Tipărire

Bună dimineaţa, Ierusalime!

De Traian Aldea



Ierusalimul este capitala spirituală a tuturor monoteiştilor. Vocaţia sa este religia. Aşezat pe vârful munţi­lor, fără teren agricol, în afara căilor de comunicaţii, Ierusalimul a fost dintotdeauna un centru prosper şi foarte căutat. Închinători din toată lumea, evrei sau creştini, au făcut tot ce au putut pentru a vizita acest oraş, golindu-şi sufletul şi buzunarele. Nu vom întâlni catedrale monumentale şi nici con­strucţii grandioase, dar pietrele lui, grotele, văile şi dealurile sunt martorii celor mai importante evenimente din istoria mântuirii. Pelerinii vor să fie acolo unde peste o mie de ani a locuit Şechina – slava lui Dumnezeu. Ei vor să se roage acolo unde S-a rugat Mântuitorul lor şi să se închine acolo unde a murit şi a înviat. Iată de ce Ierusalimul este unic şi de neuitat. Iată cum religia îl face cu adevărat mare şi prosper.


Bună dimineaţa, Ierusalime! Bună dimineaţa!

Soarele a răsărit de mult peste zidurile tale. Cu patru mii de ani în urmă i-a trezit la viaţă pe iebusiţi, care au pus prima temelie pe aceste stânci. Apoi, în jurul altarului de dimineaţă, s-au întâlnit regi şi patriarhi, punând bazele primului serviciu de închinare: Melhisedec şi Avraam. Odată pornit la drum, soarele nu mai poate fi oprit. Razele sale tot mai puternice şi mai fier­binţi i-au ridicat pe David şi pe Solomon, care, acum trei mii de ani, au aşezat coroana regală peste zidurile tale. Atunci când marile imperii antice intrau în noaptea istoriei, tu te răsfăţai în lumină şi căldură. Palatele tale au fost întrecute de Templul tău, a cărui faimă a ajuns până la ca­pătul pământului, aducând la porţile tale regi şi regine. Un nor de slavă ţi-a mângâiat fruntea, spunându-ţi că eşti preaiubitul Domnului.

Nici norii, nici furtunile nu te-au speriat, chiar dacă pentru un timp ai fost învăluit în ceaţă. Ai apărut mai frumos şi mai grandios. Soa­rele tău a atins apogeul în zilele lui Isus Na­zarineanul, acum două mii de ani. Prezenţa Lui la Templu a însemnat mai mult decât norul sla­vei de altădată. Paşii Lui de la Ghetsemani la Golgota au rămas mai adânc săpaţi în stâncă decât urmele palatelor regale.

Ierusalime, ai preferat să alegi mai degrabă umbra lui Isus decât lumina Lui. Se aud mai de­grabă clopotele bisericilor decât cuvintele Evangheliei, iar de atunci soarele tău a început să coboare. Ai cunoscut momente de jale care cu greu pot fi descrise. Ai întâmpinat furtuni şi duşmani care ţi-au schimbat nu numai forma, dar şi numele, şi credinţa.

Pentru o lungă perioadă de timp, aproape că ţi-ai uitat menirea spirituală. Un nume păgân şi închinători păgâni ţi-au inundat străzile. Se părea că vei fi pentru totdeauna pierdut sub flamura semilunei. Dar ceva mai puternic ca piatra şi mai tare ca moartea a răsărit din tine. Soarele tău a refuzat să apună. În lumina crepusculului, ne apari din nou tânăr şi frumos, ca în zilele de odinioară.

Ca un pelerin întârziat, după patru mii de ani de istorie, picioarele mi se opresc în porţile tale, Ierusalime. Vreau să calc pe urmele săpate în stâncă şi marcate cu lacrimi şi sânge. Vreau să mă opresc pentru o clipă ca să-mi pătrundă în suflet cuvintele Cântării lui David, vocea preoţilor tăi şi glasul plin de iubire al Mântuitorului.

Un oraş de piatră

Când ajungi la Ierusalim, observi că de jur-împrejur sunt munţi de piatră cu foarte puţină vegetaţie şi copaci. Când păşeşti în oraş, te în­tâmpină case, palate şi blocuri, toate construite numai din piatră. Gardurile, băncile din parcuri, monumentele, toate sunt făcute din aceeaşi pia­tră comună de calcar. La pavajul străzilor sau la mesele restaurantelor s-a folosit aceeaşi piatră. Eşti îndreptăţit să spui: Acesta este un oraş al pietrei!

Un turist, asemenea nouă, după câteva zile de pelerinaj prin Ierusalim, este uimit de această constatare. Nedumerit şi curios, opreşte un bă­trân evreu şi-l roagă să-i explice enigma pietrei omniprezente. „Ei tinere”, răspunde evreul, „este o poveste lungă. Cu două mii de ani în urmă, romanii ne-au distrus Templul. N-a mai rămas din el decât un zid lateral din anexa platformei. Acolo ne ducem noi pentru a ne ruga şi pentru a plânge gloria trecută. Ori de câte ori ne rugăm şi lacrimile ne curg din ochi, simţim că o piatră ne cade de pe inimă, uşurându-ne. Iată de ce Ierusalimul este plin de pietre!”


Un oraş al rugăciunii

În niciun alt oraş din lume nu întâlneşti mai mulţi oameni rugându-se ca aici. Strigătul stri­dent al muezinului[1] se aude devreme, de di­mineaţa până târziu seara, făcându-te să tresari de nedumerire. Clopotele bisericilor îşi anunţă şi ele închinătorii că au loc servicii religioase. Dar, poate nimic nu este mai pitoresc şi mai specific acestui oraş ca sunetul cald al şofarului sau al sirenei, care te trezeşte din ritmul cotidian şi te face să întrebi: „Ce este acesta?”

În parcuri, în staţii de autobuz, la colţuri de stradă, în tramvaie şi în maşini, poţi întâlni oameni care se roagă sau citesc din cărţile de rugăciune. Nimeni nu-i deranjează şi nimeni nu-i priveşte cu uimire; ei fac parte din tabloul oraşului şi-i dau farmec şi culoare. Procesiuni de zeci, sute sau chiar mii de persoane străbat străzile oraşului cu cântări pe buze, cu ramuri de copaci în mâini sau cu lumânări aprinse. Merg liniştiţi şi calmi, netulburaţi de nimeni. Aceasta este vocaţia Ierusalimului, pentru aceasta au venit, sau chiar s-au mutat, în acest oraş.


Un oraş al odihnei divine

Ierusalimul este oraşul cu cele mai multe zile libere. Dacă te duci în cartierul de răsărit în ziua de vineri, aproate toate ma­gazinele sunt închise, iar grupuri mari de închinători musulmani blo­­­chează drumul spre Muntele Tem­­­plului, locul lor de rugăciune. Duminica este cunoscută doar prin simfonia de clopote care răsună din toate bisericile creştine. Doar pu­ţini creştini îşi închid magazine­le ca să meargă să se roage. Cu totul alt­ceva este când se apropie Sabatul.

Forfota se potoleşte vineri după-amiază pentru ca, spre seară, stră­zile să fie aproa­pe pustii. Bărbaţii se îndreaptă spre casă cu buchete de flori în mâini, pentru ca Sabatul să fie întâmpinat cu flori. Toate ma­gazinele sunt închise, aşa că nu mai găseşti nimic de cumpărat. Niciun autobuz, camion sau tramvai nu mai circulă timp de o zi. Ocupând în­treg spaţiul rezervat maşinilor, pe mijlocul străzilor, copiii împreună cu părinţii lor se îndreaptă spre lo­curile de închinare.

Casele sunt curăţate şi aran­ja­te pentru a întâmpina Sabatul. Fe­me­ile aranjează masa de Sabat cu se­tul special numai pentru această zi. Florile şi can­de­labrul cu şapte braţe sunt aşezate pe masă. Luminile se aprind, în timp ce cântările şi verse­tele psalmilor se înalţă spre cer. A început Saba­tul – ziua de odihnă – şi totul se opreşte pentru a-I aduce laudă şi mulţumire lui Dumnezeu. Este minunat să petreci un Sabat la Ierusalim!

Eram la Ierusalim într-o zi de vineri seara împreună cu un grup de turişti. Ne-am oprit chiar în centrul oraşului, în mijlocul intersecţiei, pe linia de tramvai, şi am început să cântăm un cântec de Sabat. Mai multe ferestre s-au deschis pentru a vedea cine suntem şi ce cântăm. Un bărbat a coborât şi s-a apropiat de noi. Ne-a în­trebat ce facem, ce înseamnă aceasta. I-am ex­plicat că marcăm începutul Sabatului. A început să plângă, a intrat în cercul nostru, a participat la rugăciune şi ne-a îmbrăţişat. Sabatul ne-a unit la Ierusalim în odihna Creatorului şi a Mân­tui­torului.

Aştept ziua când în acest cerc să cu­prindem cât mai mulţi oameni. Aştept ziua când la Ieru­salim să ne întâlnim în fiecare Sabat în jurul Mântuitorului nostru pentru a-L lăuda.

Prietene, te aştept la Ierusalim într-o zi de Sabat!

Traian Aldea este profesor de arheologie la Institutul Teologic Adventist.



[1] Muezin – deservent cultic musulman, care cântă la stația de amplificare a fiecărei moschei, de cinci ori pe zi, un mic cântec specific. Acest cântec reprezintă chemarea la rugăciune pentru musulmani, care părăsesc casa, munca și se duc la cea mai apropiată moschee ca să se roage.

Joomla SEF URLs by Artio