Tipărire

Apocalipsa pentru biserică

Scris de Laurențiu Moț.

De Laurențiu Moț


Cartea Apocalipsa a fost scrisă pentru biserică (1:4; 22:16). Este adevărat că o putem folosi şi în predicarea evanghelistică, dar, atunci când ne-o imaginăm citită (vezi 1:3), trebuie să ne amintim de Domnul Isus Hristos, care vorbea mai întâi ucenicilor care erau în jurul Lui şi doar în al doilea rând maselor. Acesta este primul dintr-o serie de articole menite să descopere în Apocalipsa acel mesaj care priveşte mai întâi biserica lui Dumnezeu.


Radiografie românească

La români, Apocalipsa n-a fost niciodată iubită, ci doar temută şi, mai recent, ignorată. Aceasta deoarece în lexicul nostru s-a pus sem­nul egal între cartea cu acest nume şi sfâr­şitul lumii. Dicţionarele folosesc cuvinte ca: „în­spăi­mântător”, „judecata de apoi” şi „sfârşitul lumii” ca să definească apocalipsul/apocalipsa. Şi, drept vorbind, de ce să-ţi consumi liniştea su­fletului cu imagini catastrofice şi cu veşti despre un viitor sinistru? Nu ajung grijile şi nesiguranţa de azi? Aşa că i-au întors spatele.

Reticenţa şi lipsa de preocupare se vede şi în numărul impresionant de mic al comentariilor la Apocalipsa care se găsesc pe piaţă, majoritatea dintre ele (sau chiar toate) fiind traduceri din alte limbi. Aşadar, mai nimic născut în patrie. Ca să nu mai vorbim de tradiţia răsăriteană ve­che cât biserica, conform căreia lecţionarul Bi­sericii Ortodoxe, care cuprinde citirea zilnică a Bibliei în slujbă, nu conţine niciun verset din Apocalipsa.

În Biserica Adventistă din ţară, cartea Apo­calipsa s-a bucurat întotdeauna de respect. Pu­tem afirma că Apocalipsa a ocupat şi ocupă un loc important în predici, la orele de rugăciune, în grupele de studiu şi în articole. După ’89, am folosit-o preponderent în evanghelizare; acum o folosim ceva mai rar.

Încotro ne îndreptăm? Observăm că românul nu beneficiază de fundalul necesar ca să perceapă mesajul lui Ioan la deplina lui valoare. Adventistul român, pe de altă parte, simte că Apocalipsa este cartea lui şi ar dori să o prezinte şi altora. Deşi nu întotdeauna, am simţit, în trecut, că ultima carte a Noului Testament nu era „descoperirea lui Isus Hristos”, ci doar un soi de pretext, adică textul de dinaintea adevăra­tului text pe care voiam să-l vestim – învăţătura doctrinară.

Astăzi este timpul să citim cartea Apocalipsa în cercul restrâns al ucenicilor de la picioarele lui Isus. Apocalipsa este întâi „descoperirea lui Isus Hristos” şi în primul rând pentru biserică. Nu am nicio îndoială că, dacă o citim aşa, vom fi binecuvântaţi (1:3). În plus, vom şti şi ce să ducem mai departe omului de rând care, în timp ce noi dezbatem identitatea peceţilor şi a trâmbiţelor, nu are nici măcar noţiunile elementare.


Nu doar viitorul

Apocalipsa conţine „lucrurile care au să se întâmple în curând” (1:1). Dar asta nu înseamnă că trecutul şi prezentul nu sunt importante. Salutările de „har şi pace” (1:4) vin din partea Tatălui, a Duhului Sfânt şi a lui Isus Hristos. Contrar altor menţionări trinitariene din Noul Testament, aici Fiul este trecut în mod intenţionat ultimul, deoarece relaţia destinatarilor – adică a bisericii – cu Dumnezeu este direct dependentă de El. Astfel, mai înainte de a se concentra pe viitor, fiind în posesia „secretelor sfâr­şitului”, biserica să nu uite că este un grup de păcătoşi pe care Isus îi iubeşte, pe care i-a spălat de păcatele lor cu sângele Său şi din care a făcut o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu (1:5,6). Cunoştinţa despre „lucrurile care au să se în­tâmple în curând” nu este de niciun folos dacă biserica uită răscumpărarea ei la Golgota şi che­marea de a transmite harul lui Dumnezeu pentru lume.


Orice ochi Îl va vedea

Apocalipsa 1:7 descrie destinaţia acestei lumi: „Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui.” Ce urmează în cartea Apocalipsa este doar relatarea în diferite moduri a felului cum se va ajunge la acel mare final.

Acest verset este interesant din perspectiva cuvântului „străpuns”. Acest termen nu se mai găseşte decât în Ioan 19:37, unde se face aluzie la versetul din Zaharia 12:10: „Atunci voi tur­na peste casa lui David şi peste locuitorii Ieru­salimului un duh de îndurare şi de rugăciune şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns.” Cuvântul „străpuns” din Zaharia 12:10 nu este acelaşi cu cel din Apocalipsa 1:7. Se găseşte o singură dată în tot Vechiul Testament grecesc (Septuaginta) şi înseamnă „a trata cu ignoranţă”.

Aşadar, la final de istorie, sunt două grupuri: „casa lui David şi locuitorii Ierusalimului” (bi­serica) şi „toate seminţiile pământului” (lumea). Mai este un al treilea grup: „cei ce L-au străpuns”, care, la origini, era compus şi din biserică, şi din lume, căci şi unii, şi alţii L-au tratat cu ignoranţă. Diferenţa este că biserica a plâns înainte de Ziua Domnului, pe când lumea o va face „la” Ziua Domnului.


Şi ce dacă biserica este „de aur”?

Întâlnirea dintre Ioan şi Domnul Isus Hris­tos ne aduce din planul viitorului, când El va veni pe nori, în prezent, când Isus Se des­coperă în mijlocul a şapte sfeşnice de aur, simbolul ple­nitudiii bisericii (1:12,13,20). Deşi ne-ar plăcea să ne măgulim că noi nu suntem ca vameşii din afara cercului nostru strâmt, ci suntem „aur”, realitatea este că aurul sfeş­nicelor nu era impor­tant în sine. Materialul era important pentru a amplifica lumina din capul lampadare­lor, mai ales că în templu nu era altă lu­mină. Dar lumina nu vine de la sfeşnic. Din Apocalipsa 4:5 aflăm că Duhul Sfânt este înfăţişat drept şapte „lămpi de foc”, adică exact flăcările care sunt în capul sfeşnicului şi-l fac să fie sfeşnic. Poate aşa înţeleg şi curioşii de ce, în Apocalipsa, Duhul Sfânt „este” şapte Duhuri (1:4), deoarece El este lumina celor şapte biserici. Aurul nostru este lipsit de valoare fără lumina care este Duhul Sfânt.

Apocalipsa cheamă biserica lui Dumnezeu de azi să nu se mândrească cu ce este, ci mai degrabă cu ce are – pe Isus în mijlocul ei. Căci ce poate să fie mai scump dacă nu prezenţa lui Dumnezeu cu noi. Prin poziţionarea Sa în mijlocul turmei, Isus arată că lucrarea Sa pentru mireasa Lui, biserica, nu s-a încheiat. Desigur, darul de nuntă a fost oferit la Golgota, dar, dacă nu este El să reaprindă luminile stinse dintr-un motiv al păcatului sau altul, cine altcineva ar putea să o facă?

„Trebuie să ne reamintim că biserica, aşa slabă şi cu defecte, este singurul obiect de pe pământ căruia Hristos îi acordă atenţia şi grija Sa supremă. El veghează constant şi cu interes asupra ei, întărind-o prin Duhul Sfânt.” (Ellen G. White, Manuscript 155, 22 noiembrie 1902)

Apocalipsa ne arată cum Îşi va ajuta Isus bise­rica să treacă biruitoare prin istorie, în ciuda păcatu­lui din interior şi a tuturor fiarelor, ba­laurilor şi coarnelor din exterior. Isus va învinge, iar bi­serica va învinge cu El.

Un paznic bătrân citea într-o zi cartea Apo­calipsa. Un student la teologie îl întreabă cu neîncredere dacă înţelege ceva din carte şi, până la urmă, ce înseamnă Apocalipsa. Răspunsul bătrânului portar a fost: „Înseamnă că Isus va învinge.” Vernon Grounds, preşedinte emerit al Seminarului Denver, încheia această po­veste, care i s-a întâmplat unui prieten de-al său, cu gândul că acesta este cel mai bun comentariu al cărţii Apocalipsa pe care l-a auzit vreodată. În nu­merele următoare vom urmări îndeaproape interacţiunea dintre Hristos şi biserica Sa în drumul spre biruinţa finală, prin prisma dife­ritelor secţiuni ale cărţii Apocalipsa.


Laurenţiu Moţ este profesor de Noul Testament la Institutul Teologic Adventist.

Joomla SEF URLs by Artio