Timp de citire: 10 minute

Botezul lui Constantin

În secolul al V-lea, în Actus Silvestri, atestat pentru prima dată în Decretum Gelasium (între 495 și 498), în partea a doua a acestei lucrări, intitulată Conversio Constantini, se spune că „papa Silvestru…, exilat în muntele Soracte pentru gloria lui Dumnezeu, l-a botezat pe Constantin şi l-a vindecat de lepră”. Informația a fost preluată de Martyrologium Hieronymianum, care arată că împăratul Constantin a fost botezat de papa Silvestru. Liber Pontificalis preia mai departe și, odată cu întocmirea decretului Donatio Constantini, aceasta a devenit versiunea oficială a bisericii, care este susținută până astăzi. Am avut ocazia să asist la slujbe de botez, așa cum am menționat deja, și am auzit preoți afirmând că împăratul a fost botezat de papa Silvestru. În fața bisericii din Lateran, pe obeliscul lui Tutankamon, așezat acolo în secolul al XVI-lea, sunt scrise următoarele cuvinte: Constantinus, per crucem victor, a s. Silvestro hic baptizatus crucis gloriam propagavit.

Botezul creștin al lui Constantin a fost considerat elementul fundamental în procesul de canonizare, după cum s-a întâmplat în bisericile din Răsărit, care l-au primit în rândul sfinților.

Eusebiu, care se bucura de favorurile curţii imperiale, a preferat să ascundă „adevărul incandescent, trecând totul sub tăcere”, fără să arate cine și cum a oficiat botezul împăratului, dar în Vita
Constantini
a lăsat clar să se înțeleagă că este vorba de episcopul din Nicomedia. Ieronim, în Chronicum, arată că într-adevăr Constantin a fost botezat de episcopul arian Eusebiu din Nicomedia – Constantinus extremo vitae suae tempore ab Eusebio Nicomedensi episcopo baptizatus, în orașul Nicomedia, unde împăratul își avea rezidența. Botezul arian (făcut doar în numele lui Hristos, fără invocarea Tatălui și a Spiritului Sfânt, după cum spune în Matei 28:19), este un botez eretic, întrucât cade sub interdicția Sinodului de la Niceea, deci nu are nicio valabilitate. A constituit un eveniment problematic pentru circumstanțele în care s-a realizat și a fost dat împăratului pe patul de moarte, de episcopul oraşului, care îi era rudă și care era și capul arienilor. Lovitura cea mai puternică dată tradiției milenare vine chiar din partea Liber Pontificalis, care arată ca episcopul Silvestru a murit pe 31 decembrie 335, în timp ce împăratul Constantin a murit doi ani mai târziu, pe 22 mai 337. Era imposibil ca acest papă, deja mort, să îl boteze pe Constantin.

Botezul și mai ales „convertirea” împăratului Constantin au rămas până în epoca noastră un subiect de frământare şi discuție. Marilena Amerisespune că botezul arian al lui Constantin era o moştenire dificil de gestionat, aşa că a fost povestită şi interpretată conform exigenţelor idealistice şi propagandistice ale diferitelor epoci. Burchkardt afirmă ca ambiţia şi dorinţa de putere ale împăratului erau atât de mari că nu putem vorbi nici de creştinism, nici de păgânism, era pur şi simplu nereligios”. Dacă adăugăm faptele sale necreştine, uciderea soţiilor şi a nepoţilor, idolatria şi spiritul lipsit de stăpânire, avem un tablou complet. În ciuda acestui fapt, biserica creştină din Răsărit nu s-a sfiit să îl facă sfânt. Biserica din Apus a mers chiar mai departe şi l-a folosit pe împărat la întărirea scaunului papal, după cum vom vedea în continuare. Din nefericire, această poveste s-a transformat într-o ruşinoasă pată pe obrazul creştinătăţii.

C. „Donația LUI Constantin”

Botezul lui Constantin a pregătit condițiile unuia dintre cele mai celebre falsuri ale istoriei: Donatio Constantini. Supranumită și Costitutum, apare pentru prima dată în formă completă pe la jumătatea secolului al IX-lea. Nu se cunoaşte exact data şi locul unde a fost scrisă. Unii istorici cred că ar fi fost întocmită în timpul lui papa Gregorio II, înainte de ascensiunea la tron a lui Liutprando (712). Potrivit lor, acest document ar fi stat la baza celebrei Donații din Sutri, prin care regele donează teritorii papalității. Alți istorici cred că a fost făcută mai târziu tocmai ca să păstreze favorurile făcute de împăratul Liutprando, dar s-au falsificat actele pentru a da autoritate milenară bisericii. Niccolò Cusano dă o dată aproximativă: „Pe vremea lui Stefan II (752 –757)… Probabil a fost scrisă la Roma pentru a susţine pretenţiile teritoriale ale Vaticanului faţă de greci şi longobarzi… A fost scrisă în aşa fel încât să susţină şi alte eventuale anexări teritoriale ale Vaticanului. În acest sens a fost folosită cu insistenţă pentru toată perioada Evului Mediu, în lupta dintre papi şi puterile seculare…”

Iată conținutul Donației:

În 313, un preot numit Silvestru a fost consacrat episcop al Romei. Împăratul Constantin a pornit o aprigă şi crâncenă persecuţie împotriva creştinilor. Chiar şi papa a fugit într-o peşteră din muntele Soratto. Pe când era ascuns, a aflat că împăratul a fost lovit de Dumnezeu cu lepră. Doctorii de la curte nu puteau să-l vindece şi nimic şi nimeni nu-i putea alina suferinţa. Împăratul a chemat pe cei mai vestiţi vrăjitori şi ghicitori în stele – pontifices Capitolii, iar aceştia l-au sfătuit să se scalde într-o cadă plină cu sânge de copii nou-născuţi. Constantin a refuzat să facă lucrul acesta şi, drept recompensă, i-a apărut în vis Petru şi Pavel, care i-au spus să meargă la Silvestru. Împăratul a crezut că este un doctor şi a trimis după el. Silvestru a acceptat să meargă la împărat. După o scurtă penitenţă, împăratul a fost botezat în palatul Lateran. Imediat după botez, rănile au dispărut. Împăratul a fost atât de fericit, încât a oprit persecuţia, iar creştinismul a devenit religie oficială.

Nu mult după aceea, împăratul Constantin a primit la Bitinia o scrisoare de la soţia sa, Elena, în care îi cerea să treacă la iudaism, „adevărata şi unica religie”. Împăratul i-a convocat pe papă şi pe rabin ca aceștia să-i demonstreze care este credinţa adevărată. După ce au discutat fără să ajungă la nicio concluzie, au decis să apeleze la „judecata lui Dumnezeu”. Împăratul a poruncit să fie adus un taur; rabinul s-a apropiat primul de taur şi a rostit la ureche un verset din Tora. Imediat, taurul a căzut mort la pământ. Apoi a fost rândul lui Silvestru. El s-a apropiat de urechea taurului şi a pronunţat numele lui Hristos. Taurul s-a ridicat imediat şi a luat-o la fugă. Dezamăgit şi confuz, împăratul a decis să părăsească Roma şi să se mute în Orient, unde a întemeiat oraşul Constantinopol. Înainte de a pleca, el a dat jurisdicția civilă a Occidentului în mâna papei Silvestru şi a recunoscut supremaţia episcopului din Roma faţă de Patriarhatul din Alexandria, Antiohia, Ierusalim şi Constantinopol. Papa a primit chiar şi titlul de Basileus – „cel care purta manta roşie, sceptrul şi calul” – adică avea puterea regală. Clerul era egal cu Senatul şi avea dreptul să poarte haine albe. Împăratul a dus personal actul de donaţie şi l-a pus pe mormântul Sf. Petru.

Papa Ștefan II (752–757), ameninţat de longobarzi, de frică să nu ajungă un simplu episcop, iar bogăţiile sale şi ale bisericii să cadă în mâinile străinilor, s-a aliat cu Pepin cel Scurt, cu care avea deja o amiciție mai veche. Ca să-și asigure poziția, s-a prezentat cu documentul la curtea regelui franc, cerând ajutor să pună stăpânire pe teritoriile care „îi aparţineau” și să apere Sancta Dei ecclesia republicæ Romanorum, în pericol de-a fi invadată de longobarzi. Întâlnirea a avut loc la Quierzy: „Scena a fost dramatică. Ştefan II s-a plecat în genunchi înaintea lui Pepin şi, cu lacrimi în ochi, i-a cerut „să apere cauza lui Petru şi a Republicii Romane”. După spusele cronicarului Moissac, papa a venit îmbrăcat în sac, cu capul acoperit de cenuşă şi s-a aruncat la picioarele lui Pepin, spunând că nu se ridică până când împăratul nu restituie posesiile romane”.

Întâlnirea a avut efectul dorit și s-a încheiat cu așa-numitul pact Promisio Carisiaca, cunoscut și ca Donația Carisiaca, sau Donația lui Pepin. A fost un act semnat în anul 754, prin care Pepin promitea să dea direct apostolului Petru și, prin Petru, urmașilor lui, o serie de teritorii între Roma și Ravena. Promitea și protecția francă împotriva oricui ar fi atentat la Scaunul papal.

Prezența longobarzilor a făcut ca Pepin să nu poată ajunge la Roma și să-și realizeze donația. Aceasta a fost făcută de către fiul sau, Carol cel Mare, care după ce a stabilit acordul cu longobarzii a reconfirmat donația. Biograful papei Adrian (772–795) notează teritoriile care urmau să fie date Diocezei din Roma, arătând că, în baza acordului dintre Ștefan II și Pepin cel Scurt, acestea erau Patrimonium Sancti Petri. Donația a fost sigilată pe 6 aprilie 774, la mormântul lui Petru. După citirea actului, împăratul a pus deasupra mormântului cheile Romei (claves portarum civitatum), arătând că din acel moment teritoriile aparțineau Scaunului Sf. Petru.

La numai trei sute de ani, în 1075, papa Gri­gore al VII-lea emite edictul Dictatus Papae, prin care afirmă că drepturile şi prerogativele papalităţii sunt deasupra oricărei puteri temporale. Totul avea la bază autoritatea imperială a lui Constantin și celebra sa Donație. De-a lungul secolelor, cine îndrăznea să pună sub semnul îndoielii „Donaţia lui Constantin” era considerat eretic și era trimis fără milă la rug.

Dante, în Divina comedie, spune: „O, Constantine, de cât rău ai fost în stare, nu convertirea ta, ci zestrea ce-a luat-o de la tine primul papă.” Împăratul Otone III, în celebra diplomă „Aurea Roma”, scrisă în ianuarie 1001, după ce vorbeşte despre Roma, „capitala lumii şi mama bisericilor” – Romam caput mundi profitemur, Romanam Ecclesiam matrem omnium ecclesiarum essa testamur), denunţă fără jenă, ambiţia de putere a papilor, spunând că „Donaţia lui Constantin” este un fals făcut de Curie.

Falsul a fost făcut public în 1433 de cardinalul şi filosoful german Niccolò Cusano. Şapte ani mai târziu, Lorenzo Valla (1440) întăreşte cele spuse de filosoful german. Actul de donaţie a dus la creşterea puterii şi îmbogăţirea bisericii pe baza unor mijloace infame. Astăzi, nimeni nu mai crede povestea lui Silvestru şi toţi istoricii şi teologii confirmă falsitatea ei. Până și în manualele de școală pentru clasele medii se dezvăluie acest lucru.


  1. Silvester, natione Romanus, ex patre Rufino, sedit ann. XXIII m. X d. XI. Fuit autem temporibus Constantini et Volusiani…Hic exilio fuit in monte Soracten et postmodum rediens cum gloria baptizavit Constantinum Augustum, quem curavit Dominus a lepra, cuius persecutionem primo fugiens exilio fuisse cognoscitu. Liber Pontificalis I, Silvester,
    p. 170, în Louis Duchesne, Liber Pontificalis I, cit., pp. CXXXVII-CXL.; şi în Giovanni Diacono, Vite dei vescovo di Napoli, în L. A. Muratori, Rerum Italicarum Scriptores I 2, Milano 1724, p. 293.
  2. H. Delehaye, Commentarius perpetuus in Martyrologium Hieronymianum ad rec. H. Quentin, în Acta SS. Novembris, II, pars posterior, Bruxelles 1931, pp. 16–7; H. Quentin, Les Martyrologes historiques du Moyen-âge, Parigi 1908, pp. 56, 451, 469, 471, 626; H. Delehaye et socii, Martyrologium Romanum ad formam editionis typicae, scholiis historicis instructum, în Propylaeum ad Acta SS. Decembris, Bruxelles 1940, p. 610; BHL II, pp. 1119–20, nn. 7725–43.
  3. Liber Ponntificalis, Ediţie critică de Louis Duchesne, Paris, 1886.
  4. „Pe Constantin, prin victoria crucii, Silvestru l-a botezat pentru gloria crucii” – traducere.
  5. Marilena Amerise, Il battesimo di Costantino il Grande, Storia di una scomoda eredita, Ed. Franz Steiner Verlag, 1995, p. 8.
  6. Declaraţia aparţine lui Ieronim, Chron., a. 337, în Marilena Amerise, Il battesimo di Costantino il Grande, Storia di una scomoda eredita, Ed. Franz Steiner Verlag, 1995, pp. 39, 47. Diverse studii confirmă botezul arian al lui Constantin. De exemplu: în Real-Encyclopädie, de Pauly-Wissowa, se spune că „Constantin a murit în ultima zi de Paște, după ce a primit botezul de la episcopul Eusebiu din Nicomedia”, citând drept sursă pe Eusebiu, Vita Costantini IV, 61–64, R.E. IV, 1, Stuttgart, 1900, col. 1023; Aceeași afirmație și în Hertlings, în Enciclopedia Cattolica, Città del Vaticano, 1950, tom. IV, p 718; Palanques în Dictionaire d Histoire er de Georgraphie ecclesiastiques, Paris 1956, tom XIII, p. 606; Hall, în Theologische Realenzyyklopädi, Berlin/New York 1990, XIX, pp. 489–500, vezi și E.Y. Yarnold, The Baptism of Constantine, în Studia Patristica, 26 (1993), pp. 95–101; Oxford Dictionary of Byzantium, Oxford 1991, tom I, p. 499.
  7. Liber Ponntificalis, Ediţie critică de Louis Duchesne, Paris, 1886.
  8. Marilena Amerise, Il battesimo di Costantino il Grande, Storia di una scomoda eredita, Ed. Franz Steiner Verlag, 1995, p. 9.
  9. Burchkardt, 1957, 363, în Marilena Amerise, Il battesimo di Costantino il Grande, Storia di una scomoda eredita, Ed. Franz Steiner Verlag, 1995, p. 14.
  10. K. Bihlmeyer – H. Tuechle, Storia della Chiesa, o. c., II, 58-59. L. Valla , De falso credita et mentita Constantini donatione declamatio , 1440; ed. Schwahn, 1928.
  11. Pro salute innocentium mori quam per interitum eorum vitam recuperare crudelem.
  12. Gaudenzi, Il Costituto di Costantino, în „Bollettino dell’Istituto Storico Italiano” 39 (1919), pp. 87–112, e da R. Cessi, Il Costituto di Costantino, în „Atti del R. Istituto Veneto di Scienze, Lettere ed Arti”, 68 (1928–29 II), pp. 972–1007; Il Costituto di Costantino, fonti ed età di composizione , în „Annali della R. Università di Trieste”, I (1929); Le couronnement imperial de l’an 800 et la Donatio Constantini, în „Bullet. de Littérature Ecclesiastique” 1958, pp. 193–211. Fliche e Martin , Storia della Chiesa, Torino 1948, vol. VI, pp. 374–378. Il Costituto di Costantino, în „Rivista Storica Italiana”, 48 (1931), pp. 155–176; G.P. Kirsch, La Donatio di Costantino, în „La Scuola Cattolica” 1913, II, pp. 198–213. H. Ullmann, The Growth of Papal Government in the Middle Age, London 1955, pp. 74–78.
  13. Girolamo Arnaldi, Le origini dello Stato della Chiesa, Torino 1987, p. 126.
  14. F. Marcora, Storia dei Papi, vol. I, Milano s.d., p. 39. L. Duchesne, I primi tempi dello Stato Pontificio, tradusă de Salvatorelli, Torino 1947; L. Pareti, Storia di Roma, vol. VI, Torino, UTET, 1962.
    1. Cortonesi, Il Medioevo: profilo di un millennio, Roma 2008, pp. 70–73.
  15. Girolamo Arnaldi, Le origini dello Stato della Chiesa, Torino, UTET Libreria, 1987, pp. 119–120.
  16. Ibidem, p. 120.
  17. Ibidem, p. 139.
  18. Dictatus Papae: „1. Biserica Romană a fost întemeiată de Hristos; 2. Numai pontiful roman are dreptul să fie numit episcop universal; 3. Doar el poate să demită pe episcopi; 4. În Concilii conduce doar delegatul său şi poate pronunţa sentinţe împotriva oricui; 5. Doar papa poate demite pe cei absenţi; 6. Nu este permis să existe raporturi cu cei excomunicați, nici măcar să locuiască în casa lor; 7. Numai papa poate emite noi legi, stabilire dioceze, abaţii etc.; 8. Doar papa poate folosi semne imperiale; 9. Papa este unicul căruia principii trebuie să îi sărute picioarele; 10. Doar numele său trebuie pronunţat în toate bisericile; 11. Numele său e unic în lume; 12. Doar el poate demite pe împăraţi; 13. În caz de nevoie, poate transfera episcopi; 14. Poate ordina un responsabil pentru fiecare biserică; 16. Cine este ordinat de el poate sluji şi în altă biserică…; 17. Niciun sinod nu poate fi numit general fără ordinul său; 18. Sentinţa sa nu poate să fie anulată de nimeni, dar el poate anula toate celelalte sentinţe; 19. El nu poate fi judecat de nimeni; 20. Nimeni nu poate condamna o decizie a Scaunului pontifical; 21. Cauzele mari ale biserici trebuie trimise la tribunal; 22. Biserica Romană nu a greşit niciodată şi, cum arată Sfintele Scripturi, nu va putea greşi; 23. Pontiful roman, dacă e ordinat canonic, devine fără dubii sfânt prin meritele lui Petru, după mărturia lui S. Ennodio, episcop de Pavia, în de acord cu numeroși părinţi, după cum se vede din decretul fericitului papă Simah; 24. Cu autorizația lui, supuşii săi au dreptul să facă acuzații; 25. El poate demite pe episcopi chiar şi fără Conciliu; 26. Cine nu este de acord cu Biserica Romană nu poate fi considerat catolic; 27. Papa poate dezlega pe supuşi de jurământul făcut faţă de suverani.” H.X. Arquilliere , La signification Théologique du pontificat de Gregoire VII , în Revue de l’Université d’Ottawa, 1950, pp. 140–161; S. Gregoire VII , Paris 1934; C. Marcora, Storia dei Papi, vol. II, Milano, 1962, pp. 286–322; P.E. Santangelo, Gregorio VII e il suo secolo, Milano, 1945; E.M. Peltz, Das Originalregister Gregorius VII, Vienna, 1911, pp. 265–286.
  19. Gregorovius, La Storia della città di Roma nel Medioevo, Roma, 1900, vol. I, p. 546, Storia della Chiesa dalle origini ai nostri giorni, in XXIV vol. I, vol. VIII, Augustin Fliche, La riforma gregoriana e la riconquista cristiana (1057-1123), pp. 112, 113, S.A.I.E., Torino 1972.
  20. Ahi, Costantin di quanto mal fu matre, non la tua conversion, ma quella dote, che da te prese il primo ricco patre. Dante Aligheri, Divina comedie, Infernul, XIX, vv. 115–116.
  21. Storia dei Papi e del papato, cap. XX pp. 538–539. Omodeo, Saggi sul Cristianesimo antico, Edizioni Scientifiche Italiane, Napoli 1958, pp. 469, 470.
  22. Declaraţie prezentată la Conciliul din Basilea, 1433, în De concordantia catholica.

Dr. Benone Corneliu Lupu este pastor în Italia.