Tipărire

Scrisori de dragoste divină

Scris de Dănuț Alexandru Jercan.

De Dănuț Alexandru Jercan


Destinatar: Miss Laodicea

Iubita Mea… Îţi scriu acum din nou, de undeva de dincolo de soare…

Ştiu… Am lipsit cam mult şi aşteptarea te-a aruncat în somn, din echilibru;

Dar sper ca gândul Meu săpat în slovă, să-ţi dea motiv pentru redeşteptare

Că vremea trece, harul se încheie şi Leul urlă tare, dinspre Tigru.

 

În timpul ce-a murit, dacă privesc, nu prea te văd străjer la datorie…

Poate că te-ai oprit ca spectator la jalea lumii, şi-ai uitat de tine,

Sau poate, turnul străjii ţi-e mai jos şi n-am putut să-l văd din veşnicie;

Oricum, nu te-am uitat şi M-am gândit să-ţi dau un semn, să-ţi aminteşti de Mine.

 

Mai am puţin… puţin de tot, de lucru… Şi voi pleca de-aici din Sanctuar;

Aşa de mult aş vrea să fii mai vie, mai albă, mai atentă la prezent,

Mai pregătită pentru-a Mea lucrare, acum, în vremea ultimului har…

Acum, când înspre ceruri mai porneşte ultimul tren din gara PRO ADVENT.

 

Ştii?… Ţi-am mai dat un an, un an de har!… Şi ştii de ce? Din dragoste prea multă…

Este un supliment la timp profetic, o foaie-n plus la ziarul misiunii…

Te rog, trezeşte-ţi fiii şi lucrează… Măcar acum, de glasul Meu, ascultă,

Şi construieşte poduri de speranţă, peste chemarea tristă a genunii.

 

Anul acesta vreau să strigi mai tare spre lumea oarbă, surdă la Cuvânt…

Să afle toţi că Dumnezeu există şi că le vrea superlativul bine;

Că fără El, unica perspectivă, este povara rece de mormânt

Dar lângă El, te regăseşti în arcă… Un călător spre zările senine.

 

Aşa de mult te vreau înviorată şi mai umilă, sinceră, loială,

Cu minusuri la suspiciuni şi ură, cu plusuri la iubire şi iertare;

Cu minusuri la somnul de fecioară şi plus în pregătirea pentru gală…

Cu mai puţine clipe de odihnă şi mult mai multe strânse în lucrare.

 

În acest an, te rog, să te gândeşti, mai mult la cel care suspină-afară…

Urează bun venit unui străin şi din ce ai, cu generozitate,

Împarte la adulţi şi la copii, de dimineaţă până de cu seară…

Bolnavilor să le oferi izvorul de apă vie şi de sănătate.

 

Aş mai dori ca-n pauza de seară să îţi faci timp să vii la cabinet

Ca pentru ochi să-ţi dau o alifie, şi pentru suflet aurul ceresc,

O haină albă care să încânte până şi ochi de exigent, estet,

O aură de-nvingător în luptă, şi-un paşaport spre rai dumnezeiesc.

 

Mărturiseşte-ţi dragostea fecioară!… Exprimă-ţi mulţumirea şi speranţa…

Apreciază jertfa mântuirii în faţa lui Irod şi-a lui Pilat…

Trezeşte-te şi fii străjer pe ziduri! De dragul Meu alungă nonşalanţa…

Îţi scrie azi cu dragoste curată,

                                           UN MIRE CREDINCIOS ŞI- ADEVĂRAT.

 

 

 

 

În camera de sus


I-a invitat, o ştiţi destul de bine, în camera de sus pentru lumină...

I-a invitat pentru învăţătură, mai mult decât pentru o Sfântă Cină...

Aveau să-nveţe legea umilinţei, o lecţie ştiută dar uitată,

Învăţătura vie a slujirii, lăsată de o parte, neglijată.

 

I-a invitat apoi la ţărmul mării, după o noapte grea, la un pik-nic...

Erau flămânzi şi supăraţi pe viaţă, că-n plasa lor nu s-a găsit nimic...

I-a mângâiat şi-atunci ca şi-altă dată şi-a oferit înaltă-nvăţătură.

Principii care-au rezistat prin vremuri şi stau ca mărturie în Scriptură.

 

Dacă, sfioşi, în camera de sus, ei au cinat cu Regele iubirii,

La ţărmul mării-au înţeles mesajul ce aducea speranţa mântuirii...

Nu se putea ca prin puterea lor să schimbe lumea, cât de cât la faţă

Ci prin puterea Duhului cel Sfânt, scoteau ei mreji cu peşti la suprafaţă.

 

Doar prin puterea Tatălui din cer aveau să treacă prin grădina morţii,

Strigând de Sabat şi de revenire către străinii duşi spre miezul nopţii.

 

Azi ne invită Domnul şi pe noi în camera de sus pentru popas,

Ca truditorii să se odihnească gândind la ce-au făcut, la ce-a rămas...

Ne mai invită pentru Cină Sfântă... De sus să ne arate geana zării,

Ca în odihnă, totuşi să păstrăm un ochi deschis către întinsul mării!

 

Să învăţăm slujirea înc-o dată şi strâns legaţi de plugul misiunii

Să-naintăm cu brazda mărturiei sub mângâierea blând-a rugăciunii!

Foarte curând, în camera slujirii, din patria cerească-a lui Isus

Să ne-ntâlnim şi să rămânem veşnic, luceferi tandri fără de apus...

Foarte curând să punem stăvilare furtunilor ce bat sub curcubeu!...

Să fim viteji, găsiţi la datorie!... Aşa să ne ajute Dumnezeu!...

 

 

La tine e frumos?

Aseară te-ai întors nervos acasă… Serviciul tău e greu și e stresant…
- din când în când te doare capul tare, din când în când recurgi la un calmant-
Aveai nevoie de eliberare
și pentru ca să nu cedezi sub boală
Ai tot
țipat ,cu patos, la soție și la cel mic, abia sosit din școală…

Ei n-aveau nici o vină, știi prea bine, dar trebuia, zici tu, să-ți verși necazul…
- încarcerat de-această “înlesnire”, din când în când, mai sari spre rău pârleazul-
Da, e
ști bărbat și ai probleme multe… Tu duci tot greul s-aduci bani în casă,
A
șa că îți permiți să faci pe șeful că îți dorești familie frumoasă!

Când e frumos la tine? Să vedem: soția să gătească și să spele,
Copiii să înve
țe și s-ajute atunci când se ivesc probleme grele;
În fa
ța ta să tacă toți, desigur… părerea lor contează mai puțin…
To
ți să te-asculte când deschizi o carte și-anunți, cu stil, că e “servici divin!”

Așa vezi tu familia perfectă? Acest tipar e biblic, e frumos?
A
șa o demonstrează Trinitatea? Este modelul lui Isus Hristos?
S-a spus chiar de curând la
Școala Vieții, școala trăirii Legii lui Isus
Că via
ța de cămin e predicare, este indicator spre Cel de Sus…
Familia cre
ștină e iubire, cuvânt frumos, blândețe și dreptate
Nu un dezastru psihic, închisoare, nu zid de plâns după calamitate!

Familia nu e ograda-n care arunci în păsări că te enervează,
Nici un azil în care bătrânica, visând la tinere
țe, tot oftează…
Familia nu este locu-n care
ți-arunci ciorapii pe unde apuci
Sau unde intri-n grabă cu noroiul
și țipi că vrei urgent ca să te culci!

Familia nu-i locul tău de ceartă, nici coșul de gunoi, nici câmp de luptă,
Nu-i sac de box
și nici arena firii unde soția cade seara, ruptă.
Familia Scripturii e iubire… Este altar de jertfă
și cântare,
Loc de pove
ști de adormit copiii, loc special sub rugi ocrotitoare…

Familia e darul Trinității, este exemplul sfânt de sărbătoare,
E predica trăirii printre oameni, simbol etern pentru comunicare…
Î
ți scriu cu dor în suflet, cu fior, prieten, frate în Isus Hristos!
Te rog, primește-această provocare: spune-mi, cum e la tine? E frumos?

 

 

Iubirea Lui

 

Iubirea Lui nu a murit la cruce

Chiar dacă cerul s-a înfiorat,

Chiar dacă ziua ezita-n răscruce

Și Universul s-a cutremurat!

 

Chiar dacă trupul Lui, de pâine coaptă,

S-a revărsat ca vinul pe pământ,

Iubirea Lui, nu!... N-a murit vreodată

Ci a pășit zâmbind peste mormânt.

 

Ea va trăi cât legile dreptății...

Nu va pieri în lupta cea finală…

Ea curge viu din poala dimineții!...

E raza care și pe morți îi scoală!

 

Probabil, dialecte, limbi, popoare

Se vor îndepărta spre neființă…

Iubirea Lui va rămânea-n picioare

Pentru că e secret de biruință.

 

Proorociri cu sevă de-mplinire

Vor exista și poate vor apune

Dar frumusețea din a Lui iubire,

Ca un stindard pe turnuri, va rămâne!

 

Spada nu va învinge-ntotdeauna,

Nici “urâciunea” așezată-n cui!...

Cea care-nvinge-n lupta cu minciuna

E doar IUBIREA LUI…, IUBIREA LUI!...

 

 

 

Rugă misionară

 

Deschide Doamne porţile voinţei

Ca starea nepăsării să dispară

Şi oamenii, dorind fructul credinţei,

Să vină-n casa Ta, seară de seară.

Să piară supărările de-o clipă

Şi bocetul durerii şi uitarea

Şi pe-a dorinţei limpede aripă

Să vină-ai Tăi când vine înserarea.

 

Să vină permanent şi să rămână

Cum Tu rămâi acelaşi an de an,

Spre jertfa Ta, cu drag, să-ntindă mână

Ca Tu să-i treci prin porţi de Canaan.

Alungă Doamne cântecul trădării,

Dulceaţa efemeră-a feloniei,

Distruge piatra secularizării

Şi pune punct durerii şi prostiei.

 

Mai lasă-Ţi ambasadele aici,

Mai dă o şansă, nu rosti sentinţa

Ca de la mare până la cei mici

Să se concretizeze biruinţa.

Şi hotărâţi, pornind de la răscruce,

Păşind cu har pe trepte de cuvinte

Să ducem fiecare câte-o cruce

Spre înălţimea cerurilor sfinte.

 

 

 

Rugăciune

 

 

Mai mult decât orice, Părinte,

Te rog să-mi dai înţelepciune

Şi o cerească-ncălţăminte

Să pot păşi pe ape-n spume.

 

Şi mai doresc să-mi iei mânia

Iar sabia din Duhul Tău

Să-mi taie în bucăţi mândria

Şi să mă apere de rău.

 

Dă-mi poftă pentru cercetare

Şi haine de secerător

Ca-n ceasul de avertizare

Să fiu un steag biruitor.

 

Fă-mă un rod al împlinirii,

Vis special de primăvară

S-arunc sămânţa mântuirii

În iarna rece, seculară.

 

Iar din potopul de durere

Să smulg pe naufragiaţi

Ca Tu să le oferi putere

Şi haine de imaculaţi.

 

Şi hotărât să strigi: „Ajunge!

Voi ce dormiţi prin cimitire,

De astăzi nimeni nu mai plânge...

E vremea pentru fericire!”

 

 

 

 

Rugăminte

 

 

Doamne,

Te rog, deschide iarăşi porţile Edenului!...

Ascultă-mi glasul!

Eu sunt cel care,

-       atunci, cu milenii în urmă, -

Am rupt prima floare!...

Primeşte-mă acasă, Părinte,

Că noaptea e pe urmele mele

Cu lacrimi prea grele...

 

De-atunci,

De când Te-am părăsit,

Am tot umblat, am tot fugit...

Dar nu mai pot...

 

Am mâinile însângerate!

Pălămida păcatului

Mi-a rănit până şi gândul...

Ştiu, e prea mic pământul

Faţă de vina mea

Atât de grea!

Dar ştiu că Tu eşti mare şi bun...

De aceea Îţi spun:

„Deschide-mi porţile, Părinte!”

Sau

Cel puţin, dacă nu a sosit încă timpul,

Te rog:

 

Ia cu Tine porunca prin care ai făcut curcubeul

Şi printr-o minune binecuvântată,

 

„ZIDEŞTE ÎN MINE O INIMĂ CURATĂ!”

 

 

 

Ora de rugă

 

Duh Sfânt cade blând

Şi aprinde

În suflete,

Candela vieţii

Când zorii

Zâmbesc dimineţii

Şi ruga

Cu drag te cuprinde.

 

Cad stropi de solie

În tihnă

Cum picuri

De ploaie fugară

Aleargă pe frunze,

În seară,

Să-şi caute

Loc de odihnă.

 

Cad slove

Din raze de soare

Peste altar

De voinţă,

De simţi cum

Măslin de credinţă

Pe maluri de ape

Răsare.

 

Vin îngeri

Din lumea de stele

Să vadă

Mireasma din noi,

Să scrie rapoarte

Şi-apoi,

La Tatăl

Să meargă cu ele.

 

Când zorii

Zâmbesc dimineţii

Şi ruga

Cu drag te cuprinde,

Duh Sfânt cade blând

Şi aprinde,

În suflete,

Candela vieţii.

 

 

REVĂRSĂRI … LA “VREMEA SPERANŢEI”

 

 

Ca o avalanşă se răstoarnă vântul

Peste vatra lumii, care fierbe linte,

Şi frământă marea, cum frămânţi pământul,

Oferind o şansă vasului de cinste.

 

Se revarsă marea peste vechi limanuri

Prigonind nisipul doritor de perle,

Răvăşind farâme, mici, de porţelanuri

Şi purtând în fluxuri cântece de mierle.

 

Se revarsă zilnic dinspre cer lumină

Năvălind în case, oameni şi natură,

Ajutând gândirea omului de tină

Să-nţelegă raza crucii, din Scriptură.

 

Se revarsă harul, aducând iertare

Pentru condamnaţii ce nu vor să moară,

Care ştiu că-n ceruri, dincolo de soare,

Cineva învinge veşnica ocară.

 

Se revarsă vestea primăverii vieţii

Ca un cântec vesel, spus de rândunel,

Să renască iarba-n roua dimineţii,

Să se facă pace prin Emanuel.

 

Se revarsă Duhul, Duh de mângâiere,

Briză de salvare ce îţi dă constanţa…

Scoală-te creştine! Dumnezeu ţi-o cere,

Pentru că e vremea să votezi SPERANŢA

 

 

 

VREMEA SPERANȚEI (acrostih)

 

 

E ști poate trist, debusolat, cu lacrimi grele pe obraz,

X enofobia ți-a rupt cârma și viața ta e doar necaz…

I ubirea ta nu dăinuiește, averea-ți e o pungă spartă

S i drumul tău e-atât de straniu, că nici nu e fixat pe hartă,

T e doare inima; suspinul te strânge-n brațe tot mai tare,

A ștepți crezând că tu ești cazul ce nu mai are rezolvare…

 

S edentarismul a rupt vraja omului tău spiritual,

P acea din suflet ți-e străină și în derivă mergi pe val…

E misiunile creștine, le mai asculți din când în când,

R ănit de paloșul minciunii aștepți finalul tremurând…

A i folosit diverse planuri, metode care mai de care,

N imic și nimeni, niciodată, nu ți-a adus o rezolvare?

T e rog, prietene, nu plânge, ca la dezastrul cel final!

A mai rămas o veste bună: CITEȘTE-N STÂNGA, VERTICAL!

 

 

 

E vremea (acrostih)

 

V al cu val sărută plaja şi nisipul străluceşte;

R ând cu rând formează strofa care ne înveseleşte;

E l cu ea trăind iubirea fac din viaţă strop de miere,

M al cu mal adună apa dătătoare de putere;

E v cu ev adună timpul şi îl scrie în istorii,

A n cu an ciopleşte viaţa, cu credinţă-n vis de glorii.

 

I nimi lângă inimi calde, pot compune imn de pace,

M iel şi mia aduc o jertfă pentru suflete sărace;

P orumbel şi porumbiţă, zburând pe sub curcubeu

A duc ştirea că potopul a fost strâns de Dumnezeu;

C ui pe cui se scoate, ştim, e simbol de-ajutorare,

A lb de crin şi alb de nufăr pot aduce sărbătoare...

R ugi cu rugi, strânse-n buchete, clădesc zidul apărării,

I ar păcatele sunt şterse şi-aruncate-n fundul mării...

I ată de ce spun, prieteni, că... E VREMEA ÎMPĂCĂRII!

 

 

 

 

E vremea împăcării

 

Când am deschis fereastra în zori, ceva m-a uimit:

În zăpadă, două vrăbii se certau pe un biscuit...

Apoi am tresărit la un lătrat fioros:

Doi câini se muşcau doar pentru un os...

Când mai târziu am trecut pe lângă ferma de păsări

Am putut observa cu durere

Cum păsările se băteau între ele:

Curcanul alerga răţoiul, iar răţoiul o alerga pe găină

Şi, după toate, alerga o gospodină...

 

Şi dacă totul s-ar fi încheiat aici,

Poate nu m-ar fi prins ai groazei fiori

Dar... Am văzut cum vântul se năpustea peste flori,

Cum apele năvăleau peste maluri,

Peste iarbă şi case şi oameni, cu nemiloase valuri,

Cum trăsnetele omorau copacii de la margini de drum

Iar lupii, în haite, săreau, nu ştiu cum,

Peste garduri, în staul, răpind mielul plăpând

Şi în urmă lăsând

Mioare plângând...

Am văzut cum norii tăbărau peste soare,

Dorind să-l doboare,

Cum peştii cei mari îi mâncau pe cei mici,

Cum dihorul fura puişorii pitici,

Şi îi ascundea în hambar

Iar mama bocea, lângă cuibul cel gol, cu amar...

 

Şi dacă totul s-ar fi încheiat aici, poate nu m-ar fi prins ai groazei fiori,

Dar... Am văzut cum părinţii îşi goneau copiii, în zori,

Cum copiii strigau la părinţi şi-aruncau către ei săgeţi de cuvinte,

Alungând-i direct spre morminte...

Am văzut cum frate pe frate se vinde

Pentru două plăcinte

Şi am rămas fără cuvinte...

Doar că Cineva mi-a adus bucurie oferindu-mi o şansă de pace;

Cuvântu-I etern mi-a redat libertatea iubirii,

Mi-a aşezat înainte poemul mântuirii

Şi am înţeles că Isus,

Prin jertfirea-I pe crucea tenebroasă

A dorit să aducă din nou iubirea acasă...

Atunci am rostit,

De atâta iubit:

Ajută-ne, Doamne, să dăm la o parte obscura poveste-a trădării

Şi toţi să votăm pentru VREMEA-MPĂCĂRII!...

 

 

 

 

Pro-pacifism

 

Când zvonurile de războaie sunt în prim plan, la ştiri de seară,

Când unii se jertfesc, de tineri, pentru o bombă nucleară,

Noi adunăm din Cartea Sfântă mărgăritarele iertării

Şi, celor care vor, le spunem că este VREMEA ÎMPCĂRII.

 

Când răutatea e descrisă pe prima pagină în ziare

Şi când războiul economic nu este doar o întâmplare,

Ne îndreptăm spre cer cuvântul şi ancoraţi în geana zării,

Strigăm spre cele patru vânturi că este VREMEA ÎMPĂCĂRII.

 

Când Agenţiile Secrete îşi racolează noi spioni

Şi când se vrea o încleştare între atomi şi neuroni,

Noi înălţăm un steag de pace pe muntele crucificării

Şi spunem celor ce ne-ascultă că este VREMEA ÎMPĂCĂRII.

 

Când viruşii de HIV şi Antrax se fabrică-n laboratoare,

Când cei bolnavi de răutate pun viruşi în calculatoare,

Noi spunem despre mântuire şi-un timp al reabilitării,

În care intră cei ce luptă s-aducă VREMEA ÎMPĂCĂRII.

 

Acum, când terorismul rece vrea un război cum n-a mai fost

Şi când istoria se scrie cu lacrimi cât o zi de post,

Sunăm din trâmbiţa dreptăţii, zdrobind guvernul nepăsării,

Strigăm spre REGI şi spre REGINE că este VREMEA ÎMPĂCĂRII.

 

În zilele acestei drame, când mulţi nu vor să aibă pace,

Când se-nrolează pentru luptă, chiar şi popoarele sărace,

Ne vrem doar mesageri ai păcii, pentru o lume-a provocării,

De-aceea spunem înc-o dată că este VREMEA ÎMPĂCĂRII.

 

Iar dacă vreţi şi voi iubirea, familii blânde, fericite

Şi dacă vreţi o veşnicie şi sufletele mântuite,

Opriţi-vă şi rupeţi lanţul furiilor descurajării!...

Strigaţi cu noi, strigaţi mai tare că este... VREMEA ÎMPĂCĂRII!

 

 

 

Vremea împăcării trece...

TU „RĂMÂI LA TOATE RECE?”

 

Zilele dispar pe drumul care duce spre departe

Ca un fulg plecat de-acasă şi suflat de vânt, spre moarte

Sau ca umbre invadate de lumină orbitoare

Iar în urmă, rămân numai semne mari de întrebare.

 

Cerul ne-a şoptit de pace şi de timpul pregătirii:

SE REVARSĂ ZORI de cântec despre taina mântuirii;

Iată stă încă deschisă poarta către veşnicie!...

Cine înţelege, oare, de ce Domnul întârzie?

 

PROCLAMAŢIA rostită la NAZARET, în Sabat,

De Hristosul ce venise să nu fie Împărat,

Oare cine a primit-o? Câţi au mers la malul mării

Să asculte o solie pentru VREMEA ÎMPĂCĂRII?

 

Prea puţini... Şi mult ne doare... Mulţi se-nchină la himeră...

Când lecţia MÂNTUIRII FĂRĂ NICI O FRONTIERĂ

Se învaţă în biserici şi se strigă la amvoane,

Cei mai mulţi nu doresc aripi ci... doar zboruri în baloane.

 

A strigat din nou Iubirea către cei atraşi de toate,

Către cei fără de lege şi fără identitate:

Naştere din nou se cere şi o ţintă pusă sus...

PUNE PUNCT ŞI... DE LA CAPĂT, să-ncepi viaţa cu Isus.

 

Pentru VREMEA ÎMPĂCĂRII şi IOAN BOTEZĂTORUL

A venit să ne vorbească despre Hrist Mântuitorul;

Dacă unii l-au ascuns, pe Ioan, sub FALIMENT

Dumnezeu l-a dat exemplu de predicator advent.

 

Într-o seară ne-am oprit lângă fecioara Maria

Şi-am rugat-o să ne spună înc-o dată poezia

Pe care a învăţat-o de la solul Gabriel...

Şi-am rămas uimiţi de titlul ce spunea: „NIMENI CA EL!”

 

Nu e nimeni ca Isus...BUN PRIETEN, SFÂNT PROFET,

Pâinea vieţii, alinare şi desăvârşit estet...

Rămâi fără de cuvinte când ştii că Domnul salvării

S-A JERTFIT PE SINE ÎNSUŞI pentru VREMEA ÎMPĂCĂRII.

 

Când priveşti LEGEA MORALĂ ce conduce la Hristos,

Suferinţa se ascunde, totul pare mai frumos,

Ce-am fi fost noi fără lege, fără un INDICATOR?

Trupuri moarte aşezate, paralel, în „dormitor.”

Dacă nu ar fi venit UN TRIMIS AL LUI HRISTOS,

Cine aducea lumină pentru omul păcătos?

Cine aprindea făclia pentru evanghelizare

Punând punct idolatriei cu-nchinarea ei la soare?

 

Fără CRUCE, ce-am fi fost? SCEPTRU sfărâmat de tanc,

Oameni fără de nădejde, cu păcate strânse teanc...

Munţi de fapte rele, grave, adunate pe parcurs,

Condamnaţi pentru vecie, fără dreptul la recurs.

 

Însă DOMNUL ÎMPĂCĂRII, prin sângele jertfei Lui

Ne vindecă PARCHINSONUL datorat păcatului...

Focul morţii nu atinge sufletele credincioase

Care-au dărâmat, din inimi, altarele păcătoase.

 

Domnul vieţii şi al morţii picură speranţă sfântă

Peste omul care crede şi în faţa morţii cântă.

Unul singur îţi dă viaţă şi îţi face-n ceruri cort,

Unul singur face vie RUGĂCIUNEA UNUI MORT.

 

Te împacă, drag prieten, cu Acela care ştie,

În familia ta mică, să aducă trăinicie...

De la El învaţă grabnic poezia bucuriei

Şi cântul ce parafează FRUMUSEŢEA CĂSNICIEI.

 

Iar dacă Hristos te cheamă şi descoperi adevărul,

Dacă ştii cine-i de vină şi cine e trădătorul,

De te simţi zdrobit de cruce, MAI VINOVAT CA PILAT,

Şi-nţelegi Legea iubirii şi porunca de Sabat,

Omule, primeşte jertfa! Crezi în Regele Răbdării

Şi dă-I mâna cât mai este o VREME A ÎMPĂCĂRII...

Să speri în făgăduinţă şi să nu te laşi răpus!

Iar parola ta să fie: „AŞA A PROMIS ISUS!”

 

 

 

PRO împăcare ( acrostih )

 

FII bărbat, fii vestitor, un martor conştiincios,

STRĂJER loial, fiu al jertfei, prietenul lui Hristos!

LA lovituri nu răspunde; lasă Biblia să-ţi fie

FARUL luminos ce-ţi duce pasul către veşnicie.

MĂRII, să-i arunci lumină, că furtuna este dură,

ESTE marea confruntare profeţită de Scriptură.

VREMEA nu te-aşteaptă, frate, îşi urmează calea sa...

ÎMPĂCĂRII dă-i o şansă... conturând-o’n viaţa ta!

 

 

Vrei să vii?

 

 

Se-mparte iarăşi apă, se dă pâine

Şi se vorbeşte despre-o altă hrană...

Mai poţi rămâne-acasă până mâine?

Matei, mai stai pe gânduri lângă vamă?

 

Coboară cerul prin Cuvânt, la tine

Şi despre mântuire se vorbeşte;

Chiar şi copilul de departe vine...

Tu Simone, mai stai să prinzi un peşte?

 

Se spune despre sfânta libertate,

Despre al veşniciei ideal

Şi cum să ai cerească sănătate...

Luca, ce zici... Mai stai încă-n spital?

 

Se dau soluţii la probleme grele,

Cum să nu vă certaţi, să vă iubiţi,

Cum să zburaţi ca fulgul printre stele...

Voi, fii de tunet, nu vreţi să veniţi?

 

Isus îşi cheamă iarăși ucenicii

Să-i umple cu lumina din Cuvânt,

Să lumineze-n nopţi ca licuricii

Și să coboare cerul pe pământ.

 

Te cheamă Domnul să te facă sfânt

Să te gândeşti la verbul „a trăi”,

Şi să fii grâu, nu pleavă-n pumn de vânt...

Ce zici, iubite frate, vrei să vii?

 

 

 

Căldicel

 

Aleargă profeţia către mâine...

Doi stropi de har au mai rămas stingheri...

Noi ne certăm pe fleacuri şi pe pâine

Şi pe un post rămas vacant de ieri.

În rând cu lumea, vize vrem şi bani

Şi vile, şi maşini, şi strategie

În timp ce undeva, mai sus de ani,

Se ştampilează ultima hârtie.

 

Chemarea lui Isus spre veste mare,

Lăsată-n plan secund, se ofileşte,

În timp ce undeva, mai sus de soare,

O ultimă-ntrebare se rosteşte.

Furtunile din punga lui Mamona

Ne-au răvăşit portretul de advent;

Mulţi spun „prezent” la cheful din Sodoma;

La „Cortul întâlnirii” spun „absent!”

 

La masa lui Isus, când se împarte

Din pâinea vieţii celor care vor,

Sunt locuri goale şi miroase-a moarte...

Mulţi se închină la televizor!

Principiile cerului sunt puse

Să se păstreze bine în sertar

Dar ne-ngrijim s-aducem fiecare

Zecime din urzici şi din mărar.

 

De-aceea Dumnezeu încă vorbeşte

Prin îngerul mai mare peste zori:

„Hei laodiceene, te trezeşte!

Eşti căldicel... ai grijă să nu mori!

Aruncă încropeala şi rutina,

Obişnuinţa crasă, nepăsarea;

Nu vezi că pierzi şi sarea şi lumina

Şi te cuprinde secularizarea?

Te-ai învăţat comod, să nu lucrezi...

Să facă alţii... tu doar să consumi;

Să critici, să condamni, să amendezi

Şi să-mparţi lumea-n buni şi în nebuni.

 

Asta nu-i treaba ta! Tu să te-nchini

Şi să lucrezi sub steagu-avertizării;

Renunţă azi la „parcul de maşini”

La eul tău, la somnul nepăsării!

Renunţă la-ncropirea cea adâncă

Şi-nvaţă adevărul cât mai bine,

Că dacă tu vei tremura pe Stâncă,

Ea nu va tremura deloc, sub tine!”

 

 

 

Simfonia inimii

 

Do amne, lasă fericirea şi iertarea Ta să vină

Re vărsându-se din ceruri ca o ploaie de lumină!

Mi la Ta să îmi aline suferinţe şi-ntristări,

Fa cla vieţii să-mi răspundă, în noapte, la provocări!

Sol al Tău să fiu oriunde şi oricând pe-acest pământ;

La săraci să duc o pâine, o fărâmă din Cuvânt

Şi -un pahar de apă vie la tot omul însetat;

Do amne, fă-ţi, te rog, din mine un prieten devotat!

 

Sus în cerul plin de stele,

Alături de îngeri mii,

Să-ţi cânt dorurile mele:

DO, RE, MI, FA, SOL, LA, SI...

Simfonia inimii!

 

 

Mai lasă-mă o vreme la Efes

 

Mai stau o clipă, Doamne, la Efes… Diana are templu, o minune!

Iar Tu ai doar o grupă, un apostol şi doar câţiva genunchi la rugăciune!...

Nu vreau să plec până nu sting vulcanul ce-aruncă peste oameni cu otravă,

Nu vreau să plec până nu las în urmă o sinagogă vie ce-Ţi dă slavă.

 

Nu mă trimite încă la romani!... Diana are multe preotese

Iar Tu, pentru Efes, eşti o idée cu prepoziţii grele, ne-nţelese…

Eu pentru Tine lupt… Vreau să câştig, de partea Ta, mulţimi după mulţimi

Ca în oraşul împânzit de idoli să ardă doar angelice lumini.

 

Dă-mi vreo trei ani şi Iţi promit că noaptea ce stăpâneşte crunt peste cetate

Va fi învinsă aspru în arenă de Duhul Sfânt, zefir de libertate.

Şi dă-mi trei, patru, oameni să m-ajute, oameni cu râvnă pentru misiune

Care prin vorba lor să cearnă zilnic peste-ntuneric ploi de-nţelepciune.

 

Cât despre mine Iţi promit, Părinte, că n-o să-mi iau soţie niciodat’…

Nici casă n-o să-mi fac şi nici avere ci voi lupta în front de-apostolat!

Fac juruinţă că Te voi sluji până la capăt şi-am să-nchei frumos…

Ajută-mă ca în Efes să caut şi să găsesc prieteni în Hristos.

 

Sunt mulţi pentru Artemis… Mercenarii ce-au sărutat icoana amăgirii

Mai repede acceptă desfrânarea decât Legea Morală a iubirii.

Mai repede acceptă sacrificiul pentru o Doamnă cu palate mari

Decât pentru UN OM născut în iesle şi apoi răstignit între tâlhari.

 

Dar eu, iubite Doamne, Te-am văzut şi-această viziune m-a orbit…

Privirea Ta a transformat un demon, prigonitor, în paşnic ucenic;

Îmi ştii sinceritatea şi ardoarea… Şi pentru că Tu Însuţi m-ai ales,

Te rog frumos, ascultă-mi rugăciunea: mai lasă-mă o vreme la Efes!

 

 

 

 

Scrisoarea pământului

 

Mântuitor din lumile stelare

Îţi scriu de-aici, de unde frunza moare,

De-aici din ţara Ta şi ţara noastră,

Expeditor: Planeta cea Albastră.

 

La noi e mult mai rău decât atunci...

Prin munţi, pe dealuri, în câmpii şi lunci

Domneşte de o vreme neputinţa,

Durerea, sărăcia, necredinţa.

 

Mi-e trupul vânătăi şi răni deschise,

Uşile păcii stau mereu închise;

Sunt tot mai mulţi ce-aruncă bombe-n mine

Şi au uitat de cruce şi de Tine.

 

Sunt mulţi ce trag la sorţi şi haina mea

Tot cum au tras atunci, pentru a Ta...

Curând ei vor vota sub steag de fală

„O nouă rânduire mondială”.

 

Şi să-Ţi mai spun ceva: e lumea tristă...

Mereu se strâng noi lacrimi în batistă

Şi unii tot întreabă tremurând,

Cât să mai rabde Doamne,... până când?

 

În parc, sub o bătrână iasomie,

Un porumbel căzu la datorie;

De-atâta ger şi-atâta mare lipsă

S-a strecurat sub haine de eclipsă.

 

În parcul mare florile s-au stins...

Vântul şi gerul iară au învins

Şi alte crengi, sub gheaţă, tot mai cad

Dar Ţi-a rămas, Isuse, câte-un brad!

 

E frig în toţi! E iarnă seculară!

E greu s-alergi în maraton pe-afară!

Aştept, aştept... S-a dus şi 2000!

Isuse bun, de ce mai întârzii?

 

Îţi scriu de-aici, de unde frunza moare,

Mântuitor din lumile stelare;

De-aici, din ţara Ta şi ţara noastră...

Expeditor: PLANETA CEA ALBASTRĂ...

 

 

 

“Prietene…

 

A întrebat Isus pe un străin: “Prietene, cum ai intrat aici?

Cu-aceste haine-nchise la culoare crezi că arăţi ca ceilalţi ucenici?

Priveşte-n jurul tău cu luare-aminte… mai seamănă măcar un om cu tine?

Şi dacă nu, cum de ai îndrăznit, în aşa hal, să vii aici la Mine?”

 

 

Pe altul l-a rugat stăruitor: Prietene, Îmi împrumuţi trei pâni?

Vreau să-i ajut pe oamenii flămânzi ce n-au primit nimic de la stăpâni…

Priveşte, sunt femei şi mulţi copii, bătrâni şi tineri fără bani, şomeri…

Te rog să mă ajuţi să îi ajut, că unii n-au mâncat de-alaltă ieri.”

 

 

La un ospăţ văzând cum umiliţii se aşezau la margine de tot

S-a îndreptat spre cel mai mic din sală, ce-şi sprijinea tristeţea pe un cot,

Şi l-a privit în faţă, ca pe-un frate, l-a sărutat, cum ştie doar Isus,

Şi a strigat s-audă toată lumea: “Prietene, hai, mută-te mai sus!”

 

 

În Ghetsemani s-a adresat la fel cu vorba Lui profund familiară:

“Prietene… ce ai venit să faci, apucă-te şi fă… E noapte-afară…

Sărută-Mă, şi-arată că sunt Omul… De ce mai tremuri şi de ce eziţi?

Trădează-Mă… şi du-te liniştit să-ţi iei câştigul: treizeci de arginţi!”

 

Apoi a conturat învăţătură pentru mulţimea ce era prezentă…

Învăţătură ce se vrea trăită de către toată armia adventă:

“ Nu e sub ceruri dragoste mai mare şi-un ţel mai nobil şi mai însemnat

Decât pentru prieteni să-ţi dai viaţa în mod util şi dezinteresat.”

 

 

Şi pentru că “ PRIETENE…!” mereu se auzea pe străzi aglomerate,

Cuvântu-acesta a pătruns prin ziduri în temple, catedrale şi palate…

Şi-atâţia oameni se numesc “prieteni “ în amintirea sfântă-a lui Isus…

Dacă îţi place şi iubeşti Cuvântul, ţi se va spune:

Mută-te mai sus!…”

 

 

Gânduri adamice

 

A căzut pustiu din stele

Peste lacrimile mele

Şi-a căzut o înserare

Peste-al vieţii mele soare.

 

Spinii au crescut de-o dată...

Şi în lacrima sărată

Am simţit întâia oară

Geamătul de sub povară.

 

A murit întâia floare

Sub potopul de lumină

Şi-am înţeles cu durere

Că doar eu, eu sunt de vină.

 

Am înţeles chiar şi norul

Ce zugrăveşte furtună

Şi-am început să duc dorul

De-a se face vreme bună.

 

Iar în greul de nespus,

Chiar în noaptea mea de vină

A venit Isus şi-a spus:

„Să se facă iar lumină!”

 

 

Cine?

 

Cine să-mi dea viaţă, cine să mă poarte

Peste groapa lumii dincolo de moarte?

 

Cine mă-nţelege, cine-mi dă şi mie

Un răspuns de „Pâine” şi de „Apă Vie?”

 

Cine-mi dă putere, cine mă-ntăreşte

Prin tribut de sânge care mântuieşte?

 

Cine-aduce pacea şi odihnă sfântă

Chiar în lumea celor care nu cuvântă?

 

Cine dă iertare, cine dă izbândă

Şi-o iubire vie tot mereu crescândă?

 

Cine ţine-n palme pământul şi marea?

Cine, cine oare? Asta-i întrebarea!...

 

 

 

Se-nchide harul

 

 

 

Şi...

S-au ascuns mestecenii în frunze

Cu trup cu tot

Şi-au pus la umbră deasă

Cărunta coajă,

Ce trăda o vârstă,

Pe care ei şi-o vor neînţeleasă.

 

Şi...

S-au ascuns furnicile-n morminte

Lăsând pustia peste arătură;

Că vremea trece, trece înainte

Spre împlinirea

spusă din Scriptură!

 

Şi...

S-au ascuns chiar porumbeii care

Duceau simbolul păcii spre coline.

Azi nu mai vor, cu ram în cioc să zboare

Că văd potop

în vremea care vine.

 

Şi mieii-s strânşi în colţ, lângă perete

Cu joc cu tot,

În umbra de sub staul...

Afară se vorbeşte de decrete,

New Age şi Satanism şi...

Domnul Paul!...

 

Mi-am strâns aproape gândul şi aripa

Şi îmi ascund în suflet Sanctuarul...

Mă pregătesc...

Curând soseşte clipa!

Mai e puţin şi

se închide harul!...

 

 

 

Alegere liberă

 

 

Afară din Eden, pe lângă stânci,

Zeiţe şi madone şi vedete,

Cu-celeaşi plase negre, desuete,

Stau pescuind în apele adânci.

 

Momeala e cu gust şi-are dizain,

E poleită-n aurul de Tars

Şi e originală, nu e fals,

Şi e adusă din Frankfurt pe Maine.

 

Te vei opri să numeri briliante

Şi să admiri minusculul costum

Sau o să-ţi vezi cinstit, de al tău drum,

Gândind la lucruri mult mai importante?

 

De-o parte stă ispita „miss Dorinţă”

Iar de cealaltă doar un Om şi-o cruce...

Te-ntreb Adame: unde te vei duce?

Către plăceri sau către suferinţă?

 

Ai să alegi un idol oscilant

Râvnind sărutul unei Izabele

Sau vei privi atent mai sus de stele

Găsind momentul insignifiant?

 

Prietene... Un Înţelept a spus

Să nu urmezi ispitelor cochete...

Păstrează-ţi caracterul fără pete

Şi ca model alege-L pe Isus.

 

 

Copilului orfan

 

 

Copile drag, ce n-o cunoşti pe mama

Şi dormi prin gări, prin parcuri sau canale,

Prieten cu durerea şi cu teama,

Flămând pribeag cu buzunare goale...

 

Te ştiu!... Eu te cunosc destul de bine

Chiar de gândeşti că nimeni nu te ştie

Şi pentru că mi-am amintit de tine

Ţi-am scris la post restant o poezie.

 

Nu-i nimeni să te strige, să te-alinte;

Tu n-ai părinţi... Eşti rodul nepăsării

Şi-adesea plângi de dorul de părinte

Şi mai trăieşti din rodul întâmplării.

 

Dar Eu te ştiu!... Ştiu câte zile ai,

Câţi ani ai împlinit... Şi din iubire

Îţi dăruiesc grădina Mea din Rai

Plină cu flori de har şi mântuire.

 

Şi te mai rog să nu uiţi să te-nchini

Când vrei s-adormi sub plapuma de vânt

Şi să-i iubeşti pe cei ce-ţi sunt vecini

Că am să vin la tine în curând.

 

Şi dacă cineva te mai întreabă

De ai părinţi şi de ce dormi în ger,

Să nu eziţi şi să răspunzi în grabă:

„Eu am un Tată dar e sus în cer!...”

 

Lacrimi de adolescent

 

Ai plâns când ţi-a plecat iubitul fără să-ţi lase o scrisoare

Şi când profesorul la şcoală, ți-a spus că eşti neştiutoare.

 

Când ţi-a murit dalmaţianul, accidentat de o maşină,

Ai plâns şi l-ai jelit trei zile acoperindu-te de vină.

 

Când s-a cutremurat pământul și ţi s-a răsturnat vitrina

Ai plâns că s-a stricat TV-ul și că s-a prăpădit combina.

 

Ai plâns că nu ai luat concursul de-admitere la Facultate

Şi pentru că se spun, de tine, atâtea lucruri "nesărate".

 

Când "Corul Robilor", de Verdi, la Ateneu s-a prezentat,

În trei batiste, lacrimi grele ai strâns şi înmagazinat.

 

Dar când Isus strigă sub cruce, sub spinii răi şi răni adânci

Şi moare fără nici o vină ... DE CE NU PLÂNGI?

 

 

Pacea noastră

 

Iisus e pacea noastră totdeauna,

Chiar dacă bate din apus furtuna...

Chiar dacă-n noapte nu există rază,

Ne e Iisus un stâlp ce luminează.

 

Prin vreme trecem, trecem înainte

Sădindu-ne poteci peste cuvinte;

Orice-ar veni, durerea de ne strânge,

Noi ştim că Cel ce-a plâns şi încă plânge,

Ne făureşte pod peste oceane...

Şi dacă valuri vin, cu milioane,

Iubirea Sa etern-nevinovată

Va linişti zdrobirea dintr-o dată!

 

Iisus ne este pace... O, ce bine!

Ce fericire albă, ce destine

Ne făurii Acel ce-a putut face

Între pământ şi cer Solemnă pace.

 

Ne e Iisus un stâlp ce luminează

Chiar dacă-n noapte nu există rază.

Chiar dacă bate, din apus, furtuna

Iisus e pacea noastră

Totdeauna!...

 

 

Fericiri interesante

 

A fi sărac în duh este opusul la a fi plin de fală şi mândrie...

Sărac în duh e cel ce se apleacă smerit, sub a profetului solie;

E cel ce zice „Doamne, vin la Tine, dar n-am ce să-Ţi aduc că sunt lipsit”...

Interesant: Isus Hristos ne spune că cel sărac în duh e fericit!

 

În lume sunt atâţia care plâng... Dar ei nu plâng că n-o cunosc pe mama

Sau că n-au combustibil pentru iarnă şi-n casa lor stă cu chirie, teama...

Ei plâng pentru păcatele prea grele prin care pe Isus L-au răstignit...

Interesant: Isus Hristos ne spune că cel ce plânge este fericit!

 

Ce să mai spunem de cei blânzi? Se pare, că nu toţi „blânzii” sunt cuprinşi aici;

Aici e vorba de creştinul care suportă loviturile de bici;

E vorba de aceia care-aşteaptă dreptate de la Domnul cel iubit...

Interesant: Isus Hristos ne spune că omul bun şi blând e fericit!

 

Am mai văzut mulţimi de însetaţi şi de flămânzi după neprihănire

Care tânjesc după dorinţe sfinte, după cuvinte calde de iubire...

Ei nu se mulţumesc cu rodul pieţii, cu ce se vinde-n târgul prăfuit...

Interesant: Isus Hristos ne spune că nesătulul este fericit!

 

Şi am mai auzit că milostivul, cel ce din har şi-a meşterit un nume,

Pe umeri cară crucea din Golgota, să ştie despre ea întreaga lume;

În inimă el poartă vadra vieţii să bea-nsetatul, mult prea obosit...

Interesant: Isus Hristos ne spune că milostivul este fericit!

 

Mai sunt şi cei cu inima curată... Cu ce au curăţit-o? Cine Ştie?

Ce detergent mai bun ca”arielul” face din piatră seacă, piatră vie?

Ei, inima şi-au curăţit prin jertfă, prin sângele de Mieluşel jertfit...

Interesant: Isus Hristos ne spune că cel cu suflet pur e fericit!

 

Sunt unii care ştiu să facă pace atunci când alţii îşi propun război...

Ei vin cu pacea-n lume, în biserici, familii, comitete... Sunt eroi!..

Lor nu le face nimeni o statuie pentru că-n cinstea păcii au murit...

Interesant: Isus Hristos ne spune că cel ce face pace-i fericit!

 

Şi lista nu se-ncheie chiar aici... Mai sunt şi vinovaţii fără vină;

Ei sunt persecutaţi pentru iubire şi pentru că au reflectat lumină...

Sunt ucenicii care pentru Domnul, pentru-adevăr în flăcări au sfârşit...

Interesant: Isus Hristos ne spune că cel persecutat e fericit!

 

Iubitul meu, dacă ţi se întâmplă ceva, din toate câte-am scris aici,

Dacă în lume vei avea necazuri şi nu ştii ce să faci, ce să mai zici,

Nu-i o problemă!... O să spună Domnul ceva în locul tău, mult mai frumos:

„Îţi dăruiesc o ţară-a fericirii... Bine-ai lucrat, rob bun şi credincios!”

 

 

Libertad?

 

Pasăre rară, ocrotită de lege,

Scăpată din colivia braconierului;

Zbor de fluture alb, după iarnă,

Spre primăvara din albastrul cerului.

 

Navetă spaţială, călătoare,

Spre “ păşuni verzi şi ape de odihnă;”

Uşă dumnezeiască, deschisă,

Către pridvorul unui nou loc, de tihnă.

 

Libertatea?… Visul etern al eroilor,

Încă neîncremeniţi în statuie;

Aripă diafană de înger,

Ce spre adevărata identitate mă suie.

 

O lume întreagă de răspunsuri reale

La întrebările cele mai grele;

Absenţa celulelor, a gratiilor, a zidurilor berlineze

Şi-o boltă încărcată cu stele.

 

Mână întinsă spre negru, spre roşu, spre alb,

Spre orice culoare ţesută în curcubeu;

Crez, ridicat la un rang de virtute,

Scris cândva, chiar de mâinile lui Dumnezeu.

 

Libertatea? Drum deschis spre viitorul tău;

Corabie pornită către limanul cel sfânt;

Pod uriaş, construit, prin jertfa iubirii,

Între cerul înalt şi pământ.

 

“Şi pentru că

atât de mult a iubit Dumnezeu lumea”

Încât Şi-a jertfit dragostea,

Libertatea, poate să ajungă la toţi…

Să crezi că poate să fie şi a ta,… şi a mea.

Să te rogi pentru ea!…

Ziua Libertatii Religioase

 

 

Nu plânge

 

Nu plânge, păstorule bun...

Chiar dacă în noapte,

Undeva, acolo departe,

Din draga ta turmă,

Un miel a rămas mai la urmă.

 

 

Nu-ţi acoperi ochii cu palmele

Şi nu lăsa întristarea să vină...

Aprinde, aprinde lumină

Şi-apoi vei vedea desluşit

Să găseşti rătăcitul rănit.

 

 

Adună-ţi din nou cântecele,

Adună-ţi clipele de neodihnă

Şi toarnă-ţi din ele lumânare;

Făclie, pe aspra cărare..

Aşa vei găsi ce-ai pierdut,

Va fi totul ca la început.

 

 

Păstorule bun,

Nu plânge!

Nu plânge cu lacrimi de sânge...

Parabola ta se încheie cu bine:

Dumnezeu va veni lângă tine;

Vor veni vremuri bune

Când la staul vei sta

Şi văzând turma-ntreagă,

Din fluier de os

Vei cânta...OSANA...

 

 

 

Revărsare

 

 

Se revarsă

Ca un izvor cristalin şi rece,

Peste ţarina inimii mele,

Cuvântul...

 

Simt

Mângâierile sale blânde

Cum liniştesc

Durerile adâncului meu.

 

Fericirea

Încolţeşte primăvăratic

În speranţa

Ce îmi animă gândul.

 

Cu siguranţă,

Viitorul îmi păstrează

Surpriza reîntâlnirii

Cu mine însumi...

Cândva, m-am pierdut

Dincolo de

Gardurile Paradisului...

Ce pierdere!...

 

Dar... ce fericită constatare:

Isus, prin dăruirea Sa tulburătoare

A modelat din lutul meu

Cerească splendoare.

 

Şi iară...

Se revarsă

Ca un izvor cristalin şi rece

Peste ţarina inimii mele

Cuvântul...

El este Înţelepciunea desăvârşită

Care-mi va conduce paşii

ACASĂ...

În patria mea cea iubită.

 

 

 

Aţipire

 

 

Pe cărarea unicului dor

Am aţipit puţin şi...

Toate durerile s-au strâns

Să-mi înăbuşe cântecul,

Să-mi răpească speranţa

Şi să-ncline spre moarte, balanţa.

 

Am aţipit puţin,

Obosit de truda atâtor întristări, şi...

Cu viteza luminii,

Întunerecul s-a năpustit peste mine,

Dorind să-mi suprime

Dorul de pace, de bine.

 

Doar puţin am aţipit,

O secundă, şi...

Totuşi ce aproape-i secunda de moarte

Şi câtă lumină de viaţă

Se poate închide în noapte.

 

O, Bunule Isus!...

Trupul Tău a simţit totala zdrobire;

Eu, doar am privit-o şi m-am îngrozit...

Pătrunde în teama din sufletul meu

Şi limpezeşte-l, fă-l liniştit.

 

Ajută străjerului din mine

Ca-n drumul ce duce

Spre munţi de Golgotă, de cruce,

Spre mâna ce ţine cununa,

Să fie viteaz totdeauna.

 

Aţipirea de-o clipă e tristă,

Secunda-i fatală...

Mă ţine cu drag lângă cântecul Tău

Şi fă-mă atent, şi mă scoală...

Să ajungă scrisoarea vieţii mele, cu bine,

Acasă la Tine.

 

 

 

Miracol

 

 

Încă nu mi s-a oprit pasul,

Chiar dacă punţile între ziuă şi noapte

Par rupte,

Chiar dacă lacrima, uneori,

Curge valuri

Şi sparge seninul iubirii

De maluri.

 

Nu s-a stins încă,

Gândul călător spre lumină

Chiar dacă nimeni nu vrea,

Ca lumină,

În noapte să-i ţină.

 

Nu!... Nu s-au terminat toate cuvintele...

Mai sunt rânduri de scris

Şi atâtea dorinţe!

Dacă furtuna mi-a răvăşit tâmplele,

Şi a zămislit abisuri amare,

Nu-i motiv de-ntristare.

 

Eu încă trăiesc, prin miracol ceresc,

Şi pasul şi gândul şi cuvintele

Îmi ţin dialogul iubirii

Dând sensuri mai noi

Fericirii.

 

Şi toate acestea

Nu pentru că merit...

Izvoarele mele trăiesc,

Ca prin vis,

Pentru că mai am atâtea de făcut

Şi de zis

Despre dragostea sfântă,

Cea fără apus,

Născută din Marele Mâine,

ISUS.

 

 

Expedient

 

Doamne,

Ce s-ar fi întâmplat cu mine

Dacă Tu n-ai fi oprit vânturile

Durerii să bată?

 

Unde mă aflam acum

Dacă n-ai fi poruncit

Inimii mele

Să-şi vadă liniştită de drum?

 

La ce porţi

Mi-aş fi oprit pasul

Dacă din penumbrele singurătăţii mele

Nu Ţi-aş fi auzit glasul?

 

Doamne,

Ce s-ar fi întâmplat cu mine

Dacă trestia ar fi fost frântă

Şi mucul lumânării s-ar fi stins?

Nu aş fi fost un învins?

 

Dragostea Ta

Mi-a şoptit nouă pildă

Şi o înţeleg pe deplin...

M-ai salvat prin haru-Ţi divin!

 

De aceea,

Pentru stropul de viaţă

Ce mi l-ai lăsat

Ca să pot fugi de păcat,

Isuse,

Păstor minunat,

Prinţ divin,

Cu dragoste, Ţie mă-nchin.

 

 

 

CHIP DE CER*

 

Chip atins de umbra slavei divine,

Chip învăluit,

În frumuseţea dragostei fără hotar a Tatălui,

Vibrează la auzul susurului blând

Şi ascultă cu luare aminte

Solia şi esenţa Cuvântului...

 

Chip aşezat în lumină,

Aplecat peste timp şi captivat de pietrele Legii,

Ascultând cu evlavie

Pe Cel ce stă în poarta veciei,

Care ne face cu mâna,

Arătând spre Ţara bucuriei.

 

Chip conturat frumos,

În culorile curcubeului,

Pictat cu nuanţe de nemărginită iubire astrală,

Retuşat cu creionul interminabil

Al unui Creator desăvârşit

Şi pudrat cu milioane de sclipiri orbitoare

Desprinse din aureola cerului infinit.

 

Acesta e chip pentru cer,

Încununat de splendori şi mister...

Frumos conturat, desluşit, fără tină sau praf...

Totul schimbat...

E gata să treacă dincolo de porţi,

din nou în Eden.

În sfârşit, scăpat de blestem...

 

*Gina Jercan

 

 

MĂREŢUL HAR

 

Când IUBIREA, cu creionul şi compasul, pe hârtie,

Definitiva proiectul Minunata lume vie

Eu eram neologismul în ceresc dicţionar

Şi sub mine, Creatorul, a scris DRAGOSTE şi HAR.

 

Mai apoi când Arhitectul avu şase zile pline,

Spre final, ţărânei mele, i-a dat formele divine,

A suflat izvor de viaţă peste noul sanctuar

Şi mi-a oferit surpriză: prima Sâmbătă de HAR.

 

După vremuri de restrişte, după ce-am plecat de-acasă

Dorindu-mi independenţa şi-o viaţă gălăgioasă,

Dumnezeu mi-a dat EXODUL să mă scape din amar

Şi-n pustie, mi-a dat pâine coaptă-n cer, cu miez de HAR.

 

Am gândit atunci la Abel sau la “abur”, la “nimic”

Şi l-am comparat cu Cain, ctitorul cu bani în plic…

Şi am înţeles că totul s-a închis într-un dosar

Şi-am trăit ca prin minune prin Set, stropul cel de HAR.

 

M-a întărâtat hititul, m-a rănit asirianul,

Babilonul mi-a luat pacea şi banii, medo-persanul;

Cir mi-a redat libertate şi dorul după altar…

Toate-acestea, în istorii, s-au notat cu tuş de HAR.

 

Şi pentru că tot departe, de Eden, mi-am prins dorinţa,

Şi-n vaci şi viţei de aur mi-am încătuşat credinţa,

Creatorul mi-a pus iarăşi în mână, abecedarul

Şi-a venit Isus din ceruri ca să mă înveţe HARUL.

 

Acum ştiu că tragedia conturată de Irod,

Scrisă-n cărţi cu stropi de sânge şi cântată în prohod

Nu s-a zămislit din oameni… Oamenii n-aveau habar

Că vor aşeza pe cruce, pe Isus, MĂREŢUL HAR.

 

Acum ştiu că mântuirea e posibilă-n Hristos…

El face din piatră seacă diamantul valoros…

Isus este pentru mine absolutul cel précis,

Harul ce-mi oferă şansa de-a ajunge-n Paradis.

 

 

 

Fabula şomerului

(după o ilustrație de Wayne Rice)

 

Un biet şomer,

Lipsit de bani şi câte s-ar mai cere încă,

Tot căuta de câţiva ani

Un post vacant, un loc de muncă...

 

Dar n-a găsit

Pe nicăieri,

În lumea veche ori cea nouă;

S-a întâmplat că tocmai ieri

Găsi de lucru-n parc, la ZOO...

Dar nu portar

Într-o căsuţă,

Mecanic de uşor, de greu...

Cum nu era în parc, maimuţă,

Intră pe post de cimpanzeu.

 

Se îmbrăcă în pielea lui

Şi se rotea mereu pe-o cracă;

Era mascota parcului...

Ştia să fluiere, să tacă...

 

Dar într-o zi, mai mulţi copii,

Veniră să îl viziteze;

Făcea atâtea ghiduşii

Iar el, pornit să captiveze,

Îşi luă avânt ceva mai tare

Decât sta în puterea lui

Şi din ambiţie prea mare

Sării în cuşca leului!...

 

Simţii cum pardoseala arde...

Vai! Leul mare cât o stâncă!

Maimuţa a-nceput să strige,

Pe româneşte: „Mă mănâncă!”

 

Iar leul, printre dinţi şoptii,

Cu buzele lui mari şi moi:

„Taci omule, că de se-aude

ne dau afară pe-amândoi!”

 

Morala curge către noi,

Cum vine în galop un cal:

Vreau, oameni buni, să m-angajez

În rol de OM, nu de-animal!

Şi mai doresc să spun la toţi

Zicala cea pilduitoare,

Ce-şi are casa în Scriptură:

„Unde nu-i cap vai de picioare!”

 

 

 

Parabolă cu vizită

 

Domnul Isus a vrut să facă

O vizită la Vatican,

Să vadă ce mai e prin lume,

Pe străzi, în piaţă, pe maidan...

Şi iată că, din întâmplare,

Prin faţa Lui treceau grăbite

Armate-n pas de defilare,

Ostaşi cu arme lustruite...

Şi întrebă Isus, uimit:

„Eu am venit umil la voi

Şi v-am dat lecţii de iubit!!??

Voi vă-narmaţi pentru război?”

 

Nu au ştiut ce să-I răspundă...

Şi Domnul merse pe cărare

Şi a văzut potop de mărfuri,

Reclame, care mai de care:

„Avem pantofi, cărţi colorate,

Avem femei emancipate,

Mitraliere la duzină...”

Iar undeva într-o vitrină,

Scria cu litere umflate:

„Cea mai puternică maşină!...”

 

Isus s-a adresat frumos

Unui patron cu ceas la mână:

„De ce vă lăudaţi, băieţi,

Că marfa voastră-i cea mai bună?

Voi nu vă îngâmfaţi cumva

Când nu-ntrebaţi pe Cel Prea Sfânt?

Şi când aveţi profitul mare

De unde vine? Din pământ?

Din apă, piatră sau din foc?

N-ar fi profitul mult mai mare

De v-aţi opri puţin în loc,

Doar un moment să stăm de vorbă?

De har, de ce vă bateţi joc?”

 

Şi la această întrebare

Răspunsul a întârziat...

Dar iată altă întâmplare:

Isus văzu ceva ciudat...

Prea multe firme de Biserici!

Din toate ce să înţelegi?

Străin să fii de crez creştin

N-ai fi ştiut ce să alegi!...

„Biserica Penticostală,

Catolică şi Ortodoxă,

Calvină sau Medievală..”

Şi Domnul, tare-ngrijorat

A spus cu glasul sângerând:

„Doar o Biserică v-am dat...

De ce-s atâtea pe pământ?”

 

A vrut apoi să-l viziteze

Pe însuşi Pontiful Papal,

Dar gărzile elveţiene

L-au alungat cu glas brutal,

Că haina Lui era săracă

Şi...” nu se merge în sandale

Şi îmbrăcat în pânză albă

La poalele SFINŢIEI SALE!”

Dar Domnul, ca şi altă dată,

S-a strecurat neobservat

Şi-un iezuit cu robă neagră

I-a spus strigându-I răspicat:

„Vezi... dac-ajungi în faţa Papei

Să te apleci şi ţine minte,

Să te-adresezi cu umilinţă,

Cu numele „SFINTE PĂRINTE!”

 

Şi Domnul spuse: „Cum aşa?

Dar ce se-ntâmplă pe pământ?

Ştiam că acest nume, poartă,

Doar Dumnezeul cel Prea Sfânt!”

Şi întristat s-a-ntors acasă,

La Tatăl Său, cu umilinţă...

Cu oful Lui, cu-amărăciunea

Şi arzătoarea Lui dorinţă,

Şi spuse: „Tată, cât mă doare

Că pe pământ e suferinţă,

Şi puşcării şi cimitire,

Babilonie, necredinţă!

Pământul zace-n întuneric

Orbit de-atâtea-nşelăciuni...

Sindromul rece, luciferic,

L-anfăşurat doar în minciuni!

Cel rău, cel fără de ruşine

Zdrobeşte oameni sub povară...

De s-ar întoarce toţi la Tine

M-aş răstigni a doua oară!”

 

Apoi, Isus, ieşi să plângă

Gologota Lui şi-al Său amar

Şi vrând speranţele să-Şi strângă

Intră în Sfântul Sanctuar...

Cu ochii îmbătaţi în rouă

Privii atent în calendar...

„Se-ncheie anul 2000 ?!!...”

Şi... A MAI DAT UN AN DE HAR!

 

 

Fabula puterii

 

Doi gândaci s-au întâlnit

Pe poteca cea de noapte

Ce trecea, şerpuitoare,

Printre lanurile coapte...

Unul zise: „Te omor!

Te sugrum, gândac străine!”

Celălalt striga şi el:

„Eu pe tine, eu pe tine!”

 

Şi în timp ce-n încleştare

Căngile şi le-au proptit,

A trecut un cal în goană

Şi pe-amândoi i-a strivit!

.....................................

Să dai în altul nu e bine...

E şi el suflet ca şi tine!

Şi nu uita că peste zare

Domneşte Unul mult mai mare!

 

Fabula zgârcitului

( Teologie fariseică )

 

Un om s-a prezentat mai ieri,

La poarta raiului să intre

Dar îngerul privi prin carte

La ce făcuse înainte

Şi-l întrebă:

„Ce faptă bună

Ai săvârşit celor mai mici

De vrei s-ajungi aici în ceruri

Lângă martiri şi ucenici?”

 

Iar el, gândindu-se o clipă,

Şi scărpinându-se în cap,

Şi-a amintit că într-o seară

A dat cinci lei la un sărac.

„Şi altceva ai mai făcut?

Doar pentru-atâta osteneală

Vrei tu să stai lângă cei sfinţi?

Cum vii aici cu mâna goală?”

 

S-a convocat, apoi, şedinţa

Şi sfântul Petru-a spus: „Săracu’!...

Daţi-i bănuţul înapoi

Şi să-l primească domnul... Dracu!...”

...............................................

Credinţa care te urmează

Prin fapte bune se probează!

În fiecare zi din lună

Să faci măcar o faptă bună!

 

 

 

Parabolă pentru neînţelepţi

 

Un căţel pierdut, sărmanul,

Sub o bancă-n parcul Tei,

Stă flămând şi plin de teamă

Alungat de derbedei.

 

Unul l-a atins cu băţul

Şi apoi strigă: „pardon!”

Altul i-a legat de coadă

O cutie de carton.

 

Însă, într-o zi, spre seară,

Un bătrân, milos din fire,

L-a cules de prin gunoaie

Şi i-a arătat iubire...

L-a spălat, l-a îngrijit

Şi i-a dat mâncare bună,

L-a dus în apartament

Şi i-a pus o carte-n mână.

 

Uşor, cu telecomanda,

Schimba canalele-n grabă

Să înveţe cum se poate

Să ajungi CÂINE din javră.

 

Mult timp n-a trecut şi iată

Căţeluşul e dulău!

Dar eşecu-i și mai mare:

A ajuns un nătărău!

 

A uitat de bunul tată

Şi de şcoală, şi de toate,

Şi-anceput să muşte lumea,

De călcâie, pe la spate.

 

De aceea, chiar stăpânul,

Într-o zi, în pragul serii,

A chemat, cu ochi în lacrimi,

Să vină de grab hingherii

Şi zise, privind săracul,

Către slăvile cereşti:

„Cât necaz, câtă prostie!

Uite, domnule, ce creşti!”

....................................

Spune-o vorbă din bătrâni:

„Nu îi obidi pe câni!”

dar ce-o să te faci stăpâne

De prietenul ţi-i câne?”

 

 

 

Fabula vitezei

 

O ştie toată lumea clar:

Trăim în secolul vitezei!

Aleargă leul şi dolarul,

Aleargă soarele amiezii,

Şi fluturaşul şi gândacul,

Aleargă omul, chiar şi racul,

Şi timpul care asfinţeşte,

Până şi melcul se grăbeşte...

 

Şi ca să intre-n armonie

Cu lumea de viteză plină,

Mai ieri, din parc, de la Wolkswagen

Un şobolan şi-a luat maşină...

Şi cum a terminat cu şcoala,

Crezând că e uşor a merge,

Văzând pe alţii tot în goană,

A şi pornit ca să alerge...

 

Având maşină foarte nouă,

A alergat şi neatent,

Pe ploaie, prin acvaplanare,

A provocat un accident!

A derapat într-un copac

Chiar pe şoseaua Colentina

Şi toţi priveau, ca la spectacol,

Cum şi-a „armonizat” maşina.

 

Şi conştiinţa tot bătea

Încet, la poarta minţii sale:

„Nu m-am găsit chiar ieri cu melcul

Venind spre mine pe cărare?

Nu mi-a semnalizat cu farul

S-o las încet, s-o las mai moale,

Că-s poliţişti ce stau la pândă

Şi controlează-n buzunare?

De ce, de ce n-am înţeles?

Nu era oare mult mai bine?

Dacă muream ce se făcea

Soţia „Şobo” fără mine?”

 

De sub grămada cea de fiare,

Aşa de rău torsionate,

Răspunse un şurub „cap cruce”,

Prins la o roată de pe spate:

„Ce rău îmi pare azi de tine

C-ai fost atât de neatent!

Nu era bine în maşină?

Ţi-a fost mai bine pe ciment?

Ai strâns cu-atâta trudă banii!

Azi ai rămas falit, sărac!

Oare-ai crezut că o maşină

Poate să urce şi-n copac?

 

O aripă din partea stângă,

Proptită bine într-un trunchi,

Zise şi ea: „Sunt terminată

Din tălpi şi până în rărunchi!”

 

Volanul suspină amar:

„Din tragedia ta bolnavă

Ai învăţat ceva măcar?

Guzgan bătrân, cu-n ciont de coadă!”

......................................................

Nu-i totul să alergi prin lume!

Se cere multă-nţelepciune...

De ai costum frumos, de gală,

Şi-alergi pe drum, gândeşte bine:

Când ai viteză ilegală

Se mai ţin îngerii de tine?

 

 

Pilda celor poftiţi la cină

 

Tare de mult, un om bogat

Dorind să facă sărbătoare,

Pe-ai săi prieteni i-a chemat,

La masa lui, cu mic, cu mare...

Dar parcă toţi au fost vorbiţi

Şi n-au venit să dea onor...

E foarte important să ştim

Care au fost scuzele lor:

 

„Am cumpărat, stăpâne dragă,

Ogor frumos, de grâne plin...

L-am tot dorit o viaţă-ntreagă,

Deci, iartă-mă... Nu pot să vin!

Mai bine, merg neapărat,

Să smulg neghina,... am de coasă...

Cred că e mult mai important

Decât să vin, să stau la masă!”

 

„Mi-am luat, ieri, cinci perechi de boi!

( Răspunse altul cu grăbire )...

Vreau să-i încerc măcar pe doi,

Să-i pun puţin ca să transpire.

Mi-am luat şi plug, iar plugu-i greu,

Mi-am pus la punct şi jug şi car...

Nu pot veni, stăpânul meu...

Aş sta la masă ca pe jar...”

 

„M-am însurat, stăpâne, ieri!...

( Mai spuse altul cu sfială )

Şi-aş vrea să-mi văd doar de plăceri,

Să port şi eu costum de gală,

Şi să mă plimb în lung şi-n lat,

Să mă opresc la Belvedere,

Să fiu sub Arcul de Triumf

Doar eu şi luna mea de miere!

Şezi blând şi nu te supăra;

Să mă-nţelegi, nici nu e greu...

Stăpâne, spune, dacă vrei,

Tu ce ai face-n locul meu?”

 

Alt invitat răspunse rece:

„Abia mi-am luat şi eu maşină.

Vreau s-ongrijesc, s-arate bine

Şi aş dori să-i pun benzină,

Să o înscriu, să-mi iau permis...

N-am voie, oare, doar puţin,

Să-mi împlinesc şi eu un vis?

Deci, scuză-mă... nu pot să vin!”

.............................................

Aşa răspund şi astăzi mulţi

Atunci când cheamă Cel de Sus...

„Sunt alte lucruri mai de preţ

Decât să-L cauţi pe Isus!...

Sunt alte lucruri de dorit,

Străine, dulci şi importante;

Ideile de mântuit

Nu par deloc interesante!”

 

Şi va veni curând o zi,

O zi de nor şi de furtună

Când soarele nu va mai fi,

Nici stele licărind, nici lună!

Va fi o vreme de sfârşit,

Cu disperare pentru tine...

Gândeşte-te!... Eşti pregătit

Ca să primeşti ce se cuvine?

Încă mai cheamă Domnul tău,

Stăpânul bun, Emanuel...

Hai, lasă-n urmă tot ce-i rău

Şi vino să cinezi cu El!

 

 

Uniți în mărturisire

 

 

Ne cheamă Dumnezeu la rugăciune să recunoaștem harul minunat…

Să medităm la unitatea sfântă, la Golgota din noi și la Sabat!

Să cerem noi puteri, înțelepciune și rezistență maximă în luptă

Ca viața noastră, zâmbetul și vorba s-aducă pace-n lumea cea coruptă.

 

În rugăciunea Sa de Mare Preot, Domnul Isus cerea să fim uniți,

Biruitori prin valurile lumii, străjeri pe ziduri, gata pregătiți!

Și astăzi se repetă rugăciunea… Chiar îngerii se roagă pentru noi!

Scrisorile din cer sunt excelente, sunt vești ce-anunță ultimul război!

 

Ne vrea Mântuitorul mult mai sinceri, cu noi, cu cei din jur, cu toată lumea…

Iubirea Lui ar vrea să înțelegem, să nu uităm chemarea, misiunea!

Uniți în adevărul lui Isus, să spunem lumii noastre decăzute

Că rolul jertfei Mielului Divin a fost salvarea vieților pierdute!

 

Uniți în adevărul din Scriptură să spunem lumii cine-I Bun Părinte,

Cum pot fi caracterele schimbate și cine e Puternic în cuvinte!

Celor ce vor să afle calea dreaptă, și caută pornind televizorul,

Să le deschidem Cartea nemuririi și să le spunem cine-I Adevărul!

 

Iar dacă ne-a strigat cândva pe nume ca să slujim sub semn de-apostolat,

Să spunem lumii cine ne-a dat viață, ce suntem noi și cine ne-a chemat.

Dacă destinul nostru este unic, să explicăm cât timp mai arde harul,

Cine trimite colportori cu pâine și ce înseamnă jertfa, Sanctuarul.

 

Atunci când tehnocratul se așează într-un fotoliu mare, de birou,

Să-i spunem cu iubire ce e banul, și Cine va veni curând, din nou.

Iar dacă Dumnezeu ne vrea eroi, să ne-angajăm că-n lupta cu minciuna

Ne vom jertfi și vom rămâne sinceri și-om spune adevărul totdeauna.

 

Să ne-ngajăm ca Sabatul să fie stindardul nostru autorizat

Pe care-l vom purta către victorii spre slava Celui care ne-a salvat!

Să ne-angajăm că vom lupta-n redute, și-n câmp deschis chiar dacă va fi greu…

Să vină Duhul Sfânt să ne unească!… Așa să ne ajute Dumnezeu!

 

 

 

Zi de sărbătoare!

 

 

Ne rugăm lui Dumnezeu să-i mai prelungească viaţa,

Să-i vindece teama iernii şi din ochi să îi ia ceaţa,

Să îi întărească pasul, inima ce-abia mai bate

Şi de ziua ei să-i ducă „La mulţi ani cu sănătate!”

 

 

Ne rugăm să-i fie bine, pensia să se mărească

Şi-n grădină, lângă casă, lutul să se dezmorţească,

Să o viziteze fraţii, pastorul, mai multe seri

Când are descurajare sau când are neplăceri.

 

 

Punem un colet la poştă cu dulciuri, fistic, alune,

Cu ulei, făină, ceaiuri - din PLAFAR - , cele mai bune...

Punem, sigur, şi-o hăinuţă că poate s-a rupt cea veche,

Şi papuci, cu floricică, îi trimitem, o pereche.

 

 

Cel puţin o dată-n an, mulţi fac „faptă obligată”

Şi mai mulţi uitând de mama, poate n-o fac niciodată.

Eu lansez o întrebare ce pe mine m-a străpuns:

Pentru câte face-o mamă, oare este de ajuns?

 

 

Are-o zi în calendar ... Mulţi întreabă, de-obicei:

Ziua noastră când mai este? De ce numai ziua ei?

Pentru cei căzuţi pe gânduri sau căzuţi în aşteptare,

Spun: dacă este ziua mamei... este zi de sărbătoare!

 

 

Pregătiri de primăvară

 

Mi-a şoptit Primăvara

Prin gura izvoarelor grăbite

Că ziua revenirii lui Isus

E atât de aproape!

Cum este ţărmul

Lângă ape...

 

Mi-a spus vântul serii

Că în călătoria lui de voiajor,

A observat, mai sus de nor,

Pregătire şi zor...

Zor foarte mare

Ca şi cum s-ar pregăti o sărbătoare!

 

M-au înştiinţat

Vestitorii dimineţii,

Despre un nou răsărit de soare

Şi despre ceva numit „Ziua cea mare”,

Cum nu a fost

Niciodată sub soare.

 

...Şi am mai auzit,

Că, în sfârşit,

Trâmbiţe de argint vor suna desluşit

Şi viaţa va strivi mormântul!...

Ştiţi cine mi-a şoptit?

...CUVÂNTUL!...

 

Treptele devenirii

 

Păşesc prin pădurile gândurilor...

Frunzele uscate foşnesc sub picioare;

Privesc coaja arborilor credinţei

Şi tulpinile lor uriaşe...

Toate îmi dau un sentiment de încredere,

De stabilitate şi putere.

Privesc spre pământul învelit

Cu plapuma arămie de frunze,

Şi mă gândesc la somnul vremelnic...

Privesc spre albastrul cerului,

Răsărit printre crengile tremurânde,

Şi meditez la veşnicie...

 

Dacă îmi las paşii spre mai departe,

Îmi dă bineţe muzica apelor de izvor...

Mă urcă spre cer strigătul ciocârliei

Şi din nou îmi creşte curajul

De a urca mai sus, tot mai sus,

Din pădurea gândurilor, pe Stânca Isus.

 

 

Pastel de primăvară

 

Se străduieşte iarba să răsară,

Cum ne-am obişnuit, în primăvară...

Prin verde crud, bogat în clorofilă

Ne spune despre dragoste şi milă,

Ne spune de speranţă şi frumos

Şi de un Prinţ ceresc, Iisus Hristos.

 

 

Uimită de splendoarea ce tot creşte,

Ziua, încet-încet, se tot lungeşte

Şi raze calde stau să întârzie

Şi peste dealuri, şi peste câmpie,

Iar cerul ne surâde din fereastră

Cu frumuseţea lui atât de-albastră.

 

 

Apele cresc, izvoarele suspină,

Grâul aruncă suliţe-n lumină

Şi lumea celor care nu cuvântă

Intră în pregătiri ca pentru nuntă

Pe când o lume, care ştie-a spune,

Se pregăteşte pentru rugăciune.

 

 

E primăvară caldă peste lume...

Dar dincolo de ea este minune!

O, lumilor de necuvântătoare

Şi lumea celor ce trăiţi sub soare,

Vegheaţi!... că va veni ceva frumos:

O primăvară ruptă din Hristos.

 

 

Prin anotimpuri

 

Dup-atâtea ierni greoaie,

Ţi-aminteşti din nou de mine

Şi pentru a-mi fi mai bine

Pui zăpada să se-nmoaie.

 

După multe primăveri

Glasul Tău vrea să mă cheme

Să nu uit mult prea din vreme

Ce-ai fost pentru mine, ieri.

 

După veri ce-au ars grădina

Şi-au furat din flori culoarea,

Şi-au întunecat cărarea,

Tu mă chemi să-mi fii LUMINA.

 

După toamne lungi, uscate,

Iar mă chemi o clipă-n gând...

De mă aflu tremurând,

Îmi eşti har şi sănătate.

 

Timpul, fără Tine, ştiu:

Greu va trece înainte

Dar n-am să Te uit, Părinte

Nici acum, nici mai târziu!...

 

 

Suvenir

 

Am luat o frunză-n mâna mea

Şi am privit-o cu uimire...

Ea mi-a vorbit despre ce-o doare,

Despre trecut şi adormire.

Mi-a spus despre o primăvară

Care-a trecut pe-aici, cândva,

Despre o creangă solitară

Şi-un mugur mic, de catifea.

 

Mi-a spus şi despre clorofilă

Şi despre seva cea gustoasă

Şi m-a rugat, dacă am milă,

S-o iau cu mine către casă.

Să o aşez într-un ierbar

Sau într-o carte de citire

Ca pe un suvenir, un dar,

Un semn de dulce amintire.

 

Şi pe când frunza-mi sărutam,

Autograf de scriitoare,

Ceva mi-a spus că tu şi eu

Suntem doar frunze căzătoare.

 

 

Secetă

 

Raze cad cu nimicire peste câmpurile-ntinse,

Arborii îşi plâng durerea rădăcinilor învinse;

Spicul nu se mai apleacă, umilit, sub grea povară,

Rândunica nu mai cântă nici în zori şi nici în seară.

 

Vântul a plecat departe spre a-şi duce adierea,

După dealurile nopţii şi-a înmormântat puterea...

Norii s-au topit ca ceara sub lumină şi căldură,

Lunca nu mai poartă verde, ci costum uscat de zgură.

 

Teii şi-au pierdut polenul de la zori la asfinţit

Şi în aer mai pluteşte doar mireasmă de sfârşit;

Nu mai sunt în crâng concerte; păsări, greieri s-au ascuns...

A rămas spre amintire un culcuş de „looney tunes.”

 

Lumea pare îngrozită: parcă sus, s-au spart ferestre

Şi căldura năvăleşte cu mii de oştiri pedestre...

E „apocalipsul” oare? Este plagă? Sunt blesteme?

Cine stă fără de grijă, cine oare nu se teme?

 

Nu e decât începutul timpurilor de durere!...

Ca să poţi sta în picioare, e nevoie de putere...

Dacă astăzi profeţia îţi trimite un „eseu”

Este ca să ai credinţa aşezată-n Dumnezeu!

 

Să culegi, cu sârg, speranţă şi grăunte de credinţă,

Să le strângi cu şnur de pace şi adâncă umilinţă

Şi-apoi să le treci în suflet ca pe o comoară vie...

Doar aşa vei stinge FOCUL şi primi-vei VEŞNICIE!

 

 

Alb

 

Plouă peste noi cu alb...

Alb peste albastrul apelor,

Alb sub albastrul infinit al cerului

Şi chiar şi în blăniţa mielului...

 

Şi voalul pădurii este voal de mireasă...

Tot albe sunt şi păsările de pe casă,

Căciulile stâlpilor, împărăţia florilor Gerarului

Şi iglu polarului.

 

Alb peste tot...

Niciodată, fluturii norilor nu au altă culoare;

Nici firele care cresc din lutul tâmplelor,

Nici rugăciunile născute la uşa, uneori încuiată,

A Templelor.

 

Doamne, în fiecare an ne trimiţi albe ploi,

Doar că..., ne iartă,

Mai puţin alb creşte în noi!

Crinii gândului nu înfloresc întotdeauna

Iar nufărul înţelepciunii îşi pierde uneori cununa.

 

Şi Doamne..., ne iartă,

Pentru puţinul alb adunat în cuvinte

Şi pentru că avem mult negru pe „încălţăminte...”

Pentru că adunăm bani albi pentru banca lumii

Şi investim enorm în casa humei.

 

Şi... când ne gândim

Că visăm la acea întâlnire cu Marele Bine!

Da, Doamne!... La acea întâlnire cu Tine!...

Când ne gândim că vei arunca mult alb peste vină,

Ca să fie lumină,

Când ne gândim că pregăteşti pentru noi

Haine moi, de culoarea zăpezii, a laptelui, a crinilor,

Ne vine să intrăm în pământ,

Doamne Sfânt!...

 

Dragostea Ta, albă, este prea minunată!

Şi pentru că nu o merităm,

Te rugăm,

Iartă-ne, Tată!

 

 

LACRIMI DE NOUR

 

Plâng norii toamnei

Peste frunzele bolnave de gălbinare,

Peste brânduşe născute de curând...

Plouă peste anii mei

Şi iar mă aflu tremurând...

 

Plouă mărunt....

Sunt ude visele de vară!

Vor îngheţa cântând, sperând...

Le voi privi ca şi-n alţi ani

Şi le voi îngropa plângând.

 

Plouă...

Dar cine să înţeleagă oare

Că, mâine, ochii vor ploua?

A murit vara şi o jelim,

Dar cine să-nţeleagă oare

Că mâine va veni plecarea mea?

 

Dacă atâtea toamne au plecat

Şi n-au fost înţelese,

Dacă sub ploi nu-i nimeni să mai mângâie,

Să crezi, prietene,

În Cel Ce locuieşte deasupra norilor ce plouă,

Deasupra toamnelor şi verilor şi viselor!

Să crezi mereu, să crezi în bine...

E Cineva acolo sus, Ce ştie,

Să înţeleagă, sigur, pe oricine!

 

 

 

Plouă a toamnă

 

 

Plouă a toamnă peste frunze moarte

Şi iarăşi mă opresc sub trişti castani

Şi mă întreb: de ce ani după ani

Continuă suferinţa să mă poarte?

 

Am obosit de-atâta aşteptare

Şi parcă mă provoacă neputinţa:

Unde-i ascunsă oare biruinţa?

De ce mai plâng, de ce încă mă doare?

 

Am început încet să mă înclin

Sub anii grei, sub spada suferinţei

De mă întreb: Tu, Om al umilinţei,

Cât timp profetic o să mai suspin?

 

Plouă a toamnă şi tristeţea vine

Ca înserarea, lin, pe nesimţite...

Şi strig, în rugă, către zări senine

Pe Cineva ce n-a uitat de mine.

...................................................

 

Din când în când mai trece câte-o doamnă

Ţinând cu grijă-n mână o umbrelă...

O cioară a ţipat sub pasarelă...

Te-aştept, Isus şi-afară plou-a toamnă...

 

 

 

După furtună

 

Aşa de tare a fost vântul...

Un singur brad a mai rămas;

Un brad...

Şi lângă el Cuvântul

Ce-aduce liniştire-n pas.

 

Păşesc peste zdrobita oază

Şi cu fărâma mea de glas

Mă-ntreb,

Înfiorat de groază:

Eu, Doamne, cum de am rămas?

 

Privesc în jur... E totul frânt

Şi jalnic pare viitorul

Dar mi-a rămas,

Lângă frământ,

Iubirea Ta ce-alungă norul.

 

Îmi place, Doamne, vremea bună,

Dar ca să îmi măreşti credinţa,

Să mai trimiţi

Câte-o furtună

Să-nvăţ mai bine pocăinţa.

 

 

Lumea noastră

 

Cerul e în pregătire,

Îngerii se strâng la tron...

Pe pământ se dă vestire

Prin cuvânt de eschaton;

Sună trâmbiţi de dreptate,

Jertfele se înmulţesc,

Mii de suflete curate

Se întorc, se convertesc.

 

În atelier, tâmplarii,

Făuresc cruci de stejar

Iar prin Ghetsemani, tâlharii,

Au piroane-n buzunar;

Au şi bâte şi ciocane,

Iude cu săruturi grave

Stau ascunse-ntre coloane,

Născocind planuri bolnave.

 

Se cutremură pământul,

Se anunţă uragane;

E întemniţat Cuvântul,

Se-ntind laţuri şi capcane.

Se dau legi şi noi decrete,

Conturi grele se „reglează”;

Stă cu faţa la perete,

Laodicea, şi ...oftează.

 

Somalezii mor de foame,

Zac pe drumuri ne-ngropaţi;

Alţii-aruncă milioane

Cumpărându-i pe juraţi.

Unii-aterizează-n Marte,

Mulţi, la doi metrii-n pământ;

Săracii mor fără carte,

Iar bogaţii mor mâncând.

 

Musulmanii-n ramadanuri

Îl preamăresc pe Profet,

Protestanţii-n mâini cu flamuri

Par să nu aibă regret;

Întind mâna peste mare,

Promovând către vecini

O solie de-mpăcare,

Ce nu are rădăcini.

 

Pe când guvernanţi şi dame

Averile-s rotunjesc,

Sofocle ne scrie drame

Despre regi care cerşesc.

Naţiuni se războiesc

Cu maşini ultramoderne,

Alţii stau şi lâncezesc

Ca pisica între perne.

 

Pe ecrane se rulează

Filme tari cu vârcolaci,

În discoteci se dansează

După muzică de draci.

Elevii au în ghiozdane

Poze porno şi albume,

Ispitele cu duiumul

Atacă întreaga lume.

 

În facultăţi, teologii

De ieri, tac cu toţi „chitic”

C-au despicat firu-n patru

Şi n-au înţeles nimic.

„Prea sfinţii” stau în biserici

Tot mai triste, tot mai goale,

Iar agenţii luciferici

Dănţuiesc, mişcând din poale.

 

În Areopag, bătrânii

Au rămas fără cuvânt

Că, privind la faţa lumii,

Le-a vorbit despre mormânt.

.............................................

Acesta este portretul

Lumii care ne adună!...

Stă pe gânduri înţeleptul,

Neştiind ce să mai spună.

 

Pentru cel ce vrea să ştie

Care-i taina de aflat

Stă ascuns în profeţie

Un răspuns adevărat:

Dacă omul n-are lege,

Dacă suferinţa scurmă

Te opreşte şi-nţelege,

Trăieşti vremea de pe urmă!

 

Dacă florile oftează,

Dacă şi natura plânge

Este semn că lumea moare

Plătind un tribut de sânge...

Moare pentru o greşeală,

Pentru gravul procedeu

De-a ucide Adevărul,

Pe Fiul lui Dumnezeu!

 

Dar Harul încă aşteaptă...

Ai grijă pe unde treci

Dacă vrei să ai salvare

De la moartea cea de veci.

Azi te cheamă şi pe tine

Păstorul... te vrea în turmă!

Pregăteşte-te, creştine!

Trăieşti zilele din urmă!...

 

 

ULTIMUL APEL - Strigarea dragostei

 

Dragostea ce-şi poartă raza de la cruce către tine,

Asezând un drum albastru peste gropile străine,

A închiriat apusul şi, ca post observator,

Strigă către lumea toată că Hristos vine pe nor.

 

Şi-a luat timpii de antenă la oră aglomerată,

Ca să nu rămână palmă de teren necercetată,

Ca nimeni să nu se scuze, invocând ceva banal,

Toţi să afle adevărul despre marea de cristal.

 

Şi-a ţesut din nou solie Dragostea crucificată

Pentru ca cel ce doreşte, sincer, inima curată,

Suflet cald, neprihănire, aripi albe către zare,

Să găsească adevărul în secunda următoare.

 

Trâmbiţa de-Apocalipsă adevăr divin grăieşte

Către fiecare suflet care încă rătăceşte,

Pentru că Cel Sfânt doreşte să nu se închidă poarta

Până când orice fiinţă nu îşi hotărăşte soarta.

 

De aceea încă suflă briza dulce din Cuvânt,

Peste oamenii de gheaţă, peste pietre de mormânt,

Peste inimi împietrite sau “idei” neştiutoare

Care-amestecă minciuna cu lumina orbitoare.

 

Încă ne mai scrie Harul… Poate-i ultima scrisoare,

Încă ne mai strigă şansa… Poate-i ultima strigare;

Mor secundele şi anii, mor celulele nervoase!

Ridică-te din cenuşă!… Lasă cârje nemiloase!

 

Destul te-a ţinut minciuna încătuşat în durere…

Roagă-te să scapi din lanţuri!… Fă-I lui Dumnezeu plăcere!

Nu pricepi că-ţi trece vremea? Ochii tăi sunt trişti şi uzi…

Te strigă Hristos pe nume… Cum poţi, frate, să-L refuzi?

 

 

Somn de străjer obosit

 

 

Am adormit pe perna nepăsării

Obosit de aşteptare şi trudă…

Am adormit …

Şi am uitat de iubire,

De chemarea spre veghere

Şi de urgenţa timpului…

 

Am aşezat lângă mine trâmbiţa

Şi armele mele de apărare:

Sabia Duhului, coiful mântuirii…

Iar platoşa,

Am atârnat-o de creanga nopţii

Şi-am dorit să visez…

 

Am visat mai apoi, disperare,

Cutremur şi stele ce cad,

Tunete şi fantasme de iad..

Viteji care ţipă cu-amar,

Durere, necaz…

Şi-am visat că... sunt treaz!

 

Ceva mai târziu,

O mână nevăzută m-a atins

Şi-o voce de înger mi-a zis:

- Ilie… ce faci aici?”

Tăcere… Ce puteam să mai spun?

- Am adormit în post!

Iartă-mă, Doamne!

Nu există durere mai mare...

Asta-nseamnă… trădare!

 

-       Te iert!… mi-a răspuns…

Ai plătit cu-al tău plâns!

Te du şi fii treaz de acum!

Şi harul Meu îţi va fi de ajuns!

 

 

Un râu, o mare vie

 

Pe drumul care duce spre-mplinire,

spre marea zi a revenirii Tale,

Fă-mă, Isuse, râu cu apă vie,

un râu ce-adapă florile din vale…

Curgând spre mâine, să mângâi pământul

pe care-mi sprijin undele bogate

Şi malurile să-mi rămână-aproape

ca dragostea de mamă şi de frate.

 

Tu să mă faci o Mare-a Galileei

pulsând ca o minune-n dimineaţă,

Ca inima din pieptul Tău, o, Doamne,

ca Logosul ce ne aduce viaţă.

Şi-nţelegând chemarea şi porunca

să Te slujesc, cu drag, cât pot de bine

Ca oamenii să cântărească clipa

şi să se-ntoarcă, din păcat, la Tine.

 

Suntem aici!…

 

Am auzit un glas ce întreba:

Pe cine să trimitem în lucrare?

Cine va merge peste munţi şi mări să ducă pretutindeni veste mare?

Cine să construiască punţi spre lume şi capete de pod pornind spre cer?

Cine doreşte astăzi cu ardoare să fie pentru Domnul mesager?

 

Am auzit un glas şi am răspuns:

Suntem aici, o, Doamne! Te-auzim!

Dacă nu-i nimeni să-nţeleagă clipa, ia-ne pe noi! Noi, Doamne, Te iubim!

E grâul copt? Secerători lipsesc? Trimite-ne pe noi cu-nsărcinare

Şi vom culege fiecare bob, ca rodul să se-adune în grânare!

 

 

De suntem foarte tineri nu contează. Chiar dacă n-avem mult apostolat

Noi vom vesti de zorii mântuirii şi de porunca sfântă de Sabat;

Vom spune tuturor despre calvarul care Te-a frânt pe crucea blestemată

Pentru o viaţă bună, fără moarte, pentru o mântuire minunată.

 

 

Vom cerne peste inimi zbuciumate de-atâtea bombe de cuvinte rele

Mireasma dulce a iubirii Tale şi strop de slavă strâns în plâns de stele…

Vom duce coşuleţe de argint, cu măr de aur aşezat frumos,

Să fie pentru oameni mărturie la cât de mult ne-nlănţuie Hristos.

 

 

În drama vremii, vrem să fim un templu pentru un Dumnezeu atât de sfânt,

Pentru un Dumnezeu a cărui milă nu poate să încapă pe pământ,

Ca lumea să-şi revină din cădere şi-n braţul crucii să-şi atârne mâna

Şi să se facă rod al mântuirii pentru Isus şi… pentru totdeauna!”

 

 

 

Încă o dată

 

Mai spune înc-o dată crezul,

Mai strigă şi de data asta

Şi poate vor primi botezul

Şi răutatea şi năpasta.

 

Mai fă-ţi curaj prin rugăciune

Şi mergi în alte locuri noi,

Bazându-te pe Cel ce spune:

„Mergeţi şi iată, sunt cu voi!”

 

Toarnă-n privire optimism

Şi cheamă Duhul să te-ajute

Să poţi scăpa de pesimism

Să fii puternic pe redute.

 

Sună din trâmbiţă alarma,

Strânge vitejii cei mai buni

Şi luptă, strigă, şi iar luptă

Prin dragoste şi rugăciuni!

 

Vei provoca în valea morții

Minuni, minuni şi iar... minuni!

 

 

 

Chemarea păstorilor

 

Păstori viteji! Păstori de turmă mică!

Vă cheamă Dumnezeu să luaţi Scriptura

Şi-naintând spre zona inamică

Lui Anticrist să îi închideţi gura!

 

Vă cheamă Dumnezeu, puţin, de-o parte

La instruire, la antrenamente,

Să decupaţi Istoria din Carte

Şi-apoi să scrieţi Faptele Advente.

 

Azi, însuşi Comandantul se opreşte

Să vă ajute să alegeţi bine,

Cum dragostea bătrână-ntinereşte

Când duci vestea iubirii la oricine.

 

Acum, când pacea lumii cade roabă

Şi adevărul moare sub Mamona,

Să adunaţi de jos boabă cu boabă

Până când Răul nu îşi naşte Clona.

 

Vor fi săgeţi de ură şi cuvinte,

Vor fi atacuri pline de teroare...

Dacă acum nu vreţi să luaţi aminte

Cum veţi învinge-n marea confruntare?

 

Mereu prezenţi în lumea disperată,

Mereu mai proaspeţi şi mai învăţaţi,

Aşa vă vrea Dumnezeiescul Tată,

La minte şi la inimă curaţi.

 

Vă cheamă Dumnezeu ca pe Ilie

Să fiţi lumini şi sare şi... păstori!

Şi vă aşteaptă lângă veşnicie

Mai mult decât viteji biruitori!

 

 

 

Colinde

 

Cântăm în fiecare an

Colinde vechi pe-acest pământ

Şi ne-amintim de magi, de iesle,

De pruncul cel umil şi blând.

 

     De Betleem-ul din Iudeea

     Avem mereu ceva a spune,

     De Duhul Sfânt şi de femeia

     Care-a născut printr-o minune.

 

Cântăm „Ce veste minunată”

Şi „Suntem magi din Răsărit”,

„O Betleem”, „Pe cer se-arată”

Şi „Steaua care-a răsărit”.

 

     Şi nu mai e nimic în pungă

     Dar alergam spre cer grăbiţi,

     Colindele să ne ajungă

     Şi ne-om simţi prea fericiţi.

 

Înaintăm şi prin credinţă,

Pe drumul către Canaan,

Vom tot cânta a biruinţă,

Colinde vechi, an după an.

 

Aţi auzit?

 

Aţi auzit? S-a coborât în paie din lumea Lui de aură divină

Şi o cometă, unică, ciudată, a invadat un staul cu lumină...

Mulţimi de îngeri au serbat momentul cum niciodată nu s-a auzit

Şi glasul lor a fermecat, prin Duhul, şi-ancurajat pe cel nefericit.

 

Aţi auzit? Păstorii de la turme şi-au părăsit oiţele şi câinii

Şi au venit la staul cu grăbire să cânte psalm de mulţumire „pâinii.”

Lumi necăzute au privit uimite evenimentul încărcat de har

Şi-au mulţumit, prin rugi neprefăcute, iubirii aşezate pe altar.

 

Aţi auzit? Şi Simeon, şi Ana, şi magii, cei sosiţi din depărtare,

S-au închinat şi-au profeţit că Pruncul e pentru oameni singura salvare.

Şi la auzul veştilor de pace, s-a bucurat şi cerul şi pământul

Şi s-a sperat că piere „urâciunea” şi-n locul ei va stăpâni „Cuvântul.”

 

Azi încă se mai speră că minunea refacerii edenului distrus,

Din vis, va deveni realitate prin naşterea în paie-a lui Isus.

De-aceea strig spre dezorientaţi, spre lumea de pe drumul rătăcit:

De planul mântuirii scris cu sânge...

Aţi auzit?

 

 

Alegeri

 

Dumnezeu a ales

Un loc special în Univers...

Un loc în care,

Dragostea Lui cea foarte mare

Să alunge portretul nefiinţei din fereastră...

Acel loc s-a numit:

PLANETA ALBASTRĂ.

 

A mai ales Dumnezeu,

Dintre sute de planuri,

Un plan prin care să poată,

Ca viaţa, din moarte, să scoată!...

Un plan cu schiţă de iubire,

Pe care s-a scris” APROBAT”,

Cu sânge de jertfă

Spre amintire.

 

A mai ales,

Dintre sute de grajduri,

O iesle în care

Nutreţul foşnea sub picioare,

O cruce a umilinţei,

Prieteni bolnavi şi săraci...

Şi toate acestea

Doar pentru a şti şi tu ce să faci!

 

Muritorule!...

Ţi-am aşezat înainte aceste alegeri

Şi te întreb:

Când pasul mai porţi

Pe cărările rele, deşarte,

În maraton către moarte,

Când te împleteşti

Cu plăceri de o clipă

Şi de Isus te dezlegi...

ŞTII CE ALEGI?

 

 

 

O mamă pentru fiecare

 

 

Şi dacă Dumnezeu a alungat singurătatea cu un zâmbet,

Dacă a modelat prin cuvânt şi trăire

Pentru primul om o iubire,

A fost scris să creeze mereu şi mereu

Pentru fiecare bărbat un eseu,

Un alt gen de curcubeu

Cu chip de femeie

Şi ochi de scânteie…

 

Ţie una, mie una… Atenţie nu două!

- Şi aceasta ca să nu înceapă ochii inimii să plouă ! –

Pentru fiecare copil câte o mamă

Care să acopere cu sărutări a tâmplelor rană…

Care în timp ce croşetează ciorapi

Gândeşte la Pâinea Vieţii venită de sus

Şi îşi învaţă copilaşul un psalm pentru Isus.

 

Aşa se face că pe pământ sunt multe mame…

Este dumnezeiesc să fie aşa…

Iar dacă o mamă lipseşte din cuib

Este pentru că e dusă după hrană departe

Sau e ascunsă într-o carte…

Tu, dragul meu, dacă o ai, păstreaz-o cu grijă, atent,

Ca pe lumina ochilor, ca pe-o comoară,

Oferă-I sărutări să n-o mai doară…

 

Iar dacă auzi din întâmplare

Că se anunţă, pentru ea, o sărbătoare,

Roagă-te pentru ea, dacă se află tremurând,

Ca să nu plece prea curând,

Priveşte-o în ochi, zâmbind cu bunătate

Şi gingăşie suavă…

Iar dacă se află bolnavă,

Mângâie-i tâmpla încărcată de ghiocei,

Sărut-o şi oferă-i flori măcar de ziua ei!

 

Joomla SEF URLs by Artio