Tipărire

Drumul Ierusalimului

Orice om străbate în viaţă un drum mai lung sau mai scurt, de 60-80 de ani. La fel şi oraşele, au şi ele o viaţă şi un drum. Unele trăiesc puţin şi rămân o ruină, altele trăiesc mai mult şi ne lasă în urmă un tel, adică o movilă cu molozul fazelor prin care au trecut. Ierusalimul este unul dintre cele mai longevive oraşe din istorie. Are un drum de peste 4 000 de ani, dintre care 3 000 de ani de capitală. Puţine oraşe se pot mândri cu o astfel de istorie. Vă invit să străbatem etapele istoriei din lungul drum prin timp al Ierusalimului.


Uruşalaim – Ierusalimul păgân

Uruşalaim este numele cu care intră în istorie, atestat în documentele egiptene, Textele blestem, circa 1900 î.Hr. Va intra în istoria biblică odată cu vestitul rege al Iebusului, Melhise­dec, care a ieşit în întâmpinarea lui Avraam cu pâine şi vin. Pe atunci, încă mai erau oameni credincioşi lui Dumnezeu, iar Melhisedec era unul dintre puţinii închinători adevăraţi ai lui Iehova.

Iebusul lui Melhisedec era con­stru­it pe o stâncă solitară, numită Ofel, înconjurată din trei părţi de văi adânci. Suprafaţa lui nu avea mai mult de 10 ha, unde locuiau în jur de 2 000 de oameni. Deşi pe atunci era o cetate mică, a jucat un rol important. Regele Uru­şalaimului, Abdu Hepa, i-a trimis câteva scrisori faraonului egiptean cerându-i ajutor împotriva habirului.

Tot el a organizat prima coaliţie de regi canaaniţi care să lupte cu evreii lui Iosua. Deşi iniţial înfrânt şi cucerit, Iebusul a reuşit să-şi păstreze independenţa şi neutralitatea în mijlocul se­min­ţiilor lui Israel. Se afla situat chiar la hotarul dintre Iuda şi Beniamin. Avea un puternic izvor de apă, Ghihon, cu o cale de acces ascunsă într-un tunel şi o puternică poziţie strategică, dar, probabil, au folosit multă diplomaţie pentru a su­pravieţui printre evrei timp de peste 400 de ani.

Ierusalimul evreilor

Ir David va fi noul nume, dar va rămâne în istorie Ierusalim – Oraşul Păcii. În anul 1004 î.Hr., David cucereşte Iebusul, îl alege drept capitală şi mută şi chivotul aici, punând bazele viitoarei capitale religioase. Solomon construieşte templul. Religia rămâne, de acum, principala vocaţie a Ierusalimului.

Dinastia lui David a domnit aici până în anul 586 î.Hr., prin 22 de regi, iar epoca a fost numită „Perioada Primului Templu” – timpul de glorie al Ierusalimului. Din toate părţile, veneau pelerini să-i vadă gloria şi să-i asculte pe înţelepţii lui. În această perioadă, au trăit majoritatea profeţilor şi s-a scris cea mai mare parte a Vechiului Tes­tament. Epoca aceasta s-a încheiat printr-un mare dezastru: distrugerea Ierusalimului şi robia babiloniană de 70 de ani.

Templul lui Zorobabel a fost început în anul 536 î.Hr. şi terminat în anul 516. Acum începe „Perioada celui de-al Doilea Templu”, care se va sfârşi prin distrugerea lui de către romani, în anul 70 d.Hr. Aceasta este epoca lui Ezra şi Neemia, a regilor macabei, dar şi a lui Isus Hristos. Ierusalimul cunoaşte apogeul dezvoltării sale. Ajunge la 80 000 de locuitori, având cel mai vestit templu din Antichita­te şi milioane de pelerini vin să se închine aici.

Viitorul oraşului depinde de atitudinea lo­cuitorilor lui faţă de Isus. Mântuitorul a iubit mult Ierusalimul, l-a numit „oraşul Meu”. A fost prezent la toate marile sărbători. A pre­dicat cele mai mari şi mai solemne predici. A făcut o mulţime de vindecări şi a încercat să facă o reformă în actul închinării de la Templu. Dar toată activitatea Sa i-a îndârjit şi mai mult pe conducătorii Ierusalimului împotriva Sa. În final, a plâns pentru Ierusalim, compunându-i un imn de jale, şi a murit pentru el şi pentru toţi oamenii.


Ierusalimul neamurilor

Aelia Capitolina este oraşul păgân, construit de romani. Din anul 135 d.Hr., iudeii nu mai au nici măcar dreptul să mai intre în cetate. Aici se putea vedea vestita stradă Cardo, forumul şi templele păgâne care au răsărit în locul sina­gogilor. Legiunea a X-a Fretensis a staţionat aici.

Pe placa de la intrare în oraş scrie din nou Ierusalim (Ieroşolaima), începând cu anul 326, când a devenit oraş creştin-bizantin. O mulţime de biserici l-au împodobit şi o mulţime de pe­lerini l-au vizitat.

Al Quds (Sfântul) este oraşul musulman cu­cerit de arabi în 637. Bisericile au fost înlocuite cu moschei, Al Quds devenind centrul con­fruntării acerbe dintre creştini şi musulmani. De mai multe ori a fost ocupat, când de unii, când de alţii. Au fost demolate şi reconstruite biserici şi moschei, au murit mii de oameni şi s-a manifestat multă patimă firească.

Al Quds şi Ierusalim sunt cele două nume, depinde cu cine stai de vorbă. Începând cu anul 1900, s-au întors aici mulţi evrei din toată lumea. Dragostea pentru oraşul lor nu s-a stins. În tot timpul pribegiei, se salutau între ei prin cuvintele: „Anul viitor ne vedem în Ierusalim.” Au construit un oraş nou în partea de vest a oraşului antic, care s-a extins mereu, până în zilele noastre.


Ierusalimul disputat

Din anul 1948, evreii au reînfiinţat statul Israel şi au numit Ierusalimul capitală. Erau stă­pâni doar pe partea de vest, dar din anul 1967 au recucerit şi oraşul de est, partea antică, reunificând tot oraşul. În prezent, locuiesc în Ierusalim în jur de 700 000 de evrei, 200 000 de arabi şi un număr nesemnificativ de creştini. Fiecare grup religios îşi are locurile lui sfinte şi fiecare îl revendică pentru ei.

Ierusalimul este un oraş unic: Centrul reli­gios al iudeilor şi capitală politică, Centrul religi­os al creştinilor, locul unde a murit, a înviat şi S-a înălţat în slavă Isus Hristos, şi Centrul religios musulman, locul de unde se spune că Mahomed s-a înălţat la cer. Departe de a fi un oraş al păcii, o atmosferă rece, de gheaţă, ca­racterizează relaţiile dintre cele trei comunităţi. Dacă nu este Hristos în centru, nu este nimic.

O umbră sinistră planează dea­su­pra acestui oraş: evreii religioşi îşi doresc cu înfocare platforma Muntelui Templului pentru a reconstrui Tem­plul, iar musulmanii strigă ca din gu­ră de şarpe că moscheele lor sunt în pericol de a fi demolate. Acelaşi loc sacru este disputat de două religii şi de două popoare. Cine va rezolva ecu­a­ţia?

Mântuitorul este departe. Ne-au rămas doar lacrimile şi cuvintele Sale: „…şi Ierusalimul va fi călcat în pi­cioare de neamuri până se vor împlini vremurile neamurilor” (Luca 21:24). Diplomaţia, banii şi armele încear­că să-i decidă viitorul. Refuz să mă gân­desc la ceea ce se va întâmpla într-o zi în Ierusalim, în acest loc îmbibat de istorie, unde s-a adunat atâta ură şi patimă şi unde s-a con­centrat tot formalismul rece al mo­noteismului.


Ierusalimul cel Nou

În jur de 4 milioane de pelerini vin anual să viziteze acest oraş, fiecare atras de centrul său religios. Îi auzi pe străzi întrebând: „Unde este locul...? Cu două mii de ani în urmă, pelerinii întrebau: „Unde este [Acela]?” (Ioan 7:11). „Va veni oare la sărbătoare?” Astăzi puţini mai sunt interesaţi de Isus, vor doar să atingă pietrele, lemnele şi cuiele care au avut contact cu Isus. Un mod mistic a înlocuit o relaţie vie şi personală cu Isus.

Drumul Ierusalimului nu se va termina prin­tr-o nouă distrugere, ca acelea de care a avut parte, şi nici nu va continua mult într-o nouă situaţie de ambiguitate. Drumul său este unic şi maiestuos.

„Şi am văzut un cer nou şi un pământ nou... Şi am văzut cetatea sfântă, Noul Ierusalim, co­borând din cer, de la Dumnezeu, pregătită ca o mirească împodobită pentru soţul ei” (Apo­calipsa 21:1).

Vă aştept, prieteni, la poarta Noului Ieru­salim; voi avea în mână o ramură de finic şi o chitară. Pregătiţi-vă să cântăm: Ierusalimul meu, te voi iubi mereu!


Traian Aldea este profesor de arheologie la Institutul Teologic Adventist.

Joomla SEF URLs by Artio