Tipărire

În spiritul anilor '63

De  David Trim ¦ Istorie adventistă

 

primii treiAdventiştii de ziua a şaptea şi-au format obiceiul de a se inspira de la pionierii bi­sericii. Acum, în pragul celei de-a 60-a Sesiuni a Conferinţei Generale, din San Antonio, găsim motive de inspiraţie şi lecţii de învăţat de la prima sesiune fondatoare, organizată în urmă cu 152 de ani, când liderii adventişti de ziua a şaptea s-au întrunit la Battle Creek, Michigan, în mai 1863.

Acum pare simplu să spui „liderii adventişti de ziua a şaptea s-au întrunit”. Atunci însă, cu nu­mai 32 de luni înainte de prima sesiune, nu era nici vorbă de aşa ceva! Pentru că abia recent, pe 1 octombrie 1860, la întâlnirea din Battle Creek, membrii căzuseră de acord să se numească „ad­ventişti de ziua a şaptea” (1). Înainte, denumirea de adventist de ziua a şaptea fusese utilizată în ega­lă măsură de opozanţi, ca insultă, şi de puţinii membri ai mişcării încă neorganizate, apărute după Marea Dezamăgire din 1844.

La întâlnirea din 1860, au fost necesare patru zile de dezbateri pentru a se ajunge la un consens în privinţa faptului că, dacă poporul rămăşiţei lui Dumnezeu îşi organiza oficial bisericile locale şi adopta un nume, nu însemna că se întorcea în Babilon. Totuşi, mai departe de-atât, adventiştii nu erau dispuşi să meargă. Ideea organizării la un nivel mai înalt decât bisericile locale era in­acceptabilă.

Conferinţele şi Conferinţa Generală

Fapt remarcabil însă, în doi ani şi jumătate, adventiştii de ziua a şaptea din Michigan, Iowa, Vermont, Wisconsin, Illinois, Minnesota şi New York au organizat şapte grupe distincte de bise­rici, pe care le-au numit „conferinţe” (două în Iowa, una pentru Illinois şi Wisconsin şi câte una pentru celelalte state menţionate; ulterior, cele două din Iowa au fuzionat). Totuşi mulţi dintre ei au recunoscut că, în urma acestei acţiuni, exis­tau şase denominaţiuni adventiste de ziua a şap­tea, şi nu una singură! De aceea, în martie 1863, James White, liderul lor neoficial (dar incontes­tabil) a publicat în Advent Review and Sabbath Herald (revista care îi unea pe credincioşii aflaţi la distanţe mari unii de alţii, cunoscută şi sub numele de Review and Herald, astăzi Adventist Review) un apel pentru o „Conferinţă Generală”.

Denumirea de „conferinţă generală” fusese utilizată de milleriţi la începutul anilor 1840; Jo­seph Bates însuşi fusese preşedinte al unei astfel de conferinţe. În anii 1850, adventiştii păzitori ai zilei a şaptea au folosit denumirea aceasta pentru întâlnirile destinate tuturor adepţilor doctrine­lor distinctive ale sabatarienilor şi avea sensul de conferinţă, sau adunare, cu caracter general, şi nu local. În anii 1860, câteva denominaţiuni protestante din Statele Unite foloseau termenul de „conferinţă” cu sensul de asociere permanen­tă de congregaţii, iar conferinţele statale l-au îm­prumutat de aici.

Anunţul făcut de James White în numărul din 10 martie 1863 al revistei Review and Herald a sunat probabil ca o convocare la o altă aduna­re generală pentru unii sabatarieni, cu toate că se făcea aluzie la faptul că aveau să fie discutate chestiuni importante de interes comun:

„Recomandăm să se ţină Conferinţa Gene­rală pe lângă Conferinţa Statului Michigan, din Battle Creek, cât mai devreme se poate ţine o astfel de adunare… Ne gândim că fraţii din alte state şi din Canada vor avea plăcerea să trimită la Conferinţa Generală fie delegaţi, fie scrisori în care să-şi exprime opinia despre cea mai bună cale de urmat şi cererile pentru Conferinţă.”(2)

Prima zi a primei sesiuni

Astfel că, în ziua de miercuri, 20 mai 1863, cei 20 de lideri ai mişcării embrionare a adventişti­lor de ziua a şaptea s-au adunat la Battle Creek.

Au venit 18 delegaţi, reprezentând cinci din cele şase conferinţe statale existente: Michigan, New York, Illinois şi Wisconsin, Minnesota şi Iowa. Conferinţa Vermont (care includea bi­serici de la graniţa cu Canada, din Quebec) nu a trimis delegaţi, dar au venit doi delegaţi din partea bisericilor adventiste de ziua a şaptea din Ohio, care încă nu se organizaseră în conferinţă. Mai erau prezenţi câţiva membri ai bisericii din Battle Creek, care nu aveau statut de delegaţi ofi­ciali ai Conferinţei Michigan, dar care erau in­teresaţi de eveniment. Toţi delegaţii oficiali erau bărbaţi, dar cel puţin o femeie, Ellen White, s-a numărat printre localnicii care au participat ca spectatori. Doi delegaţi oficiali erau laici (nu de­ţineau autorizaţie ca pastori) şi au format două treimi din primul Comitet de numiri al Confe­rinţei Generale!

Prima acţiune a celor 20 de delegaţi a fost alegerea unui preşedinte şi a unui secretar in­terimar. Preşedintele a fost Jotham M. Aldrich, iar secretarul – Uriah Smith. Aldrich avea 35 de ani şi era adventist doar din 1860; Smith avea 31 de ani şi, fapt remarcabil, nu era delegat, ci se afla printre participanţii din Battle Creek. Aceste două informaţii ne spun ceva despre fondatorii bisericii noastre: mulţi dintre ei erau tineri şi toţi erau foarte pragmatici. Dacă descopereau un ta­lent, îl foloseau la răspândirea mesajului îngeru­lui al treilea.

După alegerea preşedintelui şi a secretaru­lui, delegaţii şi participanţii s-au unit în intona­rea imnului cu numărul 233 (3), „Long Upon the Mountains”, compus de Annie R. Smith, din car­tea de imnuri publicată de James White în 1861. Apoi au fost aleşi membrii Comitetului pentru examinarea şi verificarea autorizaţiilor delegaţi­lor: John N. Loughborough din Michigan, Char­les O. Taylor din New York şi Isaac Sanborn din Wisconsin. Aceasta ne mai spune ceva despre bărbaţii care au fondat Conferinţa Generală: le plăcea să cânte imnuri şi puneau preţ pe proce­durile şi comitetele corespunzătoare. Iată că bi­serica a avut unele trăsături încă de la început!

Înfiinţarea Conferinţei Generale

Ziua următoare, joi, 21 mai 1863, a fost zi­ua cea mare. Primul pas a fost să se aleagă opt bărbaţi pentru redactarea statutului: I. Sanborn, din Wisconsin; J. N. Loughborough şi Joseph H. Waggoner, din Michigan; John N. Andrews şi Nathan Fuller, din New York; B. F. Snook, din Iowa; Washington Morse, din Minnesota, şi H. F. Baker, din Ohio. Ei au prezentat raportul atât de prompt, încât trebuie să se fi bazat pe o versiune preliminară, alcătuită înainte de sesiu­ne. Apoi statutul a fost aprobat în unanimitate. Astfel, Conferinţa Generală a Adventiştilor de Ziua a Şaptea a fost înfiinţată oficial. Ea nu era doar o reuniune periodică, ci o asociere perma­nentă, care urma să aibă sesiuni anuale, cu un statut, trei administratori (preşedinte, secretar şi trezorier) şi un comitet executiv.

După aceea, s-au desfăşurat alegerile. John Byington a fost în final ales preşedinte (succe­dându-l pe Aldrich), Eli Walker (un alt localnic din Battle Creek care nu era delegat al Conferin­ţei Generale) a fost votat ca trezorier, iar Uriah Smith a fost ales secretar. George Amadon, lo­calnic din Michigan, şi John Andrews au fost aleşi membri ai Comitetului executiv, împreu­nă cu Byington. A fost format un comitet (J. N. Loughborough, I. Sanborn, W. H. Brinkerhoff, J. M. Aldrich şi W. Morse) de redactare a statutu­lui-model pentru toate conferinţele statale. Apoi sesiunea s-a încheiat şi a fost reluată sâmbătă seara, pe 23 mai, după apusul soarelui. Delega­ţii s-au reunit şi au aprobat statutul-model (ce trebuia adoptat de toate conferinţele care doreau să se alăture Conferinţei Generale) şi s-a alcătuit un alt comitet (White, Andrews şi Smith) pentru a prezenta în cadrul Sesiunii din 1864 regulile de organizare ce trebuiau urmate de bisericile locale.

Onestitatea, dragostea şi smerenia

Faptul că s-au rezolvat atât de multe lucruri într-un timp atât de scurt este uimitor, întrucât pionierii noştri erau capabili să-şi exprime deza­cordul direct, fără ocolişuri. Dar să nu înţelegem greşit tendinţa strămoşilor noştri de a se expri­ma deschis!

În prima zi a Conferinţei din 1860, James White şi-a început primul discurs adresându-se preşedintelui, o procedură proprie parla­mentului, însă a făcut acest lucru într-un mod unic. Fiindcă preşedinte era Joseph Bates, pe care îl cunoştea de 20 de ani, iată care au fost cuvintele sale introductive: „Frate preşedinte (permiteţi-mi să vă numesc „frate preşedin­te” pentru că „domnule” este un cuvânt atât de rece).” (4) Utilizarea acestui mod de adresa­re, şi nu a celui convenţional, reflectă faptul că fondatorii bisericii noastre investiseră totul profundă.

În raportul său din numărul următor al Re­view and Herald, Uriah Smith scria cu satisfacţie: „Probabil că niciuna dintre întâlnirile anterioare de care ne-am bucurat nu a fost caracterizată de atâta unitate afectivă şi de armonie a simţăminte­lor. În niciunul din paşii făcuţi cu ocazia acestei Conferinţe[…] nu a existat o voce divergentă şi ne îndoim că a existat măcar un gând divergent.” (5)

Acesta a fost unul dintre motivele pentru ca­re s-au realizat atât de multe într-o singură zi. Desigur, cum aminteam mai devreme, câţiva dintre cei opt membri ai comitetului de redac­tare a statutului lucraseră deja la o versiune în prealabil. Acest lucru era perfect adecvat, pen­tru că toţi cei care s-au adunat la Battle Creek în 1863 ştiau că aveau nevoie să fie mai uniţi şi mai organizaţi, de vreme ce, ca să folosim chiar cuvintele pe care le-au votat pe 23 mai 1863, tre­buia îndeplinită „marea lucrare de răspândire a luminii despre poruncile lui Dumnezeu, despre credinţa lui Isus şi adevărurile legate de mesajul îngerului al treilea”. Potrivit preambulului statu­tului, Conferinţa Generală a fost înfiinţată „cu scopul asigurării unităţii şi eficienţei în activita­te, precum şi al promovării intereselor generale ale cauzei adevărului prezent.” (6)

Desprindem de aici un alt lucru despre fon­datorii bisericii noastre. Indiferent de disputele pe care le-au avut în anii 1850, ei şi le-au clari­ficat până în 1863. Devenise clar că trebuiau să fie uniţi dacă doreau să-şi împlinească misiunea primită de la Dumnezeu. Această misiune ocupa locul cel mai de seamă în conştiinţa lor, înaintea intereselor personale. Putem fi siguri de lucrul acesta deoarece, în pofida comentariilor lui Uriah Smith, a existat în 1863 un moment de dezacord.

James White a fost ales în unanimitate preşe­dinte, dar a refuzat funcţia. După un timp consi­derabil petrecut în discuţii, când credincioşii au prezentat argumente pentru care să accepte sau nu poziţia, refuzul său a fost în final acceptat şi a fost ales în locul său John Byington.(7)

Nu a fost prezentat un motiv al refuzului lui James White, dar îl putem intui. El militase de mai mulţi ani pentru organizare şi vroia, bine­înţeles, să se ştie clar că a fost motivat de nevoia bisericii, şi nu de dorinţa sa de a fi preşedinte. Calităţile lui s-au văzut cel mai bine atunci când le-a adus fraţilor de credinţă argumente ca să nu-l aleagă conducător. El a aşezat unitatea şi misiunea noii denominaţiuni mai presus de mo­tivele personale.

Spiritul evanghelistic

În pauza dintre întâlnirea de joi şi cea de sâmbătă seara, liderii adventişti s-au dedicat activităţii lor preferate: evanghelizarea. Potrivit raportului lui Uriah Smith, vineri, pe 22 mai, pe spaţiul verde de lângă birourile Review and He­rald a fost ridicat cortul Conferinţei Michigan („cortul mare”, în limbajul generaţiilor ulterioare de adventişti). Au fost susţinute opt prezentări evanghelistice, cu participarea delegaţilor, între­rupte de un serviciu divin în Sabat, pe 23 mai, care a fost susţinut în clădirea numită Second Meeting House. Lucrările sesiunii s-au încheiat duminică dimineaţa, pe 24 mai, cu botezul a opt nou-credincioşi.(8)

Iată o ultimă calitate a fondatorilor bisericii noastre: ei preţuiau comitetele, procedurile par­lamentare şi organizaţia, dar numai în măsura în care acestea ajutau la atingerea unui obiectiv. Iar obiectivul lor era a doua venire a lui Hristos şi câştigarea de suflete.

Spiritul anilor ’63 rămâne relevant pentru adventiştii de ziua a şaptea. Avem nevoie de ace­laşi devotament faţă de unitate şi misiune. Este necesar să urmăm în continuare procedurile potrivite, bine stabilite şi avem nevoie de aceeaşi dispoziţie de a-i pune la lucru pe toţi membrii bisericii, pentru a găsi metode de a-și pune în valoare talentele şi dedicarea lor.

De asemenea, avem nevoie de aceeaşi dispo­ziţie de a vorbi deschis unii cu alţii, dar mai avem nevoie, de aceeaşi dragoste unii pentru alţii, ca fraţi şi surori în Hristos, şi de aceeaşi dispoziţie de a aşeza misiunea profetică a acestei biserici mai presus de consideraţiile personale.

 

Acest articol este scris de către David Trim, directorul Departamentului Arhive, Statistică şi Cercetare al Conferinţei Generale.

_____________________________________________________________________________

1. „Fifth Session”, Review and Herald, 23 octombrie 1860.

2. [James White], „General Conference”, Review and He­rald, 10 martie 1863.

3. Acest imn este cunoscut în limba română ca imnul „Pentru cel ce însetează” (nr. 428 din IC 2013)

4. „Business Proceedings.” Review and Herald, 9 octom­brie 1860.

5. Uriah Smith, „The Conference”, Review and Herald, 26 mai 1863.

6. „Report of General Conference”, Review and Herald, 26 mai 1863.

7. Ibid.

8. Smith, „The Conference”.

Joomla SEF URLs by Artio