Tipărire

Împărăteasa lumii

Scris de Marian Mihai.

de Mircea Stănulescu

T020De peste veacuri strig,de-aici de sub altar

La voi ce aşteptaţi fiind încă sub har,

Văd că-n sufletul vostru nu sunteţi pregătiţi

Ca-mpărăteasa lumii în ochi să o priviţi.

Sunt sufletul ucis cu Dumnezeul meu

În noaptea ce îi ziceţi de sfânt Bartolomeu,

De cea care acum ca şi atunci îşi poartă

Mândria şi puterea peste cei care-o iartă.

De-aceea strig Cuvântul ce Dumnezeu L-a scris

Pentru cei ce-L aşteaptă cu dorul lor aprins:

„Din fumul unui foc care arde mocnit

Sub un cazan încins şi vechi şi ruginit,

Te-ncolăceşti cu aburi în forme de năluci

Încet,pe nesimţite,pe tronul lumii urci.

Părea că ai pierit,de tine nu se ştie,

Iar rana ce-ai primit-o mai este încă vie

Şi stai ca să te vindeci,să plângi în umilinţă

Să nu îţi mai arăţi rătăcita credinţă.

Dar acum te înalţi cu forţe înnoite,

Puteri ce nu se ştiu în tine sunt sădite,

Aspiri din nou la tron să fii împărăteasă

În marea şi bogata a lumii nouă casă.

Pe trup îţi legi cu sfoară un sac,să pari smerită,

Pe cap îţi torni cenuşă cu multă umilinţă,

Vrei să uităm trecutul,te faci că nu auzi

Strigătul sub altar al celor sfinţi şi mulţi.

Poate că Dumnezeu ţi-ar primi rugăciunea,

Ţi-ar acorda iertare,ţi-ar şterge urâciunea

Dacă-n sinceritate L-ai primi pe Hristos,

Fără idolii tăi cu chipul lor frumos.

Dacă-n loc de putere şi bogăţie multă

Te-ai îmbrăca în albul hainelor Lui de nuntă,

Iar în lumina dată de adevăr,Cuvânt

Te-ai umili urmând, roadele de Duh Sfânt.

Din negura de vremi pierdute în uitare

Ai fost numită fiară ridicată din mare,

Cu trup de leopard,labele ca de urs,

Cu gura ca de leu, sfâşiind nevolnicul apus.

Stă scris că-ntinsa şi lunga ta domnie

Ţi-a fost dată cu multă şi crudă tiranie,

De şarpele cel vechi,înşelătorul lumii

Care pe tronul lui îşi alege stăpânii.

În timpul lung trecut,de trei vremi jumătate

Ai adunat cruzime în sângeroase fapte,

Ai nimicit şi trupuri şi suflete curate

Ce n-au vrut să se-nchine la tronul pus de şarpe.

Pe pământ tu ţi-ai luat puteri de Dumnezeu

Cum şi în cer făcuse mândru stăpânul tău.

Ai surpat Templul sfânt cu a ta rătăcire,

La-I schimbat pe Hristos cu altă mijlocire,

Toţi care n-au sorbit otrava din potir

I-ai nimicit pierind cu moarte de martir.

Iar sufletele lor strigă de sub altar:

"Până când Doamne-Ţi cerem răzbunare-n zadar"?.

Cel care ţine lumea ţine şi timpul tău

Cu-nţelepciune încearcă şi pe bun şi pe rău,

Şi cu puterea ce-n cartea Lui o spune

Te va ţine în viaţă pân-la sfârşit de lume.

Abia atunci te-aruncă c-un mincinos profet

În iazul Lui de foc, arătând că e drept.

Acum te ridici iar cu rana vindecată,

Puterea din vechime iarăşi îţi este dată.

Numai că astăzi vii şi bună şi smerită,

Cu pace şi blândeţe, începi să fii iubită.

Îţi arăţi bunătatea peste popoare,limbi

Părând că haina veche doreşti ca să o schimbi

Şi lumea fermecată în tăcere te-ascultă,

Fără ca gândul ei cu grijă să-l ascută.

Dorind s-aduci o pace venită din unire

În jurul lui Hristos,cu multă îndârjire,

Spui că prin Duhul Sfânt toţi pot să fie unul

Nu contează ce fac,fie rău, fie bunul.

Cum trăieşte sau nu Cuvântul şi-adevărul

Ca slavă să-I aducă lui Hristos,Creatorul.

Nu contează păcatul cu-a lui fărădelege

Pe care fiecare iubindu-l îl alege.

Din dorinţa ta mare de-a fi împărăteasă

Le dai la toţi mâncare la bogata ta masă,

Începi să fii din nou ce erai în vechime,

Cetate şi femeie, ce-arată şireată isteţime.

Ai fiice care-ţi beau otrava din potir

Se-mbracă ca şi tine în purpuriul fir,

Te urmează vrăjite în Babilonul mare,

Nu văd decât a fiarei o roşie culoare.

Acum te-nalţi,urmăreşti să-ţi iei tronul,

Cu-a ta învăţătură să umpli-n suflet golul

La toţi cei amorţiţi în cugetul lor slab,

Care privind la tine mereu şi mult tot cad.

Şi tot urcând la tron puterea-ţi e mai mare,

Cu fiara stacojie deschizând vechi zăvoare,

Puse la poarta grea a marelui adânc

Ce ţine rătăcirea în omenescul gând.

De acolo tu scoţi tot ce lumii îi place:

Hristos fără puterea mijlocirii de pace,

Dumnezeu fără Lege,ce iartă pe oricine

Şi sfânt şi păcătos,pe rău,pe cel ce face bine,

Suflete ce trăiesc departe de-al lor trup

Nemuritoare,reci,rătăcind prin văzduh,

Vorbind când vor cu viii,cu rude sau străini

Cu-nfăţişări de îngeri,cu glas de serafimi.

Minuni fără de număr ce-atrag,lumea uimind,

Oameni privind la ele şi-n ele rătăcind.

Şi-n inima mândriei marea-ţi încumetare

De-a schimba Legea Lui şi a ei ascultare,

Să pui sigiliul tău pe mîini şi frunţi de oameni

Dorinţa ta cea mare în lume să o sameni.

Apoi chemi peste toate Numele lui Hristos

Să binecuvânteze ce din adânc ai scos,

Iar dacă cineva nu vrea să se închine

La cea ce pe pământ are puteri divine,

Te aliezi cu forţe de mincinos profet

Ce spune lumii întregi c-aşa-i bine şi drept,

Să se închine ţie,divină pe pământ

Primind sigiliul tău pe mână şi în gând.

Acum când rugul lumii,pregătit de mult timp,

E gata ca să ardă,în el tot nimicind,

Când te aşezi pe tron ca mare-mpărătesă

Ai lumea la picioare şi de nimic nu-ţi pasă,

Îţi zici stăpânind totul cu vorba şi privirea:

"Nu-s văduvă,n-am să ştiu ce este tânguirea"!.

Cine va putea sta în faţa prigonirii

Când tu te-ai înălţat în numele iubirii?.

Iar popoare şi limbi,noroade,seminţii

Te-au aşteptat atât cu pacea ta să vii.

Să le-aduci cu iubire dorita alinare,

În suflete şi trupuri visata vindecare.

Privind mereu la tine,uitând Cuvântul sfânt

Nu vor şti cui se-nchină în rătăcitul gând,

Vor zice:"Tu eşti pacea şi solul ei cel bun",

Neştiind că pieirea este chiar pe-al lor drum”.

De peste veacuri strig,de-aici de sub altar

La voi ce aşteptaţi fiind încă sub har,

Eu care-atât de bine pe-mpărăteasă o ştiu

Vă-ndemn să vă rugaţi la Cel etern şi viu:

„Doamne îmi este frică,am suflet apăsat,

Privesc doar la Cuvânt şi ce-n El mi-ai lăsat.

Mă-ntreb dacă-n acea zi care repede vine

Voi avea doar puterea de-a mă-nchina la Tine,

Dacă pot să mă rup de tot ce-mi ţine strâns

Şi sufletul şi firea de-al lumii trist apus,

Să mă desprind de semnul onoarei pentru fiară,

Să mă topeşti ca aur ,nu ca o moale ceară.

Şi tot în sfânt Cuvânt privesc două femei

Iubindu-i pe străini cu păgânii lor zei:

Ohola şi sora-i Oholiba, rătăcite-n Egipt,

La fel şi-mpărăteasa,din Babilon îşi face al ei iubit.

Şi cum pe ele atunci străinii le-au mâncat,

Iar la a Ta poruncă le-au ars şi dezbrăcat

Şi-mpărătesei lumii la fel ai să îi faci,

În faţa tuturor de haine-ai s-o dezbraci,

S-o dai la împăraţi prin cele zece coarne

S-o ardă,s-o mănânce,de pe tron s-o răstoarne.

Având făgăduinţa biruinţei cu Tine,

Te rog Doamne să fii,mereu,mereu cu mine,

Să nu îmi pierd credinţa în faţa-mpărătesei

Chiar de-ar fi să plătesc preţul mare al vieţii.

Prin Duhu-Ţi dă-mi putere în lumea deja moartă,

Să nu-mi deschid în suflet a adâncului poartă,

Să fiu ca şi Hristos singur în faţa urii,

Să-nving şi semnul fiarei şi-mpărăteasa lumii”.

Daniel 7: 8,24,25;Apocalipsa 6:10;13:1-8;18:7;17:3-6,16;

Ezechiel 23:1-4; 16:36-50

Joomla SEF URLs by Artio