Timp de citire: 7 minute

Evreii contemporani cu Isus, inclusiv cărturarii lor, nu aveau o teologie corectă despre venirea lui Mesía. Ei așteptau un împărat pământesc, care să împartă dreptatea și să-i mântuiască de ocupația străină, care să cucerească toată lumea și să extindă religia Ierusalimului într-un imperiu universal, unde să nu mai existe sărăcie, suferință și moarte.

Era oare biblică așteptarea lor sau era izvorâtă din ambiții naționaliste? Când Yahwé, Dumnezeul lor, i-a eliberat din robia egipteană, le-a promis un „Canaan” ceresc? Și până la urmă, acest vis al dreptății, unității și bunăstării naționale și mondiale nu este, oare, visul întregii omeniri? Are acest vis vreo legătură cu profețiile? În loc să ne grăbim să răspundem, vom explora pasajele biblice relevante, unde vom găsi surprize.

Primele promisiuni

Cu privire la Mântuitorul lumii, făgăduințele biblice sunt foarte rare, „zgârcite” și nespecifice în Tora și în primii Profeți. După cădere, Creatorul făcuse promisiunea că „sămânța femeii” va zdrobi capul șarpelui (Geneza 3:15). Se prevedea astfel că opoziția față de Dumnezeu va fi înfrântă cândva, de cineva. Dar „sămânța femeii” este o expresie nespecifică, deoarece în limba ebraică nu se referă exclusiv la un anumit copil sau urmaș, ci cuprinde pe toți urmașii, câți sunt (Romani 16:20), chiar dacă ar fi unul singur.

După mii de ani, a venit promisiunea că Sem va fi domnul fraților lui (Geneza 9:26), deci familia popoarelor semitice urma să stăpânească lumea. Dar peste multe veacuri, Dumnezeu alege exclusiv pe Abram „evreul”, din neamul lui Sem (adică eberitul = din „familia” lui Eber, Geneza 10:21; 11:17,26). Lui Abram, devenit Abraham, Dumnezeu i-a repetat ceea ce îi promisese mai înainte, făcându-l moștenitor specific al acelei promisiuni, și anume că „sămânța” lui va fi sursa de binecuvântare a lumii (Geneza 22:16-18). „Sămânța” lui Avraam înseamnă urmașii lui Avraam, în special Isaac și Iacob-Israel (Geneza 15:13,18; 17:9; Exodul 33:1). Dar abia după două milenii, această promisiune avea să se înțeleagă în sens spiritual, sămânța lui Avraam fiind Isus Hristos și toți cei cu adevărat credincioși în El, evrei sau neevrei (Romani 4.16; 9:7; Galateni 3:29).

Pe patul de moarte, Iacov i-a confirmat lui Iosif dreptul și binecuvântarea de întâi-născut (Geneza 48:5,9; 49:22-26; 1 Cronici 5:1-2). Și, într-adevăr, din neamul lui Iosif (Efraim) a ieșit Iosua (Iisus Navin) Cuceritorul, un profet ca Moise (Deuteronomul 18:15,18-19) – dar nu chiar ca Moise (Deuteronomul 34:9-12), lăsându-se astfel loc pentru un nou
Iosua (Yeshu‘a/Isus), mult mai mare (Faptele 3:22-23; 7:37-38). În țara lui Iosif (Efraim), la Șiló a fost așezat sanctuarul, cartierul general al lui Yahwé, adevăratul Împărat al lui Israel. Din Iosif (Manase) a ieșit de asemenea izbăvitorul
Ghedeon și tot din el a provenit regalitatea celor zece triburi separatiste, numite „Israel”, sau „Efraim”. Din nefericire însă, aceste triburi, cele mai influențate de păgânism, au apostat, în frunte cu regele lor. Și după ce au fost deportate de asirieni, s-au pierdut prin țările păgâne.

Dar Iacov a profețit că o regalitate specială în Israel va ieși din Iuda (Geneza 49:9-12). Lui Iuda i-a atribuit simbolul leului și despre el a spus că i se va da un sceptru regal netransmisibil, până „va veni Șiló și de El vor asculta popoarele.” Targumul lui Onkelos, în loc de Șiló, traduce aici Mǝšĩḥāʾ dĩlê hĩʾ malḵûṯāʾ („Mesia căruia Îi aparține împărăția”). Astfel, cele mai vechi interpretări rabinice confirmă prima profeție evident mesianică.

Indiferent ce rol sau sens ar da cineva cuvântului Șiló, contextul arată clar că este vorba de un rege iudeu care avea să domnească peste popoare. Profeția Îl descrie ca Împărat, într-un sens cât se poate de terestru. Ce putea înțelege cineva, citind cuvinte ca ʾaryê (leu), šéḇeṭ (vargă, sceptru), mǝḥōqqēq (toiag, legiuitor) și lô yiqhat ʿammĩm (de El vor asculta popoarele)? Nu era prevăzut aici un imperiu?

Dar ce spuneți de profeția lui Balaam, ghicitorul sirian, care a binecuvântat în versuri pe poporul pe care ar fi vrut să-l blesteme? (Numeri 24:17).

O stea răsare din Iacob,

Un sceptru se ridică din Israel.

El va sfărâma tâmplele Moabului,

Creștetul capului iubitorilor de conflict.

Balaam include apoi pe urmașii lui Esau, ca supuși ai acestui imperiu, din care violența nu lipsește (v. 18-19). Edom și Moab, rudele lui Israel, au rămas în general ostile, dar pentru un timp au fost aduse sub jugul lui David și al lui Solomon (2 Samuel 8:2,13-14; 2 Împărați 3), până când s-au răsculat din nou (2 Împărați 1:1; 8:20,22). Abia pe vremea lui Alexandru Ianai (103–76), preot-rege al Iudeei, din dinastia Hașmoneilor, idumeii (urmașii edomiților) și alte populații au fost supuse iudeilor. În cele din urmă, legiunile romane i-au subjugat și pe unii, și pe alții, împlinind altă parte a profeției lui Balaam (Numeri 24:24). Profeția lui Balaam s-a împlinit parțial în istorie, dar iubitorii de zgomot și de conflicte încă au rămas. Cine îi va dezamorsa sau lichida? Israel? Mesia?

Legământul cu casa lui David

Pe vremea lui David, Yahwé i-a promis regelui favorit că „îi va zidi o casă (domnitoare)” (1 Cronici 17:11-12), o dinastie. Asemenea lui Avraam,
David a primit, cu privire la „sămânța” lui, o făgăduință care s-a împlinit cu Solomon, ctitorul Templului, al cărui tron urma să fie „întărit pe vecie” (vers. 13-14,23-24); altfel spus, dinastia lui David și a lui Solomon nu urma să se stingă niciodată, chiar dacă uneori Dumnezeu avea să intervină cu pedepse corecționale, disciplinare (2 Samuel 7:13-16). Dinastia lui David a durat doar până la anul 586 î.Hr., când regele Zedechia a fost luat prizonier de babilonieni, Ierusalimul și Templul au fost distruse, iar dinastia lui David a luat sfârșit, în aparență, pentru totdeauna. Dumnezeu nu glumise când vorbise de „lovituri omenești” corecționale.

Soarta liniei regale după exil

Urmașii lui David care n-au mai avut acces la domnie după dezastrul adus de babilonieni sunt mai puțin cunoscuți:

–              Ioiachin, numit și Ieconia, sau Conia, fiul lui Ioiachim (2 Cronici 36:8-10; Ieremia 24:1), care în cele din urmă a fost eliberat și a avut o soartă fericită la curtea mărinimosului împărat Awil-Marduk, fiul lui Nabucodonosor (Ieremia 52:31-44).

–              Zorobabel (Șeșbațar? Ezra 1:8), fiul lui Șealtiel, fiul lui Asir, fiul lui Ieconia (Ioiachin, 1 Cronici 3:17), etnarhul iudeilor și guvernator al provinciei persane Iudeea, în timpul repatrierii și al reconstrucției Templului (Ezra 3:2,8; 5:2; Hagai 1:1; 2:23).

–              Urmașii lui David prin Solomon și Zorobabel (pe linia lui Abiud, până la meșterul Iosif), ajung până la Isus, fiul adoptiv al lui Iosif, soțul Mariei, după genealogia schematică a lui Matei (Matei 1:12-16,20; Luca 1:27; 2:4).

–              Urmașii lui David prin Natan, fratele lui Solomon (1 Cronici 3:5) au fost un clan puternic pe vremea perșilor (Zaharia 12:12). Pe această linie genealogică, în care apar câteva conexiuni cu urmașii lui Zorobabel și alte aparente dezacorduri cu genealogia regală schematică a lui Matei, evanghelistul Luca trasează o altă linie de descendență a lui Isus, care poate fi a Mariei, sau doar a lui Iosif (Luca 3:23-38). Oricum ar fi fost, iudeii contemporani lui
Isus nu I-au reproșat că n-ar fi descendent al lui David.

Din nefericire, nu avem alte informații despre urmașii lui David de după dominația persană. Tăcerea istoriei evreilor cu privire la soarta neamului lui David în perioada elenistică dovedește că descendenții lui David au sărăcit și au devenit oameni de rând. După ce marele erou național Iuda Macabeul, împreună cu frații lui din neamul preoțesc al Hașmoneilor, i-a eliberat pe iudei de sub jugul persecutorilor seleucizi, au întemeiat o dinastie de etnarhi și mari-preoți, unii devenind în același timp regi, roluri pe care numai Mesia avea dreptul să le combine într-o singură persoană. Această dinastie a durat peste 100 de ani (140–37 î.Hr.), în care timp pare să fi fost uitat dreptul divin la domnie al urmașilor lui David.

Tensiunile din epoca romană

Isus a apărut pe scena politică a iudeilor la sfârșitul domniei lui Irod I „cel Mare” (37–4 î.Hr.), un idumeu iudaizat și elenizat, un tiran clientelar Romei, care uzurpase tronul Hașmoneilor, întemeind dinastia Irozilor. Aceasta avea să ia sfârșit odată cu Agripa II (48–100 d.H.) rege al Bataneei (Bașan) și cu Aristobul de Calcida (55–92 d.Hr.), rege al Armeniei Mici și tetrarh de Calcida. Între timp, Iudeea devenise provincie romană (6–41 d.Hr.) guvernată de un prefect, iar după o scurtă perioadă de autonomie sub Irod Agrippa I (41–44 d.Hr.), a revenit la statutul de provincie, sub procuratori (44–66 d.Hr.) și sub legați romani (70–132 d.Hr.).

Tentativele repetate ale iudeilor de a se scutura de jugul roman au stârnit reacții dure din partea romanilor și au produs două războaie catastrofale, între anii 66–70 și 132–135. În primul război, promotorii revoltei au fost liderii zeloți galileeni (Ioanan din Giscala, Eleazar ben Șimon și Șimon bar Ghiora), iar rezultatul a fost teribil: peste un milion de iudei au murit în Ierusalim, circa 100 000 în Galileea și 97 000 au fost capturați și vânduți ca sclavi, iar Templul a fost distrus și Ierusalimul avariat grav. În ultimul război, capul revoltei a fost Șimon bar Kosiba („Bar Kochba”), pretins Mesia, care a domnit ca etnarh. Și de data aceasta au învins romanii, dar cu pierderi mult mai grele. Ierusalimul a fost complet demolat, pe locul lui s-a construit o fortăreață păgână, iar evreilor li s-a interzis apoi, secole la rând, să se apropie de acel loc.

Încheiere

Care este motivul pentru care iudeii au respins și resping în continuare mesianitatea lui Isus din Nazaret? Ce legătură are pretenția lor cu profețiile și ce lecții spirituale învățăm din această teologie istorică și profetică? Acestea sunt întrebări la care va trebui să răspundem în numărul următor al revistei.


  1. În limba akkadiană (asiro-babiloniană), vorbită de strămoșii est-semitici ai lui Avraam, numele abrammu era numele unei păsări (neidentificată). Printre populațiile vest-semitice (sirieni, canaaniți etc.), era cunoscut numele personal Aburamu sau Abirami, din ab- (părinte) și ram- (înalt). Cât despre forma Abraham, noul nume dat lui Abram, nu se găsește încă semnificația termenului raham (mulțimi? cf. Gen. 17:5) în toată istoria limbii ebraice sau în alte limbi înrudite. 
  2. Targumele sunt traduceri ale unor părți din Biblia ebraică în dialectul iudeo-aramaic. Targumele au fost inițial traduceri verbale, folosite în sinagogi, apoi au fost puse în scris. Unele programe de Biblie electronice conțin și Targume.
  3. Aquila Ponticus (numit și Onkelos) a fost un roman, devenit mai întâi creștin, după care a apostat și a devenit prozelit iudeu, discipol al lui Rabbi Aqiba. Lui i se atribuie o traducere biblică în greacă, din care au supraviețuit fragmente, și traducerea cărților lui Moise în iudeo-aramaică (110 d.Hr.), numită Targumul lui Onkelos.
  4. Termenul ebraic šĩlô din acest vers este recunoscut din Antichitate ca fiind dificil. Ca nume nu apare, afară de cazul că a fost atribuit cetății Șiló. Anumite traduceri antice, iudaice și creștine au redat termenul ca šellô („care Îi aparține Lui”). Învățații moderni au propus următoarele variante de citire: ( yaḇōʾ) šĩlô „va veni la cetatea Șiló”; (yuḇāʾ) šay lô „I (se va aduce) tribut”; ( yaḇōʾ) šǝĩlô „i se va împlini dorința”; ( yaḇōʾ) mošǝlô „va veni Domnitorul lui”. Înțeles în tradiția creștină ca un nume propriu, Șilóa fost explicat ca fiind înrudit cu termenul šalew (liniștit, netulburat), sau cu verbul šalaḫ (a trimite) și cu numele iazului šilôₐḫ din Ierusalim (Is. 8:6; Ioan 9:7 „trimis”).
  5. Termenul yiqhat, care descrie supunerea popoarelor, este un arhaism poetic care se mai folosește cu sensul de ascultare de mamă.
  6. Lit. „fiii tumultului (sau ai pustiirii)”, adică iubitori de zgomot (vuiet de război) sau de distrugeri. Nu este vorba de Set, patriarhul antediluvian, care nu avea alți urmași pe vremea lui Balaam, decât pe fiii lui Noe, adică întreaga lume. Onkelos traduce astfel profeția: „Se va ridica Împăratul din casa lui Iacob, // va fi uns Mesia din casa lui Israel. // El îi va ucide pe mai-marii Moabului // Și va domni peste toți oamenii”.
  7. Vezi Ro.Wikipedia „Alexandru Ianai”.
  8. Ellen White afirmă că „Maria… era  din neamul lui David” (Viața lui Isus, 44).

Florin Lăiu este profesor de Biblie pensionar