Tipărire

Facerea

Scris de Marian Mihai.

hands holding earth

de Mircea Stănulescu

Când nu era decât Cuvântul în nesfârşitul univers

Puterea-nţelepciunii Lui i-a cercetat tainicul mers.

Peste adânc a adunat întinderile mari de ape

Cu marginile nevăzute,de întuneric stând legate.

Duhul venind,privind deasupra,a pus la lucru gândul sfânt,

Aşternând mantia luminii peste întinderi de adânc

Şi-n marea Lui înţelepciune de a putea şi de a şti

A făcut peste ape întinse prima din nopţi şi prima zi.

Cuvântul spus a despărţit apele mari şi-atât de-ntinse

Unele jos,altele sus în albii nevăzute prinse,

Iar între ele a făcut întinderea de cer senin,

O boltă ca o mână bună ce mângîie şi dă alin.

Aşternând mantia albastră cu-a Lui putere de-a zidi

La început de timp şi lume a fost şi cea de-a doua zi.

Apoi a zis ca apele,întinse sub cerul înalt

Să se adune,să apară întinderile de uscat.

Uscatul l-a numit pământ iar apele rămase mare

Iar din adâncuri a chemat să curgă neîncetat izvoare.

Şi Dumnezeu s-a bucurat:"Lucrul acesta este bun",

Aşezând astfel temelia şi-al lumii început de drum.

Pământul la a Lui poruncă a dat verdeaţă,iarbă,pomi

Având sămânţă după soi,să fie veşnic roditori.

Atunci uscatul cenuşiu s-a-mpodobit în culori mii

Cu strălucirile din flori şi ale ierbii unduiri,

Cu pomi bogaţi şi aplecaţi sub ceru-albastru şi senin

Făcând plăcere şi-ncântând privirea ochiului divin.

Înţelepciunea Lui lucrând a pus hotarele la mare

Iar apele de sus le-a prins dându-le norilor culoare,

Mişcându-se neîncetat pe rotocolul de pământ

Chemând ce e frumos şi bun la viaţă din uscatul lut.

Şi după ce pământu-ntreg cu verde-ntins se-mpodobi

Peste copilăria lui a mai trecut şi-a treia zi.

Cuvântul spune şi se face,cheamă pe nume şi apare

Cei doi luminători pe boltă,unul e lună altul soare,

Să fie semne pentru vremi, atât în zi cât şi în noapte

Peste pământul cu verdeaţă şi mările cu adânci ape.

Să fie ca doi buni stăpâni peste întinderi fără margini,

Să lumineze cartea vieţii până la ultimele pagini.

Luminătorul cel mai mare să stăpânească primul cer,

Iar cel de-al doilea în noapte să nu rămână aşa stingher

Cuvântul i-a făcut din stele un pat frumos,cum e argintul

Ca luna să se-aşeze-n el şi să-şi trăiască-n noapte visul.

Şi Dumnezeu s-a bucurat:"Lucrul acesta este bun",

Înţelepciunea desfăcând mereu al ei nesfârşit sul,

Spunându-şi să nu se oprească din a crea şi-a făuri

Trecând sub soare şi sub lună frumoasă şi a patra zi.

Pământul fiind împodobit cu-atât de multă măiestrie

Parcă doreşte peste el să fie pusă o haină vie,

Să simtă cum are suflare,trăieşte şi mereu se mişcă

Prin ape,pe al lui uscat sau pe-a văzduhului aripă.

Atunci Cuvântul Îşi arată viaţa în Sine ca putere

Chemând-o ca să stea în ape şi în a cerului tăcere,

Să mişune şi să înoate,să fie-ascunsă prin adâncuri

Sau să se-nalţe-n zbor de aripi pe cele mai înalte vârfuri.

Şi sub imboldul acestei taine de-a face viaţă şi-a iubi

În linişti de cer şi de ape a trecut cea de-a cincea zi.

Dar măiestria nu e toată pe cercu-ntregului pământ,

Înţelepciunea n-a ajuns să-şi spună ultimul cuvânt.

Lutul uscat i-a forme mii de fiare,vite,târâtoare

Şi-n ele repede-i chemată a vieţii tainică suflare.

Atunci pământul s-a trezit şi-a îmbrăcat hainele vieţii

Sub soare,lună şi sub stele şi peste roadele verdeţii.

E sărbătoare peste el,mişcarea toată îl încântă,

Culorile din flori şi pomi cu iarba toată îl sărută.

În dimineţile senine este udat cu pura rouă,

Parcă n-a fost nicicând o beznă,sub haina ce acum e nouă,

Amiezile sunt parfumate,nările freamătă spre zări,

Vieţuitoare blânde dorm în ale vieţii desfătări.

Iar serile aduc odihnă,pământu-ntreg este în pace

În faţa măreţiei vii totul se bucură şi tace.

Dumnezeu,Duhul şi Cuvântul privesc cum lucrul este bun

Şi vor să desfăşoare tot ce are scris al vieţii sul,

Sfatul divin spune dorinţa prin vocea Celui infinit:

"Să facem omul pe pământ,să fie după-al Nostru chip,

Să fie stăpân peste tot ce are viaţă şi suflare,

Peste ce Noi am ridicat,cea mai frumoasă-ncununare".

Dumnezeu spune şi se face,cheamă pe nume,ia fiinţă,

Din ceea ce nici nu există,din a ţărânei neputinţă

Se ţese repede un trup,din cap şi până la picioare

Stând drept şi nemişcat sub cer,sub razele calde de soare.

Atunci scânteia se aprinde,suflarea vieţii vine-n nări,

Lutul se-mbracă şi se schimbă în nevăzutele culori,

Peste el vine o lumină,o haină ca un dar din slavă

Atunci când merge să se ştie că e a cerului podoabă.

Pleoapele încep ca să clipească,ochiul îşi vede Creatorul,

În casa lutului se-adună imagini care umplu golul.

Dinspre pădurile cu flori vin rând pe rând adieri line

Mângîind pielea şi umplând, nările de miros străine,

În urechi se adună triluri,cântec de păsări minunate

Vibrând şi unduind ca frunza, peste un luciu-ntins de ape.

Atunci şuvoaie de simţiri străbat un lut ce sta pustiu,

Acum în casa lui tronând un suflet care este viu.

Şi omul fericit că vede,trăieşte, simte şi aude

Descoperă şi bucuria, iar faţa lui întruna râde.

Şi stând în faţa Celui care a făcut cerul şi pământul

În el începe să lucreze, acum,curat şi tainic gândul.

Uimit în el aude-o voce ,şoptită, apoi crescând mereu:

"Eu sunt a vieţii încununare,sunt om făcut de Dumnezeu".

Atunci şi râs şi bucurie aduc un val dogoritor

Prin care dragostea se naşte pentru măreţul Creator.

Dumnezeu spune şi se face,cheamă pe nume şi apare,
Nu vrea ca omul să stea singur,stingher sub stele şi sub soare.

Îi dă un somn adânc şi greu,din carnea lui face femeia

Să n-aibă-n viaţă ca tovarăşi singurătatea şi tăcerea.

Obrazul este mângîiat de raza ce coboară caldă

După ce-n ramuri a luptat cu-a ei scânteietoare spadă,

Pleoapele încep să se deschidă,lumina atinge ochiul blând,

Mintea încet se dezmorţeşte din somnul dat,greu şi adânc,

Obrazul simte mângîierea unei mîini calde şi uşoare

Iar ochiul vede prima dată a dragostei frumoasă floare.

Mîinile pline de lumină,de pe tulpini patru petale

Se-ating,se prind şi se cuprind în prima castă-mbrăţişare.

Un fior ce-i necunoscut străbate trupurile goale

Care nevinovate simt a inimii lor sărbătoare.

Paşii se pierd apoi prin flori şi pe sub bolţi cu trandafiri

Urmând chemările curate ale celei dântîi iubiri.

Dumnezeu spune şi apare,pentru om face o grădină

Ca-n locu-n care el trăieşte să-i fie casa o cunună,

Împletită din flori alese şi în parfum şi în culori

Ce stau în rânduri sau arcade,străjuind verdele-n cărări,

Având în ea şi roade bune atât de mari şi de gustoase

Coapte sub razele ţesute,de mîinile divine toarse.

Iar printre ele vin sclipiri din diamante şi safire

Care în argintiu se-ngână cu rozul-roşu din rubine,

Sau cu o strălucire-albastră din piatra rară de smarald

Şi altele împrăştiate din una verde de topaz.

Peste grădina minunată se-aude-n susur blând şi lin

Chemând pe om la ascultare,din slavă glasul Lui divin:

"Asemenea cu-al Nostru chip te-am făcut suflet pe pământ

Să-l stăpâneşti şi a lui viaţă să o supui cu al tău gând,

Să creşteţi şi să vă-nmulţiţi,s-aveţi în voi iubirea castă

În ascultare să lucraţi şi să păziţi grădina voastră.

Să mâncaţi orice rod din pomi,dar nu din cel ce poate face

Ca binele şi rău-n minte s-aveţi puterea de-al cunoaşte.

În ziua aceea veţi muri şi despărţiţi de-a Mea iubire

Veţi rătăci pe tot pământul având în voi doar amăgire.

Căci îngerul ce-i răzvrătit poate să vină să vă mintă

Şi flacăra mândriei lui în mintea voastră s-o aprindă.

Voi să vegheaţi doar ascultând de iubitorul vostru Tată

Fiind cu El părtaşi la slava pe care gându-n voi o poartă,

Iar casa cea adevărată să fie-n suflet o grădină

În care să stea Duhul sfânt cu a luminii rădăcină".

Aducând viaţa pe pământ şi omul peste ea stăpân

Dumnezeu iar a zis în Sine:"Lucrul acesta este bun".

Omul se bucură-n Eden,lumina slavei stă în lut,

Fiind rostite-n ziua a şasea şi tot atunci s-au şi făcut.

Şi a venit ziua a şaptea în care totu-i terminat

Iar Dumnezeu se odihneşte şi pentru om s-a bucurat.

Sub ochiul Lui curat şi sfânt totul fiind desăvârşit

Trebuie sigilat cu-n semn în mintea omului şi-n timp,

Să fie o sărbătoare-n suflet,o amintire de-nceput

A-nţelepciunii ce-a creat, viaţa în cer şi pe pământ.

Atunci în Edenul frumos, ca omul s-aibă ascultare

Ziua a şaptea e sfinţită,i se dă binecuvântare,

Pecetea nevăzută-i pusă ca mâna să se odihnească

Iar sufletul în casa lui pe Dumnezeu să Îl slăvească.

Sub semnul ce arată veşnic că numai El poate sfinţi

A trecut astfel cea de-a şaptea,o binecuvântată zi.

Pacea şi frumuseţea vieţii puse în om şi pe pământ

Erau sub semnul ascultării de înţeleptul Lui cuvânt.

La umbra pomului ce da cunoaşterea de rău şi bine

Sta încercarea de-a păstra în suflet veşnica iubire.

Sub răzvrătirea ce umbla să-şi răspândească amăgirea

Ochiul divin privea la om ca să-i încerce dăruirea.

 

Geneza 1: 1-31; 2:1-25; Proverbe 8: 22-31;Apocalipsa 14:7.

Joomla SEF URLs by Artio