Tipărire

Versuri diverse

Scris de Florin Lăiu.

De Florin Lăiu


Rugăciune de mamă

 

La miezul nopţii am venit să cer

Mai mult din Duhul Tău, mai multă milă,

Ca să pătrund adânc al tău mister

Şi proaspătă să fiu ca o zambilă.

 

M-aşteptă-nfometate nişte inimi,

Nu de străini, ci pruncii mei iubiţi.

De câte ori n-am plâns şi plâng în sine-mi

Că aş dori să-i fac mai fericiţi.

 

Şi vin la Tine-acum, în miez de noapte,

Prietene Isus, căci ai promis,

Să-mi dai Tu preaiubire, să-mi dai fapte,

Să fac din casa mea un paradis.

 

Vreau pentru soţul meu credincioşie

Şi aurul iubirii pentru cer.

Vreau să învăţ a crucii poezie,

S-alung din casă vorbele de fier.

 

Vreau pentru soţul meu seninătate,

Întâmpinări cu har şi cu cântări.

Din casa mea să curgă-n veci dreptate

Şi dor de cer şi sfinte căutări.

 

Ascultă, Doamne, stăruinţa mea,

Să potolesc această mare foame…

În miez de noapte-arată-Ţi slava Ta,

Prieten bun al fiecărei mame!

Ianuarie 1989

 

Urmând Mielului

 

Umblând cu El în fiecare zi,

Păstorul Miel mă duce la păşune.

Şi nu sunt singur eu, ci multe mii,

Căci mare e oştirea celor vii,

Ce numai adevărul au a-l spune.

 

Umblând cu Domnul, fără vicleşug,

Stau sub smochin şi cercetez Cuvântul,

Şi inima îmi arde ca un rug.

Unde-aş putea de Duhul Lui să fug?

Când slava Lui va umple tot pământul?

 

El îmi deschidea mintea să-nţeleg

Minunile Scripturilor uitate,

Şi taine vechi cu Domnul le desleg,

O, ce frumos e Adevăru’-ntreg

– Dar totdeauna-i taină jumătate–!

 

În fiecare zi la apa vieţii,

În fiecare zi sub crucea Lui.

Aceste vremi le aşteptau profeţii,

Sculându-se din zorii dimineţii,

– Căci cei ce dorm, sunt orişicând destui.

 

Chiar lucrul trecător merge mai viu,

Şi banul mai curat mă reprezintă.

De poftele din lume nu mai ştiu,

Şi socotesc venite prea târziu,

Ispitele ce inima-mi alintă.

 

La capătul de dincolo al căii,

Cu Mielul Crucii voi umbla şi-atunci;

Voi sta la masa Lui de-a lungul văii,

Aşa cum azi, prin mijlocul văpăii

Trec, împlinind măreţele-i porunci.

 

Cu Domnul meu în fiecare zi...

– O, de n-ar fi aceasta o minciună! –

Cu El am învăţat a vă iubi,

Cu El nu mă mai tem a sărăci,

Doar să rămân cu Domnul împreună!

 

Aş vrea să Te urmez oriunde mergi,

– Dar nu cum a promis odată Iuda, –

Isuse ce păcatele îmi ştergi,

Mă mustri iar, dar ştiu că mă-nţelegi:

Tu eşti odihna mea de toată truda.

 

Tu eşti cu mine, viziunea mea

Şi planul meu, şi imn de-apocalipsă,

În noaptea grijii Tu-mi eşti sfântă stea,

Tu-mi eşti veşmânt de har şi osana,

Ca să nu fiu cumva găsit cu lipsă.

 

Nu sunt mai tare decât Petru, eu,

De-aceea Îţi cuprind piciorul, iată!

Nu garantez pe simţământul meu.

Dar să te părăsesc în ceasul greu?

O, niciodată, Doamne, niciodată!

Decembrie 1982

 

Maiestate

 

Iată-mă Doamne-naintea tronului Tău,

Ca să mă-nchin în ceasul vegherii curate.

Florile negre cu-adânci rădăcini către rău

Nu le mai ud cu lacrimi de rea pietate.

Iată-mă, Domne, salvat cu privirile Tale,

Din deznădejde şi false nădejdi temporale.

 

Peste adâncuri voi trece, prin cumpăna nopţii

– Apără, Tu,   pe cine-ai iubit şi chemat!–

O, dacă teama cu nelegiuite emoţii,

S-ar nărui peste freamătul ei blestemat!

Biruitor voi rămâne atunci în lumină,

Urmă a paşilor Tăi, cu inima plină.

 

Ca de noroi noaptea acoperă toate

Câte-s din lume, câte se-ncing de sfârşit.

Doamne, aşteaptă-mă, smulge-mă Tu din păcate,

Dă-mi mâna Ta,   încă un pas şi-am ieşit!

Iată-mă Ţie, vinele muşchii şi nervii,

Împovăraţi de har, să Te-asculte ca servii.

 

Iată-mă, Doamne, salvat prin minunile Tale!

Bunul meu plan mă-mpingea înainte spre iad.

Tu ai venit, ca o piatră oprită în cale,

Venită la timp, să mă facă o clipă să cad.

Vindecă-mi, Doamne, sufletul plin de ruşine,

Împărtăşeşte-mă Tu cu iubire de Tine.

Fă-mă statornic în Tine, în lumea de soare,

De unde s-aduc printre semenii mei vindecare.

 

Multe aş vrea să-Ţi vorbesc, şi s-ascult mai ales,

– La tronul Tău nu-i niciodată furtună –

Din pomul vieţii fructe de preţ am cules

– Din tronul Tău nu izvorăşte minciună–

Deschide-mi Tu poarta cetăţii de aur,

Du-mă acolo în ne-nchipuitul tezaur.

Du-mă acolo, cu inima toată, cu duhul,

Ca să nu văd şi să nu mai aud altceva.

În jurul meu umple de Tine văzduhul,

Tot mai aproape să fiu de inima Ta.

 

Psalm de lut

 

Obosit de mine însumi şi de lume

Şi prăbuşit, mă mir,

că îndrăznesc la Pomul Vieţii să mai sper.

Iubit, chiar renumit şi totuşi fără nume,

Tânjeam să moştenesc un colţ de cer.

 

Dar, iată-mă înfrânt, mereu înfrântul,

Căutător de toate, de nimic,

Căutător de pace, de perle, de avântul

Ce, fără rost l-am risipit, de mic.

 

Da, iată-mă înfrânt şi ruşinat,

Cu lecţia mereu aceeaşi, ne-nvăţată,

Mereu absent, mereu întârziat,

Târându-mi inima-ngheţată.

 

Un munte de ocară-mi stă în cale,

Un zid de îndoieli şi de furtuni.

Voinţa mea încearcă să se scoale

Şi prea aştept, prea nu aştept minuni.

 

O, Dumnezeu al milei şi-al răbdării!

O, Paradis dorit, visat, pierdut!

M-aş prăbuşi de tot sub gheţurile uitării,

Dar steagul Crucii mă tot strigă, mut.

 

Şi zic: O, ia-Ţi Tu Domne împărăţia!

Sunt mulţumit că în curând vei reveni,

Triumfător şi drept şi dominând vecia,

Chiar dacă eu, acesta, voi pieri !

 

Dar cum să pier? O voce mă tot cheamă,

Spunându-mi că sunt încă fiu dorit,

Şi nu-i nevoie să aştept cu teamă

Căci îmi va lua Isus întreaga dramă,

Chiar azi, atât de-aproape de sfârşit.

 

Mă scol, plecând cu sfântă cutezanţă,

Pe calea care urcă tot mai sus.

Şi, din trecut răzbind, îmi dă iarăşi speranţă,

Lumina revenirii lui Isus!

Ianuarie 1987

 

O, Duh de har prea plin

 

O, Duh de har prea plin,

Dumnezeiesc mister,

Să-mi umpli pieptul de amin,

Să mă conduci la cer.

 

Ca soarele-nfocat,

Fierbinte, raza Ta

Mă-nvăluie cu dor bogat,

M-atrage-n miez de stea.

 

Talazul ’nalt stă calm,

Nu cad sub al lui bici.

Chiar miezul nopţi-i plin de clar,

Când harul Tău e-aici.

 

O, Duh de har prea plin,

O, preaiubirea Ta,

Ce toarnă jertfă şi amin

La rădăcina mea !

 

 

A doua rugăciune

 

Stăpâne, Domn al Slavei, Atotputernic Tată,

Tu ce trimiţi spre stele lumina Ta curată,

Şi cu puterea-Ţi mare, menţii oştirea lor,

În faţa Ta cu frică îmi plec al meu picior !

 

Eu nu Te-aş înţelege de mi-ai vorbi prin tunet,

Căci doar m-ar umple groaza la-l vocii Tale sunte,

Dar, iată, că acuma, aşa cum sunt – ţărână –

Eu înţeleg că-n toate e veşnica Ta mână.

 

Da, Te aud mai bine când îmi vorbeşti în şoapte,

Când ziua se preface încet-încet în noapte,

Când printre ramuri, luna, cu chipul ei de jar,

Aprinde cu o rază al crângului hotar,

 

Când se întorc păstorii cu turmele în văi,

Cu urmele-nserării pe feţe, în văpăi,

Când crinii din grădină parfumul şi-l înalţă,

Ca semn că-n cupa albă ai pus un foc de viaţă,

 

Când din adânc de neguri se-arată constelaţii

Ca nişte diamante prin nesfârşite spaţii,

Când în abis scânteie măreţul Orion

Şi alte mii de pulberi, atom lângă atom,

 

Sau când adoarme lacul sub insule de nufăr...

Oricât aş fi de vesel, sau întristat şi sufăr,

Şi de se-abate-n suflet neliniştea vreodată,

În liniştea naturii văd numele Tău, Tată !

28 august 1969

 

A treia rugăciune

 

Priveşte spre mine Părinte din slavă,

Eternule Domn al luminii celeste.

Îndreaptă-Ţi spre mine privirea suavă

Şi- alungă-mi din inimă teama grozavă

                             Că multă mai este.

 

Să piară chemarea adâncului mare

Şi orice-ntuneric sau umbră de nor.

În clipele luptei răsai al meu Soare,

Cu raza Ta dulce pe valuri amare

                              S-alini orice dor.

 

Nu cer voluptatea umblării deşarte,

Ci-n freamătul vremii un spirit să-mi dărui,

Să-nving cu tărie furtuna de moarte

Şi glasu-i ce-n suflet doar neguri împarte,

                                   La Tine eu stărui.

 

Acesta mi-e visul. Suflarea-Ţi curată

S-aprindă în mine arome de har.

Şi orice simţire o vreau liberată,

Puternică-n fapte şi nevinovată,

                                   Puternică-n dar.

 

Ah, cine sunt eu să-Ţi aştept mângâierea

Şi buna-mi speranţă cu ce s-o plătesc ?

Îndură-Te iarăşi şi frânge-mi durerea,

Fă-mi, Doamne, şi mie aşa cum Ţi-e vrerea

                                     Şi sfatul domnesc.

 

Eu nu am putere, căci totul e-n Tine.

O, vindecă inima mea pentru veci!

Tu, Doamne, ştii totul, căci şi pentru mine

Urcat-ai a Gólgotei-nalte coline

                                           Pe aspre poteci.

 

Condu-mă la Tine, izvor de iubire,

Tu veşnic al laudei mele stăpân!

Condu-mă-n a raiului sfântă umbrire,

Ca numai în Tine să am fericire

                                        Şi-aşa să rămân.

12 Aprilie 1970

 

 

A patra rugăciune

 

O, de s-ar deschide cerul şi Te-ai coborî în slavă,

S-ar aprinde înălţimea de splendoarea Ta grozavă

Şi s-ar despica în două munţii în cuprinsul lor…

De lumina Ta s-ar umple Muntele Măslinilor.

 

O, dac-ai veni la mine într-o seară, pe la cină,

Eu Ţi-aş dărui cu totul inima-mi de pace plină!

Să privesc odată chipul care-a suferit dispreţul,

Pentru fericirea noastră a plătit cu sânge preţul.

 

Mă gândesc ades la Tine, la iubirea Ta adâncă,

La fântâna apei vieţii ce mai izvorăşte încă.

Doar un pas am mers spre Tine, şi atât m-ai răsplătit,

Cum în inima-mi de carne nu m-aş fi cândva gândit.

 

Dacă voi intra vreodată în a nemuririi spaţii,

Ca în lumea înnoită îngerii să-mi fie fraţii,

Numai prin a Ta iubire voi păşi în veşnicie,

Tu-mi vei fi şi-acolo, Doamne, cea mai sfântă bucurie.

 

Ah, putea-voi eu, vreodată, să plătesc a Tale haruri,

Să-Ţi întorc, putea-voi, oare, rodu-atâtor mii de daruri?

Ştiu, doar prin a Ta putere văd şi ochii mei lumină,

Şi-or vedea cu mult mai bine să-Ţi dea jertfa lor deplină,

 

Când se va deschide cerul, când vei reveni în slavă

Şi când idolii din inimi s-or preface în otravă.

Când cei alungaţi de lume vor vedea-mplinitul vis

Ca să guste fructul vieţii în doritul Paradis.

 

Astăzi vezi a mele lacrimi. Tu ştii, nu sunt în zadar.

Dă-mi puteri, Te rog, să birui viitorul ceas amar.

Şi când razele străine mă vor doborî pe cale,

Să întinzi şi peste mine áripa-ndurării Tale.

Iunie 1970  

 

 

Dreptatea Lui

Cum aş putea eu, păcătos din fire,

Ce port în sânge răul tot, perfid,

Să intru strălucind în nemurire,

Sau numai pentru ea să mă decid?

 

Cum aş putea eu, sclavul îndoielii,

Al temerii de moarte şi-al mândriei,

Să ies din iadul unde zac rebelii,

Să cuceresc un rai şi-o veşnicie?

 

Cum aş putea eu, egoist „selfsibil”,

Să scap de mine însumi ca de-o haină,

Să mă arunc deodată-n imposibil,

Sau, fără aripi, să mă-nalţ spre taină?

 

Cum aş putea ca viaţa mea pătată

S-o schimb pe una candidă şi pură?

Ce dar sau ce pedeapsă, câtă plată

Să dau, s-ajung o nouă creatură?

 

O, numai harul Lui mă dezrobeşte,

Salvarea mea e în dreptatea Lui.

Şi, prins apoi în al iubirii cleşte,

La forja Sa, căci altă cale nu-i.

 

Deci las pretenţii, las dreptatea mea,

Şi las chiar viaţa! Ce s-aleg dintr-însa?

Căci m-a vrăjit Isus cu vorba Sa;

El va fi chipul meu, eu numai pânza.

 

În curtea Sanctuarului, Calvarul,

Îmi e altar şi monument de slavă.

Acolo Christ mi-a ispăşit amarul,

Când a golit paharul cu otravă.

 

De-aceea zilnic vreau să mor cu Domnul,

Ca, liber să trăiesc, totuşi nu „eu”!

Ci „El” în minte să-şi înalţe tronul,

Să mă sfinţească prin Cuvântul Său.

Februarie 1985

 

 

Hoc signo vinces

 

Biruitorul! O, ce nume nou m-aşteaptă;

nu voi mai fi cel care ţine lumea de călcâi…

Desăvârşit în cugete şi-n faptă,

prin har şi suferinţi, spre tronul Lui.

 

Să iert cum a iertat şi Domnul gestul

piroanelor când L-au răzbit flămânde,

să cuceresc fără întoarceri Everestul

răspunsurilor totdeauna blânde;

 

Nu voi mai fi copil al înserării

şi jucăria tristă-a nimănui.

În lupta încleştată, prin credinţă,

 

triumf din cea mai stearpă neputinţă…

Biruitor! Sub soarele veciei

să port pe frunte autograful Lui...

Februarie 1985

 

 

Probozenii

 

O haină

O haină, doar o haină ca să-ţi îmbraci făptura

Şi să-ţi descoperi astfel tot duhul şi măsura.

 

Neascultând, strămoşii pierdut-au haina sfântă;

Noi moştenim ruşinea şi voia lor cea frântă.

Ce goi venim pe lume, la piele şi la minte,

Şi goi suntem de credem că slava stă-n veşminte!

Când haina ascultării o lepădăm în grabă

Şi punem haina lumii ce-n lume se întreabă,

Suntem tot fii ai cărnii, tot spiţa lui Adam,

Cu şorţul necredinţei purtat din neam în neam.

Cum aş putea să stărui că sunt creştin şi lupt,

Când hainele dreptăţii le port.... pe dedesubt?

E-adevărat, dreptate nu voi avea din haine,

Nici din porunca Legii păzită până-n taine;

Doar harul, numai harul mă scoate din ruşine,

Învăluindu-mi viaţa în izbăviri depline.

Dar harul nu-i un petic ca să-mi cârpească viaţa

Sau lipsurile hainei, când nu iubesc povaţa.

 

Nu, Legea nu se schimbă; croiala ei de veci

O împlineşte harul – cu el te-mbracă, deci! –

Căci harul nu se-ndoaie după sentinţa modei,

Ci zilnic dă putere credinţei şi metodei.

Cât eşti în şcoala vieţii, învaţă să te-mbraci,

Pe tine şi pe-ai casei, apoi pe cei săraci.

 

O haină! Doar o haină! Ce predică rosteşte!

Ea spune cum te cheamă, ce duh te stăpâneşte.

Chiar dacă-odată minte, tu spune adevărul,

Croindu-ţi haină nouă precum aşteaptă cerul.

O haină! Pentru-o haină, poftirea lui Acan

I-a prefăcut coliba în stog de bolovan.

Asemeni lui, când haina te-arată drept haldeu,

Nu poţi să spui, măi frate, că eşti din Dumnezeu!

Şi-n ziua când tot gândul se va fi dat pe faţă,

Ţi-o vor stropi cu sânge talanţii grei de gheaţă.

 

O haină doar, o haină! Destul ca să te piardă…

Vezi, când ţi-alegi modelul, tresari şi fii în gardă!

Bucureşti, Martie 1980

 

Sărac cu duhul

E greu să intri-aşa în ceruri ca dromaderul printr-un ac.

Gândeşte-te, laodiceene, n-ai fi ferice mai sărac?

Te simţi prea sigur fără Domnul, cu duhul ghiftuit de lume;

Tot rătăcind prin ale tale, tu ţi-ai uitat măreţul nume.

Tu ai uitat că Împăratul venit din ceruri pe pământ,

A fost sărac, smerit cu duhul şi umilit până-n mormânt.

Ar fi putut zidi cetate cu turnuri de filozofie,

Dar, cu această trudă-înaltă, mi-ar fi adus salvare mie?

Ar fi putut să ne uimească şi apoi chiar să ne înspăimânte,

Turnând ştiinţă peste oameni, ca ei spre stele să se-avânte.

I-ar fi rămas prin cărţi cuvântul şi nume mare de savant,

Iar lumea? După două veacuri s-ar fi făcut fum şi neant !

Sărac a fost, n-avea nimica. Şi chiar de-ar fi crescut în aur,

N-ar fi turnat viţelul-idol, nici nu l-ar fi făcut tezaur.

Da, El s-a mulţumit cu lemnul şi cu virtutea care-l duce,

Şi l-a cioplit o viaţă-ntreagă, pân-a făcut din el o cruce.

Celor de azi, bogaţi cu duhul, le pare crucea cântec straniu.

Au bani şi tehnică, de-aceea toarnă viţelul de uraniu…

Iar cei ce n-au aşa ispite, au un biet sâmbure de „eu”,

Pe care-l îngrijesc cu teamă să ţină loc de Dumnezeu.

Totuşi, a fi sărac cu duhul nu-nseamnă, frate, să fii prost,

Căci ignoranţa e mai scumpă, te duce la mai mare cost:

Dar nici să crezi ca pe-o Scriptură ştiinţa luată de la om.

El doar se laudă cu multe, dar n-a creat nici un atom,

Ci doar amestecă şi taie din faptele lui Dumnezeu

Şi îţi întinde apoi fructul ştiinţei binelui cu rău.

Când simţi că fumul violenţei împute arogant văzduhul,

Să zici în mintea ta: „Ferice de omul cel sărac cu duhul!”

Da, să nu crezi că Domnul cere să fii umplut de neştiinţă,

Dar pleacă-te şi tu, ca Newton, în rugăciune de credinţă.

Cu cât vei fi copil la suflet, cu cât vei fi mai gol de tine,

Va încăpea mai mult în minte ştiinţa cea numai de bine.

Nu te-nălţa pe picioroange de slove goale şi hârtii;

Ci pune talpa ta în iarbă, că-i fără margini ce nu ştii.

Martie 1978

 

Cuvintele zilelor

 

Din florile trezite în suflet la lumină,

Pe cea mai preţioasă păzeşte-o Tu deplină,

Isus, doar pentru Tine să se desfacă vie,

Să facă voiei Tale crescândă bucurie.

E floarea închinării, a arderii supreme

Şi-a geloziei Tale ce-o porţi de-atâta vreme.

Oricum va bate vântul, ea nu se v-a-nclina

Decât la frumuseţea şi trăinicia Ta.

O, întăreşte-o-n Tine prin seve şi lumini,

Pe rug să-i stea de gardă batalion de spini.

Ba încă ea să-Ţi fie tăişul scos din teacă,

Atunci când frontul luptei pe-aici va fi să treacă.

 

Eu am şi azi nădejde că mă vor înţelege.

–Busola conştiinţei la toţi ne este lege –

Şi totuşi, ce durere să vezi, din mii de vase,

Că doar puţine, Doamne, au drumuri sănătoase!

Acolo este nordul, spre el arată acul,

Când cu răbdare-nlături minusculul obstacol

– Un praf rămas sub geamul necurăţat de ani,

Vă va schimba destinul pe mare, căpitani!–

Dar ei, treziţi o clipă se-ntorc pe altă parte,

Vrăjiţi de steaua morţii şi-a spumelor deşarte.

Luptându-se cu zorii, ai somnului eroi,

Răspund din vis alarmei cu salve de noroi.

 

Aşa trec zile multe şi trec cu ele anii,

Tot programând păcate urmate de litanii.

Priviţi în urmă, oameni, la cei de altădată;

Păcatul lor cu faţă aproape neschimbată

Trăieşte şi acuma, e-acelaşi şarpe fin,

Cu-a lui otravă forte ce o simţim din plin.

Ah, taina nedreptăţii nu-i undeva, afară,

Ci e-nnăuntru, vie, nebănuită fiară.

De ce să ne mai temem că ne-or mânca străinii,

Că ne vor rupe carnea pustiile şi spinii,

Când repetăm povestea ce ne distrează-n van,

Primind la stână lupul hirotonit cioban?

 

Nu vă miraţi de-o vorbă ce n-o mai spun în şoaptă

– S-audă surzii, orbii să vadă că e dreaptă.–

De-aceea vă jur astăzi pe numele de fraţi,

Pe-aceşti prooroci de dulce să nu-i mai ascultaţi.

Primiţi, o, mai degrabă acest potir de soare,

Această rană sfântă, această vindecare.

Căci nu v-am scris cu pana muiată în oţet,

Nici ca să mă dau mare – abia de sunt poet!

Şi chiar în taina artei, aceia sunt înalţii,

Ce spală cu iubire picioarele la alţii.

– Ah, astă demnitate întâiul de-aş avea,

Ca să nu pier în haos străpuns de pana mea!–

 

Aşa trec zile multe şi trec cu ele anii

Spre ultima răsplată la capăt de strădanii.

E-adevărat, dreptate nu vom avea din Lege,

Dar cine simte gustul – nevoia!? – să dezlege

Sigiliul ei de aur prin care ne-am legat?

Sau am găsit salvarea de Lege în păcat?

Şi dacă prin credinţă se dă, ca o favoare,

O va avea acele ce ştie că n-o are.

Da, ni se dă de milă că suntem păcătoşi,

Nu ca să ai motive păcatele să-ngroşi,

Nu ca să te simţi liber, şi-n focul lumii, oh,

Să-ţi dai până şi fiii ofrandă lui Moloh!

 

Iar altul plânge-n taină şi mâna când ţi-o strânge

El poartă chiar şi-n palme sigiliul cald de sânge.

Da, proba, ea va face alegerea din urmă,

Doar sfânta judecată părerile le curmă.

Mai bine-acum să tremuri, acuma plângi şi ţipă,

Decât cu-ntârziaţii sosiţi după o clipă.

Atunci cel care astăzi e sfânt prin închinare,

Frumos ca un gând liber va trece, în picioare,

Prin unduiri de harpe, prin roua din Grădină,

Înconjurat de stele, de flori şi de lumină.

 

Ajută-mă Isuse, ca să ajung şi eu,

Prin lacrima căinţei să-L văd pe Dumnezeu.

 1976

 

Ce-au văzut în casa ta?

 

Poate-au intrat în casa ta, vreodată,

Vecinii curioşi, sau oaspeţi rari.

Intrând sfioşi şi cu privirea roată,

Ei ţi-au citit din lucruri viaţa toată,

Să-ţi vadă-n ele chipul cum apari.

 

Dar ce-au văzut în camerele tale,

În mobila de lux, de zeci de mii?

Deşertăciuni umflate, inimi goale

Şi idealuri mici, materiale,

Ce odrăslesc în suflete pustii.

 

Ce ai tu, mai de preţ, ca să le-arăţi?

O garderobă plină de modele?

De-aceste trecătoare zeităţi,

Poţi inima şi ochii să-ţi agăţi ?

Vezi să nu pieri şi tu, cumva, cu ele !

 

Fii sigur c-au văzut de la-nceput,

Pe tronul lui înalt, televizorul,

Hipnotizând cu jocul lui plăcut,

Ca să te-nveţe-atât de prefăcut

Prostia şi desfrâul şi omorul.

 

Ce şoapte-aud străinii-n casa ta?

Vorbiri de rău şi certuri înfundate?

Te-aud ţipând pe tine sau pe ea

Şi înţeleg ’nainte de-a intra,

Că eşti, aha! creştin pe jumătate...

 

La masa ta, ce văd cei invitaţi?

Credinţă, raţiune, ascultare?

O dietă pentru oameni luminaţi?

Sau gust barbar care aduce-n fraţi,

Nelinişte şi somn la adunare.

 

Iar în garaj, mai ai o biruinţă

Să le arăţi, pe zeul tău temut,

În timp ce-n cer stă scris: „nechibzuinţă”.

N-ai fost misionar, nu ai credinţă;

Le-ai arătat şi tu, doar ce-ai avut !

1982

 

Influenţa

 

Influenţa e parfumul, mirului tăcut, amar,

Ce se-mprăştie departe în curent sporit de har,

Influenţa e sămânţa, aruncată printre oameni,

Ce rodeşte pentru viaţă, sau spre moarte, precum sameni.

 

Influenţa e lumină, influenţa e-ntuneric,

Ea e-n lume ca o coadă de balaur luciferic,

Orice faci şi orice sufli se înscrie-n concurenţă:

După moarte, neuitată, fapta are influenţă.

 

Influenţa e săgeata ce-l ajunge pe străin,

Sau e raza de nădejde, care-i duce la senin.

Influenţa e nectarul picurat în jgheabul lumii

Sau duhoarea otrăvită ce va doborî pe unii.

 

Mulţi doresc un nume mare, influenţă ce răsună

Dar la bara judecăţii se întreabă dacă-i bună.

Vezi de treaba ta cu grijă, fii corect în cele mici,

Şi-ţi va creşte influenţa ca la sfinţi şi mucenici.

 

Iar când vei purta ocara pentru Cruce cu răbdare,

Poţi să ştii atunci, că-n lume influenţa ta e mare.

Nu uita, se-nregistrează tot ce spui şi tot ce... taci;

Pentru cei ce lângă tine, tu răspunzi de tot ce faci.

 

Influenţa este lanţul ce te leagă de mulţime,

Pilda care-i mântuieşte sau i-mpinge către crime;

Cu cât ţi s-a dat mai multă, cu atâta vei răspunde.

Cântăreşte-ţi influenţa, om al Bibliei – oriunde!

Decembrie 1984

 

Bârfa

Mai rea decât fumatul, mai ieftină ca berea

Şi care-ţi bea, şerpeşte, încet-încet, puterea,

Aceasta este Bârfa, păcatul cel sus pus;

Să facem adunare şi să-l vedem exclus.

Iar dacă vreun frate va mai cânta la fel,

Vom spune fără milă: „Afară şi cu el!”

 

Ca banul dat în taină, care-l primeşte târfa,

Ca lozul cu nimica e vorba rea şi bârfa.

Ca porcul de spurcată, ca boala fără leac;

În judecata mare o dau: ce să mai tac?

Căci ea ne roade casa încet ca igrasia,

Setoasă ca ciuperca şi mândră ca prostia.

Ah, arătaţi-mi unul curat de-această vină,

Să stea aici în faţă, ca să ne dea lumină!

 

Şi tu, nu te mai plânge că te-au vorbit de rău!

Poate că meriţi frate – nu ştie Dumnezeu?

Şi ştii şi tu că-atuncea, ba chiar şi altădată

Ai pălmuit pe altul şi-acum îţi iei răsplată.

Iar dacă crezi matale că eşti nevinovat,

Întoarce-ţi iar obrazul, de-l ai şi-i botezat.

 

Iar tu, care într-una pândeşti cusur la alţii,

Mai bine taie-ţi limba şi mai iubeşte-ţi fraţii.

S-o tai adânc, din carne, s-o smulgi din rădăcină,

Din inima lipsită de soare şi lumină.

De ce s-o plimbi ca musca prin aburi de gunoaie?

Alungă-i bâzâiala afară din odaie!

Că trântorul, de-i trântor, chiar de nu-ţi face miere,

El nu aduce-n casă o altă neplăcere,

Dar muştele îţi spurcă şi mierea dac-o ai;

De-aceea bârfitorii nu vor intra în rai!

 

Salvează-mă, o, Doamne, de lepra limbii mele;

Când nu se poate altfel, îndeamnă cu nuiele,

Ca să-mi trăiesc credinţa ca florile de stânci,

Să mă târăsc spre ceruri de-ar fi să urc pe brânci.

Spre ţinta vieţi mele, spre ţara fără nori,

Unde nu-s vorbe rele şi nici clevetitori.

Eu voi vorbi de Tine, de mila Ta, de Cruce,

De calea fără seamăn ce-n sânul Tău ne duce!

Ca să mă saturi, Doamne, cu armonia Ta,

Şi limba mea, salvată, cântarea ei să-Ţi dea!

Septembrie 1982

 

 

Isaia 6

 

Văzut-aţi voi vreodată serafimi

Cu aripi de respect în adorare,

Fiinţe coborând din înălţimi,

Cu aripile până la picioare?

 

Văzut-aţi voi pe Domnul, Împăratul,

Privindu-vă pornirile şi ochii?

Aţi înţeles cum stă, ascuns păcatul

În neglijenţa un simple rochii?

 

Aţi auzit voi laudele sfinte

Înconjurând pe Domnul şi pământul,

Când petreceaţi în şoapte de cuvinte,

Necurăţind sabatele de-a rândul?

 

Voi n-aţi simţit balsamul bucuriei,

Iertării, curăţirii de păcat?

În faţa Majestăţii veşniciei,

Simţirea voastră n-a îngenuncheat?

 

Nerânduieli, sau mode de prisos,

N-aţi tresărit când cerul v-a văzut?

De n-aţi primit mărirea lui Christos,

Voi nu v-aţi închinat şi n-aţi crezut!

Iunie 1984

 

Limba

 

Limba este pom de viaţă

Sau e câmp de mărăcini.

E o uliţă şi-o piaţă

Cu neguţători străini.

 

Limba-i clopot viu de soare,

Sau e gamă de nuiele.

Ce blestem pentru popoare-i

Pălămida limbii rele!

 

Limba leagă sau desparte,

Limba-i viaţă sau e moarte.

Multă lume şi mulţi zei,

Cresc din rădăcina ei.

 

Limba-i fier de plug, cuminte,

Sau e-o cruntă baionetă.

Chiar de-o-nveţi în cele sfinte,

Tot dintr-ale ei repetă.

 

Azi, aduc ca jertfă vie

Limba mea risipitoare,

Şi Te rog s-o faci să fie

Ancoră-n adânc de mare.

 

Limba mea să Te slăvească

Prin cuvinte sau tăcere;

Sinceră şi românească

Să aducă mângâiere.

 

Ca o punte, îndrăzneaţă

Fă-o Tu spre inimi multe.

Pune frâu şi pune viaţă

Limbii mele, să Te-asculte!

4 Nov 1982

 

 

Banii

 

Bani, bani, bani,

Boală grea de mii de ani;

Roade-n carnea omenirii

Cancerul nelegiuirii.

Îi aduni nenumăraţi,

Mai munciţi, mai şi furaţi,

Iată cât de mulţi duşmani:

Bani, bani!

 

Au fost daţi ca semn al muncii,

Al iubirii şi poruncii

De a face numai bine

Pentru-ai tăi şi pentru tine,

Pentru văduve, orfani,

Ţi-au fost daţi atâţia bani.

 

Egoismul, boală crudă,

De avar, de hoţ şi iudă,

Este-atât de răspândit!

Pe bogat îl chinuieşte

Pe sărac îl ispiteşte,

Nici un suflet nu-i scutit.

Sclipitori şi inumani:

Bani, bani!

(restul poeziei s-a pierdut)

 

Cultură

Suntem făcuţi plugari de caractere,

Să desfundăm înţelenite minţi.

De-aceea studiem, prinzând putere,

mai mult decât ni-i dat de la părinţi.

 

Suntem născuţi odată cu ştiinţa,

În secolul năvalei de lumină.

De-aceea noi ne întărim fiinţa,

Turnând înţelepciuni la rădăcină.

 

Noi suntem ucenici ai veşniciei,

Căutători de taine fără moarte.

Clădim ca pe o sacră datorie

Cultura cea din cărţi pe cea din Carte.

 

Ne trebuie ştiinţele naturii

Ca să-L iubim mai mult pe Creator;

Dar nu suntem vânduţi literaturii

Sau altui fel de sorb înşelător.

 

Căci pasiunea noastră-i adevărul

Şi numai adevărul e frumos,

De-aceea arta noastră e mai clară,

Fiindcă are-n centru pe Hristos.

 

Iubim şi drumeţiile prin munţi,

Şi evanghelizarea şi lopata,

Dar nu uităm să adunăm sub frunţi

Zidiri de diamant, ca să fim gata.

 

Istoria şi limbile ne-ajută,

Să înţelegem bine profeţia.

Căci doar având înţelepciune multă

Poţi alunga orgoliul şi prostia.

 

Şi nu e lux cultura, ci e far:

E-o datorie mintea să-ţi rodească,

Să poţi să fii adevărat plugar

De inimi şi de ţarină cerească.

Mai 1988

 

Politeţea

Politeţea este fructul,

Este graţia iubirii…

Vocea ei este culoarea

Şi parfumul fericirii.

 

Căci pe lângă toată treaba

Politeţea-i aur fin;

Şi-i frumoasă; nu degeaba

E de genul feminin.

 

Ea oriunde preţuieşte

Cât un sac cu diamante,

Căci în viaţă ne sădeşte

Maniere elegante.

 

Este soră cu respectul

şi cu amabilitatea.

Politeţea e aspectul

Ce-l îmbracă bunătatea.

 

Inima e-nşelătoare,

Schimbă multe măşti pe feţe.

Totuşi, ce ne-am face, oare,

Fără sfânta politeţe?

 

Cui îi place să se poarte

Ca un scit sau ca un urs,

Va rămâne tot departe

De al frumuseţii curs.

 

Ca o muscă ce nu ştie

Nici ruşinea, nici nobleţea,

Aşa este omul cărui

Îi lipseşte politeţea.

 

El nu poate ţine rândul,

Se sfieşte să salute,

Tutuie pe toată lumea,

Spune vrute şi nevrute,

 

Vâră nasul şi urechea

Unde treaba nu-l priveşte,

N-are simţul, n-are tonul,

Nu-i dresat nici cât un peşte.

 

Decât fără politeţe

E mai bine fără limbă.

Să dea Domnul s-avem zilnic

Acel har care ne schimbă.

– Dacă nu ţi-a plăcut versul,

   Du-te, vere, şi te plimbă!

Aprilie 1988

 

 

Cămin

 

Am văzut cândva o casă

Fără vatră, fără fum,

Era mândră, dar geroasă,

Te simţeai mai bine-n drum.

 

Aşa este şi căminul

Unde nu-i zidit altar.

Neiubirea şi declinul

Îl transformă în hangar.

 

Tot la trudă şi la muncă,

Tot pe străzi şi pe şosea,

Sub a grijilor poruncă

Nu e timp a răsufla.

 

Ce folos de bani şi lucruri,

Când nu ai altar în casă,

Când n-ai timp ca să te bucuri

De o clipă mai aleasă?

                     Dec. 1988

 

 

Epistolă

 

Pe unde eşti, de nu te pot găsi?

Prin ce boschet cu crengile ţepoase?

Te caut, iar tu fugi, de ce să fii

Chiar ultimul ce lumea rea s-o lase?

 

Te duci prin râpi şi spini de bună voie...

Dar când vei vrea să ieşi, n-ai să mai poţi;

Întoarce-te-n corabia lui Noe,

Unde e loc şi astăzi pentru toţi.

 

Căci lumea se zoreşte de pieire,

Grăbind mereu al zilelor soroc.

Se-adună norii crânceni peste fire,

Prevestitori potopului de foc.

 

Priveşti în urmă şi ai vrea să sorbi

Din băutura morţii înc-o dată.

Dar în curând, vei plânge, printre orbi,

Ca şi Samson vei învârti la roată.

 

De nu m’asculţi băiete, când îţi spun,

Mult nici în lume n-o să-ţi fie bine.

Şi-n focul cărui suntem în ajun,

Idolii tăi vor fi şi ei cu tine!

16 iunie 1978

 

 

Zâmbeşte

 

Mai strălucesc în lume frumuseţi

pentru că Dumnezeu a zâmbit când a creat-o.

Soarele acesta-i doar umbra Prea Fericitului,

apele poartă ţăndări ale oglinzii Lui,

Şi păsările chicotesc înviorate de acelaşi Spirit

 

Nu-mi spuneţi că Dumnezeu

este acru şi pus pe gâlceavă,

nu-mi spuneţi de Copilul Isus

că zâmbea doar amar,

prea grăbit către Cruce şi Slavă!

Nu-mi spuneţi că astăzi, din cer,

El ne priveşte ca icoana

unui Pantocrátor sevér.

 

El a plâns pe pământ, a postit prin pustii,

dar acelaşi Isus,

vrăjiţi îi atrăgea pe copii.

 

Şi dacă martirii, pe vremuri,

zâmbind împăcaţi urcau eşafodul,

de ce să stai ca un lemn necioplit,

să te vaieţi mereu şi să tremuri,

afişând în priviri că nu eşti iubit?

 

Priveşte în sus, priveşte în jur şi zâmbeşte,

smulge-ţi faţa din palme şi masca de sfânt

şi fii ca un înger uman pe pământ,

în lumea care te iubeşte, nu te iubeşte…

 

N-ai motive să cânţi? N-ai motive să speri?

N-ai învăţat să te rogi, să primeşti şi să ceri?

cât timp Dumnezeu n-a murit,

cât timp Isus al nostru trăieşte,

chiar dacă trebuie să mai verşi lacrimi,

zâmbeşte!

1992

 

 

Cinci fecioare (I)

 

Cinci fecioare pregătite cu făclii şi cu veghere,

Pregătite pentru nuntă, dar nu pentru-ntârziere.

 

Sunt creştini ce vor iertare, vor coroanele de sus;

Se gătesc pentru serbare, însă nu pentru Isus.

 

Sunt creştini cu inimi sparte, şi cu dor de cer pe faţă,

Pregătiţi sunt pentru moarte, însă nu şi pentru viaţă.

 

Da, sunt mulţi ce vor culege o amară umilire;

Ei sunt gata pentru Lege, însă nu pentru iubire.

 

Pildă stă pe mai departe ca avertizare vie:

Mulţi sunt gata pentru moarte, dar nu pentru veşnicie.

 

 

Cinci fecioare (II)

 

Cinci fecioare adunate, puse-n pildă şi gătite,

Nu erau mai educate, dar au fost mai chibzuite.

 

Singura deosebire între păcătoşi şi drepţi

E că unii au iubire, iar ceilalţi sunt doar deştepţi.

 

Timpul scump de pregătire ei îl irosesc la joc,

Sau adună în neştire milioane pentru foc.

 

Dacă te jigneşte versul, este clar, sigur că da,

Că în ceata celor mândri eşti cuprins şi dumneata.

 

Căci ai adunat o viaţă, multe dar nimica demn.

Vinde-le acum pe toate, pentru-un dram de untdelemn.

 

La rugăciune

Cum stai în faţa Domnului măririi?

Ce gânduri te încearcă şi ce grai?

Acelaşi glas mai sus de glasul firii

Îţi porunceşte azi ca la Sinai.

 

Cum stai în faţa Regelui dreptăţii

Când Daniel cel scump şi preaiubit,

Schimbând fără să vrea culoarea feţii,

Căzu înfricoşat şi-ncremenit?

 

Ce simţi când îţi vorbeşte glasul Său

Ca vuietul oceanelor întinse?

Când se arată întinsul curcubeu

De taine al străvechii-Apocalipse?

 

Păzeşte-ţi paşii când te duci la Templu

Şi adu jertfă sfântă, înţeleaptă:

Tăcere, ascultare şi exemplu

De dragoste, de pace şi de faptă.

 

Nici vitele nu trebuie să pască

În locul închinat lui Dumnezeu,

Cu mult mai mult în casa împărătească

Să fie stăpânit copilul tău.

 

Să fii curat la trup şi în intenţii,

Să vii s-asculţi, nu doar ca să vorbeşti,

De câte ori te rogi, fără pretenţii

Pentru aleşii slujbei îngereşti?

 

Să nu-ntârzii la ceasul rugăciunii,

Să fii atent şi foarte serios,

Nu te grăbi să pleci ’napoi ca unii

Ce nu se simt în pace cu Christos.

 

Smeriţi-vă genunchiul, cu tot greul

– Respectul mai adânc găseşte loc –,

Nu staţi înţepeniţi ca fariseul,

Căci rugăciunea nu-i un fel de joc.

 

Ia-ţi hotărâri să-ţi potriveşti dieta

Ca Domnul să te-ajute să mai creşti,

Învaţă chiar de astăzi eticheta

Sfinţeniei din curţile cereşti.

 

Iar dacă eşti chemat ca să vorbeşti,

S-aduci o hrană sfântă şi curată;

Cu har şi adevăr s-o pregăteşti,

Cu gust de-nţelepciune şi sărată.

 

Să nu vii fără scop la adunare,

Să nu pleci fără ţintă înapoi,

Ci să cinsteşti solia salvatoare,

Ca să rezişti în ziua de apoi.

August 1979

 

Când ceri pentru a da

 

Când ceri pentru a da, poţi îndrăzni

Şi poţi avea credinţă-n reuşită,

Căci Prietenul Isus va auzi

Chemarea ta statornică, sfinţită.

 

Când ceri pentru a da ai alt curaj,

Căci ştii că-s interesele iubirii.

Tot cerul înţelege-acest limbaj

Ce-l ştiu din firea lor şi trandafirii.

 

Când ceri pentru a da te-mpărtăşeşti

Cu Duhul Sfânt, cu Tatăl şi cu Fiul;

Ai drept, prin legământ, cu cei cereşti

Să-ndepărtezi din viaţa ta pustiul.

 

Când ceri pentru a da, nu pleci grăbit

Şi nu trânteşti îndată receptorul.

Ştii că iubeşti când ştii că eşti iubit

Şi ai credinţă în Mântuitorul.

 

Când ceri pentru a da, cum fac cei drepţi,

Ai şi primit, cu bucurie, darul.

Doar spre-ncercarea ta eşti pus s-aştepţi,

Doar ca să-ţi fie şi mai mare harul.

1988

 

Redeşteptare

 

De ce doar inimi reci lângă dezastre?

De ce să fim atât de beţi de griji?

Să mai dormim la treburile noastre,

Dar pentru Cer să fim cu ochi deschişi.

 

Să iasă mai puţin la socoteală,

Şi mai puţin în bancă sau în beci.

Iar restul să păstrăm pentru năvală

La poarta-împărăţiei cea de veci.

 

Treziţi-vă, că-i timp de judecată,

Sculaţi-vă creştini, pentru Christos!

Începeţi chiar acum o viaţă dreaptă,

Cu simţ de pocăinţă, credincios.

 

Avem nevoie de redeşteptare

În fiecare zi, şi de reformă.

În rugăciune şi în consacrare

Să părăsim religia de formă.

 

Treziţi-vă, creştini, pentru Isus !

N-a fost destul Calvarul să ne-aprindă?

Cine mai este de Duh Sfânt condus,

Cu ochiul treaz spre lumea suferindă ?

Noiembrie 1988

 

 

Laodiceea

 

Laodiceea

Ţi-am pus în faţă uşă larg deschisă,

Prin care curge soare şi puteri,

Prin care îndurare nedescrisă

Se varsă azi mai multă decât ieri.

 

Ţi-am pus în faţă tronul Meu de har,

Întemeiat pe Legea neschimbării,

Întruchipând măsură şi hotar

Între vecia vieţii şi-a uitării.

 

Ţi-am pus în faţă timpul cel mai scump

Şi flacăra cea tare a nădejdii,

Ca să-ţi topesc păcatele de plumb

Şi lanţurile tale de primejdii.

 

Ţi-am pus în faţă unica favoare

De-a fi tu, generaţia din urmă,

Care, păşind sub steag triumfătoare,

Istoria păcatului o curmă.

 

Ţi-am pus în faţă uşă larg deschisă,

Dar Eu aştept de mult la uşa ta.

De ce, Laodiceea, stai închisă?

De ce nu vrei desăvârşirea Mea?

 

Ca negustor valdez îţi bat în poartă

Şi-aştept, Aleasă Doamnă, să-mi deschizi,

Ca să-ţi ofer comori de altă soartă

Ce-mbogăţesc pe cei săraci şi-avizi.

 

Laodiceea mea, Laodiceea,

Logodnă nesfârşită, dor nestins!

Când vei găsi în inima ta cheia

Şi dragostea dintâi, şi zel aprins?

7 nov. 1983

 

Destinatarul

De ce-a păstrat Isus în profeţie

Mustrarea cea mai tare pentru noi?

De ce, în loc de laudă, ne scrie

Că nu suntem deloc creştini de soi?

 

De ce-a văzut Isus că încropeala

Este mai rea decât răceala lumii,

Şi toată munca, toată osteneala,

Sunt doar o jertfă moartă a minciunii?

 

Pe cine cheamă Domnul în scrisoare?

Pe care înger şi pe care om?

Tu eşti cel cineva, acel oricare,

Rodind numai frunziş – zadarnic pom!

 

Tu eşti acela, care crezi că altul

Este chemat de martorul ceresc!

„Tu eşti!” – va răsuna curând înaltul,

Înfiorat de glasuri ce şoptesc.

 

Tu, fariseul, laodiceanul,

Tu, vameşul mereu nepocăit,

Care pierzi ceasul, zilele şi anul;

Tu, tânărul bogat, îmbătrânit.

 

Tu eşti acela, nu privi la alţii,

Ci doar în jos, căci tu ai fost vizat,

Oricine-aude-aceste invitaţii,

Să divorţeze astăzi de păcat.

 

În ceasul încercării, când Isus

În că mai stă la uşa ta, creştine,

Dechide-acum Cuvântului de sus,

Căci el nu vrea pe alţii, ci pe tine.

1983

 

 

Expeditorul

 

Amin, Amin, El este-Adevăratul,

Da, Însuşi Adevărul, Confirmarea;

Isus Christos, Acelaşi şi nu altul

Ţi-a adresat din inimă scrisoarea.

 

El, Martorul-Martir, mărturisind

Necinstea lui Pilat la judecată,

Ca Rege-al adevărului venind

Îţi va aduce cuvenita plată.

 

Amin, Amin, El este Începutul

Fără-nceput, El, Capul şi Domnia,

Căci Dumnezeul Viu aşa a vrut,

Să-şi aibă-ntr-Însul toată armonia.

 

Cine-i Amin? E-acel ce te-a iubit,

Şi iată, astăzi încă te iubeşte.

De-aceea profeţia a rostit

Reproşul Lui de foc, ce nu greşeşte.

 

„Amin” este Cuvântul pronunţat

De Dumnezeu pe crucea-nsângerată,

Un Martor Credincios, Adevărat,

Da, care nu te minte niciodată.

 

El, Ziditorul Adunării Sale,

Şi Capul infailibil, El, Amin!

Coordonează-ţi căile morale

După acest principiu vechi, divin.

 

Cine ţi-a scris? O, minunată slovă!

Măritul Dumnezeu te mai iubeşte.

Scrisoarea Lui te pune azi la probă;

Şi proba este ultima! Citeşte!

Ianuarie 1984

 

La uşa laodiceeană

 

Eu stau de mult la uşa ta şi bat,

Şi sun, şi deseori te chem pe nume.

Şi inima îmi arde neîncetat,

Căci ştiu cu cât amar te-am căutat,

Dar iată, azi eşti tot un om de lume.

 

De mult aştept la uşa ta, dar tu

Mă prigoneşti, ţinându-mă afară;

Şi poate te sfieşti ca să-Mi zici „nu”,

Sau, te-ai deprins cu vorba Mea de-acu’,

Iar Eu te-aştept de seară până-n seară.

 

La uşa ta aştept, aştept de mult,

Şi sper, când aud paşi de-apropiere,

Dar nu, n-a fost nimic, Mi s-a părut.

O, dacă-ai fi deschis, căci ai putut!

Şi iarăşi mă trec lacrimi de-njunghiere.

 

La uşa ta puţin mai stau şi-aştept.

Mi-e greu ca să te las pe veşnicie.

Cu glas de Salvator şi de Profet,

Bat tot mai des şi încă tot mai cred,

Că-ţi vei deschide inima târzie.

 

Deschide-Mi suflet drag, răscumpărat!

Nu-i alt drumeţ, ci Însuşi Creatorul,

Sunt Fratele mai Mare, Cel uitat,

Christos cu chip de rob, înlăcrimat.

Eu ţi-am făcu şi casa şi zăvorul.

 

Deschide-acum, deschide-Mi ca să intru

Căci ţi-am adus iertări şi nemurire.

Nu caut bani, ci altul Mi-e colindul;

Vreau să-ţi îndrept în suflet labirintul

Şi să revărs mireasmă de iubire!

 

La uşa ta bat azi nerăbdător,

Iar inima Îmi bate şi mai tare,

Când ştiu că-Mi poţi deschide-aşa uşor.

Ascultă-Mă şi trage de zăvor,

Ia-ţi, astăzi, astăzi, hotărârea mare!

Decembrie 1984

 

Nici rece, nici fierbinte

 

Sărmane laodiceene,

Nu eşti nici rece, nici fierbinte.

Hrănind doar ofuri pământene,

Te-ai încropit în cele sfinte.

 

În cele mici eşti plin de zel;

Nu ştii Scriptura, dar ştii scorul…

Ce fel de Stea îţi iei model

Să-ţi străjuiască viitorul?

 

O, dacă-ai fi din lumea rece,

Care nu ştie de Porunci,

Mai iute vina ta ar trece,

Şi-ai mai avea un har, atunci.

 

Dar tu nu eşti la fel ca alţii,

Tu ştii, tu ai, tu poţi, tu vezi…

Stârneşti în ceruri comparaţii,

Iar pe pământ tu te distrezi.

 

O, dacă-ai vrea să fii fierbinte,

Din focul dragostei primind,

Dacă-ai primi o nouă minte,

De planuri sfinte strălucind,

 

Atunci ai fi văzut în zale

De rugăciuni în zori de zi,

Şi clocotul soliei tale

În orice gest ar străluci.

 

Ştii ce-au prezis de mult profeţii,

Dacă rămâi cu-a ta măsură?

Acum, în ziua judecăţii,

Isus te va vărsa din gură!

 

Ascultă-mi măcar astăzi sfatul,

Fii plin de zel în pocăinţă!

Să-ţi înnoieşti apostolatul

Primim iubire şi credinţă.

Iunie 1984

 

Ştiu faptele tale!

 

Veghează calea ta, laodiceene,

Cei Şapte Ochi ai Mielului junghiat,

Când umbli ziua pe cărări viclene,

Sau noaptea când eşti tăinuit în pat.

 

Oriunde te-ai ascunde de Christos,

La Tarşiş, sau trecând peste abisuri,

Nu vei scăpa de ochiul Său gelos,

Care pătrunde şi-n străfund de visuri.

 

Căci ochiul care astfel te veghează

Este iubirea, rug nemistuit;

El ştie dacă inima ţi-e trează

Sau dacă dorul tău e adormit.

 

Nu poţi să-L minţi, oricât vei explica;

El n-a uitat cum te-ai purtat atunci.

Sau, ai putea să strâmbi dreptatea Sa,

Pitindu-te abil printre porunci?

 

Laodiceene, Domnul te cunoaşte,

Degetul Lui spre tine se îndreaptă,

Până când tu, zdrobit, vei recunoaşte

Că harul te-a salvat, nu a ta faptă.

 

E timpul să te judeci, să-ţi trimiţi

La judecată faptele mânjite,

Ca să te-nalţe printre fericiţi,

Să-ţi dea putere proaspătă-n ispite.

 

Laodiceene, El te ştie tot,

Sărmanule bogat întru pretenţii!

La pragul tău stă bunul Antidot;

E timpul să deschizi experienţei!

Martie 1984

 

Te sfătuiesc

 

Te sfătuiesc să cumperi de la Mine,

Sărmane om din secolul pierzării.

Se zbate-n vânt neliniştea chemării,

La uşa ta blocată de ruine.

 

Te sfătuiesc să cumperi de la Mine,

Comorile acestea demodate:

Credinţă, văz, şi haină de dreptate,

Să scapi de întuneric şi ruşine.

 

Te sfătuiesc să cumperi de la Mine

– De ce nu-ţi vezi nevoia ta grozavă,

Laodiceene, viitoare slavă,

Ce încă zăboveşti, pierdut în tine –

 

Te sfătuiesc să cumperi de la Mine,

Şi nu de la vicleni şi speculanţi;

Cei ce sosesc pe cai sau elefanţi,

Îţi vând demagogie şi suspine.

 

Te sfătuiesc să cumperi de la Mine,

Dă tot ce ai şi cumpără comoara,

Dă trupul tău şi zorile şi seara,

Dă-ţi inima pierdută prin vitrine.

 

Te sfătuiesc să cumperi de la Mine;

Porunci ţi-am dat, doar sfatul Mi-a rămas,

Şi tot mai bat, căci nu pot să te las:

La uşa ta bat astăzi, Efraime!

 

Te sfătuiesc să cumperi de la Mine,

Acum cât încă stau şi te mai chem.

E astăzi al favoarei ceas suprem,

Ocazia ce poate nu mai vine!

Te sfătuiesc!Te sfătuiesc să cumperi de la Mine!

Decembrie 1984

 

Târguri laodiceene

 

Pe uliţele lumii, fremătând,

Toţi oamenii sunt negustori de vreme,

Şi fiecare caută flămând,

Comoara străduinţelor supreme.

 

În pildă, negustorul căuta,

Mărgăritare scumpe şi frumoase,

El şi-a-mplinit cu vârf dorinţa Sa,

Găsind o perlă-stea cum nu visase.

 

Că perla între perle se găseşte

Şi diamantul doar între comori,

La cei ce se afundă vitejeşte

În mare sau în munte, visători.

 

Ce fel de negustor eşti, pământene,

Care alergi mereu, din zori în noapte?

Ce cauţi tu pe pieţele viclene,

Care atrag atâtea minţi necoapte?

 

Neguţător de idoli şi de zvonuri,

Telal de mode zilnic schimbătoare,

Căutător de jocuri şi de sonuri,

Căzut sub ispitiri biciuitoare,

 

Nu te-nşela căci timpul este viaţă,

Nu bani, ci dependenţă de Christos,

Trezeşte-te chiar dis-de-dimineaţă

Să-apuci Mărgăritarul preţios.

 

Te mulţumeşti cu visuri şi cu umbre?

Cu ipoteze noi, sau în cădere,

Şi-n loc de negustor de pietre scumpe,

Să fii geambaş de fum, fără putere?

 

Ce cauţi tu pe uliţele lumii?

Teologíi de carne şi zorzoane?

În lupta pentru drepturi sau renume,

Să-ţi pierzi chiar sentimentele umane?

 

Nu căuta ce caută toţi ochii,

Ci caută ce-i trainic şi măreţ,

Căci nu printre arginţi şi printre rochii

Găseşti mărgăritarele de preţ.

 

Să cauţi perle mari şi diamante,

Să nu te mulţumeşti doar cu puţin,

Dă mult pe adevăruri fulminante,

Dă tot pentru Luceafărul Divin.

August 1984

 

Revelion

 

Un an de har

Un an de har şi de mirări,

Un an de-ngăduinţi divine

S-a scurs în cele patru zări

Lăsând victorii sau ruşine,

 

Lăsând în suflet văi şi munţi

Şi osteneli de înălţare;

Un an ni s-a mai scris pe frunţi

Cu rugăciuni şi cu răbdare.

 

S-a dus un an de umilinţi

Şi de speranţe înstelate,

De alergări după arginţi

Sau de cântări zidite-n fapte.

 

Ni-e inima pe-afară-ncinsă

Cu-ngrijorare şi rutină,

Dar înăuntru nu e stinsă

Ci încă fierbe-n ea lumină

 

Şi încă mai păstrăm în sânge

Un strigăt ’nalt de rugăciuni,

Când sufletul în noi ne plânge,

Spălându-şi faţa de minciuni.

 

Intrăm în ultimul deceniu,

Cu sufletul îngenuncheat,

Ne agăţăm de-un nou mileniu

În care nu va fi păcat.

 

Noi fumegăm azi mulţumire,

Tămâia vieţii lui Christos

Şi, cu speranţe în privire,

Să ne urăm un an frumos.

21 dec. 1989

 

An laodicean

 

Stai lângă drum cu fruntea udă,

Din nou la capăt de ocol,

Că, după înc-un an de trudă,

Eşti tot sărac şi orb şi gol.

 

Cine-i de vină? N-ai ce spune.

De fapt nici nu te-ai prea luptat.

Ce viaţă ai de rugăciune?

Trei vorbe spuse lângă pat.

 

Iar studiul biblic? Nu ai vreme,

Căci timpul este bani şi bani

Şi necredinţa se tot teme:

Ce voi mânca peste cinci ani?

 

Atât de multă-avertizare,

Atât de mari solii de har,

Nu ţi-au străpuns urechea tare?

Nu te-au adus lângă altar?

 

S-a pregătit cu mâini promise

Tot cerul ca să te ajute,

Şi-n calea ta au fost trimise

Atâtea suflete pierdute!

 

Dar câtor orbi le-ai fost lumină?

Pe câţi bolnavi ai vizitat?

Câţi bani, cerneală sau benzină

S-au scurs pentru apostolat?

 

N-ai vreme? Teme-te s-o spui,

Ca nu cumva s-o pierzi pe toată.

La pofte ochiul poţi să-l pui,

Să faci ce face lumea toată!

 

Nu te silesc, e treaba ta

Cu ce sămânţă semeni clipa.

Dar când speranţa va zbura,

Mâhnit îi vei privi aripa.

 

De-atâţia ani, urmându-ţi planul,

Te afli printre biruiţi.

Nici prin minune ca la anul

Să seceri viaţă din arginţi.

 

O, de mai poţi să iei aminte,

Primeşte-mi singura povaţă:

Ia ţinta lui Christos în minte,

Că timpul nu e bani ci viaţă.

 

 

În loc de disperare

 

Aş avea din nou ocazia să-mi plâng anul,

clipele şi zilele rebuturi,

să umezesc ruinele planurilor mele,

să cânt durerea vremii

care nu se-ntoarce.

Aş avea din nou ocazia

să-mi privesc îngrozit urmele,

să-mi înjosesc inima ce fără de voie se înalţă,

să-mi examinez defectele

sub razele dreptăţii veşnice.

Aş putea să fac un legământ mai tare,

ca, peste un an să mă întâlnesc cu mine însumi,

în acelaşi punct pe spirala vieţii,

cu aceeaşi mare nevoie de iertare.

Sau aş putea să mă obişnuiesc

cu ocolirea pustiei, cu petele inimii,

ştiind că sângele meu nu poate să mă spele.

Aş putea să mă obişnuiesc

cu nedesăvârşirile mele,

vorbind în acelaşi timp

de puterea lui Christos,

ca de o stea depărtată.

 

Dar în loc de toate acestea,

îmi voi mărturisi convingerea înnoită

că nimic bun nu locuieşte în mine.

în tot ce-aştept eu de la mine însumi...

Mă voi mulţumi cu perfecţiunea Lui,

cu lacrimile evlaviei Lui.

Mă voi mulţumi cu iubirea Lui neînţeleasă,

cu harul care-mi este de-ajuns.

 

Nu ţinte mi-au lipsit, ci Ţinta.

Nu străduinţi, ci crucea-n orice zi purtată,

în orice simţ şi-n orice zâmbet Crucea,

răbdarea Lui în mine onorată,

şi graba de-a-I aduce bucurie,

cu fruntea odihnită de robie.

 

La dreapta Crucii Lui, pe crucea mea,

Eu am găsit un loc în Univers

– omorâtor de timp, tâlhar de privilegii,

cu nume aproape bun de şters....–

Aici găsesc că totul este bine,

că toate-s pregătite pentru mine:

şi sângele lui Christ, şi Duhul Lui,

făgăduinţa zilnic pronunţată,

şi pacea mea prin har asigurată.

 

Cer Domnului c-an ziua ce-a venit,

oriunde datoria mă va duce,

Eu să rămân mereu mai umilit

şi să rodesc de-acum, neobosit,

din locul meu cel sigur de la Cruce.

Decembrie 1983 

Joomla SEF URLs by Artio