Tipărire

Gandul lui Adam

Scris de Mircea Stănulescu.

De Mircea Stănulescu

 

 

Gândul lui Adam

 

Te iubesc cu-aşa putere

Cum era la început,

Chiar de păcatu-n durere

Veşnicia a-ntrerupt.

 

Te doresc să fii cu mine

Ca atunci când m-ai făcut,

Chiar de găndu-n nebunie

Veşnicia n-a mai vrut.

 

Şi doresc să fiu cu Tine

Cum în mână-Ţi eram lut,

Chiar de Eva-n amăgire

Veşnicia a pierdut.

 

Te aştept ca în Eden

Să te chem, să Te ascult,

Chiar de simt ca un stingher

Firul veşniciei rupt.

 

Te slăvesc că-n a mea viaţă

Prin Hristos iubirea-i spus,

Şi în gând plin de speranţă

Veşnicia iar mi-ai pus.

 

De aceea-n aşteptare

Îmi doresc a Ta venire,

Ca din lutul care moare

Să mă iei în veşnicie.

 

 

 Uşa deschisă

 

Pe străzi în oraşe bogate

Am bătut la uşi zăvorâte,

Să găsesc sub praguri curate

Odihna-n străini sau la rude.

 

La porţi prin satele frumoase

Am văzut doar lacăte puse,

Aşteptând sub ramuri spinoase

Şi-n ceţuri de toamnă aduse.

 

Pe drumuri pierdute,greoaie

Duceam obosit al meu trup,

Căutam prin vânt şi prin ploaie

O uşă deschisă cu mâna s-apuc.

 

Când gândul speranţei pierise

La curtea ce lumea-nconjoară,

Văd lanţuri de rugină cuprinse

Pe-o poartă ce raze strecoară.

 

Dând la o parte rugina şi spinii

Din poarta cazută,ascunsă,

Alerg din curtea închisă a lumii

Spre una ce mi-e neştiută.

 

Şi privesc din margini de lume

O ţară atât de frumoasă,

Şi-o grădină ce parfumul îşi pune

În prag la o singură casă.

 

Privesc cu uimire casa aleasă

Cu ochiul meu slab, istovit,

Şi-n pacea din gradină culeasă

Pun mâna şi uşa deschid.

 

În pragul de aur curat

Mă-ntâmpina o carte deschisă,

Iar ochiu-n sfială-i purtat

La slova-i de gând neatinsă.

 

În razele-nalte ce cad

Şi-apoi din cuvânt se întorc,

În mine rugina şi spinul se zbat

Să iasă din lumea de rob.

 

Şi mintea-nţelege puterea

Ce uşa o ţine deschisă,

Ca-n pragul ce-alină durerea

Să intru în ţara promisă.

 

Atent la slova de lumină

Scrisă de-al casei bun stăpân,

Citesc şi sufletul mi-alină

Cuvântul Lui atât de bun:

 

"Îţi deschid uşa prin Cuvânt

Şi prin porunca în el pusă,

Să spele-n tine mai adânc

Rugina-n curtea lumii scursă.

 

Şi când vei fi de tot curat          

În trupul tău şi al tău gând,

Te voi primi în ceru-nalt

Prin uşa Templului Meu Sfânt.

 

Dar până atunci priveşte-n carte

Lumina din Templu adusă,

Şi pune-o-n inima de carne

Ca să rămână acolo scrisă".

 

Intorc privirea la rugina

Ce stă pe poarta lumii scursă,

Şi-ncep să strig:"Priviţi lumina

Din uşa Templului deschisă".

 

Şi-n râsul ce mă năpădeşte

Din curtea lumii atât de mare,

Dorinţa-n mine mai mult creşte

Să simt în Casă-I alinare.

 

Un dar minunat

 

Un dar minunat a făcut Dumnezeu

Pentru om,bărbat şi femeie împreună:

Dragostea,care să-i unească mereu

Şi pe al lor suflet să fie divină cunună.

 

Un dor neîncetat le-a dat să îl simtă

Să-i lege aproape,sau când sunt departe,

Să-l vadă în a vieţii odihnă şi luptă

Ca pe o piatră cu multe carate.

 

Şi lacrima ce vine oricum,să-i unească

În clipa durerii de plumb ce apasă,

Dar şi-n bucurii ce vor să-nflorească

Şi-n viaţa ce trece a lor urmă lasă.

 

Şi-n nemărginita Lui înţelepciune

A făcut Dumnezeu mireasă şi mire,

Să vină la El smeriţi, în rugăciune

Şi unul la altul în aleasă iubire.

 

Şi dragostea lor să fie tărie

Ruptă din pura şi sfânta chemare,

Ce doar în El poate să fie

În veci o binecuvântare.

 

Şi când a zis:"Una să fiţi"!

Lăsând deoparte tată şi mamă,

Le-a poruncit să fie sfinţi

În trup şi suflet fără prihană.

 

Şi taina iubirii ca dar minunat

Făcut pentru om,bărbat şi femeie,

Hristos porunceşte să fie păstrat

Şi-nchis în iubire cu o singură cheie.

 

 Îndemn

 

Mintea ta să aibă doar gânduri de sfinţi,

Să ai viaţă lungă pe cel mai drept drum,

Dumnezeu să-ţi dea iubiri de părinţi

La rându-ţi să dai tot ce ai mai bun.

 

În tine să curgă rîu de har divin,

Sufletul să-ţi ude până la apus,

Să-ţi ia şi să-ţi spele al lumii pelin,

Dragostea să-ţi fie cel mai bun răspuns.

 

Încercarea să-ţi stea departe de uşă,

În fereastră să ai doar cerul senin,

Iar de-ar fi să cazi ca Iov în cenuşă

Să priveşti ca el la Fiul divin.

 

Rugăciunea ta să fie primită

Şi mereu s-o-nalţi după voia Lui,

Să poţi rupe lanţuri ce te ţin în criptă

Din a ei răceală în slavă să sui.

 

Să ai stăruinţă,să fii ca Hristos,

Sa-I reflecţi iubirea pentru Tatăl Sfânt

Şi ca El în lume să-I fii credincios,

Răul să nu-ţi fie nici măcar în gând.

 

Şi puterea Lui să-ţi dea şi răbdare

Ca roadă de duh în sufletul tău,

Căci prin ea se trec imense oceane

De zbateri,durere şi frică de rău.

 

Ascultă Cuvântul şi fă tot ce poţi

După voia ce greu o puse în tine,

Să fii pentru El un martor la toţi,

Pe pământ şi-n cer, de-îndemnuri divine.

 

Şi când ochi se sting în negura lumii

Să ştii că în urmă ai lăsat un semn,

Rupt din lumina şi puterea iubirii,

Din tainicul şi sfântul îndemn.

 

În slavă

 

Pe-ntinsul mării de cristal

Stăm bucuroşi în faţa Ta,

Frumosul fără de hotar

Ochiul nu-l poate sătura.

 

Ne chemi c-un nume nou la Tine

Să ne aşezi pe cap coroana,

Privind la mâna care-o ţine

Vedem adânc rămasă rana.

 

Acum din ea vin multe raze

Ne mângîie noua făptură,

Cum le simţim blânde şi calde

Iubirea Ta în noi adună.

 

Din scaunul Tău de domnie

Vine lumina veşniciei,

Ca noaptea grea să nu mai fie

Decât seninul măreţiei.

 

Strigăm din inimi copleşite:

"Laudă-n veci,laudă Ţie,

Şi pentru mîinile rănite

Slava mereu a Ta să fie".

 

Ochii cu greu de-a Ta lumină

Se dezlipesc cum ne-nsoţeşti,

Ca lumea Ta de pace plină

S-o soarbă când Tu ne vorbeşti.

 

Pe marea-ntinsă de cristal

Ne pui în mîini harpe de aur,

Cântecul sfânt s-aducem dar

Fiind al lumii noastre faur.

 

Ne duci apoi iar pe pământ

Făcut acum o nouă ţară,

Privim cetatea,locul sfânt

Cum de la Tatăl lin coboară.

 

O,ce minune-a slavei Tale

Pe care-ai spus c-o pregăteşti,

Să faci un loc la fiecare

Şi cu putere să-l zideşti.

 

O,Doamne,câtă frumuseţe

Ne bucură ochii,fiinţa,

Cum ai putut din lumea veche

Să răsplăteşti în noi credinţa.

 

Şi cum coboară din înalt

Lumina ei ne copleşeşte,

Cu piatra de iaspis curat

Ochiul gingaş îl cucereşte.

 

Şi-apropiindu-se mai mult

Îi vedem zidul pus hotar,

Nume de seminţii purtând

Pe porţi din alb mărgăritar.

 

Şi pe-a cetăţii temelie

Sunt scrise nume ce cuprind,

În piatra verde străvezie             

Vieţi de apostoli strălucind.

 

Ne porţi pe drumuri aurii

Ne dai locaşuri pregătite,

În ochii noştri de copii,

Minuni din Tine vin sădite.

 

Din pietrele scumpe,zidite

Ce fac cetăţii temelie,

În culori razele-mpletite

Adună-n noi lumina vie.

 

Şi de la iaspis la safir,

De la smarald la hrisolit,

Până la sardiu şi beril

Trecând prin halchedon,iacint,

 

Se-mprăştie în sardonix

Şi în frumosul hrisopraz,

Se-adună iar în ametist

Şi în reflexii de topaz.

 

Şi-aceste lumini ne mângîie

Ne scaldă-n măreţ curcubeu,

Parcă pe bolţi şi în noi scrie:

"Slăvit să fie Dumnezeu"!.

 

Ne chemi în mijloc de cetate

Să ne-ntinzi masa pentru cină,

Şi cu priviri aşa curate

Împarţi în noi a Ta odihnă.

 

Apoi plecăm în noua ţară

Cu-ntinderi mari de pace pline,

Cu inima fără povară

Cu buzele fără suspine.

 

Străbatem câmp cu iarbă-naltă

Ce unduieşte sub azur,

Şi-a cărei floare spre noi poartă

Culori şi-un neştiut parfum.

 

Dormim sub viţă şi smochin

Cu-a veşniciei mângîiere,

În noi şi-n jur toate ne spun

Dragostea Ta şi-a Ta putere.

 

Mâncăm migdale şi smochine

Struguri şi rodii minunate,

Fructul dorit ce în noi ţine

Puteri de viaţă veşnic date.

 

Ne îndreptăm spre lumi curate

Ce-au ascultat de-al Tău Cuvânt,

Să spunem şi pe alte astre:

"Noi suntem cei din nou pământ".

 

Din inimi acum fericite

Ce veşnicia-ncep să vadă,

Îţi închinăm laude sfinte

 

Şi fără timp Ţie-Ţi dăm slavă.

 

 

Timpul lui Noe

 

Mă uit în jur să desluşesc

Ce-al Tău Cuvânt mă-nvaţă clar,

Şi-atunci când iar mă rătăcesc

Să-mi dai mai mult din al Tău har.

 

Să înţeleg de sunt acum

În timpul rău ca al lui Noe,

Şi de pieirea stă în drum

Cum era calu-n vechea Troie.

 

Căci Tu ai spus şi eu Te cred

Că înainte de sfârşit,

Al lumii suflet va fi putred

Cum era-n ea în vechiul timp.

 

Şi-n jur văd totul rupt,crăpat

Din vârf şi până-n temelie,

Femeia se crede bărbat

Iar el femeie vrea să fie.

 

Şi omul în această lume

Ce l-ai creat asemeni Ţie,

În dragoste vine şi spune

Această mare blasfemie.

 

Se strâng desfrâul şi minciuna

Cuprind în ceaţă trup şi suflet,

Stăpânesc astăzi toată lumea

În rătăcitu-i moale cuget.

 

De ploaia noroiul încearcă

Să-l ducă departe,să-l spele,

El mai mult vine,se încarcă

Picioarele lumii sunt grele.

 

Şi de mă uit cu ochi trudit

Credinţă nu mai e demult,

Cum Tu ai spus că la sfârşit

Va dispărea de pe pământ.

 

Omului în mândrie oarbă

Ştiinţa-i este Dumnezeu,

La gură duce să o soarbă

Otrava dulce de ateu.

 

Tot ce se face-n nebunie

Se spune că e bun,moral,

Şi a dreptăţii temelie

Dispare cu un gust amar.

 

Mai este-o faptă ce apasă

În lumea fără Dumnezeu,

Şi care stă-n a Lui balanţă

Într-un păcat atât de greu­ :

 

Mintea care îşi dă putere

Cu o speranţă ca de ghiaţă,

Doreşte trupul în durere

Să îl creeze,să-i dea viaţă.

 

Şi această mare ofensă

Adusă Celui ce dă viaţă,

O va topi mânia-aprinsă

Ca şi speranţa ei de ghiaţă.

 

Paharul mare al răbdării

E-aproape plin de-atâta hulă,

Şi-n faţa lumii şi-a trădării

Urgia-n şapte plăgi se-adună.

 

Timpul lui Noe este-acum

Răsplata şi dreptatea vin,

Pe-un nevăzut şi îngust drum

Din mâna sfatului divin.

 

Cum lumea oarbă,amăgită

N-a văzut calu-n vechea Troie,

La fel şi astăzi nevăzută

 

Este corabia lui Noe.

 

 

Rugăciune de mulţumire

 

Îţi mulţumesc c-atâta vreme

Pe drumul vieţii m-ai purtat,

Fără să ştiu şi fără a crede

Cu multă milă m-ai răbdat.

Şi fără Adevăr în gând

Departe de al Tău Cuvânt,

Eram în mine fără Duh

Doar un secătuit pământ.

 

Te laud că aduci mereu

Pe-acest pământ lumina Ta,

Să ştim că Tu eşti Dumnezeu

Şi ai puterea de-a salva.

Ai dat făclia prin Hristos

Ca mult să se aprindă

Şi n-ai lăsat-o fiind jos

În mine să se stingă.

 

Şi Te slăvesc că ai în Tine

O dragoste-aşa mare,

Ce se revarsă peste lume

Care stă-n nepăsare.

Prin ea ţii viaţa neîncetat

În suflet ce e rece,

Chiar de i-o spui,el Te-a uitat

Şi în trădare trece.

 

Îţi mulţumesc că Duhul Tău

Se-apropie de mine

Şi vrea să scoată ce e rău

Din firea ce e vie.

Îl simt cum nevăzut aduce

Dorinţa de schimbare

Şi coborând de pe-a Ta cruce

Divina vindecare.

 

Mă bucur că îmi dai bogate

Speranţe prin făgăduinţe,

Ca-n mine fiind adunate

Să simt sfinte dorinţe.

Şi-n slăbiciunea ce apasă

Privindu-le s-aline,

Apoi să pun în a mea casă

A Ta neprihănire.

 

În mulţumirea ce-Ţi aduc

Să Te rog îndrăznesc,

Să fii mereu în mine scut

Şi-n iubire să cresc.

Iar mintea mea să fie plină

Cât mai merg pe pământ,

Cu flori ce îşi au rădăcină

În Adevar şi în Cuvânt.

 

În lauda pe care-o ţin

Lumina să mai crească,

Priceperea din gând divin

Mereu să izvorască.

Să stea în mine ca o lege

Şi nicicum să se stingă,

În bucurie să încerce

Sufletul să Te-atingă.

 

Te rog în slava atât de mare

Ce gândul n-o cuprinde,

Pune-mi în viaţă o culoare

Ce-n infinit se-ntinde.

Iar sufletu-mi pierdut în val

Ca firul de nisip,

Du-l pân-la marea de cristal

Să fie fără timp.

 

Şi Te mai rog privind în faţă

Păstreaza-mi adunate,

Cuvânt,lumină şi-a mea viaţă

În Duhu-Ţi neschimbate.

Ca firul de nisip pierdut

Şi neştiut pe val,

De Tine să fie cernut

Şi dus la marea de cristal.

 

 

 

Noaptea lumii

 

Seara se lasă peste pământ,

În ochii lumii lumina piere,

În gândul ei şi-al ei cuvânt

Adâncul vine în putere.

 

Razele vieţii s-au dus demult,

Soarele pleacă roşu aprins,

Lăsând sub cer aprig tumult,

Şi-al păcii glas aproape stins.

 

Vine-ntuneric,negru e totul

Pătat de luna sângerie,

Care în suflet pune focul,

În noaptea lumii aşa târzie.

 

Întunecimea e mai mare,

Vine în inimi,peste trupuri,

Supune minţi prin vorbe goale

Născute-n seci şi pustii gânduri.

 

Aici, aproape sau departe,

Mai sunt lumini ce stau în unii,

Licăr plăpând încă-i desparte,

De cei cuprinşi în noaptea lumii.

 

Iar ei privesc mereu în sus,

Salvarea vor,întruna strigă,

Ca-n ultimul trăit apus,

Candela lor să nu se stingă.

 

Se-aud şi glasuri care cer

Lumină multă din Cuvânt,

Dar vocea spune din eter:

"E prea târziu să mai răspund".

 

Şi-aleargă atunci cu disperare

Până la margini de pământ,

Cerându-I milă şi-alinare,

Păcate în zadar spunând.

 

Iar cei ce au candela aprinsă

Chiar şi plăpând în al lor suflet,

I-ascultă vocea în ei cuprinsă,

Ce prin Cuvânt vine în tunet:

 

"Poporul Meu intră-n odaie,

Şi-nchide uşa după tine,

Ascunde-te de-a Mea mânie,

Ce-n noaptea lumii acum vine.

 

Că ies din locuinţa Mea,

Să pedepsesc nelegiuirea,

Pământul pe faţă să dea

Sângele curs cât şi mândria”.

 

Noi să păstrăm în noaptea-adâncă

Lumina-n candele aprinse,

Ca din odaie să ne ducă

 

În zorii lumii Lui promise.

 

La odihnă

 

Acum când intru la odihnă

Când nu mai văd, nici nu aud,

Îti mulţumesc că nu simt vină

Nici greutate de lut ud.

 

Acum când raza de lumină

A vieţii Tale e oprită,

Îţi mulţumesc de viaţa plină

Cu-a Ta iubire oferită.

 

Te laud dincolo de moarte

De nefiinţă şi pământ,

Pentru puterea care poate

Să-nvingă recele mormânt.

 

Viaţa s-a dus ca o scânteie

Stinsă de vânt şi multă ploaie,

Dar ştiu şi cred c-a Ta putere

O va aprinde în văpaie.

 

Am căutat şi am crezut

Cuvântul Tău şi-a Ta chemare,

Iar gândul meu de lume rupt

Numai la Tine a vrut să zboare.

 

M-ai cunoscut,m-ai mângîiat

Cu Tine mi-am dorit să fiu,

Atât de mult Te-am aşteptat

Când eram încă pământ viu.

 

Dar Duhul Tău m-a alinat

Şi mi-a şoptit aşa frumos:

"Sufletul tău este păstrat

Şi va-nvia ca şi Hristos"!.

 

 De aceea toţi cei care staţi

 Şi în durere multă plângeţi,

 În Hristos să vă bucuraţi

 În viaţă şi-n moarte să-l strângeţi.

 

 Să-I dăruiţi ce e mai bun

 Prin gândul şi inima voastră,

 El poate din foc şi din scrum

 Să vă ridice-o nouă viaţă.

 

 Acum când intru la odihnă

 Când nu mai văd ,nici nu aud,

 Sufletu-mi pun în Ta mână

 Şi trupul în pământul ud.

 

 Când în mormânt va sta să cadă

 Cu tunet tare glasul Tău,

 Şi trup şi suflet merg în slavă

 

 Să Te iubesc pe pământ nou.

 

Despărţire

 

E-o zi de toamnă aşa frumoasă

Cu cer senin, atât de cald,

Raza de soare parcă-i toarsă

C-un fus de aur şi smarald.

 

Un vânt uşor trece,adie

Vine din câmp,din depărtări,

Frunza de nuc cade pe mine

Ochi îmi ridic spre-nalte zări.

 

Doi porumbei pe-un ram se-ngână

Atât de albi pe cer albastru,

În curte oamenii se-adună

Cu faţa tristă,de sihastru.

 

Lacrimi se scurg din ochi de fiică

De fiu,de soţ şi de nepoţi,

Ce dau durerea în risipă

Şi-i fac egali şi trişti pe toţi.

 

Fanfara-aduce-n tine-o stare

Ce dă durerea-n lung ecou,

Iar corul cântă-n multă jale:

"Să fiu mai lângă tronul Tău"!.

 

Când ruga-ncepe să se spună

La Cel de suflete stăpân,

Te-nalţă, ca să te supună,

De-ai fi cel mai zelos păgân.

 

Îl simţi pe Hristos lângă tine

Şi Duhul Lui în tine pus,

Făgăduinţa mereu vine

Moartea-i un gând de El supus.

 

Un zgomot scurt durerea spune

Cuiele strâng lungul capac,

De-acuma speri în noua lume

Să poţi vedea chipul cel drag.

 

A pierit tot ce-n scurta viaţă

Sufletul stins a adunat,

Şi cunoştinţă şi speranţă

Neprihanire sau păcat.

 

Şi dragoste şi ură-aprinsă

Simţiri de bine sau de rău,

Şi dăruire,necredinţă

Tot ce atârnă-n suflet greu.

 

Rămâne doar cartea ce-i scrisă

De Cel în suflete stăpân,

Ce-ai adunat în viaţa scursă

Să fii salvat sau pierdut spun.

 

De-aceea-n clipa de tristeţe

Mă uit la mine şi în jur,

Şi-aş vrea mereu la a Ta veste

Sufletul meu să îl supun.

 

Să-mi amintesc tristeţea morţii

Să înţeleg ce sunt de fapt,

Cu gând schimbat,pe calea vieţii

În cartea Ta să fiu salvat.

 

Privesc în sus pe ramul gol

Către azur seninul cer,

Şi văd cum stă sub vânt domol

 

Un singur porumbel stingher.

 

A Domnului Hristos

 

A Domnului Hristos lumină

Ce vine-ntruna pe pământ

Să prindă-n tine rădăcină,

Şi să devii mai bun,mai blînd.

 

A Domnului Hristos credinţă

Să te ridice când eşti jos

Şi în a Lui făgăduinţă

Să creşti în Duhu-I sfânt,frumos.

 

A Domnului Hristos iertare

S-o ceri cu lacrimi izvorîte,

Din sufletu-ţi ce-n loc să zboare,

S-a poticnit cu aripi frânte.

 

A Domnului Hristos unire

Cu Tatăl Sfânt,în rugăciune,

S-o ai mereu şi în iubire

Să-nvingi ispite-n slăbiciune.

 

A Domnului Hristos venire

Să o aştepţi să o doreşti,

Căci timp de ani sau de-o clipire

Tot va veni cînd nu gândeşti.

 

A Domnului Hristos slujire

In faţa dreptei judecăţi,

S-o vezi fiind a ta pieire

Sau inviere din cei morţi.

 

 A Domnului Hristos iubire

 Faptura-ţi slabă s-o reflecte

 Şi trecând peste vrăjmaşie

 S-o dai acestei lumi nedrepte.

 

 A Domnului Hristos durere

 S-o simţi cu sufletu-ţi stingher,

 Când în a răului putere

 Atâţia oameni veşnic pier.

 

 A Domnului Hristos fiinţă

 Să o doreşti în preajma ta,

 Ca din adânca-ţi neputinţă

 El să te poată ridica.

 

 Ale lui Hristos sunt toate

 Ce-n tine vin să te sărute,

 Ca slava Lui în raze calde

 Sufletul gol să ţi-l tot umple.

 

 

Cununa vieţii

 

Mi-ai pus o cunună pe suflet

Şi-ai scris şi "slavă" şi "credinţă",

Îmi dai pricepere în cuget

Ca-n luptă să am biruinţă.

 

Petalele florii-n cunună,

Sunt puse chiar de mâna Ta,

În multe culori să îmi spună:

„Arta divină-i dragostea!”

 

Şi-aşa frumos se împletesc,

Fără de spini şi ofilire,

Mă face-ntruna să-mi doresc,

Făgăduinţi de veşnicie.

 

Şi gândul slavei şi iubirii,

Ce îl aduci şi-l ţii în mine,

Mă duce-n ţara răsplătirii,

Să văd cununi şi flori divine.

 

Şi Duhul Tău inima-L cere,

Cu rodul Lui să o supui,

Ca-n dragostea Ta cu putere,

Cununa vieţii să mi-o pui.

 

Dar până vii cu al Tău dar,

Ajută-n tot a mea fiinţă,

Dă-mi apă din al Tău pahar,

 Să ud cununa cu credinţă.

 

 

Dorinţa mea

 

Acolo unde eşti, acolo-aş vrea să vin,

Nu doar în gând firesc şi apăsat de chin,

Ci-n trupul transformat la trîmbiţa ce-o porţi,

Care-n a ei chemare va invia pe morţi.

 

Acolo unde stai,acolo-aş vrea să fiu,

Nu doar privind la cerul  senin şi azuriu,

Ci de îngeri purtat în carul Tău de foc,

La pământul pierdut,privirea să nu-ntorc.

 

Acolo ce priveşti,aş vrea şi eu să văd,

Nu doar în al meu vis imagini ca să sorb,

Ci ochiul meu lumina, de slavă,s-o privească

Şi în picturi divine mereu să odihnească.

 

Acolo imnul păcii aş vrea să-l cânt etern,

Nu doar s-aud o voce c-un pământesc refren.

Şi muzica ce umple un univers întreg,

Să-mi dea o fericire ce-acum n-o înţeleg.

 

Acolo pe-al Tău tron,să Te văd,să mă-nchin,

Nu doar citind Cuvântul şi-n credinţă să-L ţin,

Ci Tu fiind balsamul rănilor vindecate,

Voi privi veşnic mâna cu semnele lăsate.

 

Acolo în cetate să văd sfânta Ta faţă,

Nu doar ce prin credinţă gândul meu tot răsfaţă,

Ci minunea salvării şi dragostei de om,

 S-o văd la râu ce curge pe sub al vieţii pom.

 

Acolo unde chemi şi eu vreau să alerg,

Nu cu un pas încet,prin lume să tot merg,

Ci-n avântul iubirii,ce prin Duh Tu mi-o dai,

Aş vrea să zbor odată din nesfârşitul vai.

 

De-aici, unde iar vii, cu foc mistuitor,

Ajută-mă să plec mereu biruitor,

Ca ţinând mâna Ta în al lumii pelin,

 Acolo unde eşti mai repede să vin.

 

 

Lauda rămăşiţei

 

Din lumea veşniciei

Ai coborît la noi,

Să-nchei drumul robiei

Şi-al inimii război.

 

Cu slava necuprinsă

A Tatălui Cel bun,

Ne-ai scos prin biruinţă

Din cenuşă şi scrum.

 

Dintr-un foc al pieirii

Ce-n lume nu se stinge,

Prin puterea iubirii

Mâna Ta ne tot strînge.

 

Când drumul de robie

E-aproape terminat,

Laudă Îţi dăm Ţie

Pentru cât ne-ai răbdat.

 

Îţi lăudăm iubirea

Prin care ne-ai purtat,

Din Cuvânt,bucuria

De-a şti ce-ai învăţat.

 

Când tăciunii I-ai scos

Să nu se facă scrum,

Mărire-n gând pios

Buzele noastre-Ţi spun.

 

Îţi dăm mărire-n suflet

Şi-ntîetate-n lume,

C-ai spus pomului putred

Lăstari din nou s-adune.

 

L-ai pus în pămînt bun

Şi l-ai udat cu viaţă,

Scos din al lumii scrum

I-ai spus frumos să crească.

 

Şi slavă Îţi aducem

Din inimi bucuroase,

Puterile ce strângem

De la Tine sunt scoase.

 

Lauda ce-o-nălţăm

Şi ruga şi-nchinarea,

În Templu le-aşezăm

Unde ne dai iertarea.

 

Acolo la chivot

Privim ultima slujbă,

Cu-al inimii potop

De dragoste şi rugă.

 

Cu dorinţa fierbinte

De a sta în poruncă,

Ca să-mbrăcăm în minte

Haine albe de nuntă.

 

 Îţi lăudăm iertarea,

 Răbdarea pentru noi,

 Ca picuri ce fac marea

 Din nesfîrşite ploi.

 

 Îţi lăudăm iubirea

 Arătată prin moarte,

 Pe crucea Ta trăirea,

 Credinţa să ne-o poarte.

 

 Îţi lăudăm odihna

 Ca semn de încercare,

 S-arătăm lumii vina

 De-a da a ei schimbare.

 

 Te lăudăm că-n Tine

 Ne chemi să fim uniţi,

 Cu trâmbiţa ce vine

 În slava Ta primiţi.

 

 Te lăudăm acum

 La sfîrşitul de lume,

 Când profeţii ne spun

 Cum urgia Ta vine.

 

 Şi e tot mai aproape

 În clipa care trece,

 Răbdarea-n noi se zbate,

 Venirea Ţi-o doreşte.

 

 Mereu Te lăudăm

 Şi-n aşteptarea dată,

 Duhul Tău Te rugăm

 Să fie-a noastră viaţă.

 

 Ca atunci când apari

 Şi slava Ţi-o privim,

 În lumini aşa mari

 Şi-n foc să nu pierim.

 

 Lăstarii din pom putred

 De sunt verzi şi curaţi,

 Aşteaptă într-un suflet

 Să fie adunaţi.

 

Şi dacă în unire

Verde fac al Tău pom,

Dorind a Ta venire

Mereu Te lăudăm.

 

  

Mă bucur

 

Mă bucur Doamne că exişti

Şi-aduci speranţă celor trişti

Şi pui în cei ce plîng şi mor

Venirea Ta în ascuns dor.

 

Mă bucur c-ai făcut pământul,

Viaţa pe el şi în om gândul,

Asemeni Ţie să aleagă,

Să Te iubească, sau să cadă.

 

Mă bucur c-ai ştiut cum el,

Va părăsi al Tău Eden,

Dar ai avut gîndul salvării,

Şi prin Hristos darul iertării.

 

Mă bucur că eu nu Te văd,

Ca să nu pier când ochi te sorb,

Dar pot să cred,plăcut să-Ţi fiu

Şi în al meu suflet să Te ştiu.

                  

Mă bucur când sper în iertare,

Departe de-a lumii chemare,

Să am în minte şi în faptă,

Ce Duhul Tău vine să-mpartă.

 

Mă bucur şi de profeţie,

Ce-n mine vreau să fie vie,

Să las în urmă ce-i căzut

Şi să adun doar ce-ai cernut.

 

Mă bucur c-ai făcut odihna,

Ca-n noapte să îmi aduci tihna

Şi primul gând de la trezire,

Să fie îndreptat la Tine.

 

Mă bucur că în lumea rece,

Nu e doar boală şi tristeţe

Şi-n raza Ta de alinare,

Pui dragoste,pace,răbdare.

 

Mă bucur Doamne că sub soare,

Floarea renaşte din noroaie,

  Că Tu o uzi cu-a vieţii apă,

Ca să nu moară-n lut,uscată.

 

Mă bucur Doamne,când Te laud

Şi-n Lege binele îl caut,

Să-mi dai mai mult,neprihănire,

Cândva, să pot sta lîngă Tine.

 

Mă bucur că-mi dai bucurie,

Apoi s-o-nchin,s-o dau iar Ţie,

Pe ramuri de Tine aplecate,

Să cânte doar păsări curate.

 

Mă bucur că din timp trecut,

Invăţ umil ca să Te-ascult,

Ca-n timpul puţin ce-a rămas,

Să Îţi aud doar blândul glas.

 

Mă bucur că viaţa-n sămânţă,

Biruie iarna-n stăruinţă,

Căci legea ei de Tine-i pusă,

Ca şi credinţa-n mine adusă.

 

Mă bucur că îmi pui în minte,

Gânduri ce-apoi vin în cuvinte,

Iubirea Ta să o slăvesc,

Iubirea mea mereu s-o cresc.

 

Mă bucur că pot să Iţi scriu

Şi cu Hristos mereu să fiu,

Să-nvaţ,în gând la El să zbor,

Pe sub al lumii negru nor.

 

Acum cînd eşti aşa aproape,

O trîmbiţă ne mai desparte,

Aş vrea de fire să mă scutur,

Ca doar de Tine să mă bucur.

 

 

Rugăciune

 

Tată bun,

Vin la Tine cu sfială,

Cu un dor mare ce Te cheamă,

Să mă mângîi,să m-asculţi,

Cu dragoste să mă săruţi.

 

Te rog întii ca să mă ierţi,

De faptele greşitei vieţi,

Am fost smintit şi un nebun,

Legea-am călcat în gând păgân.

 

Te rog apoi să mă primeşti,

Harul în mine să îl creşti,

Să-mi dai neprihanirea Ta,

Să mă ajuţi să stau în ea.

 

Pune în mine un nou duh,

Credinţa prin el s-o apuc,

Să curgă ca apa în râu,

Să crească ca spicul de grâu.

 

Şi râul să facă ocean

Iar spicul să crească un lan,

De dragoste şi biruinţe

Nădejdi de slavă în dorinţe.

 

Tată Te rog să mă ajuţi

Să cresc mai mult când mă săruţi,

În rodul Duhului Tău sfânt,

Iubind,crezând,mereu răbdând.

 

Şi ochii mei de văd ispită

Te rog închide-i ca-ntr-o criptă,

Să nu mai văd ce este-n lume

Ci doar pe Tine stând în mine.

 

Tatăl meu bun ce eşti în slavă

Ţine-mi şi pasul să nu cadă,

Cînd gropile sunt tot mai multe

Şi-n noaptea lumii nevăzute.

 

Şi dă-mi lumină-n gând în zori

Până-n apus,în tîrzii seri ,

Din sfânt Cuvânt învaţă-mă

Şi-ncet în slavă poartă-mă.

 

Tatăl meu bun din veşnicii

Cu Fiul Tău când ai să vii,

Să-i iei pe toţi ce legământ

Cu Tine-n jertfă au făcut,

                        

Când cerul Legea va vesti

Nici-o speranţă nu va fi.

Ajută-mă să pot sta drept

Crescut fiind la al Tău piept.

 

Lumina Ta să nu mă piardă

Ci-n mine Duhul să Îţi vadă,

Să ştie că eu Te iubesc

Vreau fără timp să Te slujesc.

 

 

Te-am cunoscut

 

Te-am cunoscut când eram gol,

Pe-un drum ce duce spre abis,

Când mâna Ta,a pus uşor,

Ceva în mine,ceva scris:

 

"Astăzi de-auzi Cuvântul Meu,

Nu te-npietri ca în pustiu,

Chiar dacă-acum îţi este greu,

Căci Eu demult,demult te ştiu."

 

Te-am cunoscut când rătăceam,

Şi-aproape ca să fiu zdrobit,

Pe-o stâncă-n marele ocean,

Când glasul Tău l-am auzit:

 

"Cuvântul Meu e un ciocan,

Ce sfarmă stânca cît de tare,

Chiar dacă stânca e-n ocean,

Sau într-un suflet care moare".

 

Te-am cunoscut când mă-ntrebam

Ce stă in lume neclintit?

Şi-n gândul ce îl frămîntam,

M-ai îndemnat şi am citit:

 

Cuvântul Meu e-o sabie,

Inimă,duh ca să despartă,

In lumea asta adânc taie,

Ca judecata să împartă".

 

Te-am cunoscut,când adevăr

În minţi de oameni căutam

Şi-n gânduri care vin şi mor,

Mi-ai pus lumină ca balsam:

 

"Cuvântul Meu e Adevăr

Şi doar prin El te poţi sfinţi,

El curăţă al tău ogor

Şi prin ce semeni,poţi trăi."

 

Te-am cunoscut atât cât pot

Şi cât mă laşi să înţeleg,

Căci unde eşti,la ce eşti tot,

Doar prin credinţă pot să merg.

 

Şi-ai zis:"Cum viaţa o trăieşti

Şi pe-al ei drum ce-ai de făcut,

E să arăţi că Mă cunoşti,

Aşa cum Eu te-am cunoscut".

 

 

  

Invaţa-mă!

 

Incerc mereu ce e frumos să-nvăţ,

Să iau ce-i bun din al lumii ospăţ,

Dar tot mereu rămân neştiutor

Şi cu această teamă mă zbat ca să nu mor.

 

Dar ştiu că în puterea ce tare stă în Tine,

E o pricepere necunoscută-n lume,

De-aceea doar la Tine strig după ajutor,

Să mă înveţi în totul şi-n teamă să nu mor.

 

Invaţă-mă Te rog ce e credinţa,

Ca în tăria ei să am doar biruinţa

Şi chiar de nu cuprind întinsul veşniciei,

Să prind iubirea ei şi nu drumul pieirii.

 

Invaţă-mă să fiu mai răbdător,

Pe drumul lung şi sub un negru nor,

Ca astfel să privesc la luminoase zări,

În speranţele Tale şi-ale Tale chemări.

 

Învaţă-mă ca sub acelaşi nor,

Să am deplină pace în suflet călător,

Ca-n valuri şi furtuni să rămân neclintit,

Legat de stânca tare ce-n mine ai clădit.

 

Învaţă-mă să am înţelepciune,

Ce vine de la Tine şi lumea o supune

Şi-n sufletu-mi făcut a Ta grădină,

Ea să împărăţească,ca frumoasă regină.

 

Învaţă-mă în toate ce-s scrise în Cuvînt

Şi din măriri de slavă Le-ai adus pe pământ,

Puterea lor în slăbiciune pusă,

Ajută-mă s-o am în voinţă supusă.

 

Prin tot ce mă înveţi laudă să-Ţi aduc,

Bucuria în Tine mai mult să o apuc,

Pe drumul care merge sub tot mai negrul nor

Să fii mereu cu mine, chiar de ar fi să mor.

 

  

Ultima lacrimă ştearsă

 

Atâta pace e în mine

Şi-atâta linişte în jur,

Izvorul dragostei din Tine,

Deşi îl văd nu pot să-l spun.

 

Lumina aceasta ce ne umple

Ce vine de la faţa Ta,

În inimile-abia născute,

În veşnicie ea va sta.

 

Şi bucuria de-a-Ţi sluji

Şi-a lăuda a Ta putere,

Îmi amintesc cum o sădi,

Duhul în trupul de durere.

 

Şi văzând lumina Ta

Şi pacea care Te-nconjoară,

Acuma ştiu ca a răbda

A meritat în vechea ţară.

 

Şi tot privind la cei din slavă

Ce-au aşteptat a Ta răsplată,

O umbră-n mine vrea să cadă

În trup firesc,cândva purtată.

 

Şi parc-aşa în mine vine,

De undeva,dintr-un adânc,

Aşa,o slabă amintire,

A suferinţei pe pământ.

 

Şi amintirea se tot  zbate

Să iasă din ascuns ungher

Şi parcă lacrimi vin să scalde

Ochi din trecut, acum stingher.

 

Dar mâna Ta înca odată

Pe-al meu obraz mila îşi lasă,

Iar lacrima în ochi purtată

Ultima oară este ştearsă.

 

 

Zbatere

 

Vreau să-ţi păzesc porunca

Ca să rămân în Tine,

Mă zbat cerând cu ruga

Duhul, ca Tu să fii în mine.

 

Inalţ credinţa-n ceruri

În Templul sfintei mile,

Unde în mii de feluri

Cer şi primesc iubire.

 

Privesc la drumul greu

Făcut până la cruce

Şi-ncerc ca gândul meu

Urma Ta să apuce.

 

Cu mintea mea de-acum

Să Te urmez mă lupt,

Mergând pe noul drum

Plângând să Te ascult.

 

Şi-n inima mea slabă,

Când nu mai am putere,

Privirea Ta să cadă

Şi să-mi dea mângîiere.

 

Ascultă din a Ta slavă

Strigăt şi lungi suspine,

Ca ele să nu meargă

In veşnicii, de întuneric pline.

 

Şi-n dragostea Ta mare

Ce harul încă o-mparte,

Cu mine ai răbdare

Şi dă-mi gânduri curate.

              

Ca atunci când la nuntă

Pe mulţi îi vei pofti,

Să strig: "În marea luptă

Cât m-ai putut iubi"!

Joomla SEF URLs by Artio