Tipărire

În sala tronului

Scris de Laurențiu Moț.

Promisiunea oferită învingătorilor din Lao­diceea încheie secţiunea celor şapte biserici şi deschide un alt capitol: „Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de dom­nie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apoca­lip­sa 3:21). Aşezat în ordine cronologică, acest verset cuprinde următoarele etape: (1) Isus a biruit, (2) Tatăl a împărţit tronul cu Isus, (3) creştinul va birui şi (4) Isus va împărţi tronul cu creştinul. Acesta este, de fapt, un rezumat al secţiunii celor şapte peceţi (Apocalipsa 4:1 – 8:1). Articolul de faţă se ocupă de Apocalipsa 4 şi 5, care este o descriere a punctelor (1) şi (2), cu accent pe cel de-al doilea. În cele două capitole există o concentraţie aparte a folosirii termenului „tron” (de 12 ori), care nu a scăpat cercetătorilor. Este cel mai important element al viziunii şi tot ce se întâmplă se ra­por­tează la scaunul de domnie.


Regele şi garda de onoare

Identificarea directă a Celui ce stătea pe sca­unul de domnie este evitată. Ultimele cuvinte din Apocalipsa 4:2 în limba română sunt „şi pe scaunul acesta de domnie stătea Cineva”, ultimul cuvânt fiind adăugat în traducerile moderne1. Regele este descris în termeni generali, punân­du-se accentul pe strălucire şi culori (iaspis, sar­diu, smarald, curcubeu). Ni se spune cine este cu exactitate abia când ceilalţi actori din scenă I Se adresează prin laude: este Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor (4:8,11). Se înţelege deci de un­de descrierea vagă: pentru Fiinţa supremă nu prea ai elemente de comparaţie în lumea noas­tră, aşa cum Ioan găseşte pentru garda de onoa­re. Şi-apoi, Dumnezeul Apocalipsei nu are repre­zentare umană ca Zeus, Apollo sau Artemis din Asia Proconsulară. În faţa scaunului de domnie este Duhul Sfânt,

înfăţişat sub forma unuis sfeşnic cu şapte braţe (Apocalipsa 4:5). În imediata vecinătate a tronu-lui se găsesc patru făpturi vii (Apocalipsa 4:6-8), a căror descriere are mai multe puncte comune cu heruvimii lui Ezechiel (cap. 1) şi câteva ase­mănări cu serafimii lui Isaia (cap. 6). Este clar că sunt fiinţe angelice. Cititorul nu ar trebui să concluzioneze că aceste fiinţe cereşti sunt leu, viţel, om, vultur, căci textul foloseşte o serie de comparaţii („ca un ...”). Importanţa acestor descrieri devine evidentă abia în Apocalipsa 6:1-8, când fiecare dintre cele patru făpturi vii coordonează chemarea unuia din cei patru că­lăreţi. Misiunea celor patru călăreţi se reflectă în aceste descrieri (despre acestea în articolul următor).

Tot în jurul tronului, dar cumva mai departe, se găsesc 24 de bătrâni care stau pe tot atâtea scaune de domnie (4:4). Cine sunt aceştia, este mai greu de răspuns. Există două opinii cu la fel de mulţi susţinători. Prima este aceea că sunt fiinţe umane2, pe când, conform celei de-a doua, bătrânii sunt de fapt îngeri de un rang superior3. Există argumente şi contraargumente şi de-o parte, şi de cealaltă. În aprecierea mea, balanţa înclină totuşi în favoarea identificării celor 24 de bătrâni cu fiinţe umane răscumpărate. Iată trei argumente: (1) cei 24 de bătrâni sunt îmbrăcaţi în veşminte albe, iar, în Apocalipsa, albul este îmbrăcămintea sfinţilor răscumpăraţi (3:4,5,18; 6:11; 7:9,13; 19:14); (2) coroanele pe care le po­sedă sunt un simbol al biruinţei, asociat în Apocalipsa cu sfinţii (2:10; 3:11; cf. 6:2; 14:14), (3) iar poziţia lor – pe scaune de domnie – de­notă dreptul de a conduce (3:21; 5:10; 20:4,6; 22:5; 2 Timotei 2:12), privilegiu dat oamenilor, nu îngerilor. Funcţia principală a celor 4 făpturi vii şi a celor 24 de bătrâni este închinarea şi adorarea Creatorului, la fel ca preoţii de odinioară (5:8; cf. 1 Cronici 23:4-6; 24:7-18).


Criză şi rezoluţie în sala tronului

Ioan care, în spirit, se află prezent în sediul central al universului (4:1) este iniţiatorul unui act inedit pentru sentimentele pozitive ex­pri­mate acolo în adorare şi cântec. Apocalipsa 5:1-4 ne spune că Ioan a văzut în mâna dreaptă a Creatorului un sul pecetluit de şapte ori, pe care nu s-a găsit nimeni în cer, ce să mai zicem de pământ, care să fie vrednic să-l deschidă. Drept urmare, Ioan spune: „Am plâns mult.Totuşi, pe cât este de mare tensiunea acestui moment, pe atât este de glorioasă introducerea Celui care este vrednic – Leul/Mielul din seminţia lui Iuda, nimeni altul decât Domnul Isus Hristos (5:6). Preluarea sulului pecetluit de către Isus nu doar că opreşte lacrimile lui Ioan, dar dă şi naştere unei explozii de laude care cuprinde în final întregul univers (5:9-14).

Potrivit unei declaraţii unice a lui Ellen White, acest sul reprezintă un document com­plet, o bibliotecă a istoriei umane, cu bune şi rele, şi a intervenţiilor divine de-a lungul aces­tei istorii4. Preluarea acelui sul de către Isus sim­bolizează încoronarea Sa ca rege (3:21; cf. 2 Împăraţi 11:12; 2 Cronici 23:11).

Pe de altă parte, tema răscumpărării, atât de clar prezentă în Apo­calipsa 5 (v. 9-10), arată că atunci când Hristos, Mielul înjunghiat, pri­meşte cartea, înseamnă că primeşte dreptul de răscumpărare. Toate aceste elemente duc îm­preună la o concluzie necesară: fără Hristos, istoria umanităţii este o carte în­chisă, care nu poate fi nici citită, nici înţeleasă. Biserica este datoare să înţeleagă că datoria ei în lume este să ridice cât mai sus acest tablou. Luând sulul istoriei în mâna Sa, Mântuitorul omenirii Îşi asumă fiecare pagină, fiind gata să răspundă întrebărilor, frământărilor şi dilemelor cre­din­cioşilor, abia atunci fiind ştearsă orice lacrimă din ochii lor (Apocalipsa 7:17). Timpul până când sulul atotcuprinzător va fi deschis, la în­cheierea tuturor lucrurilor, este un timp al cre­dinţei în Cel care ţine toate în mâna Sa; (şi) aici este răbdarea sfinţilor!

De la simbol la realitate este întotdeauna o distanţă. Să sperăm că biserica lui Dumnezeu este în mâna Domnului Hristos nu doar în sens simbolic (în sulul pecetluit), ci în realitate. Cum altfel şi-ar putea îndeplini menirea ei în istorie? Alecsandri îşi imagina cum la judecată neamul latin va fi întrebat de Dumnezeu ce a făcut pe-acest pământ. Depinde numai de noi dacă răspunsul ilustrului poet se va putea aplica bisericii: „O! Doamne, în lume cât am stat... Pe Tine Te-am reprezentat.

 

 

1 Textul grecesc este şi mai obscur: lit. „şi pe tron stând”.

2 Simon J. Kistemaker and William Hendriksen, Expo­sition of the Book of Revelation, New Testament Com­mentary (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 2001), 20:186.

3 Grant R. Osborne, Revelation, Baker Exegetical Com­mentary on the New Testament (Grand Rapids, Mich.: Baker Academic, 2002), 230.

4 „Acolo, în mâna Sa deschisă, stă cartea, desfăşurarea istoriei providenţelor lui Dumnezeu, istoria profetică a naţiunilor şi a bisericii. Acolo erau conţinute declaraţiile divine, autoritatea Sa, poruncile Sale, legile Sale, întregul sfat simbolic al Celui Veşnic şi istoria tuturor puterilor conducătoare ale naţiunilor. În limbaj simbolic, în acel sul era consemnată influenţa fiecărei naţiuni, limbi şi popor de la începutul istoriei pământului şi până la sfârşitul ei.” (Ellen White, 9 MR 7.2).


Laurenţiu Moţ este profesor de Noul Testament la Institutul Teologic Adventist.

 

Joomla SEF URLs by Artio