Tipărire

Poezii - Mircea Stănulescu

Scris de Marian Mihai.

Foto Mircea StanulescuA treia solie

Suflarea vânturilor reci pune copacii la pământ

Iar cei cu rădăcini uscate purtaţi pe sus, căzând se rup,

Mările urlă spumegând, apele lor mătură maluri

Iar cei pe ele rătăciţi sunt înecaţi de-nalte valuri.

Însă o mână nevăzută vine furii să domolească

Când vânturile, valurile vor totul ca să nimicească.

Cu ea-mpreună e Cuvântul ce dragostea încă îl spune,

Pe cei care vor să-L asculte sub mâna-I  bună să-i adune.

E glasul îngerului care, anunţă a treia din solii

Cât timp sunt potolite vânturi şi ale mărilor stihii.

 

"Sunt îngerul care vă cheamă la cea mai înaltă închinare,

Unde iubirea e la lucru, dreptatea stând în aşteptare,

Unde Hristos a deschis uşa, în Loc Preasfânt,în Sanctuar

Ca prin finala ispăşire s-aducă ultimul Său har.

Credinţa voastră sa se urce până aici şi să priviţi

Neprihănirea lui Isus, la fel ca El să o trăiţi.

Să scrieţi în inima de carne tot ce e-n Legea din chivot

Şi să-L rugaţi pe Dumnezeu să pună-n voi frumosu-i rod,

Care era şi-n Fiul Lui când avea trup ca voi, firesc

Iar gândul Îi era mereu ca cel al Tatălui ceresc.

Să vă rugaţi să vi se dea Mângâietorul Lui etern,

Să-L pună-n voi şi să cântaţi al slavei nesfârşit refren,

Ca roade şi daruri aduse să se-nmulţească mii şi mii

Şi în final să se reverse în stropii ploii Lui târzii.

Luptaţi s-aveţi şi să iubiţi comorile neprihănirii,

Să nu fiţi doar neştiutori, supuşi şi leneşi robi ai firii.

Îmbrăcaţi mintea cu lumina ce era-n gândul lui Hristos,

S-aduceţi pe altarul slavei o jertfă c-un plăcut miros.

Veţi arăta astfel că Legea e scrisă pe table de carne,

O duceţi oriunde cu voi şi-n vântul lumii nu dispare.

Deschideţi ochii şi priviţi, urechile să auziţi,

În faţa uşii ce-i deschisă să nu staţi reci şi părăsiţi,

Intraţi pe ea şi luaţi lumina,să stea în voi şi zi şi noapte

Chiar dacă sub mărirea ei sufletul vostru slab se zbate.

Priviţi la pilda ce-a fost dată şi pentru timpul vostru scrisă,

La cinci fecioare înţelepte ce au mereu candela-aprinsă.

 

Priviţi la cel poftit la nuntă, găsit cu hainele murdare

Şi aruncat apoi afară în focul unde veşnic moare.

Doar de aici unde intraţi cu neîncetata voastră rugă

Puteţi primi hainele albe, cu ele apoi poftiţi la nuntă.

Mirele-i gata şi-Şi aşteaptă mireasa-n alb tot mai bogată,

Fiind cu-a Lui neprihănire în mintea ei încununată.

 

Sunt îngerul care vă cheamă la cea mai înaltă închinare,

Unde iubirea e la lucru, dreptatea stând în aşteptare.

Uitaţi de uşa ce-i închisă, intraţi pe cea care-i mai sus,

Trăiţi porunci de Dumnezeu având credinţa lui Isus.

Spargeţi în voi vasul cu frică ce are-n el doar gândul firii

Şi umpleţi-l pe cel ce-aşteaptă trăirile neprihănirii.

În jurul lui puneţi credinţă, atât de tare şi de-naltă

Ca vântul şi piatra ce vin să nu îl crape, să nu-l spargă.

Aveţi în faţă o furtună ce-n vremuri nu-şi are pereche,

Nici în cetatea care-i nouă, nici chiar în lumea ce-o ştiţi veche.

Cu apa ei va mătura toţi rătăciţii de pe maluri

Ducându-i în adâncuri mari sub ale ei înalte valuri.

Cu piatra ei va sparge vase, aşa de mari şi-atât de multe,

Cu mândrii mari şi cu minciuni, cu sângele lumii umplute.

Iar focul va curăţa aur, s-aleagă zgura şi cenuşa

Să vadă dacă e din locul în care stă deschisă uşa.

Două treimi vor pieri astfel, prin piatră, vânt şi mare apă,

Iar o treime doar cu foc va fi aleasă şi-ncercată.

 

Căci dragostea ce e la lucru va înceta să mai vorbească,

Pentru ochi orbi şi urechi surde care nu vor în ea să crească.

Atunci dreptatea care stă în Locu-nalt, în aşteptare

Va-nchide uşa şi va face neînţeleasa ei lucrare.

De-aceea cât mai e lumină, din Templu peste voi lăsată,

Cât dragostea mai e la lucru şi-n multă milă e vărsată,

Cât vânturile sunt ţinute şi apele nu trec de maluri

Şi vi se dă cu prisosinţă ale iertării scumpe daruri,

Cât timp mai pot fi şterse pete din cărţile ce sunt deschise,

Ca ale voastre nume noi să stea în cartea vieţii scrise,

Veniţi cu mintea la lumină, la cea mai înaltă închinare,

Unde iubirea e la lucru, dreptatea stând în aşteptare,

Luptaţi să biruiţi tot negrul ce mâna lumii îl aruncă

Să vă-mbrăcaţi neprihăniţi cu albul Lui, cerut la nuntă”.

 

Apocalipsa 3:7;14:12;Evrei 6:19,20;8:10;Psalm 24:3-5;28:2;

73:16,17;Zaharia 13:8,9;1 Corinteni 2:16;1 Ioan 2:6,29;

 

 Adam şi Eva

 

"Când m-am trezit din somnul greu

Pe care Tatăl mi l-a dat,

Frumos şi vesel chipul tău

L-am mângâiat şi sărutat.

 

Erai atâta de frumoasă

În a Edenului grădină,

Ca floarea de migdal culeasă

Şi împletită-ntr-o cunună.

 

Erai ca roua-n trandafir

Ce fără spini ne încânta,

Erai ca cerul, doar senin

Ce în azur ne-nvăluia.

 

Mi se topea privirea toată

Când te vedeam sub bolţi cu flori,

Sau când veneai prin iarba-naltă

În unduiri ce dau fiori.

 

Îmbrăţişări nevinovate

A două trupuri de lumină,

Erau cuvinte dintr-o carte

Ce spuneau dragostea divină.

 

Când te priveam în apa vieţii

Ca-ntr-o oglindă de cristal,

În orice ceas al dimineţii

Mă bucuram de al tău dar.

 

Erai mereu în gândul meu,

Îmi plăcea viaţa ce sta-n tine,

Îl lăudam pe Dumnezeu

Că te-a făcut ruptă din mine.

 

Când prin grădină ne plimbam

Sorbind parfum de trandafiri,

Mai ştii ce fericiţi eram

Ascultând cânt de serafimi?.

 

Sau când sub stele şi sub lună

În mijlocul grădinii noastre,

Îngeri trimişi veneau să spună:

"Să fiţi supuşi iubirii caste?".

 

Dar într-o zi când te-am chemat

Erai atâta de departe,

Când te-am găsit ,cutremurat

Ţi-am văzut lacrima sub pleoape.

 

Am înţeles că te-am pierdut

Văzându-ţi lacrima tristeţii,

Iubindu-te atât de mult

Am muşcat fructul rece-al morţii".

 

"Când mâna Tatălui a luat

Ceva din tine să-mi dea viaţă,

Lumina slavei m-a-mbrăcat

Şi mi-a dat prima dimineaţă.

 

Când ochii i-am deschis spre cer

Şi în picioare m-am săltat,

Am văzut chipul tău stingher

Apoi cum mult te-ai bucurat.

 

Erai frumos şi-atât de-nalt

Cu faţa strălucind în soare,

La rându-mi mult m-am bucurat

Văzând a ochilor culoare.

 

Când mîinile noastre s-au prins

Iubirea inimi să supună,

În universul necuprins

Ne vedeam veşnic împreună.

 

Vroiam să fim mereu curaţi

Să ascultăm de-al nostru Tată,

Când în grădină stam culcaţi

Să Îi simţim iubirea toată.

 

Să Îi vedem slava cum umple

Edenul nostru cu lumină,

Ca sufletele să-L asculte,

Să aibă pacea Lui deplină.

 

Să-L auzim cum blând ne cheamă

Ca susurul din apa vieţii

Şi cu iubire ne îndeamnă

S-avem seninul dimineţii.

 

Dar amăgirea m-a înfrânt

Şi lacrimile nu vor trece,

Plin este-acum al nostru gând

De un fior ce vine rece".

 

"Tu eşti ca floarea de migdal

Pe al meu suflet o cunună,

Când se va pierde al vieţii val

Noi doi vom fi tot împreună.

 

Chiar de nu ştim ce va veni

Şi ce puternică e moartea,

Cuvântul Lui va birui

Când va fi-n lume scrisă cartea.

 

Edenul nostru refăcut

Va fi pământu-n întregime,

Tot ce-n durere am pierdut

El va-nnoi frumos şi bine.

 

Iar ai să fii ca roua-n flori,

Ca cerul în azur senin

Şi sub a bolţilor culori

Te voi iubi ca un copil.

 

Te voi privi în apa vieţii

Cum fără lacrimi îţi râd ochii

Şi-n orice ceas al dimineţii

Cum roze albe îţi fac rochii.

 

Îl vom iubi şi asculta

Pe Tatăl bun al lumii noastre

Şi bucurii vom aduna

Fiind supuşi iubirii caste.

 

Vei fi ca floarea de migdal

Pe al meu suflet o cunună

Şi cu al vieţii veşnic dar

Vom slăvi dragostea-n împreună."     

 

Aştept răsăritul

 

Aştept răsăritul într-o nouă lume

Pământul durerea să n-o mai adune,

Ochii să-i deschid în zori de lumină

Să văd şi să simt iubirea divină.

 

Aştept ca să intru într-o nouă casă

De mâna cea bună zidită,frumoasă,

Să pot să mă bucur sub pragul de aur

De cetatea sfântă,al slavei tezaur.

 

Aştept să păşesc pe noul pământ

Din viaţă sau poate din rece mormânt,

Atunci când spre Tine îngerul mă duce

Să-ţi laud iubirea ce-a-nceput la cruce.

 

Din gropile-adânci sub valuri înalte

Aştept să mă-nalţ din a firii noapte,

Să prind peste neguri mâna nevăzută

Care să mă ia din prea lunga luptă.

 

Aştept ca să sece ale lumii ape

Ca răul să piară, să nu-l mai adape,

Pe maluri să stea a Lui tare piatră

Să curgă din ea doar apă curată.

 

Aştept răsăritul în ţara promisă

De-aceea mereu cartea e deschisă,

Aştept răsăritul în suflet ce crede

Că ziua aceea în curând o vede.

 

Cartea

 

Când nu era decât o beznă peste întinderi de adânc

Cuvântu-a fost chemat să facă albastru cer,negru pământ

Şi peste ele a pus lumina atât în zi cât şi în noapte

Mâna divină începând să scrie-n univers o carte.

 

În şase pagini de-nceput a scris pe foaia fără pată

În şase seri şi dimineţi viaţa bogată şi curată,

Pe-a şaptea pagină a pus, scriind cu mâna Lui divină

Pecetea binecuvântării pe ziua-a şaptea de odihnă.

 

Apoi a pus la om în mână cartea în alb,ca mai departe

Să o picteze şi s-o scrie cu ale lui slove curate,

Venite din gânduri ce ştiu s-asculte şi mult să slăvească

Pe Cel care în nări de lut i-a suflat viaţă să trăiască.

 

Şi omul a-nceput să scrie cu mâna lui pe foaia albă

C-o pană neagră care lasă ca grele slovele să cadă,

Împrăştiate cenuşii, neînţelese şi urâte

Mâna divină îndepărtând-o, din paginile neîncepute

 

Cartea încet, încet adună, pagini şi multe şi murdare,

Mâna de om nimic nu simte, cuvântul scris deloc n-o doare,

Iar cea care noi pagini umple cu-aceeaşi veche, gri culoare

Nu vede ce e scris în urmă sau uită-n mare nepăsare.

 

Ajunsă veche, zdrenţuită, atât de galbenă şi arsă

Sub mâna celui care rece, de a ei slovă nu îi pasă,

Cartea aproape că îşi pierde a ei iubire şi speranţă

Cu foile rupte de vânt, cu slova seacă, fără viaţă.

 

Dar Cel ce-a dat-o fără pată întinde mâna şi-o cuprinde

Şi pagini ce mai sunt curate sub ea le ţine,le deschide,

Chiar dacă mâna care-i rece şi cu puterea ei firească

O ţine şi sub gând păgân pe lemnu-nalt s-o ţintuiască.

 

Atunci pe paginile arse şi zdrenţuite şi murdare

Sunt scrise slove cu iubire şi cu a sângelui culoare,

Pentru ca toţi cu mîini fireşti ce îşi vor numele în carte

Slovele roşii să le scrie şi-n al lor suflet să le poarte.

 

În cartea veche care-i plină şi de iubire şi de pete

Mai sunt puţine foi ce-aşteaptă numele celui care crede,

Curând când ele se vor umple, mâna divină o s-o-nchidă

Ca slova celui care crede în veşnicie s-o cuprindă.

 

Câmpul de luptă

 

M-am născut ca iarba verde

Pe mal de rîu cu soare plin,

Iar inima vroia să spere

Mereu la ceru-nalt,senin.

 

Aveam atâtea flori vecine,

Frumosul îmi era stăpân,

Iar zilele îmi erau pline

De viaţă,culori şi parfum.

 

Arşiţa verii n-o ştiam,

Iar rîul îmi dădea răcoare,

În apa limpede priveam

Când m-apleca o lină boare.

 

Aripi de fluturi mângîiau

Sufletul meu ca iarba crudă,

Apoi gingaş se aşezau

Ca două mîini ce stau în rugă.

 

Câmpul frumos şi liniştit

Era a sufletului casă,

Iar vântul vieţii potolit

Pândea o lume aşa frumoasă.

 

Dar într-o zi s-a dezmorţit

Din mâna ce-l ţinea închis,

Şi peste câmp dezlănţuit

Cu apă şi cu foc s-a-ncins.

 

Atunci din neguri depărtate

S-a auzit un tropot lung,

Armate-n luptă grea purtate

Au pustiit frumosul câmp.

În loc de flori şi iarbă verde

Un foc întins,cenuşă,scrum

Şi-n suflet un ochi care vede

Al robului trist şi lung drum.

 

Atingerea aşa gingaşă

De fluture pe albă floare,

Acum e sabie ce-şi lasă

Tăiş în suflet care moare.

 

Liniştea şi parfumul vieţii

Se-mprăştie pe sub copite,

Care din zori în geana serii

Frământă inimi reci, zdrobite.

 

Şi când privesc rîul ce curge

Demult s-a dus uşoara boare,

Iar apa duce numai sânge

Sub vijelia care doare.

 

Mă uit ca să pătrund prin neguri,

Prin foc întins,pe câmpul scrum,

Să prind în aspre,grele vremuri

Speranţe pe un drum mai bun

 

Văd mâna tare ca de fier,

Deschisă peste câmpul ars,

Ce-mparte vânt,văpăi sau ger

Şi sparge-al sufletului vas.

 

Mai văd o mână ca o floare

Cu-o pată roşie prelinsă,

Ce peste câmpul care moare

Spre mine gingaş e deschisă.

 

Şi înţeleg că ea făcuse

Sufletul câmp cu iarbă verde,

Cu fluturi albi şi flori crescute

Pe malul ce seninul vede.

 

Aşa deschisă înspre mine

Mă-ndeamnă s-o prind cu speranţă,

Simţind cum vrea să mă aline

Şi ierbii arse să-i dea viaţă.

 

M-arunc,alerg plin de avânt

Spre raza-naltă de lumină,

De mâna rece sunt ţinut

Care cu plumb şi fier e plină.

 

Încep să lupt, mă zbat şi strig

Ca din strânsoare să mă rup:

"Ajută-mă din acest rug

Mâna cea bună s-o apuc".

 

Atunci se-apleacă peste mine

Şi mă ridică peste câmp,

Iar din lumină un glas spune

Ca doar de El mereu s-ascult:

 

"N-ai să câştigi singur în luptă,

Când în durere eşti purtat,

Dacă nu prinzi mâna rănită

Ce-al tău război l-a câştigat.

 

Căci nu erai nici iarbă crudă,

Nici floare sau simţiri gingaşe,

Iar inima ta s-o străpungă

Mâna cea rece nu-ncercase.

 

Când Cel ce îţi poartă lumina

Peste războiul crud al firii,

Pe lemn biruise stăpâna

Şi ucigaşa mână a lumii”.

 

Când ies de la odihnă

 

Acum când ies de la odihnă

Pot să Te văd,să Te aud,

Laud iubirea Ta divină

Ce mă ridică din lut ud.

 

Fiinţa mea e toată nouă,

Aşa uşor sufletul meu,

Iar trupul ca o pură rouă

Nu are-n el pământul greu.

 

Ochii topesc slava cerească

Ce o visau şi o doreau,

Cereau mereu să se-mplinească

Şi în credinţă o adunau.

 

Gândul mai vede clipa morţii

În frică,dar şi bucuros,

Avănd în el speranţa vieţii

Şi întâlnirii cu Hristos.

 

Îngerii albi, nenumăraţi

Întâmpină pe fiecare,

Aşa frumoşi,aşa curaţi

Zburând în razele de soare.

 

Îngerul meu mă ia de mîini,

Zâmbeşte şi-n atingeri blânde

Mă duce către alte lumi,

Tot mângîindu-mă pe frunte.

 

Îmi spune apoi cu glas de-alin,

Atât de clar şi-atât de bun:

"Pe drumul vechi de amar plin

Eu te-am ţinut în al meu pumn.

 

M-am pus în faţa unui vifor

Ce să te-ngheţe ar fi vrut,

Ţi-am pus în gând al slavei licăr

Când erai trist şi mult pierdut.

 

De-atea ori, fără să ştii

Te-am apărat, călăuzit,

Din a luminilor tării

În mii de feluri ţi-am vorbit.

 

M-am bucurat şi vestea-am dus

Când în Hristos tu ai crezut,

Apoi şi gândul ţi-ai supus

Iubirii Lui prin Duhul sfânt.

 

Am să-ţi mai spun, dar vino-acum

Să vezi ce nu ai mai văzut,

Ce-a pregătit Dumnezeu bun

Pentru voi toţi de la-nceput".

 

Între uitatul gând al morţii

Şi slava vieţii-n veşnicie,

Zburăm către lumina bolţii

Cu-atât de multă bucurie.

 

Privind pământul care arde,

Ici colo mai zăresc o mână,

Zbătându-se repede cade

În strigăt ce-n zadar răsună.

 

Atunci îmi amintesc gingaşă

Şi bună, mâna de pe cruce,

Mâna ce arde, atunci trufaşă

Nicicum n-a vrut să o apuce. 

 

Privind la cei ce-au biruit

Îi ştiu din cărţi şi din scriptură,

Cum peste-al lumii mare zid

Au dus mereu vestea cea bună.

 

Privirea noastră este plină

De norul slavei lui Hristos,

Acolo unde din lumină

Frumosul veşnic este scos.

 

Credinţa fuge şi dispare,

Speranţa şi ea e uitată,

Iar amintirea toată moare

Când strălucirea Lui se-arată.

 

Lucind ca piatra de smarald,

Umbrind şi soare şi azur,

Un curcubeu ce stă înalt

Pare c-un infinit contur.

 

În mijloc raze de lumină

Se răspândesc ca din safir,

Îndelung sufletu-mi suspină

Uimit privesc,uimit admir.

 

În străluciri ca de aramă

Ce vin şi fug mistuitor,

Văd mâna sfântă cu-a ei rană

A bunului Mântuitor.

 

Din ea vin razele iubirii

Ce-a revărsat-o peste lume,

Acum sunt razele-mplinirii

Ce veşnicia în noi pune.

 

Iar mântuiţi din veacuri multe

Sunt luaţi în carul Lui de foc

Şi prin promisele cuvinte

Duşi în eternul,sfântul loc.

      

Comparaţii

 

Ca un câmp în primăvară

Înflorit şi parfumat,

Adunând a lui comoară

În priviri ce îl străbat,

 

Aşa-i sufletul ce crede

În Hristos neprihănit,

Şi pune în el ca rege

Al soarelui răsărit.

 

Ca cireşii înfloriţi

Sub lumina dimineţii,

Peste doi frumoşi iubiţi

Ce-şi şoptesc farmecul vieţii,

 

Aşa e sufletul cast

Ce-L iubeşte pe Hristos,

Şi sub raze de smarald

Se pleacă la El pios.

 

Ca o apă cristalină

Ce ajunge-n stăvilar,

Apoi se aşează lină

Peste-ntins fără hotar,

 

Aşa-i sufletul ce-n valuri

Slava Lui Hristos primeşte,

Şi trecând înalte maluri

Veşnicia şi-o doreşte.

 

Ca o mână nevăzută

Ce pictează frumos iarna,

Şi ca una neştiută

Ce îi schimbă verii haina,

 

Aşa-i sufletul ce simte

Duhul Lui Hristos cum vine,

Nevăzut pe drumuri sfinte,

Neştiut trecând prin lume.

 

Ca o pasăre ce zboară

Departe în ţări mai calde,

Fără a şti cum o-nfăşoară

Chemarea ce-n ea se zbate,

 

Aşa-i sufletul ce strigă

Să-i dea Hristos alinare,

Fără a şti cum după rugă

Vine gingaşa-i chemare.

 

Şi ca luna ce aşteaptă 

Seara să fie frumoasă,

Peste-ntinderi mari de apă

Îmbrăcând alb de mireasă,

 

Aşa-i sufletul curat

Pregătindu-se de nuntă,

Unde Hristos împărat

Îl primeşte şi-l sarută.

                

Darul

 

Am vrut grădina din poveste

S-aline suflet şi privire,

Cu flori frumoase şi alese

Pline de soare şi iubire.

 

Şi l-am crezut pe vânzător,

Am luat răsaduri şi seminţe,

El cu un chip surâzător

Eu cu-ale mele neştiinţe.

 

Dar florile mult aşteptate

N-au fost decât rare iviri,

În locul lor crescând bogate

Dese şi lungi rânduri de spini.

 

Am vrut sclipiri de diamant

Să-mi lumineze drumul vieţii,

În paşii mei când îl străbat

Să stea seninul dimineţii.

 

Dar vânzătorul m-a minţit

Surâzător, spunând ce ştie,

În loc de diamant sclipind

Mi-a dat o piatră cenuşie.

 

Iar drumul vieţii s-a umbrit,

Pasul purtând tristeţea vie,

Sufletul meu fiind lovit

De piatra grea şi cenuşie.

 

Şi-am căutat pe piaţa lumii

Un vânzător bun şi cinstit,

Să-mi dea seminţele iubirii

Şi piatra în lumini sclipind.

 

Într-un târziu găsesc umil

Un om retras,mai mult tăcut,

Cu glasul blând,cu chip senin

Şi mi-a plăcut al Lui cuvânt:

 

"Nu vând nimic pe banii lumii

Ci doar privesc la cei ce vor,

Să părăsească pe nebunii

Ce-s vânzători de suflet gol.

 

Dau gratis sămânţa iubirii

S-o pui într-un pământ curat,

Să crească florile iubirii

În loc de spini în lut uscat.

 

Şi îţi ofer piatra-ncercată

Ca dar pe drumul vieţii tale,

Să umple prin noroi şi apă

Urme de paşi adânci şi goale.

 

Apoi când tu ai să priveşti

Flori în culori frumos crescute,

Sămânţa lor s-o dăruieşti,

S-o pui în inimi reci şi frânte.

 

Şi stând pe piatra atât de tare

Să-ţi zideşti casa mai înaltă,

Ochii din orice depărtare

Să îşi dorească să o vadă".

 

Doi  îngeri

 

Din ale slavei înălţimi şi pe sub razele de soare,

Peste întinderi mari de ape şi peste piscurile goale

Doi îngeri se opresc din zbor şi îndelung, atent privesc

Peste pământul cel bătrân ce stă sub gândul omenesc.

Unul din ei e curios, venind din lumile curate,

Întreabă pe cel ce abătut, pământul bine îl cunoaşte:

"Unde suntem, locul acesta de ce e trist şi-aşa ciudat,

De ce e roşu ca un soare, apoi devine-ntunecat?.

Cine sunt cei ce au în ochi, picuri de apă ce se scurg

Şi de ce chipul lor nu este, ca cel ce-l ştiu atât de blând?.

De ce au pasul aşa de greu şi-mpiedicat e al lor mers

Şi nu pot ca să se înalţe spre nesfârşitul Univers"?.

 

Îngerul abătut ce ştie, locul şi timpu-n care sunt

Răspunde celuilalt vorbind,c-un trist şi nedorit cuvânt:

"Tu vii din lumile curate, din margine de Univers,

N-ai cunoscut decât blândeţea şi doar al păcii înalt vers,

Aici e locul unde omul n-a ascultat de Dumnezeu,

Unde şi-a aplecat urechea la şoapta îngerului rău.

Locul acesta e pământul, stăpânul lui e Lucifer

Îl ţine rob sub biciul lui,cu mâna tare ca de fier.

Roşul aprins ce l-ai văzut,ca soarele într-un apus

E sângele ,care vărsat,sub mâna cea de fier a curs.

În secole şi în milenii s-a adunat atât de mult

Că glasul lui strigă în ceruri din blestematul de pământ,

De sub altarul ce e-n Templu, în faţa milei şi dreptăţii

Să vină repede-n putere finala zi a judecăţii.

Întunecimea care stă pe faţa-ntregului pământ,

Ce nu o poate birui nici soarele,nici Duhul Sfânt

E întunericul din om,în mintea lui de neînvins,

Care îi ia toată speranţa şi-l ţine-n lanţul morţii prins.

Picurii mulţi care se scurg, sunt lacrimile de durere

Ce vin în ochi de la-nceput, în strigăt lung sau grea tăcere,

Sting neîncetat şi fără milă lumina-n suflete aprinsă

Apoi se varsă-n valuri mari prin poarta ochilor deschisă.

 

Iar pasul lor e-aşa de greu şi mersu-ncet şi-mpiedicat

Pentru că duc poveri de plumb, cu nesfârşitul lor păcat.

De la-nceput nu au putut să se înalţe-n Univers

Fiind legaţi de cel pe care în rătăcire l-au ales.

Acum când mă întrebi privind, într-o aşa mare mirare

Unde aleargă gândul lor, la ce e dus în adorare?,

Pătrunde-n el şi ai să vezi că are numai viclenie

Şi a lui mamă e minciuna, ce îl răsfaţă mereu vie.

Şi tot ce fac nu e nimic din care Dumnezeu a spus,

Iar timpul ce le este probă aproape-i dus, aproape-i scurs.

Acum este lumea lui Noe şi a lui Lot în rea Sodomă,

E noul Babilon păgân ce creşte-n el o nouă Romă.

În marele potir al lumii, ce Dumnezeu îl ţine-n mână,

Va pune cu a Lui putere grea şi finală picătură,

Să le aducă încercarea prin ziua soarelui păgână

Şi să le dea ce au ales, a morţii veşnică cunună.

 

Din ale slavei înălţimi şi pe sub razele de soare,

Peste întinderi mari de ape şi peste piscurile goale

Aştept să mi se dea puterea,pentru un om atât de surd

Să vin să luminez pământul,că Babilonul a căzut,

S-arăt cum este o-nchisoare a gândurilor necurate,

Atât de multe şi de negre, că zidurile stau să crape,

Să chem pe cei ce au lumină să iasă din nou Babilon

Şi să vestesc sfârşitul luptei din suflet amăgit de om.

 

Tu mergi în lumile curate,la margine de Univers

Spune că drumul e la capăt,sub pasul greu, cu al lui mers,

Că ochiul ce e plin de apă,ca lacrimă-n mare durere

Va vedea marea de cristal cu nesfârşita-i mângîiere,

Că timpul este la sfârşit şi pe pământ aproape scurs

Şi va începe veşnicia, cu lumini mari fără apus.

Iar cei care în gândul lor au biruit cetăţi păgâne

Vor zbura către înălţimi, în bucurii mereu depline".

 

Apocalipsa 6:10;18:1; Luca 4;5,6;17:26-30;

 Mica 7:1-7.

 

Două gânduri

 

Gânduri care nu-mi dau pace îndreptându-se spre Tine,

Care vin şi rup tăcerea aşteptărilor din mine,

Sunt ca zorii primăvara peste muguri înfloriţi

Sau ca albii ghiocei sub zăpadă abia iviţi.

Sunt ca apele de munte izvorând din înălţime

Curate şi-atât de limpezi până să ajungă-n lume.

Mă fac să Îţi simt iubirea împletită cu răbdare

Ca apoi mult să mă bucur când prin ele-mi dai iertare.

Dar mă fac să văd şi faţa, dreptăţii ce stă să vină

Şi puterea ce-o aduce fără cea mai mică milă.

Atunci gândurile mele se prind de făgăduinţă

Din credinţa şi Cuvântul care-mi aduc biruinţă.

Şi mă lupt să am în mine slăbiciunea ce sta-n Tine

Biruind tăria lumii cu a ei vrăjmaşă fire.

                           ---------------

Gândul care mă îmbracă şi-mi aduce bucurie

Mintea mult o luminează prin înalta Ta solie:

"Să trăieşti privind la slavă,ca fiind legat de Mine,

Tot ce faci să ştii că este cercetat de-a Mea privire,

Amândoi să facem nuntă într-un legământ al minţii

Eu ca mire,tu mireasă îmbrăcând haina credinţei.

Desfătarea ce o ai să îţi fie o cunună

Albă şi strălucitoare,împletită de-a Mea mână.

Fii un suflet mereu nou adunând daruri alese

Mirele să-Şi dea iubirea prea frumoasei Lui mirese".

 

"Gândurile desfătării,eu mireasă şi Tu mire

Sunt muguri de primăvară care vin să crească-n mine,

Iar când florile sunt albe cu petale tremurânde

O mireasmă din Eden sufletul să mi-l inunde.

Şi mai sunt ape de munte izvorând din înălţime

Fără să se piardă tulburi prin pustiurile din lume,

Iar apa lor cristalină sub florile tremurânde

Sorbind-o să simt cum viaţa,slavei Tale mă pătrunde".

                       ---------------------------------

Gândul care mă îmbracă cu a lui trăire vie

Mintea mult o luminează prin înalta Ta solie:

"Să trăieşti privind dreptatea, legată fiind de Mine,

Tot ce faci să ştii că este cercetat de-a Mea privire.

Eu vin pe un nor de foc,munţii fug şi se topesc,

Groaza umple tot pământul umplând ochiul omenesc,

Fundul mării se arată,păsările au pierit,

Glasul Meu umple tot cerul:"Timpul lumii s-a sfârşit"!

 

Dreptatea e scrisă mare prin porunca din Cuvânt,

Fala lumii piere toată coborâtă în adânc.

Când cei mulţi vor plânge amarnic şi se vor ruga de stânci

Să cadă şi să-i ascundă de ce e scris în porunci,

Când pământul crapă-n valuri pustiit sub grozăvii

Gândul tău ce a ales,tu de partea cui să fii?.

Cu cei care au iubit şi-au trăit al Meu Cuvânt

Luptând apăsaţi de fire s-aibă trup şi gândul sfânt,

Sau cu cei care se roagă stâncilor ca să-i omoare

Neputând în faţa slavei să rămână în picioare?".

 

„Gândurile acestea Doamne,cu a lor trăire vie

Cu totul mă înfioară prin înalta Ta solie.

Sunt ca muguri primăvara prinşi de-o ploaie îngheţată

Floarea gingaşă să cadă,uscată şi scuturată,

Sunt ca apele de munte izvorând din înălţime

Devenind adânci şi tulburi prin pustiurile din lume.

Când aceste gânduri vin luîndu-mi orice bucurie

Parcă-aş fi floarea ce stă sub o zăpadă târzie,

Sau izvorul ce-a pierdut limpezimea lui din munte

Curgând tulburat sub nori în albii cu maluri rupte.

Atunci în gândul ce-l am,văzând ziua care vine

Strig întruna şi Te rog să fiu legat doar de Tine,

Să am mugurii pe ramuri nu sub norul negru-al firii

Ci-nflorirea lor s-o facă soarele neprihănirii.

Să beau apa cristalină curată ca cea din munte

Să-mi dea gândurile limpezi,cum stau sub divina frunte,

Atunci când vine dreptatea, peste tot ce-are suflare

Eu fiind legat de Tine, să pot sta drept în picioare".

 

Psalmul 33:18;5o:3; 97:1-6;23:2; 69:1-3; Isaia 43:4;2:19;

24:19,20;44:3;58:11; 61:10;62:5; Zaharia 4:10; Ioan 4:10;

Apocalipsa 21:2,9; 6:14-17;22:1.

                         

Eu sunt

 

Gândul slavei mă îmbracă,vine peste gândul lumii

Cum o haină de mătase o iau regii şi stăpânii,

E ţesut de Cel ce spune:"Din vecie doar Eu sunt,

Am putere să ţin viaţa şi în cer şi pe pământ".

 

Glasul slavei îmi vorbeşte,cel al firii este mut

Cum o trâmbiţă de luptă sună tare şi prelung,

E adus de Cel ce zice:"Peste toate doar Eu sunt,

Să le pierd sau să le apăr şi în cer şi pe pământ".

 

Ochiu-n mine se deschide,către slavă să o prindă

Cum o mână-n întuneric candela vrea s-o aprindă,

E străpuns de Cel ce spune:"În lumină doar Eu sunt,

Şi o dau să fie aprinsă şi în cer şi pe pământ".

 

Dorinţa ce mă frământă,către slavă se îndreaptă

Şi acolo să rămână stâncă în furtuni de apă,

Pusă de Cel care spune:"Stânca veacurilor sunt,

Neclintită şi aceeaşi peste cer,peste pământ".

 

"Eu sunt Cel ce număr perii pe cap tânăr şi bătrân,

Scriu mereu în a Mea carte cuvintele ce se spun,

Adun gândurile toate ce trec în fapte ascunse

Şi vor fi la judecată în faţa lumii aduse.

 

Sunt Cel care ţine-n mână vânturile-n patru zări,

Să nu aducă urgia din neguri şi depărtări,

Răbdare încă mai este în paharul milei Mele

Aşteptând să dea iertarea celui ce o vrea şi-o cere.

 

Eu sunt Cel ce a-ntins cerul ca o mantie albastră,

Să aducă o lumină ziua pe cărarea voastră,

Sub a stelelor ivire liniştit să scânteieze,

Somnul nopţii în tăcere peste voi să îl vegheze.

 

Eu sunt Tatăl veşniciei, care are viaţa-n Sine,

Pot s-o dau şi să o iau în bucurii şi suspine,

Chemarea Mea este lege, pământul pe gol l-am pus

Ca sub soare să aducă şi răsărit şi apus.

 

Suflarea de viaţă am dat-o, umplând marea şi pământul,

L-am creat pe om şi-n el, am pus ca şi-n Mine gândul,

Iar când totul am sfârşit, am privit şi admirat

Spunându-Mi că este bun, în Mine m-am bucurat.

 

Eu sunt Cel ce-a dat ca semn, ziua a şaptea de odihnă

Ca minţii şi mâinii tale să îi fie o grădină,

În ea să sădeşti mereu floarea albă a-nchinării,

Să aduc în al tău suflet pacea binecuvântării.

 

Eu sunt Alfa şi Omega, Cel ce e atotputernic,

Pe a veşniciei cale gândul Meu îmi este sfetnic,

Eu am întrupat Cuvântul, L-am făcut nemuritor,

Eu reînoiesc pământul printr-un foc mistuitor".

 

Doamne, când Ţi-aud Cuvântul gândul slavei mă îmbracă,

Nu mai vreau ca cel al lumii de Tine să mă despartă,

S-aud cum îmi dai putere: "Cel ce vine doar Eu sunt,

Să îţi dau o nouă viaţă, într-un cer şi-un nou pământ".

       

Frumoase grădini

 

Aş vrea cu tine de mână

Să merg în lumea promisă,

Să intrăm pe uşa plină de lumină

Ce a Lui mână o ţine deschisă.

 

Să mergem pe câmpuri cu flori argintii

Şi-n lanuri de iarbă ce unduiesc lin,

Să văd cum spre mine tu veselă vii

Râzând sub un cer atât de senin.

 

În pacea şi liniştea ţării promise

Să stăm, să dormim în frumoase grădini,

Cu privelişti ce-acum  apar doar în vise

Şi-acelea doar la alese regini.

 

Şi parfumul de flori, nevăzute vreodată

Să ne-nvăluie-n zori de cristal rubiniu,

Să ne pierdem pe calea de aur curată

Şi pietre de smarald străveziu.

 

În păduri şi-n poieni înbrăcate-n lumină

S-ascultăm triluri de cor îngeresc,

Ce-n inimi cu bucurie şi iubire deplină

Vibrează şi ochi umezesc.

 

În lumi nesfârşite, pe drumuri de astre

Să mergem când vrem din ţara promisă,

Să te întreb atunci: "De pe pământ păstrate,

Lacrimi mai ai, sau vreo simţire tristă?".

 

Atât îmi doresc cu tine de mână

Să zbor până-acolo în ţara promisă,

S-avem biruinţă deplină-mpreună

Cât timp încă uşa e ţinută deschisă.

 

Şi-n păduri cu lumini,peste flori de argint

Să-ţi spun:"Te iubesc",la fel să-mi răspunzi,

Iar iubirea divină,un dar oferit

În vremi fără timp să-ncerci s-o pătrunzi.

 

Ţara promisă cu frumoase grădini

Deja ne aşteaptă departe de nori,

Trebuie doar,inima îngrădită de spini

S-o dai Celui ce-are grijă de flori.

 

Iubind azurul

 

Iubind azurul la margini de soare

Aduc în suflet înalta culoare,

Ochiul îl fac un penel de aur

Şi-ncerc să pictez al slavei tezaur.

Privirea se duce, pătrunde-n lumină

Dorind să îi prindă a ei rădăcină,

Strălucirea însă e aşa măreaţă

Că soarele pare o pată de ceaţă.

Iar ochiul meu slab începe să plângă

Cu lacrima grea penelul să-l frângă.

 

Iubind azurul dorinţa mă saltă,

Mă face să zbor la a slavei poartă,

Cu aripi de gând ce mă tot înalţă

Să ajung lumina care îmi dă viaţă.

Dar a slavei poartă nimic n-o cuprinde

Şi gându-mi prea slab n-o poate deschide.

Eu rămân stingher la margini de soare

Privind doar azurul cu-nalta culoare.

 

Îmi ascut urechea şi-o pun să asculte

Coruri îngereşti, ca să o încânte,

Muzica divină cântând veşnicia

S-aprindă şi-n mine, din slavă făclia.

Dar urechea mea este mult prea surdă

Să prindă cântarea eternă şi blândă,

Pentru al ei vers închis este sulul,

Eu rămân mâhnit doar iubind azurul.

 

Frumosul din slavă doresc să îl laud,

De el să mă bucur, mai mult să îl caut,

Norii să nu fie, în suflet nici unul

Pe cerul înalt să stea pur azurul.

Dar ochiul, urechea îmi sunt aşa slabe,

Aripa de gând şi ea frântă cade,

În dorinţa lor azur să străbată

Să deschidă-n slavă o frumoasă poartă.

 

Atunci de aici, de jos tot privind

Văd ochiul ce plânge, în trup suferind,

Pe o înaltă cruce sub cer în azur

Şi-ncep să zăresc al slavei contur.

În zbaterea lor şi ochi şi ureche

Şi gândul ce-şi vrea eterna pereche,

Se prind de Hristos pe înalta cruce

Doar prin El s-ajungă şi slava s-apuce.

Înţeleg că El este cheia porţii

Ce-n slavă deschide veşnicia vieţii,

E în al meu ochi penelul de aur

Care îmi pictează al slavei tezaur,

Este imnul păcii ce-n univers curge

E frumosul slavei ce-n mine se strânge.

Doar cu El de mână, noi doi fiind unul

Pot s-ajung în slavă iubind mult azurul. 

 

Prima plagă

 

Acum privind în jur tăcut, în mine nu-i nimic de spus,

Văd omul, soarele, pământul către un ultim trist apus.

Aici pe patul suferinţei nu pot decât lung să suspin,

Să-mi strig durerea ce e-n trup şi-al sufletului amar chin.

Această boală ce mă roade nu are leac nici alinare,

E ca un vierme nevăzut care din când în când tresare

Şi îţi ia viaţa pic cu pic, topindu-ţi sufletul şi trupul,

Iar în durerea mereu vie mintea e goală, sleit gândul.

Aş vrea să plec şi să găsesc măcar un licăr de speranţă

Care să-mi dea chiar dacă mor făgăduinţa Lui de viaţă,

Dar e târziu, e prea târziu şi parcă vag îmi amintesc

Cum cineva mă îndemna o profeţie să citesc:

"Vor avea-n ei foame şi sete, dar nu de pîine şi de apă

Ci de Cuvânt care în suflet neprihănirea Lui o poartă,

Vor alerga să îl găsească până la margini de pământ,

Dar prea târziu, a lui chemare s-a încheiat, va fi trecut".

Unde mi-a fost înţelepciunea sau măcar gândul meu firesc,

Am luat de bun ce mi-au dat alţii fără măcar ca să clipesc.

Unde sunt cei ce îmi spuneau că Dumnezeu este prea bun

Iertând pe toţi de pe pământ chiar de-au greşit pe al lor drum,

Că sufletu-i nemuritor mergând direct în paradis,

Nu trebuie să cercetez Cuvântul dat, ce a fost scris.

Unde sunt cei ce-mi răspundeau la frământata întrebare

Că semnul pus de lume-i vrednic pentru o dreaptă închinare,

Sau cei atei, zeflemitori şi-n necredinţă atât de tari

Spunând c-au mai trăit cândva apocalipse de doi bani.

Unul din ei e lângă mine, mereu cu faţa la perete,

Plânge în pumni neputincios, nimic n-aude nici nu vede.

Cândva a stat sub adevăr, l-a apărat şi l-a iubit,

Dar încercarea atât de grea l-a găsit slab, nepregătit.

Acum în mintea mea pustie nimic nu vine frumos,bun

Din viaţa pe care-am trăit-o pe rătăcitul lumii drum.

Şi chiar de-ar mai veni ceva,o cât de mică amintire

Se duce cu durerea aceasta spre-a morţii ascunsă veşnicie.

 

Acum privind în jur tăcut,în mine nu-i nimic de spus,

Timpul de probă e pierdut şi pentru totdeauna dus.

 

 

Privindu-mă nu înţeleg cum mai respir,cum de trăiesc

Cu-aceste răni însângerate ce trupul mi-l secătuiesc,

Cu o durere fără leac venind întruna,în mari valuri

Ce nu poate trece deloc de nişte nevăzute maluri.

Mă-ntorc şi ţip, mă culc şi strig cu glas pierit şi tot mai stins,

Aş vrea să mor dar nu se poate până nu trece ce e scris.

Aş vrea să cred că sunt ca Iov mult încercat prin suferinţă,

Stând în cenuşă, gol strigându-şi neprihănirea-n neputinţă.

Dar a lui probă de credinţă a fost prin mâna celui rău

Ce-a fost pentru un timp permisă de preaînţeleptul Dumnezeu.

Însă a mea urgie cruntă nu-i de la vechiul ucigaş,

Ci de la Cel ce în poruncă I-am fost înverşunat vrăjmaş.

Aş vrea să spun tot ca şi Iov că ochii mei Îl vor vedea,

Dar nu mai este harul milei prin care omul se ruga.

 

Acum privind în jur tăcut, în mine nu-i nimic de spus,

Sunt păcătosul fără har în faţa Celui etern pus.

Ca mine mii şi mii de mii, suferă acum sub prima plagă,

Degeaba către nevăzut sufletul strigă şi se roagă.

Dumnezeu tace ,nu răspunde, aşa cum şi ei au tăcut

Când prin Hristos i-a tot chemat, cât timp a fost atât de mult.

În mintea ce-a fost răzvrătită în care-acum pustiul zace

Mai trece câte-un gând stingher ce mă-nfioară, nu-mi dă pace:

Dacă aceasta-i prima plagă ce vine din potirul Lui,

Vărsată peste păcătoşi, fără speranţă, ai nimănui,

Secerând viaţa fără milă, umplând pământul cu morminte

Pentru ce-a mai rămas să vină e doar tăcere, nu-s cuvinte

Amestecată cu un vaiet ce se ridică în văzduh

Cu o durere care este, necunoscută pe pământ.

Dacă acesta este chinul ce duce către prima moarte

Care după un semn ales, pe oameni vine şi-i desparte,

Atunci care va fi durerea celor ce vor fi înviaţi

Ca să primească a doua moarte şi în durerea ei purtaţi?

 

Privesc la cel de lângă mine, ajuns o umbră fără soare,

Cu mîinile muşcate adânc, cu ochi pustii, fără culoare.

Încearcă să-mi spună ceva, nici pentru-atât nu e putere

Şi cu privirea fix la mine intră-n a morţii grea tăcere.

 

Iar eu rămân să gust durerea fără speranţă, cu regrete,

Să urc pe scara nevăzută cu-ale pedepsei-nalte trepte,

Până când viermele din mine ce roade şi mereu tresare

Îşi termină pe îndelete, dreapta şi-ascunsa lui lucrare.

 

Amos 8:11,12;Apocalipsa 16:2;20:14,15;Isaia 66:24;

Marcu 9:44,46,48;Iov 1:10-12;19:26,27;Ţefania 1:3,14-18;

 

Revedere

 

Din tot pământul se înalţă mulţimi de oameni către cer,

La început prin fumul des repede-apar, repede pier,

Apoi în sus şi tot mai sus îngerii lor îi întâlnesc

Spre norul slavei îi îndreaptă, la focul carului ceresc.

Azuru-i plin de haine albe sclipind în razele de soare,

Parcă sunt fluturi fără număr spre alte lumi dorind să zboare,

Sau stoluri mari de porumbei ce au uitat copacii lumii

Neobosiţi vor să se-aşeze pe raza soarelui şi-a lunii.

Îngerii lor îi prind de mână, îi ţin la piept şi îi conduc

Ei învăţând acum să meargă pe drumurile din văzduh.

Simţirile în trupul nou îi răscolesc în noi trăiri,

Îşi văd dorinţele-mplinite prin glasul veşnicei iubiri.

În lumea ce au părăsit-o au lăsat amintiri şi lacrimi,

Durerea lor parcă n-a fost privind la slava fără margini.

Uimirea care este-n ochi se împleteşte-n adorare

Pentru Hristos care-i aşteaptă pe-a curcubeului culoare.

Apropiindu-se mai mult de nor şi carul Lui de foc

Cât este cerul de întins lumina nu-şi găseşte loc.

Sclipirile ca de safir se-adună-acum pe haina nouă,

Parc-ar fi soare ce îmbracă, grădini cu picături de rouă,

Iar vocea cerului răsună şi armoniile se leagă

Cu vocea celui care strigă: "Am fost pământ, acum sunt slavă"!.

 

În ochii tuturor se-adună copleşitoarele imagini

Ce-mpart în inimi bucurii şi fără timp şi fără margini.

Sufletul nou laudă, cântă, dă slavă Celui infinit

Pentru iubirea ce-n putere din somnul morţii l-a trezit

Şi strânge lângă El pe toţi care credinţă au păstrat,

Din mâna nemiloasă-a lumii prin jertfa Lui s-au dezlegat.

Sub valurile strălucirii mîinile toate stau întinse,

Aşteptări mari să se-mplinească, din veacurile multe strânse.

Toţi care-au fost îndureraţi şi au pierdut persoana dragă

Văd rupte lanţurile morţii,ce-n faţa lor încep să cadă.

Mama ce-a plâns atât de mult primeşte-n braţele deschise

Comoara sufletului ei ce-i rămăsese doar în vise.

Din neştiutele adâncuri, prin neştiutele puteri

Îngerul slavei i-o aduce în gingăşii şi mângîieri,

 

 

Iar Universu-ntreg priveşte de pe-nălţimile măririi

Cum râsul de copil răzbate din fericirea întâlnirii.

Copii, părinţi se regăsesc, prieteni buni, surori şi fraţi,

În trupul nou se-mbrăţişează, privindu-se cum sunt schimbaţi.

Un gând fugar le dă imagini  din clipa când s-au despărţit

Şi sufletul lor de durere a fost atât de copleşit.

Dar trece repede şi piere în fumul care jos se vede,

Acolo pentru totdeauna cu multe altele se pierde.

Se-aşterne-n suflet bucuria şi pacea care e deplină,

În ochi se-adună căutarea pe drumurile de lumină.

Alt gând fugar le aminteşte păcatele ce-au stat în unii,

Ce-au stăpânit în viaţa lor fiind pe valurile lumii.

Dar piere repede şi el topindu-se-n acelaşi fum

Când văd cum a lucrat credinţa pe-nsângeratul crucii drum.

Din piepturi izbucneşte-acum un singur glas,în vuiet mare

Care se-ntinde-n Univers, pătrunde dincolo de soare.

Înalţă slavă lui Hristos, slavă mereu şi iarăşi slavă

Pentru puterea şi iubirea ce i-a făcut în El să creadă.

 

Azuru-i plin de haine albe, dar unele sclipesc mai mult

Pe cei ce au luptat să aibă trupul curat şi gândul sfânt.

Ei au trăit sub semnul fiarei, dar sufletul nu şi-au supus,

Ascultând doar de Dumnezeu în ultimul lumii apus.

În ei nu s-a găsit minciună, n-au fost legaţi cu-al morţii nod,

Trecând din viaţă către slavă, pentru Hristos un ales rod.

 

Pe drumurile de lumină, spre întâlnirea cu Hristos,

Privindu-se în trupuri noi, mulţi dintre ei se recunosc:

Pavel schimbat, fără ţepuşul care-l făcea să nu se-ngâmfe,

Petru privind cum vestea bună în slavă-ncepe să triumfe,

Ioan văzând descoperirea acum ajunsă la Omega,

Ologul vindecat cu milă la scăldătoarea din Betesda,

Avraam văzând făgăduinţa în împlinirea ei deplină,

Rahav care-a trecut crezând, de la-ntuneric la lumină,

David cântându-şi bucuria şi lăudând fără oprire

Pe Cel ce i-a iertat păcatul făcut în rătăcita-i fire,

Adam cu Abel împreună şi între ei Eva frumoasă,

Un număr nesfârşit ce-mbracă în slavă albul de mireasă.

 

Pământul abia se mai zăreşte,o fumegândă lumânare,

E pustiit pentr-un mileniu,e-a demonilor închisoare.

A pierit fala omenească,n-au mai rămas nici amintiri,

Iar lacrimile şi durerea sunt transformate în iubiri.

Ca un copil care învaţă cu paşii mici,încet să meargă

Aşa sunt toţi cei care acum se-ndreaptă spre a bolţii slavă.

Râzând,cu mîinile întinse abia aşteaptă să ajungă

Sub curcubeul ce-i aşteaptă,culoarea lui să o cuprindă,

În străluciri ca de safir să întâlnească faţă-n faţă

Pe Cel ce împlineşte-acum atâtea veacuri de speranţă,

Să-i ia în carul Lui de foc,cu dragoste să îi sărute

Şi să-i înveţe cum să meargă,copii ai lumii nou născute.

 

Isaia 43:5-7;49:12,13; 51:6,16;60:1-4,8;1 Tesaloniceni 4:14-18;Filipeni 3:21;1 Corinteni 15:54;Apocalipsa 14:1-5;21:3-5;

                     

Străin pe pământ

 

Gândul care se frământă prin lunga nopţilor tăcere

Aduce-n mine strălucirea ce este dincolo de stele.

Când aripile nopţii negre se-ntind încet în zori să zboare

În mine apare lin lumina ce este dincolo de soare.

Din razele ce vin cu slavă dorinţa-şi face a ei casă

Şi pune-n unghiul temeliei piatra-ncercată şi aleasă.

Când mintea care se supune credinţei ce îi e stăpână,

Privind la viaţa fără timp şi-a ei speranţă o adună,

Atunci simt firul strâns al lumii care mă ţine, aproape rupt

Iar pe lungi drumuri fără capăt, străin şi singur pe pământ.

 

Ochii deschid a lor fereastră privind a crucii înălţime,

Văzând durerea lui Hristos vărsată-n lacrimi pentru mine,

Iar sângele curs peste albul divinei Lui neprihăniri

Îmi dăruieşte o iubire prinsă-n eterne rădăcini.

Şi astfel ea îmi luminează cărarea-n noaptea grea a firii

Să pună-n mine şi să ude seminţele neprihănirii.

Când prin fereastră năvăleşte multă lumină, ce mă umple,

Încep să înţeleg esenţa şi din cuprinsul marii lupte.

Atunci sunt slab şi fără arme, în multe bătălii înfrânt,

Cu ale mele răni în suflet, străin şi singur pe pământ.

 

Gându-ndrăzneşte prin Cuvânt s-ajungă la chivot în slavă,

Ultima slujbă a-mpăcării să o-nţeleagă, să o vadă,

Urmând chemarea lui Hristos la judecata cea din urmă,

Tânjind să fie scris în carte şi să primească o cunună.

Dar vede focul încercării şi slăbiciunea e prea mare,

În fapte, gânduri şi cuvinte ce n-au putere nici răbdare,

Iar sufletul adună-n el atât de multe neputinţe

Plângând că nu poate avea atât de-nalte biruinţe.

Primesc apoi pe drumul meu al desnădejdei greu sărut

Care mă-ngheaţă şi mă ţine străin şi singur pe pământ.

 

Când gândul e neputincios să prindă viaţa ce-i promisă,

Flacăra ei fiind în scrum şi în cenuşă aproape stinsă,

Când sunt învins în bătălii şi-atât de slab în marea luptă

Apropierea de chivot fiind prea-naltă şi prea sfântă,

Atunci pe drumul de pământ văd paşii lui Hristos în faţă

Cu trup firesc şi gândul sfânt prinse-n aceeaşi scurtă viaţă,

Şi pasul meu îl pun pe-al Lui, chiar dacă nu văd urma toată,

Apoi şi gândul Îl urmează,cu El victoriile poartă.

Şi-n bucurie cu speranţă în faţă la chivot le strâng

Să nu mai fiu în marea luptă străin şi singur pe pământ.

 

Susur blând

 

Dormeam pe-un vechi şi mare pat

Într-un bogat, măreţ palat,

Ridicat falnic pe un munte

Din aur fin şi pietre scumpe.

 

Mă-nveleau vise ca pe-un rege

Dorinţe-n mine să deslege,

Pluteam pe valuri înspumate

Sub care adâncul sta departe.

 

Aveam trăiri ca de erou

Creşteau, piereau în lung ecou,

Prin văi sub muntele înalt

Pe care sta al meu palat.

 

În minte gânduri de cristal

Veneau pe înspumatul val,

Apoi pe stânci până la ţărm

Se tot spărgeau în al meu somn.

 

Şi tot în gânduri adunam

Cununi, ce-n aburi le-mpleteam,

Aduşi din văi şi de pe munte,

Simţindu-i reci pe a mea frunte.

 

Şi nu voiam să mă trezesc

Ci-n mare pat să lâncezesc,

Chiar de era al lumii dar

Atât de vechi şi-aşa murdar.

 

Au venit vânturi şi furtuni,

Glasuri de oameni răi, nebuni

Şi foc, cutremur de pământ,

Eu tot în pat stăteam visând.

 

Mi-au vorbit tineri şi bătrâni,

Glasuri de oameni blânzi şi buni,

Spuneau să văd hăul întins

Ce sub palat sta necuprins.

 

Lutul uscat făcuse-o coajă

Pe trup şi suflet, ca o strajă

Mă ţinea-nchis, prizonier slab

Cât mai de sus cândva să cad.

 

Dar într-o zi ,din înălţime

Ceva şi-a făcut loc în mine,

Nu era foc, nu era vânt

Ci doar un susur lin şi blând.

 

De unde vine n-am ştiut,

Din ce putere este rupt,

Cum coaja lutului uscată

A stat în faţa lui crăpată?.

 

A suflat aburi din cunună,

A liniştit a mării spumă,

Ca gândurile de cristal

Să nu mai piară lângă mal.

 

Ci să le ducă la-nălţime

Fără ale valului suspine,

Ca să le pună drept hotar

Doar malul mării de cristal.

 

Mi-a zdruncinat şi patul lumii

În care lâncezesc nebunii,

Scoţându-mă din închisoare

Şi dându-mi aripi către soare.

 

Iar susurul cel lin şi blând,

Dar cu puteri de foc şi vânt,

Mă-ndeamnă să-l doresc,să-l chem,

Să îi ascult bunul îndemn:

 

"Coboară-te din patul lumii

În care lâncezesc nebunii,

E-atât de vechi şi-aşa murdar

Visarea-n el e în zadar.

 

Ieşi din palatul plin cu aur

Ce-ascunde-al lumii scump tezaur,

El are temelii de lut

Cum era coaja pe-al tău trup.

 

Chiar dacă stai în val pe creste,

Având tării în gând ca zestre,

Mereu spărgându-se de ţărmuri

Tot în adânc sfârşeşti, în neguri.

 

Când ai să ieşi în libertate

Priveşte-n munte,de departe

Şi ai să vezi desprinsă o piatră

Care spre tine se îndreaptă.

 

Din veşnicie este smulsă

Şi tot în veşnicie dusă,

Mai e puţin şi-ajunge-n lume,

La ce e bun şi rău în tine.

 

Ea va lovi muntele-nalt,

Va dărâma măreţ palat,

Va surpa patul cel murdar

Cu visul lumii în zadar.

 

De-aceea ieşi din el acum

Şi prinde drumul ce ţi-l spun,

Când piatra aduce frica morţii

Tu să prinzi slava libertăţii".

 

Ascult de susurul cel blând

Ce-n mine vine când şi când

Şi-l rog mereu să-mi stea hotar

La patul lumii vechi, murdar.

 

Tăciuni şi stele

 

De pe bolta înstelată în nopţi calde şi senine

Vrei luminile înalte în tine să se adune,

Ca argintul lor să-ţi umple ochii şi mîinile goale

Să fii ca îngeri curaţi, ca stele scânteietoare.

Îţi doreşti să zbori deodată, să treci marginile lumii

Să-i părăseşti vatra veche în care stau arşi tăciunii

Şi din fumul ei cel des care-n ochi îţi este tors

Gândul înălţat să-l prinzi de lumina lui Hristos.

 

Dar în zbaterea din tine să ai zborul mai înalt

Uiţi de lanţul ce te ţine de vatra lumii legat,

Argintul ce ţi-l doreşti e scânteie din tăciuni,

Luminile ei în ochi aduc fine înşelăciuni.

Îngerii pe care-i cauţi au feţele necurate

Fiind pe pământ căzute, multe stele întunecate,

Tu rămîi în fumul des ce mereu în ochi ţi-e tors

Cu gândul prea-ndepărtat de lumina lui Hristos.

 

Lupţi mai mult ca să învingi amăgirile din stele

Care te ţin prizonier cu minciuni multe şi grele,

Vrei ca-n ochi să nu mai ai scânteile din tăciuni

Care pier şi iar apar în fine înşelăciuni.

Te rogi să vină la tine îngeri cu faţa curată

Să-ţi dea scânteia ce-o are piatra slavei încercată

Şi-apoi să aprindă-n tine gând statornic şi frumos

Ce-are-n el doar veşnicia şi lumina lui Hristos.

 

Atunci vezi pasărea albă ce zboară prin fumul lumii,

Peste vatra care veche are-n ea negri tăciunii,

Aripile ei curate strălucesc ca şi argintul

Unduind, lăsând în urmă fumul des şi leneş vântul.

Îţi duce către alţi zori speranţe şi multe gânduri

Care-n tine au crescut şi au prins ai slavei muguri

Şi acolo ajungând vezi cum veşnic este tors

Firul dragostei eterne şi luminii lui Hristos.

 

Urare cu flori

 

Fulgii de nea ce cad pe voi

Să se topească-n suflet cald,

Trecănd în liniştite ploi

Să ude flori de gând curat.

 

În viscol dacă-ngenunchiaţi

Să-l potoliţi cu-o sărutare,

Numai iubirea ce-o purtaţi

Poate să facă gheaţa floare.

 

De-aveţi în voi ramuri uscate

Să le tăiaţi cu bun Cuvânt,

Ca cele ce mai sunt rămase

Să vadă flori albe crescând.

 

Frigul cel greu de vă-nfăşoară

Daţi-i în dar raza de soare,

Din el să vină să răsară

Când nu gândiţi frumoasă floare.

 

De-aveţi în viaţă zăpezi mari

Cu viscol, frig, ramuri uscate,

Iar mintea roabă-n gheţuri tari

Se tot frământă şi se zbate,

 

Deschideţi porţile iubirii

Ale speranţei şi credinţei,

Să faceţi loc în voi grădinii

Cu floarea albă a biruinţei.

 

 

 

 

 

Joomla SEF URLs by Artio