COMPLEXUL MESIA

În Scriptură, singurul împărat (păgân) care este numit „Unsul Meu” este Cir cel Mare: „Aşa vorbeşte Domnul către unsul Său, către Cirus” (Isaia 45:1). Titlul de „uns” provine din cuvântul evreiesc „Masiach” – Mesia. Cu toate acestea, istoria ni-l zugrăvește pe Cir ca fiind un om de o deosebită noblețe și cinste de caracter, el fiind acela care poruncește rezidirea Iersusalimului. În schimb, până la smerirea lui, Nebucadnețar s-a considerat un fel de Mesia al popoarelor, un stăpân incontestabil al lumii, suferind de o formă de paranoia.

Dumnezeu a chemat patriarhii, profeții, apostolii și pe cei neînsemnați: „Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari…” (1 Corinteni 1:27) la o lucrare măreață. Însă întotdeauna oamenii chemați de Dumnezeu au recunoscut meritele Celui ce i-a chemat din „întuneric la lumina Sa minunată” (1 Petru 2:9). Niciodată nu și-au atribuit lor meritele, dimpotrivă, au recunoscut că „suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem” (Luca 17:10).

Mântuitorul ne-a avertizat încă de acum 2.000 de ani că unul dintre semnele revenirii Sale vor fi hristoșii falși: „Căci se vor scula hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi, vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi” (Matei 24:24).

Complexul Mesia se mai numește complexul salvatorului, sindromul Ierusalimului, sindromul cavalerului pe cal alb sau sindromul eroului. Sunt persoane care cred că au fost hărăzite de Divinitate să salveze lumea care traversează perioade dificile, cavaleri care mărșăluiesc pe cai albi în numele unei aure providențiale și care sunt mânați de credința că sunt predestinați să devină salvatorii unei țări sau ai lumii întregi. Aceste persoane suferă de iluzii ale măreției, de sete după putere și recunoaștere.

Primul care a identificat acest sindrom este psihiatrul evreu Yair Bar El, fost director al spitalului de psihiatrie Kfar Shaul, din Ierusalim. Acesta a fost martor al unor cazuri care au depășit chiar și cea mai bogată imaginație: persoane care se înfășurau în cearceafuri, imitând straiele vremii lui Hristos, și umblau pe străzi recitând versete din Biblie, cântând psalmi ori cântece religioase, țipând sau făcând profeții. Aceste manifestări sunt o formă de delir religios.

Complexul Mesia e o credință fermă într-un destin grandios a unei persoane înzestrate de sus cu capacități emfatice, infailibile. O persoană care suferă de complexul Mesia poate refuza să admită că greșește în fața unui noian de dovezi irefutabile. Persoana este extrem de dogmatică în părerile pe care le emite, deci sunt rostite ca provenind din surse superioare. Persoana respectivă transcende regulile societății, neputând fi limitată și îngrădită de convențiile muritorilor de rând.

Complexul eroului salvator poate fi descris cu ajutorul unei monede cu două fețe. Pe de o parte, omenirea neputincioasă are nevoie urgentă de intervenția unei persoane mesianice. Pe de altă parte, în subconștient, falsul Mesia caută permanent să se hrănească cu energia și adularea semenilor neajutorați pentru a-și pansa propriile goluri interioare existențiale.

Mesianismul sionist, între profeție şi psihopatologie

Dezaxările pot fi puse înșelător și pe nedrept în contul sfințeniei. Mesianismul sionist a fost mantia îmbrăcată de-a lungul secolelor de anumite personaje carismatice, dar și cu probleme de natură mentală, deturnându-i adevăratul sens biblic.

Spre exemplu, Mordecai, un băiat evreu care s-a născut în Smirna și a studiat Cabala, s-a autoproclamat Mesia în 1648. Și-a schimbat numele în Sabbatai Zvi și a vestit că ziua judecății va veni în 1666. Deși a fost expulzat din Smirna, a câștigat simpatia unei rețele de evrei influenți și bogați de-a lungul Mediteranei. S-a mutat la Cairo și apoi la Ierusalim, unde ducea o viață de ascet, cânta, postea și împărțea dulciuri copiilor. Comportamentul său denota o persoană depresivo-maniacă, pendulând între accese de încredere exacerbată în sine, euforie exaltantă și melancolie depresivă. Acest comportament dezechilibrat era evidențiat și de anumite gesturi demonice și, uneori, de un erotism obscen. În ciuda efervescenței mesianice cabaliste care străbătea secolul al XVII-lea, rabinii din Ierusalim l-au pus la index. Cu toate acestea, evreii din diaspora, de la Amsterdam până la Istanbul, sărbătoreau sosirea lui Mesia.

În același timp, în Ucraina trăia o copilă evreică pe nume Sara, rămasă orfană în urma masacrelor cazacilor. Deși trăia din prostituție, visa că într-o zi se va căsători cu Mesia. Când Sabbatai a auzit povestea acestei aspirante, a luat-o de soție, împlinind porunca pe care Domnul i-a dat-o lui Osea de a se căsători cu o prostituată. Au cutreierat împreună țările europene, unde evreii erau împărțiți în două tabere: suporteri înfocați ai cuplului mesianic și sceptici declarați. La finele anului 1666, Sabbatai a intrat în Istanbul, unde s-a autoproclamat Mesia. Sultanul dispune arestarea lui și îi face „Regelui iudeilor” o propunere de nerefuzat: să-și dovedească mesianitatea, sub amenințarea unei rafale de săgeți, sau să se convertească la islam. El alege convertirea, moment care coincide cu dezamorsarea tensiunii „mesianice”. Astfel de rețete mesianice au fost foarte întâlnite de-a lungul timpului.

„Sindromul Ierusalim” sau „Febra de Ierusalim”

Mirajul Ierusalimului l-a prins și pe Napoleon Bonaparte. Visul lui era să intre în Ierusalim și să planteze „copacul Libertății” chiar în locul în care a suferit Hristos, acel copac al lui „Liberté, Egalité, Fraternité”, sloganul Revoluției Franceze, într-o simbioză stranie a științei/rațiunii cu religia. După măcelul din timpul asediului Ierusalimului, soldații francezi s-au odihnit pe o grămadă de cadavre, „sătui de sânge şi de aur”. După aceea, aflându-se la Ramla, la circa 40 km de Ierusalim, Napoleon a emis o „Proclamaţie către evrei” cu caracter prosionist.

Mult mai devreme în istorie, mărețul rege Charlemagne a fost încoronat rege al francilor în ziua de Crăciun a anului 800, de către papa de la Roma, domnind peste cea mai mare parte a Franței moderne, peste Germania și Italia. Pentru ca încoronarea să fie desăvârșită, acest „David modern” a primit în aceeași zi cheile Sfântului Mormânt. Plăsmuirea legată de Ierusalim a fost denumită „febra de Ierusalim”, sau „sindromul Ierusalim” – „o decompensare psihotică legată de excitarea religioasă indusă de apropierea de locurile sfinte ale Ierusalimului”.

Ierusalimul era ca un magnet pentru tot soiul de fanatici religioși și ciudați cu diferite grade de tulburări psihice. Unii dintre acești fanatici (americani) se considerau încarnarea lui Ilie, a lui Ioan Botezătorul sau a lui Isus Hristos. Mulți astfel de Mesia hoinăreau nestingheriți pe străzile Ierusalimului. Unul dintre acești Ilie a încercat să omoare oameni cu pietre. Un texan pe nume Titus se credea un cuceritor al lumii, dar a trebuit să fie arestat după ce a fost prins că pipăia servitoarele. Şi pe urmă mai era o contesă olandeză bogată, care proiectase o vilă unde urmau să fie adăpostite cele 144.000 de suflete mântuite din Apocalipsa 7:4.

Regi călare pe măgăruş Îl imită pe Isus

Mai-marii lumii s-au visat intrând călare pe un măgar în Ierusalim, un instantaneu de moment care ar fi confirmat regalitatea lor. Oricum, dincolo de orice psihopatologie, capetele încoronate ale lumii nu au făcut altceva decât să confirme mesianitatea și regalitatea Domnului Hristos. Așa s-a întâmplat cu regina consoartă Caroline de Braunschweig, soția regelui englez George al IV-lea. Această regină desfrânată declara în 1814 că „Ierusalimul este marea mea ambiție”. Doar că în cursa pentru Ierusalim întotdeauna altcineva este înaintea ta. Richard Brothers, un fost marinar și calvinist radical, s-a autoproclamat urmaș al lui David și conducător al lumii până la al doilea advent. În cartea lui Plan for the new Jerusalem, dezvăluie faptul că Cel de sus i-a poruncit să fie rege și restaurator al evreilor. Efervescența și chemarea lui „divină” l-au condus la ospiciu. Pe meleagurile mioritice, suceveanul Cornel Cernoski, în virtutea pretenției că ar fi urmașul lui Ștefan cel Mare, pretinde pentru sine postul de președinte al României sau măcar de guvernator al Moldovei. Revenind la regina Caroline, însoțită de o suită de 200 de cavaleri, a intrat triumfal în Ierusalim pe un măgar, asemenea lui Isus. Era foarte grasă și avea nevoie mereu să fie ajutată să încalece, purta o pereche de dinți falși și o rochie stacojie foarte decoltată în față. Un curtean a declarat că scena era în același timp solemnă și ridicolă. Cu toate acestea, era foarte mândră să fie singura prințesă creștină venită să viziteze Ierusalimul în ultimele șase secole.

Romancierul rus Nikolai Gogol era convins că izbăvirea de păcat, cea care îl împiedica să-și desăvârșească operele, putea fi obținută doar la Ierusalim. Vizitarea orașului sfânt i-a înșelat toate așteptările, fiind catalogată drept un eșec răsunător. Pustietatea locurilor sfinte l-a copleșit negativ și, întorcându-se acasă, și-a distrus manuscrisele, apoi s-a înfometat până la moarte. Ierusalimul a reprezentat mirajul geopolitic al marilor conducători, bine înveșmântat în straie sfinte. Napoleon al III-lea, nepotul marelui Napoleon, a răsturnat cea de-a doua Republică și se pregătea să fie încoronat ca împărat. Având în spate un imperiu extrem de fragilizat, agilul politician știa că salvarea locurilor sfinte din Ierusalim era „cheia spre glorie în cer și pe pământ”.

Cum martie nu poate să lipsească din post, în aprilie 1959, fratele Țarului Nicolae al II-lea, marele duce Konstantin Nikolaevici, a fost primul membru marcant al familiei Romanov care a vizitat Ierusalimul, „în sfârșit intrarea mea triumfală”. Nikolaevici varsă multe lacrimi la mormântul Domnului și, în momentul în care părăsește Ierusalimul, plănuiește o ofensivă culturală rusă prin intermediul bisericii ruse din Ierusalim: „Trebuie să ne stabilim prezenţa în Orient nu politic, ci prin intermediul bisericii. Ierusalimul este centrul lumii şi misiunea noastră trebuie să fie acolo.”

Complexul salvatorului în persoana lui Adolf Hitler

În mod normal, conducătorii lumii cad mult mai ușor sub incidența acestui complex. Așadar, de-a lungul istoriei, mai mulți lideri marcanți au manifestat trăsături care pot fi asociate acestui complex: cultul personalității, salvatori ai țărilor respective, ai continentelor sau chiar ai lumii. Dețineau convingerea fermă că sunt singurii în stare să rezolve problemele poporului și se considerau deasupra legii și a moralei: Napoleon Bonaparte, Adolf Hitler, Iosif Stalin, Mao Zedong, Benito Mussolini, Juan Domingo Peron, Kim Jong-il, King Jong-un etc. Cei care au promis cel mai mult au dezamăgit cel mai mult, devenind „groparii” popoarelor.

Hitler suferea de „complexul Mesia”, ceea ce îl determina să creadă că este un fel de Mesia al națiunii alese, Germania. Era acel student respins de două ori la Facultatea de Arte din Viena, care a urmat o carieră militară, făurindu-și icoana eroului care va conduce armata de blonzi în timpul mileniului veșnic. El era astfel conducătorul cruciadei împotriva evreilor – „încarnarea răului”, o agenție universală a răului ce trebuie exterminată. Pentru Hitler, „evreii sunt întruchiparea răului, în timp ce el îl întruchipa pe Dumnezeu. El era zeul prin care o victorie plină de sacrificii poate fi obţinută asupra răului”. Pentru Führer, arhitectura Berlinului fusese modificată ca să devină Noul Ierusalim în timpul inaugurării împărăției de o mie de ani – al Treilea Reich. În 1937, la Nuremberg, în fața a milioane de adoratori, el și-a anunțat intenția de a demola Berlinul și a-l reconstrui într-un oraș adecvat noului mileniu, un Nou Ierusalim care nu va avea sfârșit.

În cei doisprezece ani cât a deținut puterea, Hitler i-a convins pe liderii Joseph Goebbels – liderul propagandei naziste, și pe Heinrich Himmler – liderul poliției SS – și pe cei mai mulți dintre conaționali că el este adevăratul Mesia care va inaugura domnia de o mie de ani într-un Reich reînnoit al Sfântului Imperiu Roman. Ersatzreligion era religia rasei pure, mai mult decât un „world view”. Hitler o numea creștină pentru a câștiga mult mai ușor simpatia protestanților și catolicilor germani. Îmbrăcase religia neopăgână în straie biblico-profetice pentru a-și supune masele creștine. Hitler își termina adesea speech-urile cu „amin”. Liga fetelor germane practica o rugăciune ariană pe modelul „Tatăl nostru”: „Führer, Führerul meu, trimis de la Dumnezeu, păzește-mă în această viață. Tu care ai salvat Germania din marile ei crize, îți mulțumesc astăzi pentru pâinea cea de toate zilele. Rămâi la dreapta mea și nu mă părăsi, Führer, Führerul meu, credința și lumina mea. Heil, Führerul meu!” Doar convertirea religioasă îi făcuse pe germani să trăiască o exaltare asemănătoare cu cea degajată de speech-urile lui Hitler. Adolf Hitler, un nimeni din Viena, devenise Salvatorul trimis de Tatăl să salveze națiunea germană și lumea întreagă. Însă, în ochii lui Hitler, Isus Hristos era prea slab pentru a conduce, el fiind convins că este singurul în stare să conducă lumea cu sabia în mână și călare pe un cal alb: „Nu Îl puteți compara pe Hristos cu mine, pentru că El era evreu. Hristos era un simplu tâmplar din Nazaret.” Moartea lui Isus pe cruce nu era considerată un sacrificiu în ochii noului Mesia. Isus renunțase la dorința de a mai trăi, dovedindu-și încă o dată slăbiciunea.
Joseph Goebbels se întreba: „Este Hitler Mesia sau Ioan Botezătorul?”

Creștinismul urma să fie înlocuit treptat cu noua religie nazistă păgână. Pe altare trebuia așezată doar Mein Kampf, autobiografie scrisă de Hitler, care devenise cartea sacră, iar în stânga altarului – o sabie. Crucile creștine trebuiau înlocuite, în biserici și capele, cu svastica. Statuile și picturile erau interzise. În locul slujbelor rostite de preoți erau distribuite predici ale partidului nazist. Cântecele patriotice deveniseră un fel de liturghie pentru popor: „Muncim în mlaștini! Muncim în nisip.” Un domn cu o mustață nostimă devenise noul Arhanghel. Deși Hitler a susținut că este creatorul svasticii, simbolul mistic originează cu 5.000 de ani în urmă, în India. Era un semn al norocului pentru hinduși, însă pentru naziști era simbolul mândriei ariene. Al doilea cel mai puternic lider nazist era Himmler – făuritorul soluției finale. El era convins că zorii gloriei națiunii germane se întorc datorită superiorității zeităților din nordul Europei. Germanii trebuie să redescopere zeii și ritualurile păgâne germane ancestrale, care vor înlocui creștinismul. „Miresele nu mai aveau voie să poarte văl pe față, ci crenguțele copacilor din pădure, pentru că sunt generatoare de putere.” Elitele naziste se întâlneau în secret în castelele germane sub numele de cod „Soarele negru/întunecat”. S-a inspirat Himmler, la fel ca Hitler, din Apocalipsa? Cei doi corifei o considerau o carte profetică destinată împlinirii promisiunii epocii de aur naziste, și nu cu referire la Isus Hristos și la urmașii lui. Mișcarea ezoterică nazistă „Soarele negru” este inspirată de pecetea a șasea din Apocalipsa 6:12-17? Himmler previziona o Apocalipsă iminentă, în urma căreia națiunea germană va ieși victorioasă.

Hitler era un cititor vorace. Lectura sa nu era academică, pentru iluminare, ci pentru validarea preconcepțiilor pe care le avea. Hitler a fost influențat determinant de trei personalități care respingeau ideea de bine și rău și de Ființă Supremă: Arthur Schopenhauer, Richard Wagner și Friedrich Nietzsche. Din gândirea celor trei a împrumutat filozofia pe care o propaga: preamărirea războiului, credința că rasa ariană este superioară, slăbiciunea creștinismului și respingerea democrației. Deși era împotriva antisemitismului și nazismului, Friedrich Nietzsche devenise un simbol iconic al lui Hitler, scrierile sale fiind așezate pe soclul filosofiei naziste. El a fost cel care a lansat teoria rasei superioare care va conduce lumea prin întoarcerea în vremurile când uriașii ancestrali conduceau lumea (vezi Geneza 6:4). Cu planurile validate, Hitler s-a pregătit să trezească națiunea teutonică germană din cenușa istoriei. În realitate, complicele partidului nazist a fost sora lui Nietzsche, care a modificat grosolan scrierile acestuia și a conceput noi scrisori care să se plieze cu filozofia noului partid. Tânărul sărac și frustrat Hitler ascultase de zeci de ori unele piese ale lui Wagner. Partiturile sale glorificau zeii, eroii și mitologia germană, luptele lor titanice, superioritatea lor, făcând mulțimea germană să se simtă ca o comunitate religioasă. Muzica lui Wagner transmitea: „Ein volk, ein Reich, ein Fuehrer” – „Un popor, o împărăție, un conducător”. La fel ca Hitler, Wagner gândea că evreii vor să ia banii oamenilor ca în cele din urmă să controleze lumea. Așadar, Wagner a compus muzica închinată unui Mesia al națiunii germane. Hitler s-a identificat din mitologia germană cu zeul păgân Odin, care era înzestrat cu puteri magice deosebite. Dintr-un om fără căpătâi, un laș și un frustrat, Hitler și-a construit falsa imagine a salvatorului. Când se afla în starea aceasta, muzica lui Wagner, pe care o asculta în Viena, îl transpunea într-o stare de extaz. Hitler era convins că providența prevala în fața realității și era cea care îi conducea toate deciziile. Numeroase decizii care vizau frontul nu s-au bazat pe știința militară, ci pe acest fenomen supranatural despre care el credea că este un semn profetic al chemării lui. Hitler era obsedat să intre în posesia Sfintei Sulițe. Sfânta Suliță ar fi aparținut unui centurion roman orb, Longinus, care ar fi înfipt-o între coastele Mântuitorului pentru a verifica dacă este mort. Din moment ce în secolul al IX-lea Charlemagne pretindea că sulița, care făcea parte din trezoreria regală a Sfântului Imperiu Roman, aparținea lui Longinus, dacă Hitler ar fi intrat în posesia ei, atunci putea susține că el este Alesul și putea institui înlocuirea creștinismului cu noua religie. Cu ajutorul ei, putea cuceri întreaga lume.

Propaganda era un instrument pivotal în realizarea planurilor sale mesianice. Hitler avea un profesor de speech și un fotograf personal, care știa cum să-l imortalizeze în scop propagandistic. Propaganda a fost cheia hipnotizării maselor, fără de care ideea de salvare națională ar fi fost nulă. Iată ce nota Joseph Goebbels în jurnalul său: „Îl iubesc pe Hitler… Accept acest om de foc ca pe liderul meu. Mă plec în fața superiorității sale și recunosc geniul său politic… o armonie minunată de gesturi, expresii faciale și cuvinte rostite. Un motivator înnăscut! Cu el putem cuceri lumea!” Hitler Îl înlocuia pe Mesia, care părăsise poporul german în timpul Primului Război Mondial. „Partidul este biserica mea. Consider că Îl slujesc pe Domnul dacă îmi eliberez poporul din lanțurile sclaviei”, declara același Goebbels. Presa și radioul au fost de o importanță vitală pentru propaganda nazistă. Naziștii au lansat un program guvernamental prin care ofereau populației aparate de radio gratis. Între 1933 și 1954 au fost lansate 1.100 filme documentare de propagandă. Într-unul dintre ele – „Steagul însângerat”, Hitler folosește sângele său, la fel ca Hristos, pentru a conduce națiunea germană pe genunchi, în rugăciune. Hitler mistificase învățăturile Bibliei în așa fel încât afirma că Hristos Și-a vărsat sângele doar pentru germani, nu pentru întreaga lume. Evreii, țiganii, minoritățile religioase și oponenții politici au fost înfierați și trebuiau eliminați. Cu sabia lui Damocles deasupra capului, în vara lui 1944, aproape de încheierea războiului, Goebbels implora cu disperare: „Trebuie să ne întoarcem privirea de la zeii falși și să-l preamărim pe Hitler… Nu știm ce va face având în vedere situația de pe front, dar noi credem în el.” Liderii naziști înfocați au crezut până în ultima clipă că Mesia Hitler va inaugura triumfal mileniul german pe întregul pământ. În schimb, liderul i-a dus la ruină în doar doisprezece ani.

Complexul Mesia în persoana a doi lideri religioşi

Vom prezenta pe scurt și două studii de caz ale unor lideri religioși care au suferit de acest sindrom: Jim Jones și David Koresh.
Jim Jones a fost un lider sectar american și un ucigaș în masă care a condus mișcarea Templul Popoarelor între 1955 și 1978. Inițial hirotonit ca pastor penticostal, cu timpul s-a disociat de creștinismul tradițional și a început să promoveze o formă de anticapitalism numită „socialism apostolic” și să pretindă că deține natură divină. Jones a început să-i controleze din ce în ce mai strict pe adepții săi din Templul Popoarelor, care ajunseseră, la apogeu, la un număr de 3.000 de membri.
Jim Jones şi a întemeiat o colonie în Guyana – Jonestown, unde aproape 1.000 de discipoli au fost convinşi să ingereze otravă. Cuvintele lor erau legea vieţii şi a morţii. Jones se autoproclamase „A doua venire” şi „ultimul umanitarist şi socialist al lumii”, în timp ce David Koresh, botezat adventist în 1979 şi exclus doi ani mai târziu din cauza vederilor sale fanatice, se autoproclamase „Mielul lui Dumnezeu”, „Noul Cir” şi „profetul zilelor de pe urmă”. Deşi iniţial se considerau canalele voii lui Dumnezeu, ulterior aceștia credeau că sunt Însuşi Dumnezeu. Se spune că David, care era atât de ruşinos pe cât de obraznic era Jones, memorase Noul Testament pe de rost până la vârsta de 12 ani. În istoria recentă este cunoscut „Asediul asupra davidienilor de la Waco/Texas”. Se întâmpla în 1993 ca agenții federali să ia cu asalt ferma sectei davidienilor timp de 51 de zile. Din nefericire, din cauza minării excesive a fermei la îndemnul lui Koresh, au murit 76 de persoane din ambele tabere, dintre care 21 de copii.

Scurtă concluzie

Studiul capitolului 53 din Isaia așază cu picioarele pe pământ pe oricine are tendințe mesianice. Și dacă vrea cineva să semene cu Mesia, să imite comportamentul Său față de dușmani în viața de zi cu zi.

Daniel Nițulescu, doctor în istorie, pastor în Conferința Muntenia

Simon Sebag Montefiore, Ierusalim. Biografia unui oraș (București: Trei, 2012), 386–387.
Ibid., 387–388.
Ibid., 249–250.
Ibid., 435.
Ibid., 466.
Ibid., 410.
https://adevarul.ro/stiri-locale/suceava/suceveanul-care-pretinde-ca-este-urmasul-lui-2167853.html, accesat astăzi, 19.09.2024.
Simon Sebag Montefiore, Op. cit., 411.
Ibid., 436.
Ibid., 450.
Ibid., 10.
Carol Mckinley Harris, The Nazi „Church”: Nazism as Ersatzreligion, University of Denver, Digital Commons, Electronic Thesis and Dissertations, 4.
Ibid., 7.
Ibid., 13.
Ibid., 16.
Ibid., 11.
Ibid., 28–29.
Ibid., 30.
Ibid., 14.
Ibid., 18.
Ibid., 24.
Ibid., 26.
Ibid., 32.
Ibid., 32.
Ibid., 33.
Ibid., 38.
Los Angeles Times, 23 aprilie 1993, https://www.latimes.com/archives/la xpm–1993-04–23- mn–26358-story.html, accesat astăzi, 17.11.2021.