Tipărire

Poarta uitată a omenirii și a Templului

Scris de Daniel Nițulescu.

Imn deschidere: 571 ''Ce pace și ce bucurie''

Imn închidere: 273 ''Mergem înainte''

 

De Daniel Nițulescu

 

 

I. INTRODUCERE 

     ‘‘Kerkaporta – poarta uitată a omenirii.’’ În 22 mai 1453, luna, simbol al Constantinopolului, s-a întunecat în eclipsă, confirmând o profeţie despre sfârşitul oraşului. Patru zile mai târziu, întreg oraşul a fost acoperit de o ceaţă deasă, o condiţie nemaiauzită în acele părţi în luna mai. După ce s-a ridicat ceaţa, în seara aceea “flăcări au învăluit domul bisericii Hagia Sophia, iar lumini puteau fi văzute şi de pe ziduri, strălucind în depărtare, în spatele taberei turceşti (înspre vest)”. Unii au interpretat asta ca fiind Duhul Sfânt părăsind catedrala. Aceste fenomene au fost însă efectele locale ale catastroficei erupţii vulcanice de la Kuwae, din Oceanul Pacific. “Focul” văzut a fost o iluzie optică datorată reflecţiei unui apus de soare, roşu intens de norii din cenuşă vulcanică, aflaţi sus în atmosferă…

    Al doilea val, format în majoritate din anatolieni, s-a concentrat asupra unei secţiuni de ziduri din nord-vestul oraşului, care era parţial prăbuşită în urma loviturilor de tun. Unii istorici sugerează că poarta din acea secţiune a rămas neblocată, iar otomanii au descoperit repede această eroare (nu s-a pus problema mituirii de către turci; poarta a fost pur şi simplu uitată, probabil datorită ruinelor cauzate în urma atacurilor de tun, care au blocat sau acoperit parţial poarta). Otomanii au dat năvală în cetate. Aceasta a fost o oră astrală a omenirii cauzată de o poartă uitată.

 

 II. PASAJ PRINCIPAL

      Ezechiel 44:1-3  ‘‘M-a dus înapoi pe la poarta de afară a sfântului Locaș, dinspre răsărit. Dar era închisă. Și Domnul mi-a zis: Poarta aceasta va sta închisă, nu se va deschide, și nimeni nu va trece prin ea; căci Domnul, Dumnezeul lui Israel, a intrat pe ea. De aceea va rămâne închisă! În ce privește pe voievod, voievodul va putea să șadă sub ea, ca să mănânce pâinea de jertfă înaintea Domnului. El va intra pe drumul care dă în tinda porții și va ieși pe același drum’’

1. Contextul apropiat. Mâna Domnului îl transportă pe profetul Ezechiel (ebr. Dumnezeu susține) în mai multe ocazii succesive dintr-o vale plină de oase uscate (Ez.37) la poarta dinspre răsărit a Templului. În Ezechiel 43:1, slava Domnului vine dinspre răsărit. În Ezechiel 44:1 profetul se află în fața aceleiași porți, de data aceasta fiind închisă. În Ezechiel 46:1 poarta dinspre răsărit urma să fie închisă șase zile. Iar, În Ezechiel 47:1 un râu curge de sub pragul Casei, dinspre răsărit. Pare un joc al ușilor care se deschid și se închid. Ferecarea lor este determinată de apostazierea poporului. Deschiderea ușilor și revărsarea slavei Domnului asupra Templului este echivalentă cu deschiderea inimii poporului către Dumnezeu. În acest tablou al ușilor culisante zărim aceeași ușă în Ezechiel 44:1-2. O poartă, o poruncă întreită de a rămâne închisă și o explicație cel puțin bizară la prima impresie.

 2. Contextul îndepărtat. Din Scriptură aflăm că pe unde trece Domnul căile sunt netezite, munții devin văi, ușile ni se deschid. Isus Însuși este Ușa (Ioan 10:9). Îndemnul Evangheliei este de a intra pe această Ușă pentru a găsi pășune și viață din belșug. Făgăduințele apocaliptice ne vorbesc despre ușile pe care Providența le deschide în favoarea noastră: ‘‘Ți-am pus înainte o ușă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide …’’ (solia către Filadelfia, Apoc.3:8). Mai mult decât atât, în Apocalipsa 4:1 o ușă se deschide chiar în Cer! Putem spune din toată inima: ‘‘Îți mulțumesc, Doamne, că mi-ai deschis ușa harului și a purtării Tale de grijă și că trăiești pururea pentru noi’’. În Cartea Faptele Apostolilor sau Faptele Duhului așa cum corect ar trebui numită, ușile Cuvântului se deschid largi și mari pentru neamuri (Fapte 14:27; 1 Cor.16:9; 2 Cor.2:13, Col.3:4). Este la fel de adevărat că la ușa mândrei catedrale a Laodiceei seculare Isus stă la ușă și bate, așteptând să I se deschidă (Apoc.3:20). Doar în Geneza, ca epilog al lumii antediluviene, Domnul închide ireversibil ușa după ce Noe intră în corabie (Gen.7:16).

3. Aplicație omiletică. Poarta Casei Domnului era hotărât să rămână închisă, pentru că Domnul trecuse pe acolo. Totuși,  deși ‘‘nimeni nu va trece pe ea’’, există o excepție! Regele! La această teofanie și manifestare a slavei Domnului, care umplea Templul, nu are voie nimeni. Cu o singură excepție. Împăratul. ‘‘Hmmm!, veți zice. Înseamnă că proletarul de mine nu poate viziona o astfel de scenă. Împărat nu sunt, sânge albastru nu-mi curge prin vene, deci, interzis!’’

Voievodul din Ezechiel 44 nu este Meisa, deoarece  trebuia să aducă o jertfă pentru sine. Voievodul este un păcătos, dar nu unul de rând! ‘‘Poftim? Dar, ce fel de păcătos? Există păcătoși privilegiați? Discriminare între nelegiuiți?!’’ Suntem chemați să mergem înainte! Se întâmplă că uneori derapăm de pe Calea Adevărului și Vieții.

În acest timp profetic târziu care prognozează revenirea Regelui pe nori, acum când are loc cea mai mare ploaie de stele din istoria planetei îmbătrânite ‘‘Multe stele, pe care le-am admirat pentru strălucirea lor, se vor pierde în întuneric.’’ (Ellen White, Profeți și Regi, ediția engleză, 188) este nevoie de sângele regal al credinței noastre. Voievozii Domnului nu pot merge decât într-un singur sens. Sau așa cum scria poetul Alecsandri: 

Prin foc, prin spangi, prin glonți, prin fum,

Prin mii de baionete,

Urcăm, luptăm... iată-ne-acum

Sus, sus, la parapete.

 Porțile mântuirii și ale cerului se deschid doar pentru prinți și prințese. Pentru cei care au mentalitate regală și sânge nobil. În această vreme de restriște, un rege nu se poate comporta oricum pe frontul marei lupte dintre bine și rău:

a. În primul rând, voievodul de pe frontul lui Ezechiel este un păcătos muritor care are nevoie de jertfă răscumpărătoare: ‘‘…ca să mănânce pâine de jertfă înaintea Domnului’’ (Ez.44:3). Preoții și împărații Domnului erau îmbrăcați în haine curate de in (Ez.44:17). Lâna era interzisă. De ce? Te face să transpiri la fel ca păcatul. Curând vom sta  la marea de cristal înaintea Domnului îmbrăcați în haine albe de in.

b. Un păcătos salvat, nu un Superman. El câteodată alunecă, iar sufletul i se întristează în fața ploii de stele.

c. Mai mult, regele își asumă greșelile (voievodul trebuia să mănânce pâinea de jertfă), și nu oricum. Cum ar trebui să mâncăm și să împărțim Pâinea Vieții lumii care piere din lipsă de Hrană? Din cutumele regale cunoaștem că regii au un orar foarte strict al meselor și mănâncă foarte îngrijit. Nu-mi imaginez un împărat mâncând ca un necioplit la masă. Felul în care noi trăim viața lui Isus, dovedește adevărată moartea și învierea Sa în fața norului mare de martori care ne înconjoară.   

d. Regele, chiar dacă pierde, se ridică și merge tot înainte. Privește spre cer și continuă. Este un exemplu pentru armata Sa. Moare și trăiește pentru și cu ei. Charles de Gaulle rostea într-un discurs memorabil susținut la BBC francezilor din țară: ‘‘Am pierdut o luptă, dar nu războiul’’.

e. Voievodul are voie să se întoarcă și să se uite înapoi (nu ca soția lui Lot) pentru un singur motiv: să își recupereze răniții. Dar se întoarce pe același drum. Continuă pe același drum al chemării la mântuire. Cu cei dragi în brațe, mai departe. În 1917 regina Maria a României a fost supranumită ‘‘mama răniților” sau ‘‘regina soldat’’. Îmbrăcată în uniformă de infirmieră, inspecta pe front sau în spatele frontului spitalele de campanie şi oferea alinare soldaţilor răniţi. Cel mai impresionant gest pe care regina Maria îl făcea, era acela de a oferi flori soldaţilor aflaţi pe patul de suferinţă.

f. Regele chiar dacă rămâne singur, merge tot înainte. Cade ultimul la datorie. ''Nevoia cea mai mare pe care o are lumea este aceea de bărbați - bărbați care să nu se lase cumpărați sau vânduți, bărbați care să fie cinstiți și credincioși în adâncul sufletului lor, bărbați care să nu se teamă să spună păcatului pe nume, bărbați a căror conștiință este la fel de bine orientată către datorie, precum este acul busolei către pol, bărbați care vor lua poziție neclintită pentru adevăr, chiar dacă s-ar prăbuși cerurile.'' (Ellen White, Educație, Viețile unor mari bărbați, 58).

g. Poate că întrebarea ucenicilor de odinioară: ‘‘Ce răsplată vom primi noi care am lăsat totul și Te-am urmat?’’ găsește din nou ecou și în inimle noastre. Regii vor primi ca moștenire pe Regele lor: ‘‘Iată moștenirea pe care o vor avea: Eu voi fi moștenirea lor. Să nu le dați nicio moșie în Israel: Eu voi fi moșia lor!’’ (Ez.44:28).

 

III. APEL

Vom primi în curând flori și coroane din mâinile rănite ale Împăratului. Nu pe pat de suferință, ci pe străzi de aur! Chiar dacă inima ți-e descurajată de ce vezi și ochii sunt plini de lacrimi de ce întâmpini, Biserica nu va cădea. Avem promisiunea inspirată: ‘‘Biserica va părea înfrântă, dar nu va cădea. Ea rămâne, în timp ce păcătoșii din Sion vor fi cernuți – pleava va fi separată de prețiosul grâu. Aceasta este o încercare teribilă, dar care trebuie să aibă loc’’ (Ellen White, Evenimentele ultimelor zile, cap.25, al doilea paragraf). Mergem înainte? ”Domnul e cu noi, niciodată-n luptă nu vom da-napoi!”

Joomla SEF URLs by Artio