Timp de citire: 7 minute

Pe data de 10 mai 2003, am avut la Dumbrăveni inaugurarea frumoasei case de rugăciune din localitate. La acea inaugurare ar fi trebuit să ajungă, dintr-o călătorie în SUA, și tatăl meu, Gheorghe Pițurlea, cel care a pus bazele co­mu­nității Dumbrăveni. Nu a putut să vină, dar a trimis o scrisoare care conținea o experiență unică a unor vremuri speciale, pe care o voi relata în continuare. Da, mare este Dumnezeu, Dumnezeul minunilor!

Era în anul 1947, anul meu de probă pastorală, și într-o zi fratele Prevlitz, șeful meu, mi-a spus să-mi găsesc o localitate în district, unde vreau eu, să fac o săptămână de efort misionar, așa se numea pe atunci evanghelizarea.

I-am întrebat și eu pe frații din împrejurimi dacă au vreo cunoștință la Dumbrăveni, căci am avut îndemnul să încep acolo, deoarece la data aceea nu era niciun adventist acolo. Un prezbiter din Laslea mi-a spus că el are un frate vitreg, dar este ateu, să mă duc la el că are o soție româncă; ea este credincioasă în felul ei. Și așa am făcut. M-am prezentat la ei la Dumbrăveni și le-am spus despre ce este vorba și că nu vreau din partea lor altceva decât să mă pună în legătură cu o persoană care cred ei că m-ar ajuta. Soția lui a auzit despre ce este vorba și imediat a intervenit spunând:

– Este la poștă un telefonist, un om foarte cumsecade, care vorbește atât de frumos cu cei care vin la poștă. Eu cred că este omul cu care puteți să lucrați.

Am mers la poștă imediat și m-am prezentat, spunând și scopul pentru care am venit. Acea persoană mi-a spus:

– Frate, te-a trimis Dumnezeu la mine, căci
eu am fost adventist, am fost lucrător biblic la adventiști, sunt din comuna Mijarca, județul Me­hedinți, și mă numesc Ioan Mazilu.

A dat imediat telefon la Uniune, la București, și m-a pus în legătură cu fratele Dumitru Florea, președintele Uniunii, care a confirmat că cele spuse de el erau în totul adevărate.

Am plecat imediat cu el și am închiriat căminul cultural pentru săptămâna următoare, apoi am plecat la Hoghilag, în comuna vecină, să-mi asigur o gazdă, căci nu mai puteam să merg în fiecare seară înapoi la Sighișoara, deoarece mașina mea nu se fabricase încă, iar motorina era încă nescoasă din pământ!

Un frate, Hasller, m-a primit bucuros și m-a dus la șeful de post din comună, unde am anunțat că timp de o săptămână voi fi găzduit la Ioan Hasller, să ia notă, iar dacă va fi nevoie de mine să știe de unde să mă ia. Acesta i-a informat pe șefii lui din Dumbrăveni.

Adunările au început încă de joi seara, adunări la care Mazilu a luat parte în mod regulat. Am invitat și 8-10 frați din Saroș și din Valchid, pentru că nu aveam cu cine cânta și cu cine să mă rog.

În ultima seară, tot o zi de joi, pe când deschideam ușa să aprind luminile, a venit și Ioan Mazilu și m-a întrebat:

– Frate Pițurlea, știi de unde vin? De la Securitate. M-au chemat și m-au întrebat dacă știu de un anume Pițurlea, care de o săptămână de zile ține predici la căminul cultural. Am răspuns că știu și m-au întrebat de ce nu
le-am spus și lor. Eu am răspuns: pentru că știam că Pițurlea v-a anunțat. Într-adevăr, au spus ei, el ne-a anunțat, dar dacă nu ne anunța, iar pe noi ne întreba cineva și nu știam…? Ți-a fost greu să dai un telefon, căci erai zilnic cu telefonul în mână… Pe când mă chestionau ei, au venit niște șefi de-ai lor de la Securitate din Târnăveni, căci Dumbrăveni aparținea de Târnăveni. Au întrebat ce este cu mine, apoi m-au lăsat liber și am venit direct aici.

În seara aceea a venit de la Sibiu fratele Florea Alexandrescu, care mi-a adus tichetele de pâine, cum era atunci. Am împărțit programul din seara aceea cu el și, la sfârșit, după ce am terminat, pe când încuiam ușa, soția lui Mazilu a venit însoțită de un milițian, care l-a luat pe soțul ei de lângă noi și în Sabatul viitor am aflat că l-au arestat și l-au dus din post în post până la Blaj, care era pe vremea aceea capitala regiunii de care depindea Dumbrăveni și Târnăveni.

Securiștii de la Târnăveni, când au ajuns la birou, au spus acolo povestea lui Mazilu, iar
fiica lui, care era funcționară acolo, a auzit, i-a dat telefon fratelui ei, care era medic în apropiere, au intervenit la Blaj și l-au eliberat.

Duminică dimineață m-am dus la Dumbrăveni să văd ce este de făcut, pentru că fusesem anunțat că venise. M-am dus la telefoane și bietul Mazilu, bătut măr, abia putea să stea pe scaun ca să-și facă meseria. M-am dus la el și mi-a spus că l-au bătut ca pe un făcător de rele:

– Frate Pițurlea, am primit botezul cu foc. Când voi primi și botezul cu apă?

I-am spus că va fi botezat la primul botez și astfel, în vara ce a urmat, împreună cu alți 40 de candidați din mai multe comunități, a fost și el botezat.

După aceea, șefii acestuia i-au luat slujba de conducere, i-au dat-o soției lui și, pentru că în opinia lor era considerat trădător al cauzei comuniste, l-au mutat cu toată familia în Medgidia, județul Constanța, unde a mai activat vreo 2-3 ani, apoi a ieșit la pensie mai repede și a murit. M-am întâlnit cu soția lui la Turnu Severin, la biserică, ieșise și ea la pensie și primise botezul.

Am uitat să spun că Mazilu își pierduse calitatea de lucrător biblic deoarece se certase cu cumnata lui pentru o moștenire. Cearta a degenerat în bătaie și cu ocazia aceea au fost excluși din comunitate, iar soția lui a spus: „Hai să ne mutăm de aici, lasă-i încolo de adventiști, să ni se piardă urma.” Acum însă, după ce a venit de la Blaj, mi-a spus că de mine nu l-a mai întrebat nimeni, cu el aveau ce aveau, căci el Îl părăsise pe Dumnezeu, dar acum s-a întors cu adevărat, ca nucul care nu-și dă fructele decât dacă este bătut cu prăjina.

Ioan Mazilu era primul rod al Dumbrăvenilor. Au mai venit și alții, dar la această oră toți se odihnesc în patul lor de pulbere, nu au ocazia să vadă frumoasa casă de rugăciune, făcută chiar în centrul orașului lor, ca mărturie.

Și acum să vă povestesc o spectaculoasă ex­periență de convertire la credință a unui cetățean pe care l-am găsit la câteva săptămâni, pe când răspândeam revista de toamnă pe strada lui. După ce m-am hotărât pe ce stradă să merg, eram cu un băiat de 12-14 ani, și la a treia casă unde am intrat, când am bătut la ușă, în loc să fim invitați, am auzit plânsete. Am bătut din nou și, fără să mai aștept invitația, am apăsat pe clanță și ce am văzut?

Un bărbat se lupta cu soția lui, care căuta să-i smulgă din mână funia cu care el voia să se spânzure. Nu i-am mai întrebat ce faceți deoarece am văzut deja ce avea el de gând, dar am început să le spun cine sunt și ce vreau. Ei au dat drumul funiei care era în mâinile lor și mi-au mărturisit cu lacrimi ce avea de gând să facă soțul.

Ea zicea că, atunci când am intrat, de-abia mai putea să țină funia ca să-l împiedice să se spânzure, iar dacă el ar fi făcut asta, ea ar fi mers la gară și s-ar fi aruncat în fața primului tren care ar fi venit.

Bărbatul se numea Ioan Pascu și zicea că, fiind șeful gardienilor publici la închisoarea Dumbrăveni, în timpul serviciului lui, doi criminali de război au evadat din închisoare, săpând și făcând pe sub zidul închisorii o gaură. El era acuzat că ar fi știut și chiar ar fi organizat evadarea, urmând să primească 25 de ani de închisoare, el fiind hotărât oricum să se spânzure după ce voi pleca eu.

I-am spus că eu nu am fost trimis la întâmplare tocmai când el voia să-și ia viața și l-am asigurat că, dacă nu este vinovat, nu va fi condamnat și, dacă va fi recunoscător lui Dumnezeu, va căuta după aceea să se întoarcă la El. Așa mi-a pus Domnul cuvintele în gură!

El a susținut că nimeni nu putea să-l salveze, deoarece toți îl acuzau. Directorul închisorii la acea vreme era fratele lui Teoharie Georgescu, ministrul de interne. L-am întrebat dacă a fost vreodată audiat în cauza sa, iar el mi-a spus că audierea urma să aibă loc joia viitoare.

Atunci i-am spus să așteptăm până joi și atunci vom vedea dacă are șanse de scăpare și ce urma să facă, adăugând:

– Am să vin să văd și eu minunea pe care acum n-o pot vedea, căci Domnul mi-a ascuns-o.

A căzut de acord și, joi, când era sala plină, iar procurorul îl acuza de zor, un cetățean s-a sculat din bancă și l-a întrebat pe procuror:

– De ce acuzi dumneata un om nevinovat?

Procurorul i-a răspuns:

– Eu sunt omul legii, trebuie să apăr legea, dar dumneata în ce calitate mă întrebi?

– Eu sunt unul dintre cei doi evadați și am fost îndemnat să mă prezint azi la dumneavoastră. Duminica trecută eram în pădure, ascuns împreună cu colegul meu. Era toamnă, începuse să fie frig și, din când în când, mai cădea și câte o ploaie. I-am zis colegului, care era lângă mine: „Măi cutărică, hai să ne predăm că o să răcim aici, între frunze, și până la urmă ei ne vor prinde și ne vor băga din nou la închisoare, răciți la plămâni și nu mai scăpăm cu viață.” (Tocmai duminică eu fusesem la Pascu acasă, ducând muncă de lămurire cu el să nu se spânzure, iar Duhul Sfânt lucra la inima individului din pădure). Colegul mi-a răspuns: „Tu trebuie să fii nebun, să mă îndemni să mă predau eu acum de bunăvoie! Să nu te mai aud, că iau un lemn, îți dau în cap și te îngrop în frunze.” Am tăcut, căci mă temeam de el. A trecut luni, marți, iar miercuri noaptea, când el dormea buștean lângă mine, m-am sculat și am plecat la Dumbrăveni, convins că nu trebuie să sufere altul pentru noi. Îmbrăcați niște milițieni în civil și veniți cu mine să vedeți mai de aproape pe unde cerșim mâncare și pe unde ne ascundem.

Auzind declarația criminalului de război fugar, judecătorul l-a declarat nevinovat pe Ioan Pascu și l-a arestat pe cel care se predase de bunăvoie.

Când m-am prezentat după proces la ei acasă, mi-au sărit în brațe ca niște copii și căutau să se convingă că sunt solul lui Dumnezeu în carne și oase, și nu un înger din cer, căci ei s-ar fi omorât degeaba. Amândoi, și el, și soția, s-au ținut de cuvânt și au venit la biserică.

După acea săptămână de efort misionar, au rămas aproape 15 persoane, unii dintre ei fiind botezați chiar la primul botez, restul mai târziu. Am păstorit această grupă până când am fost mutat în districtul Agnita și, nu după multă vreme, a venit în locul meu fratele Glatz, care a locuit în orășelul Dumbrăveni.

Voi, cei de azi, aveți grijă ca adevărul care a fost semănat cu ajutorul lui Dumnezeu cu așa experiențe să nu fie rău prezentat, mai ales că Dumnezeu v-a oferit această frumoasă casă de rugăciune pe care azi o inaugurați.

A consemnat Mihai Pițurlea, fiu, pastor pensionar