibile.

Dar apoi am să te caut pe lângă pomul vieții. Va trebui să recuperăm o sărbătoare amânată: pentru că vreau ca lumea să știe acum că fac planuri pentru o Zi a Mamei în ceruri, cu tine, cu tata, cu frații mei și cu sora mea. Da, mă grăbesc să vin.

Te iubesc,

Petrică

Adrian Bocăneanu, pastor pensionar