Timp de citire: 5 minute

Întâlnim în cartea prorocului Zaharia următorul dialog despre relațiile de familie, dialog care la prima citire ne intrigă: „Și dacă-l va întreba cineva: «De unde vin aceste răni pe care le ai la mâini?» el va răspunde: «În casa celor ce mă iubeau le-am primit»” (Zaharia 13:6).

Răspunsul persoanei intervievate mi-a atras în mod special atenția. Mă așteptam la orice alt răspuns, dar nu la acesta. Ar fi fost mai natural să spună că a primit rănile de la un străin sau de la un vrăjmaș de moarte. Însă el precizează că a primit rănile de la cineva foarte apropiat, dintr-o relație unde exista iubire.

Chiar dacă un astfel de răspuns ne surprinde, găsim în el două lecții care merită însușite.

În primul rând se remarcă atitudinea persoanei rănite. Nu găsim nimic acuzator în limbajul ei la adresa celor ce i-au produs rănile, nicio ironie, niciun reproș sau critică. Din contră, ea vorbește despre ei în cuvinte alese – „cei ce mă iubeau”. Atitudinea aceasta merită multiplicată. Să poți vorbi frumos, în limbaj pozitiv, despre cineva care te-a lezat este constructiv pentru orice relație. Multe probleme de cuplu s-ar rezolva mai ușor dacă nu i-am percepe ca vrăjmași pe cei ce ne rănesc.

În al doilea rând, răspunsul persoanei rănite evidențiază limitele iubirii. Afirmând că rănile provin de la cei ce-l iubeau, personajul biblic recunoaște că în condițiile păcatului nu putem iubi fără să rănim. Ne angajăm în relații de dragoste, dar continuăm să fim egoiști, lucru care produce suferință. Un amestec de dragoste agape și fire egoistă continuă să fie în noi chiar după ce ne-am consacrat viața lui Dumnezeu. Limitele cunoașterii, sărăcia limbajului, tendința spre necredință, superficialitatea pocăinței, dragostea moștenită trăită din instinct, toate acestea și multe altele ne fac să-i rănim chiar pe cei pe care îi iubim. Așa se face că apelăm des la expresia: „Am făcut asta pentru că te iubesc.” Astfel, multe greșeli de atitudine ale soților sau părinților sunt motivate cu dragostea, dar tocmai lucrul acesta trădează limitele iubirii noastre.

Dacă ar fi să aleg o familie biblică prin care să ilustrez această realitate, m-aș opri asupra relației de cuplu dintre Elcana și Ana. Din relatarea biblică reiese clar că Elcana o iubea pe Ana (1 Samuel 1:5), dar cu toate acestea inima ei era plină de amărăciune, căci Ana plângea (v. 7). Care să fi fost cauza plânsului ei? Aparent, înțepăturile Peninei, dar Ellen White accentuează că deciziile inspirate de cultură și necredință ale soțului ei au provocat toată drama Anei. Iată comentariul ei: „Dar pasul acesta (căsătoria cu Penina), care fusese făcut din lipsă de credință, nu a adus fericire. S-au adăugat la familie băieți și fete, dar bucuria și frumusețea sfintei rânduieli divine a fost întinată, iar pacea familiei, nimicită. Pentru Ana părea că pierise orice nădejde, iar viața i se părea o povară”
(PP 569.2).

Elcana a vrut să rezolve un minus al familiei printr-o metodă care era la modă în timpul acela, și anume, a lua o a doua soție în cazul în care nu putea avea copii cu prima. Astfel, modelul cultural, asociat cu necredința în Dumnezeu, a creat un context care a adus multă nefericire și durere sufletească în inima Anei. Le provocăm multe
răni celor dragi când încercăm să schimbăm împrejurările sau obiceiurile partenerului fără ajutorul lui Dumnezeu. Nerăbdarea și lipsa de încredere în Dumnezeu ne împing să avem atitudini lipsite de dragoste și să spunem cuvinte care rănesc.

Vestea bună este că putem face ceva pentru vindecarea acestor răni. Maniera în care Elcana a încercat să-i aducă mângâiere Anei este inspiratoare. În atitudinea lui găsim cel puțin patru pași absolut necesari în vindecarea traumelor emoționale produse în relațiile de cuplu.

Recâştigarea încrederii

În primul rând este nevoie să-i câștigi încrederea persoanei pe care vrei să o ajuți. Elcana își pierduse credibilitatea în fața Anei prin faptul că a transmis mesaje confuze pe termen lung. Prin gestul lui de a contracta o altă căsătorie, i-a comunicat Anei un mesaj care punea sub semnul îndoielii cuvintele lui de iubire. Este ca și când i-ar fi zis: Ana, te iubesc, dar am nevoie de ceva mai mult decât îmi poți oferi tu. Acest mesaj confuz a făcut fără putere cuvintele lui de iubire. Oricât de justificate ar fi fost motivele lui Elcana de a contracta o altă căsătorie, tot nu ar fi ajutat-o pe Ana să înțeleagă și să se împace cu situația. Încrederea Anei în autenticitatea dragostei lui pentru ea era puternic zdruncinată.

Pentru a recâștiga această încredere, Elcana trebuia să facă ceva mai mult decât simple declarații de dragoste. Pe acest fond, el a apelat la gesturi materiale menite să redea credibilitatea vorbelor sale. Elcana îi dă Anei o porție dublă, ca o dovadă externă că dragostea lui e dispusă la orice sacrificiu. A făcut acest gest în public, demonstrând că nu se rușinează de nimeni și, chiar mai mult, a asociat acest moment cu închinarea la Dumnezeu, ca o garanție că ceea ce spune este adevărat (1 Samuel 1:4,5).

Elcana a înțeles că uneori este nevoie să apelăm la gesturi materiale pentru a demonstra autenticitatea iubirii. Și astăzi sunt persoane care fac cheltuieli colosale pentru a reafirma iubirea – o excursie în locuri exotice, parfumuri scumpe etc. Însă viața ar fi mai ieftină dacă am fi atenți la valoarea cuvintelor noastre.

În relațiile de cuplu se transmit multe mesaje confuze. Asocieri de tipul: te iubesc, dar te lovesc; te iubesc, dar te jignesc; te iubesc, dar nu-ți suport părinții; te iubesc, dar vin rar pe acasă sunt exemple de mesaje încurcate, care distrug încrederea în declarațiile de dragoste. De aceea, investiția în încredere este primul pas spre vindecare.

Vindecarea emoțiilor

Prin întrebarea: „Pentru ce plângi?” (v. 8), Elcana a cerut acces la trăirile ascunse ale inimii Anei. Pentru că el îi recâștigase încrederea, Anei i-a fost mai ușor să își deschidă sufletul.

Elcana a manifestat interes pentru emoțiile soției, iar atitudinea lui este de lăudat, mai ales dacă realizăm că el a ales atitudinea cea mai bună dintre multe altele posibile. Ar fi putut să-i reproșeze astfel: Iar plângi? Am venit aici se ne bucurăm, nu să jelim! Mi-ai stricat petrecerea! Plângi din orice lucru! Mă faci de râs în fața oamenilor! sau Ce vor gândi ceilalți despre familia noastră?! Făcând așa, Elcana ar fi dat dovadă de egoism, arătând că era mai interesat de el și de imaginea lui decât de trăirile Anei.

Adesea, chiar și în dragoste putem fi egoiști, urmărind mai mult interesele proprii sau confortul emoțional personal decât confortul sau interesul partenerului. Atitudinile egoiste rănesc; cele altruiste vindecă.

„Pentru ce plângi?” este o întrebare deschisă, care oferă celuilalt ocazia
să-și verse amarul și să-și clarifice mo­tivele din spatele lacrimilor. Dacă ar fi pus întrebarea: „Iar plângi?”, cu siguranță că ar fi blocat-o, dar întrebarea lui Elcana a deschis discuția. În relatarea biblică nu se prezintă răspunsul Anei, dar sigur a fost o discuție profundă și edificatoare.

„Pentru ce îți este întristată inima?” Prin această a doua întrebare a încercat să clarifice și să focalizeze mai bine sensul primei întrebări. Mi-ar fi plăcut să aud răspunsul Anei.

Restructurarea gândurilor

După ce a parcurs pașii prin care să-i înțeleagă trăirile, Elcana a încercat să facă ceva pentru a le schimba, adresându-i o întrebare aproape retorică: „Nu prețuiesc eu pentru tine mai mult decât zece fii?” Prin această întrebare a intenționat să aducă o schimbare la nivelul gândurilor ei. El spera că, dacă Ana ar fi meditat mai mult la privilegiul de a avea un soț iubitor ca el, ar fi fost mult mai liniștită. Metoda aleasă de el s-a demonstrat a fi utilă în multe situații de viață, pentru că majoritatea durerilor noastre sufletești sunt întreținute de o gândire disfuncțională, de așteptări nerealiste, de idei fixe sau prejudecăți moștenite. Nu știm dacă pe Ana a ajutat-o lucrul acesta, dar știm că împreună au găsit o soluție mai bună.

Facilitarea relației cu Dumnezeu

Îl apreciez pe Elcana că nu s-a rușinat cu Ana când a văzut-o printre puținele femei care se rugau la ușa templului. El i-a oferit libertatea de a-și exercita credința și, în acest fel, i-a permis lui Dumnezeu să lucreze în viața ei. El a acceptat că Dumnezeu poate face ceea ce nu poate face el.

A-i oferi partenerului libertatea de exprimare a credinței este un element esențial al vieții de familie. Niciodată noi nu putem lua locul lui Dumnezeu. Doar El poate inspira speranță, poate aduce pace, iertare și vindecare… vindecarea rănilor primite în casa celor ce iubesc.

Daniel Delcea, pastor, Departamentul Viața de Familie, Conferința Oltenia