Tipărire

100 de ilustrații pentru predici (XVI)

Scris de Asociația pastorală.

Traducere: Cristina Ruţă

 

1. La scurt timp după căsătorie, soţul a făcut o boacănă. Soţia l-a bruftuluit, soţul şi-a cerut scuze şi s-au împăcat.

După aceea, însă, ocazional, soţia îi aducea aminte de ce făcuse. Până la urmă, soţul i-a spus: „Draga mea, de ce tot aduci vorba de aceasta? Credeam că politica ta este ‚Iartă şi uită’...”

„Aşa şi este, doar că nu vreau ca tu să uiţi ceea ce eu am iertat şi uitat.”

 

2. Un vas a naufragiat în urma unei furtuni şi doar 2 oameni de la bord au putut să înoate până la o insulă mică şi pustie.

Cei doi supravieţuitori, neştiind ce altceva să facă, au conchis că nu le mai rămânea decât să se roage la Dumnezeu. Iar pentru a vedea rugăciunea căruia era mai puternică, au convenit să împartă insula între ei, unul într-o partea, altul în cealaltă. Primul lucru pentru care s-au rugat a fost hrana. În dimineaţa următoare, primul a găsit pe partea sa un pom fructifer cu ale cărui fructe şi-a potolit foamea. Partea celuilalt a rămas la fel de pustie şi neroditoare.

După o săptămână, primul s-a simţit singur şi a hotărât să se roage pentru o nevastă. Ziua următoare, un vas a naufragiat în apropiere şi singurul supravieţuitor a fost o femeie care a înotat spre partea lui de insulă. De partea cealaltă, nimic.

După un timp, primul s-a hotărât să se roage pentru haine şi mai multă mâncare. În ziua următoare, valurile i-au adus pe ţărm mai multe lucruri de pe un alt vas eşuat. Celălalt tot nimic nu avea.

În cele din urmă, primul s-a rugat pentru un vapor pentru ca el şi soţia să poată pleca de pe insulă. Dimineaţa, când s-a trezit, iată că un vas ancorase chiar pe partea lui de insulă.

Primul a fost primit la bord împreună cu soţia. Celuilalt nu i-a spus nimic, ci l-a părăsit pe insulă, socotindu-l nevrednic de binecuvântările lui Dumnezeu, de vreme ce niciuna din rugăciunile lui nu fusese ascultată.

Când să plece vaporul, primul a auzit un glas tunând din ceruri: „De ce-ţi părăseşti tovarăşul pe insulă?”

„Binecuvântările care mi-au fost date sunt doar pentru mine de vreme ce eu m-am rugat pentru ele. Rugăciunile lui au rămas toate fără răspuns, aşa că nu merită nimic.”

„Te înşeli amarnic. El nu a avut decât o rugăciune şi Eu i-am răspuns. Dacă nu ar fi fost rugăciunea lui tu nu ai fi primit nicio binecuvântare.”

„Pentru ce s-a rugat el ca să îi datorez totul?”

„El s-a rugat ca toate rugile tale să primească răspuns.”

 

3. În prima zi de lucru, dl. Mitchell, noul director, îşi inspecta şcoala. Când a ajuns în dreptul cancelariei, a fost surprins să vadă uşa larg deschisă şi profesorii îngrămădindu-se înăuntru şi în afară, încărcaţi cu cărţi şi alte materiale cu care trebuiau întâmpinaţi elevii a doua zi.

Şcoala unde fusese mai înainte director folosea un sistem de gestionare a resurselor doar cu puţin mai strict decât cel de la Fort Knox.

Precaut, noul director l-a întrebat pe responsabilul cu rechizitele: „Credeţi că e înţelept să ţineţi neîncuiată magazia cu rechizite şi să lăsaţi profesorii să se servească singuri fără a completa o cerere?”

Responsabilul l-a privit grav şi i-a spus: „Dar am avut încredere în ei când le-am încredinţat copiii, nu?”

 

4. Vechii spartani erau renumiţi pentru economia de cuvinte. Se povesteşte că atunci când Filip al Macedoniei le-a asediat cetatea, a trimis următorul mesaj regelui spartan: „Dacă vă cucerim cetatea, o vom arde până la temelii.”

Răspunsul primit a fost: „Dacă.”

 

5. În partea de Sud a Statelor Unite sunt multe biserici în care membrii obişnuiesc să răspundă predicatorului. Când predicatorul spune ceva, congregaţia, în mod firesc, răspunde.

Într-o duminică, pastorul vorbea despre ce anume ar fi fost necesar ca biserica să progreseze. „Pentru ca biserica aceasta să ajungă mai bună, trebuie să-şi ridice patul şi să umble.” Comunitatea a răspuns: „Să umble, pastore, să umble!”

Încurajat de răspuns, a continuat: „Pentru ca biserica aceasta să ajungă mai bună, trebuie să lepede orice piedică şi să alerge.” „Să alerge, pastore, să alerge!”

Foarte înflăcărat, pastorul a continuat: „Pentru ca biserica aceasta să ajungă mare, trebuie să prindă aripi şi să zboare!” „Să zboare, pastore, să zboare!”

Pastorul continuă cu avânt: „Pentru ca biserica aceasta să zboare, va fi nevoie de bani!”

Comunitatea a răspuns: „Să umble, pastore, să umble!”

 

6. Când o oaste este în campanie de luptă, soldaţii trebuie să cantoneze. Aceasta înseamnă că petrec noaptea sub cerul liber şi toţi stau de gardă. Nu aceasta trebuie să fie şi poziţia bisericii lui Hristos, acum aflată în război cu lumea, firea şi diavolul? Noaptea se apropie. Biserica să cantoneze deci şi fiecare să vegheze. „Ceea ce vă spun vouă, le spun tuturor, vegheaţi!” (Marcu 13:37)

 

7. Mai mulţi călători traversau deşertul. Ultima picătură de apă fusese băută şi mergeau înainte cu speranţa că aveau să mai găsească. Erau din ce în ce mai slăbiţi. În ultimă instanţă şi-au împărţit oamenii în grupe şi au pornit o grupă înaintea celeilalte, astfel ca dacă avangarda avea să găsească apă, să le strige celor din apropierea lor şi aceştia, celor din urmă şi tot aşa să trimită mesajul din om în om.

Lungul şir înaintea de-a lungul deşertului. Unii nu se mai puteau ţine deloc pe picioare când toţi au fost învioraţi de vestea bună că cel din fruntea primei grupe găsise apă. Acesta a stat în fruntea oamenilor săi şi a strigat „Apă! Apă!” până şi cel din urmă i-a auzit strigarea. Cuvântul a trecut din gură în gură până când au aflat toţi şi au zorit pasul şi în curând toţi au ajuns la apa din care au băut pe săturate.

Eu am găsit Apa Vieţii, fără plată şi din belşug, aşa că eu stau şi strig: „Apă! Apă!” Primiţi strigarea, cu toţii, şi duceţi-o mai departe până când fiecare suflet însetat va bea şi va trăi.

 

8. Într-un ziar a apărut o imagine foarte interesantă care înfăţişa un incendiu în centrul oraşului şi o mulţime de pompieri încercând să stingă focul. Ceea ce era interesant era un pompier, echipat complet, cu un tub de oxigen în spate şi casca în mână, îngenuncheat lângă un furtun pentru a lipăi puţină apă ce se prelingea printr-o gaură.

Unii ar putea să-l critice şi să spună că ar fi trebuit să lupte cu focul, nu să se îngrijească de nevoile personale. Era în timpul serviciului şi era nevoie de prezenţa fiecărui pompier pentru a stinge focul şi a-i salva pe cei prinşi în incendiu. Totuşi, pompierul a dat dovadă de înţelepciune: în mijlocul pârjolului el şi-a luat un răgaz în care să se răcorească pentru ca apoi să poată lupta cu mai multă forţă.

Creştinii sunt prinşi într-o bătălie împotriva lumii, a cărnii şi a diavolului. Însă trebuie să ne luăm timp să bem noi înşine din Apa Vieţii. Cum altfel am putea să ne echipăm pentru lucrarea de a-i câştiga pe alţii pentru Hristos? Să nu fim deci într-atât de ocupaţi cu lupta împotriva vrăjmaşului încât să neglijăm momentele de înviorare în prezenţa Domnului.

 

9. John era un tânăr care se bâlbâia îngrozitor. Singura lui dorinţă era să devină propovăduitor al Evangheliei. „Niciodată nu ai să poţi fi pastor”, i-a spus tatăl lui. „Ai prea mari dificultăţi la vorbire.” John nu era dispus să se dea bătut. S-a rugat, a mers la logoped şi a învăţat câteva tehnici compensatorii. Mereu cu o atitudine pozitivă, a început să studieze pentru pastoraţie. Primele biserici în care a slujit la început au fost deosebit de înţelegătoare şi l-au sprijinit mult. Mai târziu a ajuns un pastor cu mare succes în lucrare şi un vorbitor bine articulat. A continuat să se lupte în lăuntru cu problema sa, însă cei care îl ascultau nu aveau nici un habar de aceasta.

De câte ori nu v-aţi simţit nepotriviţi pentru o lucrare pe care o aveaţi de făcut sau pentru un angajament pe care vi l-aţi luat? Moise avea „vorbirea încurcată” şi s-a simţit nepotrivit pentru lucrare, chiar dacă Dumnezeu îi promisese că va fi cu el. Creştinii care se  confruntă cu dificultăţi, pot fie să se focalizeze asupra propriilor slăbiciuni şi să spună „Trimite-l pe Aaron!”, fie să procedeze asemenea tânărului John, să se străduiască să-şi depăşească lipsurile şi să se încreadă în Dumnezeu pentru atingerea ţintei.

 

10. Fără o inimă bogată, bogăţia este un cerşetor urât. – Anonim

 

11. David Livingstone ne povesteşte cum, fugărit de lei, a fost nevoit să se urce în vârful unui copac. Copacul nu era foarte înalt şi leii se ridicau pe picioarele din spate şi îl zgâlţâiau, iar Livingstone aproape că le simţea suflarea fioroasă. Însă, avea să mărturisească el mai târziu: „am avut o noapte bună şi m-am simţit mai fericit şi mai în siguranţă în acel copac asediat de lei, în jungla din Africa, sub voia lui Dumnezeu, decât dacă aş fost în Anglia, în afara voii lui Dumnezeu.”

Nu este decât un singur loc fericit şi sigur – sub voia lui Dumnezeu.

 

12.  Trăsura înainta pe drum. Mama stătea pe locul din faţă, iar bona împreună cu copilul răsfăţat, pe bancheta din spate. Copilul a început să zbiere că vrea ceva. Mama, pierzându-şi răbdarea, a întrebat bona: „De ce nu-i dai ce vrea?” Dădaca a făcut cum a spus doamna. Copilul vrusese o viespe de pe geam şi imediat a început să zbiere şi mai tare: viespea nu ezitase să-l înţepe. Mama a întrebat-o atunci: „Acum ce mai vrea?” Bona a răspuns repede: „A primit ce-a vrut!”

Cât de adesea întâlnim aceasta în viaţa de zi cu zi. Mai bine să căutăm voia lui Dumnezeu mai întâi.

 

13. Generalul Booth povestea despre un om care, după ce a strâns avere în minele de aur din Australia, s-a hotărât să se întoarcă acasă. Se găseau pe vas, în mijlocul oceanului, când, a izbucnit furtuna şi vasul a început să ia apă. Pasagerii erau în primejdie de moarte cu toate bărcile de salvare pierdute. Acest om puternic tocmai se gândea că se putea lupta cu valurile până la insula ce se vedea în zare, când un ghem de fetiţă, care îşi pierduse mama în furtună, l-a întrebat: „Domnule, mă puteţi salva şi pe mine?” S-a uitat la brâul în care îşi pusese aurul, apoi la fetiţă, apoi la aur şi din nou la fetiţă. Atunci a aruncat brâul cu aurul, a luat fetiţa în spate şi s-a aruncat în apă. S-a luptat cu valurile şi în cele din urmă a ajuns la ţărm, unde s-a prăbuşit fără cunoştinţă. În ziua următoare, când şi-a revenit, şi fetiţa l-a cuprins cu braţele pe după gât, l-a sărutat pe obraz şi i-a spus „Sunt aşa de fericită că m-aţi salvat!”, toate acestea i-au fost mai de preţ decât tot aurul din Australia. Aceasta este cununa câştigătorului de suflete.

 

14. Pe măsură ce un om se înţelepţeşte, vorbeşte mai puţin şi spune mai mult.

 

15. În 1543, ideea că Pământul nu este decât o planetă care se învârte în jurul Soarelui a fost prezentată pe larg în cartea lui Copernic, De Revolutionibus Orbium Caelestium. Viziunea copernicană a fost demonstrată de Kepler cu ajutorul datelor lui Ticho Brahe. Reacţia din partea cercului religios conservator chiar dacă a întârziat să apară, a fost devastatoare atunci când s-a manifestat în plină forţă. Până în 1822, credincioşii romano-catolici nu au avut voie să citească cărţi în care se sugera că Pământul se roteşte. Protestanţii, deşi nu dispuneau de mecanisme la fel de eficiente ca cele catolice pentru impunerea poziţiei ortodoxe, nu au fost mai puţin vehemenţi în obiecţiile aduse teoriei copernicane, deşi dintr-un motiv puţin diferit. Protestanţii credeau, mult mai categoric decât catolicii, că Biblia este sursa adevărului literal despre lume, iar în Biblie se găsesc asemenea texte (Iosua 10:13) care afirmă că Soarele se învârte, nu Pământul. Până în sec. 19, doar fundamentaliştii cei mai dogmatici mai puteau să-şi susţină credinţa în imobilitatea Pământului. Aşa cum spunea Thomas Kuhn, în The Copernican Revolution: „În acel secol şi jumătate de după moartea lui Galileo, în 1642, credinţa în universul geocentric s-a transformat treptat de la un semn esenţial de gândire sănătoasă într-un semn de conservatorism inflexibil, mai întâi, de provincialism excesiv, mai apoi, iar în cele din urmă de fanatism total.”

 

16. Este mai înţelept să fii blând decât înţelept. Vezi Efeseni 4:32

 

17. O lumină ce nu luminează, un izvor ce nu curge, un lăstar care nu creşte nu sunt cu nimic mai anormale decât o viaţă în Hristos care nu dă mărturie despre Hristos.

 

18. Un proaspăt licean din America a câştigat premiul I la o expoziţie ştiinţifică. În proiectul său, tânărul strângea semnături pentru un control strict sau eliminarea totală din uz a substanţei chimice „dihidrogen monoxid”. Şi pentru câteva motive extrem de serioase: 1. poate provoca transpiraţia abundentă şi voma; 2. este o componentă majoră a ploii acide; 3. în stare gazoasă, poate provoca arsuri severe; 4. inhalarea accidentală poate provoca moartea; 5. are efect eroziv; 6. diminuează eficienţa frânelor automobilelor; 7. a fost descoperită în tumorile bolnavilor de cancer, în fază terminală. Tânărul a întrebat 50 de persoane dacă sprijină această petiţie de interzicere a nocivei chimicale: 43 au răspuns afirmativ, 6 erau indecişi. Doar unul a ştiut că substanţa cu pricina nu era decât apa. Numele proiectului său era: „Cât de naivi suntem?”

 

19. Este nevoie de curaj pentru a spune „Isus”. Aceasta este o întâmplare adevărată care s-a petrecut în urmă cu câţiva ani. A fost un profesor de filozofie, ateu convins, al cărui obiectiv de căpătâi pentru un curs obligatoriu era să aloce un semestru întreg încercării de a demonstra că Dumnezeu nu există. Studenţii săi se temeau să intre în dispută cu el din pricina logicii sale impecabile. Timp de 20 de ani predase acest curs şi nimeni nu a avut niciodată curajul să intre în dispută cu el. La sfârşitul semestrului, în ultima zi, le spunea studenţilor: „Dacă mai e cineva aici care crede în Dumnezeu să se ridice în picioare!” În 20 de ani, nimeni nu s-a ridicat în picioare pentru că se ştia bine ce ar fi urmat. Profesorul continua astfel: „Pentru că oricine crede în Dumnezeu este un prost. Dacă Dumnezeu ar exista, ar putea opri această bucată de cretă să nu cadă pe podea şi să se sfărâme. Aşa un lucru simplu ca să dovedească faptul că este Dumnezeu şi totuşi nu o face.” În fiecare an lăsa să cadă creta pe podeaua clasei şi creta se făcea fărâme. Studenţii nu puteau decât să tacă şi să privească. Majoritatea erau convinşi că Dumnezeu nu există. Fără doar şi poate că printre ei erau şi creştini care însă nici unul nu găsea curajul să ia poziţie. Într-unul din ani, printre noii studenţi era şi un tânăr creştin care auzise despre profesor şi se temea tare de cursul acestuia. 3 luni de zile în acel semestru s-a rugat în fiecare dimineaţă să aibă curajul şi să ia poziţie indiferent de ce avea să spună profesorul sau or să gândească colegii săi. Spera că orice va fi, credinţa lui nu va fi zdruncinată. În sfârşit a venit şi ultima zi, ziua fatală. Profesorul a rostit cuvintele fatale: „Dacă este cineva aici care mai crede în Dumnezeu, să se ridice în picioare!” Profesorul şi toţi ceilalţi studenţi s-au uitat la el, stupefiaţi, cum s-a ridicat de pe locul pe care-l ocupa în fundul sălii. Profesorul i-a strigat: „Prostule! Dacă nimic din ce-am spus semestrul acesta nu te-a convins că Dumnezeu nu există, atunci eşti un prost. Dacă Dumnezeu ar exista, ar împiedica bucata aceasta de cretă să cadă şi să se spargă de podea!” Şi a ridicat mâna să dea drumul bucăţii de cretă, însă aceasta i-a alunecat pe mâneca sacoului, apoi pe stofa pantalonului, aterizând în cele din urmă întreagă pe podea. Profesorul se uită cu gura căscată la cretă, apoi la tânăr, după care a ieşit din sală fără să spună nimic. Tânărul a mers atunci în faţă şi a dat mărturie pentru Hristos înaintea colegilor săi.

 

20. Un băieţel participa pentru prima oară la o oră de Şcoală de Sabat. Mămica l-a întrebat după aceea cine a fost instructoarea. Băieţelul i-a răspuns: „Nu-mi amintesc numele, însă trebuie să fi fost bunica lui Isus pentru că nu vorbea decât despre El!” O biserică plină de Duhul este ca o bunicuţă – nu poate vorbi decât despre Isus.

 

21. Dr. J.H. Jowett povestea cum a văzut odată 6 bărbaţi pricăjiţi cărând un panou publicitar cu reclama pentru „cel mai bun restaurant din Londra”. Creştinii pricăjiţi nu sunt o mărturie bună pentru Isus. Trebuie să ne maturizăm şi să fim plini de bunătatea lui Dumnezeu.

 

22. În drum spre biserică, o fetiţă a fost stropită cu noroi de un băieţel neastâmpărat. După ce i-a povestit profesoarei incidentul, a conchis: „Într-o bună zi am să-mi fac timp să-i vorbesc despre Dumnezeu.”

 

23. O fetiţă a dat următoarea mărturie: „Isus este persoana cea mai de neuitat pe care am întâlnit-o vreodată.”

 

24. În preeriile din America de Sud, creşte o floare care mereu stă înclinată în aceeaşi direcţie. Călătorul se poate rătăci în drumul său prin acele preerii; dar chiar dacă nu are nici busolă, nici hartă cu care să se orienteze, totuşi se poate uita la această floare în care va găsi o călăuză de încredere: indiferent de cât de abundent cad ploile sau cât de violent bat vânturile, petalele şi frunzele ei sunt aplecate statornic spre nord. Dacă şi noi, în vieţile noastre trăim pentru Dumnezeu, dacă ne întoarcem spre el în credinţă, dragoste, rugăciune şi slujire, la fel cum floarea de preerie se întoarce spre nord, unii, văzând faptele noastre bune, viaţa noastră frumoasă, vor fi conduşi la a da slavă Tatălui ceresc. – B. Wilkinson

 

25. J. Wilbur Chapan cobora scara hotelului în care fusese cazat pe perioada evanghelizării pe care o susţinea într-un oraş, pentru a lăsa nişte scrisori la recepţie. Recepţionerul lipsea în acel moment, însă un poliţist care se afla acolo i-a spus să lase scrisorile la el şi el se va ocupa de ele. Chapan i-a mulţumit, i-a dat scrisorile şi a început să urce înapoi scările. Atunci un glas i-a şoptit în minte: „De ce nu i-ai vorbit poliţistului despre Dumnezeu?” Gândul lui Chapman a răspuns: „Pentru că nu ar fi folosit la nimic.” „De unde ştii? De ce nu i-ai vorbit despre sufletul lui?” „Nu arăta a fi un om căruia îi pasă de sufletul lui.” Poliţistul arăta ca o persoană foarte lumească. Glasul i-a spus: „Ai de gând să predici altora şi apoi tu însuţi să fii alungat?” Chapman a răspuns: „Nu, chiar acum mă întorc la poliţist.” Când a ajuns la parter, a auzit uşa de la intrare închizându-se. Poliţistul plecase. În noaptea aceea a avut inima grea şi tot la fel şi a doua zi. Şi-a spus: „Dacă îl văd din nou pe omul acela, am să-i vorbesc despre Hristos.” Spre marea lui surpriză şi bucurie, poliţistul a venit la întâlnirea din seara aceea şi l-a văzut aşezându-se pe un loc din spate. Sala era plină, iar când, după rugăciune a încercat să ajungă la poliţist, calea i-a fost blocată de oamenii care grăbeau spre ieşire. S-a gândit că a mai ratat o ocazie. A rămas să stea de vorbă cu nişte persoane, iar după ce sala s-a mai golit, l-a văzut pe poliţist venind spre el. Lacrimile îi curgeau pe obraji şi i-a spus: „N-am ştiut niciodată ce înseamnă să fii creştin, dar dacă îmi veţi spune dumneavoastră, voi începe să fiu unul chiar de acum.”

Chapan avea să mărturisească după aceea: „Eu cred că peste tot în jurul nostru, pe stradă, la magazin, vizavi de noi, sunt oameni care aşteaptă atingerea unui creştin adevărat care să-i conducă în împărăţia lui Dumnezeu.”

 

26. Phillip Brooks se refăcea după o boală şi nu primea absolut nici un vizitator. Dar a venit să-l vadă şi Robert G Ingersoll, agnosticul. Episcopul l-a primit imediat.

„Apreciez foarte mult că m-aţi primit, dar de ce aţi acceptat să mă vedeţi pe mine, dar nu şi prietenii?”

„Sunt încrezător că îmi voi vedea prietenii în lumea viitoare, însă cu dumneavoastră, aceasta ar putea fi ultima şansă de a vă mai vedea.”

 

27. În timpul studenţiei la Seminarul Teologic Baptist Golden Gate din California, Norris W. Fulfer obişnuia să ia călători în maşină. Odată a luat un marinar care se întorcea la bază după permisia de o săptămână. Tânărul s-a tolănit confortabil pe bancheta maşinii şi i-a povestit lui Fulfer cât de obosit se simţea după ce petrecuse toată noaptea de sâmbătă împreună cu prietena lui. Fulfer l-a ascultat politicos până a spus tot ce avea de spus, apoi a început să povestească şi el ce făcuse în week-end. Şi i-a vorbit despre ce predicase duminică dimineaţa şi despre ce înseamnă Isus pentru el.

Marinarul i-a spus imediat că era prea obosit ca să asculte toate astea şi că ar prefera să tragă un pui de somn. Atunci Fulfer a tras maşina pe marginea unei autostrăzi întunecoase şi l-a poftit pe pasager afară: „Ai fost oaspetele meu. Eu te-am ascultat în mod politicos. Acum dacă tu nu poţi arăta aceeaşi politeţe, poţi să te întorci pe jos la unitate.”

Imediat, marinarul şi-a schimbat atitudinea, s-a aşezat drept pe banchetă gata să asculte. Fulfer i-a vorbit despre Hristos şi marinarul L-a primit ca Mântuitor al său. Fulfer ar fi putut să se lase intimidat de riposta marinarului, însă cu înţelepciune a folosit ocazia pentru a da o mărturie pozitivă despre Hristos.

 

28. Cineva l-a întrebat odată pe D. James Kennedy de ce nu organizează un curs în care să-i înveţe pe oameni să dea mărturie despre Hristos. Kennedy l-a întrebat pe omul acela cu ce se ocupă. „Sunt instructor de zbor.” „Şi câte ore de teorie ar fi necesare pentru a obţine permisul de pilot? 10 ar ajunge?” Instructorul de zbor a răspuns: „În nici un caz.”

„Dar 50 de ar fi suficiente?” Din nou răspunsul a fost negativ. „Atunci 100?” „Nu.”

„Vreţi să spuneţi că dacă vin la dumneavoastră săptămânal, timp de 2 ani, nu aţi reuşi să mă învăţaţi să pilotez un avion? Nici după 100 de ore de teorie nu aş putea spera să pilotez un avion?” „Nu.”

„Uitaţi, aşa am încercat să învăţăm oamenii să dea mărturie şi rezultatele sunt la fel de nule ca în pilotaj. Nu funcţionează pentru că nu atinge principala problemă pe care o au majoritatea oamenilor, anume, teama. Însă mergând în casele oamenilor, pe teren, elimină această teamă.”

 

29. Grijile şi păcatele lumii acesteia prezente în viaţă afectează mărturia în acelaşi fel ca prezenţa apei în gazul unei lămpi de camping. Flacăra tremură sau chiar se stinge complet. Nu dă nici lumină, nici căldură. La fel se întâmplă şi cu lumina noastră atunci când în rezervorul vieţii sunt prezent impurităţi.

 

30. Poate că partea cea mai tragică a eşuării în ducerea Evangheliei la cei pierduţi sunt consecinţele teribile. Un pastor se găsea într-un magazin şi a dat curs imboldului de a-i vorbi proprietarului despre mântuire: „Am vorbit cu dumneata despre paturi şi covoare şi rafturi de cărţi, dar niciodată şi despre treaba de care mă ocup eu. Îmi acorzi câteva minute pentru aceasta?” Au mers în biroul proprietarului unde pastorul a scos Noul Testament şi i-a arătat omului de afaceri verset după verset în care se vorbea despre acceptarea lui Hristos. În cele din urmă lacrimile au început să se rostogolească pe obrajii proprietarului care i-a spus aşa pastorului: „Am 70 de ani. M-am născut în acest oraş şi zeci de pastori şi sute de creştini mă cunosc la fel de bine ca dumneata. Dar în toţi aceşti ani, dumneata eşti singurul care mi-a vorbit despre sufletul meu.”

 

31. O soţie simţea că toate strădaniile ei de a-şi aduce soţul la Hristos erau în van. Se mira de ce nu se simţea nici un progres. „Am înţeles totul când soţul mi-a spus apăsat ‚Nu vreau sub nicio formă ceea ce ai tu!’” Atunci a văzut că modul în care încercase să-l câştige pentru Dumnezeu îi era respingător. A remarcat că el nu spusese „Nu vreau pe CINE ai tu!” ci „CE ai tu”.

A înţeles că insistase prea mult să-l facă să accepte practicile creştine, în loc să îi descopere prezenţa lui Hristos în viaţa ei.

Dacă am pune un mai mare accent pe „Cinele” credinţei noastre, atunci ceilalţi poate ne-ar găsi şi practicile mai atractive.

 

32. În cartea „A World of Ideas II”, Jacob Needleman îşi aminteşte: „Am fost de faţă cu ocazia lansării navetei spaţiale Apollo 17, în 1975. S-a petrecut noaptea. Pe pajişte erau adunaţi numeroşi reporteri cinici, care beau bere, făceau glume în aşteptarea lansării colosului înalt cât o clădire cu 35 de etaje. A început numărătoarea inversă şi naveta a pornit în spaţiu. Primul lucru pe care îl vezi este acea lumină portocalie fantastică, situată la limita suportabilului. Totul este luminat de această lumină. Apoi naveta se ridică încet, într-o linişte absolută, pentru că este nevoie de câteva secunde pentru ca sunetul să parcurgă distanţa până la tine. Apoi sunetul parcă te inundă. Toată lumea este copleşită de uimire văzând cum colosul se ridică tot mai sus. Apoi se vede o splendidă flamă albastră. Naveta se vede ca o stea şi tu ştii că la bordul ei sunt oameni. apoi tăcere totală. Oamenii se ridică în linişte, ajutându-se reciproc. Sunt binevoitor. Se privesc şi-şi vorbesc liniştit. Dintr-odată sunt nişte persoane morale datorită sentimentului de uimire; experienţa acestui fapt uimitor i-a făcut morali.

Dacă avem sentimentul uimirii faţă de Dumnezeu şi vieţile noastre se pot schimba în bine.

 

33. Cuvântul este sabia Duhului, indiferent de motivaţia predicatorului. „Unii, este adevărat, propovăduiesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă; dar alţii din bunăvoinţă.” Unii, nesincer, ceilalţi cu sinceritate. Şi-atunci? „Hristos este propovăduit. Eu mă bucur de lucrul acesta şi mă voi bucura.”

Sensul acestor cuvinte este că oricine propovăduieşte Cuvântul lui Dumnezeu, mânuieşte „Sabia Duhului”. Şi Duhul întotdeauna însoţeşte „Cuvântul” şi, mai mult sau mai puţin, îi conferă putere. Şi aceasta explică faptul care altfel ne-ar nedumeri, că oameni răi au predicat Evanghelia din motive rele şi totuşi unii au fost convertiţi de predicarea lor, în timp ce ei înşişi au fost pierduţi.

Un necredincios declarat, batjocoritor al religiei, originar din Suedia, a avut ocazia să treacă prin toate porturile din Marea Baltică. A ajuns într-unul din porturi, iar vasul cu care trebuia să meargă mai departe a plecat, astfel că a fost nevoit să plece cu o barcă de pescari care avea acelaşi traseu. Pescarii s-au dovedit a fi piraţi şi l-au dus pe o insulă mică unde îşi aveau ascunzătoarea.

Împins de teama de a nu fi ucis, omul nostru le-a spus că este pastor. Odată ajunşi pe insulă i s-a spus că duminică va trebui să predice. Grea încercare pentru necredincios, care nu ştia decât puţine cuvinte din Biblie şi nu credea că erau inspirate. Însă nu putea nici să dea înapoi, altfel risca moartea. Trebuia deci să predice şi să predice cât mai bine şi să pară cât mai sincer. Dar ce să le spună?

A sosit şi ziua de duminică şi timpul predicării. Piraţii erau toţi strânşi la un loc. I s-a pregătit un loc cu o masă pe care se găsea o Biblie. Se temea că dacă nu predica, l-ar fi ucis, însă cum să predice când nu credea în Biblie? După un răstimp de tăcere, i-a venit în minte versetul: „Da, este o răsplată pentru cel fără prihană! Da, este un Dumnezeu care judecă pe pământ.” După ce a spus aceste cuvinte, altele i-au venit în minte. A vorbit despre răsplata celor neprihăniţi, judecata celor răi, nevoia de pocăinţă şi necesitatea schimbării vieţii.

Dragostea fără egal a lui Dumnezeu, deşi propovăduită de un necredincios, din teama de a nu fi ucis, a avut un aşa efect asupra minţii acelor oameni ticăloşi, că au început cu toţi să plângă. Şi lacrimile lor i-au atins şi lui inima. 

În ziua următoare, piraţii au pregătit un vas şi l-au dus la destinaţia la care dorea să ajungă.

Nu L-a propovăduit pe Hristos din pizmă, ci de teamă. Dar Hristos a fost propovăduit şi Duhul Sfânt a folosit sabia Sa pentru a produce acest efect minunat. Nu pentru că predicatorul a fost bun sau a avut intenţia de a fi bun. Mulţi oameni neconvertiţi au avut succes în lucrare. Succesul în predicare nu dovedeşte neapărat că predicatorul este un creştin adevărat, ci că acest Cuvânt este Sabia Duhului.

 

34. În urmă cu ceva ani am avut parte de un incident în urma căruia Biblia mi-a devenit tare dragă şi m-a ajutat să mă simt în siguranţă fără apărarea vreunei arme.

Deodată am fost înconjurat de 6 bărbaţi care mi-au cerut geanta. Mă aflam într-o situaţie în care nu mă puteam apăra singur şi nici ajutor de la om nu puteam primi. Inima îmi bătea îngrozitor. Îmi era clar că trebuia să aleg între geantă şi viaţă. În momentul acela parcă am auzit o şoaptă: „Spune-le cine eşti.” Cu mare greutate le-am spus: „Sunt un slujitor al lui Isus Hristos. Lucrarea mea este să-L predic pe Hristos oriunde merg, iar voi ştiţi că ceea ce îmi cereţi vă va condamna înaintea scaunului de judecată al lui Hristos.”

După câteva momente am auzit pe unul dintre ei zicând: „Lăsaţi-l în pace.”

Am ştiut atunci că „revolverul” lui Dumnezeu a avut efect. M-am liniştit şi le-am vorbit în continuare despre scaunul de judecată unde ne vom întâlni cu toţii. În mod straniu, cei 6 bărbaţi au ascultat în tăcere, apoi au plecat unul câte unul.

Nu voi uita niciodată simţămintele pe care le-am avut în timp ce mă îndepărtam şi eu, văzându-l „doar pe Isus” alături de mine. Am înţeles Biblia cu o iubire nouă şi o încredere nouă şi mi-am spus în gând că altă armă afară de aceasta nici nu-mi trebuie.

 

35. Descoperirea în 1947 a sulurilor de la Marea Moartă nu doar că le-a oferit cercetătorilor alte cărţi biblice ebraice, mai vechi decât orice manuscris existent, dar a şi confirmat validitatea manuscriselor descoperite anterior. Comparând textul masoretic (i.e. medieval) al cărţii Isaia cu textul descoperit pe unul din sulurile de Marea Moartă, se descoperă o identitate textuală, cuvânt cu cuvânt, de 95%. Variaţiunile de 5% se datorează greşelilor de ortografie. Renumitul profesor de la Yale, Millar Burrows, spune că sulul Isaia este foarte important în stabilirea textului optim la Vechiul Testament. „În esenţă este aceeaşi carte a lui Isaia din Bibliile noastre, un glas de acum 2000 de ani, păstrat prin providenţa minunată a lui Dumnezeu, confirmând integritatea Bibliei.”

 

36. Managerul: „Îmi pare rău, dar nu vă putem angaja; nu avem de lucru suficient pentru a vă ţine ocupat.”

„O, dar nici nu v-ar veni să credeţi de cât de puţin este nevoie!”

 

37. Prea mulţi creştini se fac vinovaţi de a gândi fără a face şi a face fără a gândi. – Vance Havner

 

38. Un băiat a ieşit la poartă cu un sandviş în mână din care muşca pofticios. Tovarăşul lui de joacă l-a rugat să-i dea şi lui puţin însă l-a refuzat. Dar chiar în acel moment din neatenţie a scăpat sandvişul pe jos. Ridicându-l de jos, plin de ţărână, i l-a întins prietenului spunându-i că acum poate lua o înghiţitură. „După ce l-ai scăpat în ţărână, nu mai vreau!”

Pentru ca religia noastră să fie apetisantă pentru cei flămânzi spiritual trebuie s-o păzim de orice murdărie.

 

39. Cum v-aţi simţi dacă soţul sau soţia, trebuind să cumpere ceva pentru casă, s-ar duce la vecinul de alături ca să ceară bani? Sau dacă fiul sau fiica ar merge să ceară ajutor de la străini în loc să vină la dumneavoastră? V-ar frânge inima! Aceasta facem noi lui Dumnezeu, când mergem pe calea lumii pentru a ne rezolva problemele.

 

40. Se povesteşte despre un tânăr şi o tânără care se logodiseră, urmând să se căsătorească. Băiatul era sărac şi a hotărât să plece undeva, departe, ca să câştige bani cu care să ridice o casă pentru mireasa lui. Tânărul avea câţiva duşmani  şi la scurt timp după plecarea lui, fata a început să cocheteze cu aceştia. Putea fi văzută la plimbare cu ei, cu maşina, distrându-se nemaipomenit. Mare ruşine!

Dar mireasa lui Hristos care a plecat să-i pregătească un loc, cum de flirtează cu vrăjmaşii Lui şi ai ei, diavolul şi lumea!

 

41. În Japonia trăieşte o specie de păianjen care îşi ţese pânza în jurul firelor de telegraf, uneori de la un stâlp la altul şi chiar de la pământ până la firele de telegraf. Uneori densitatea pânzelor face imposibilă telegrafierea mesajelor, fiind necesar ca cineva să meargă să elibereze firele pentru a restabili conexiunea.

Şi în vieţile noastre pot fi lucruri la fel de nesemnificative ca o pânză de păianjen care ne-au prilejuit pierderea păcii şi puterii lăuntrice şi chiar ne-au întrerupt comunicarea cu cerul.

 

42. Un măgăruş a auzit nişte greieraşi cântând şi i-a plăcut mult. Dorindu-şi să poată cânta şi el la fel, i-a întrebat cu ce anume se hrăneau de aveau voci aşa frumoase. „Cu rouă.” Măgăruşul s-a hotărât ca de-acum înainte să nu se mai hrănească decât cu rouă pentru a-şi împlini cât mai repede visul, însă în scurt timp a murit de inaniţie.

 

43. Un leu a dat peste un iepuraş care dormea adânc. Tocmai se pregătea să-l înhaţe, când un cerb tânăr a trecut prin preajmă, aşa că a lăsat iepuraşul şi a fugit după cerb. Iepurele, speriat de zgomot, s-a trezit şi a zbughit-o repede. După o goană lungă, leul nu a putut să prindă cerbul şi s-a întors după iepure. Văzând că şi acesta dispăruse, a spus: „Aşa mi se cuvine căci am lăsat prada din labă pentru şansa de a obţine mai mult.”

Creştinii trebuie să se mulţumească cu ceea ce Dumnezeu le dă. Dacă încep să alerge după plăceri şi să adopte materialismul acestei lumi, până la urmă vor pierde totul, inclusiv sufletele lor.

 

44. Bucuria este roada Duhului (Gal. 5:22). Suntem plini de bucurie prin puterea Duhului Sfânt (Rom. 15:13). A.H. Hussey spunea: „După ce am cunoscut iertarea păcatelor, am descoperit în mine o reţinere în a sluji pe Dumnezeu. Nu întotdeauna ascultam de Dumnezeu; am descoperit în mine o înclinaţie spre păcat. În ciuda desfătării mele în Hristos, găseam mai multă plăcere în lume decât în Isus. Am mers la lume pentru plăcere, iar la Dumnezeu pentru mântuire. Însă într-o zi am auzit de puterea Duhului Sfânt, căpătată prin credinţă, şi inima mi-a ars de dorinţa de a avea această experienţă. Aşa cum mi s-a explicat, am fost condus să mă consacru pas cu pas, supunându-mă lui Dumnezeu şi având încredere în El.

„Îmi amintesc pasul credinţei în întuneric. Am zis: ‚Îi dau totul lui Hristos; predau tot, tot ce am.’ Atunci L-am primit pe Domnul Isus drept Cel care mă sfinţeşte. Nu am avut nici un simţământ special, doar mai multă pace în Dumnezeu, mai multă conştienţă a faptului că nu sunt al meu. Nu am avut un simţământ clar până în momentul mărturisirii publice. Am spus: ‚Aparţin lui Hristos. Tot ce am este al Lui.’ Sufletul mi-a fost inundat de pace şi slavă. Am început să spun şi altora acest adevăr al Evangheliei, însă nu aveam puterea pe care mi-aş fi dorir-o. După aceasta am căutat hotărât căpătarea puterii de sus. Singur, în cămăruţa mea, am strigat la Domnul. În timp ce mă rugam, m-am simţit pătruns de puterea Duhului din creştet până în picioare, curăţat de toate păcatele mele. Focul Duhului ardea în sufletul meu şi nimicea tot ce era stricat. Puterea a fost aşa de mare că am rămas în genunchi mai bine de 3 ceasuri; am văzut mai clar ca niciodată cum Isus a murit pentru păcatele mele şi am fost luminat asupra Scripturii ca să pot înţelege planul lui Dumnezeu pentru noi ca să ne facă desăvârşiţi, în Isus Hristos. Bucuria şi pacea şi emoţiile de atunci au rămas şi pe parcursul zilelor următoare. În noaptea aceea nici nu am putut dormi de bucurie. Asta a fost în urmă cu 50 de ani. Emoţia a dispărut, însă pacea şi bucuria îmi umplu sufletul şi astăzi.”

 

45. O maimuţă cocoţată într-un copac înalt a văzut nişte pescari care îşi aruncau năvodul în apă şi a urmărit atentă ca să vadă ce va urma. După un timp pescarii au renunţat să mai pescuiască şi au plecat acasă, să cineze, lăsându-şi plasele pe ţărm. Maimuţa s-a dat jos din copac şi a încercat să facă şi ea ce văzuse la pescari. A luat plasele şi le-a aruncat în râu, însă s-a prins în sfori şi a fost trasă şi ea în apă. Cu ultima suflare şi-a spus: „Aşa îmi trebuie; ce mi-a trebuit mie să dau la peşte, care niciodată nu am umblat cu o plasă de pescuit?”

Tot aşa nici creştinii nu au nici un motiv să se încurce în lucrurile şi patimile lumii acesteia. Dacă o fac riscă să-şi piardă sufletele aşa cum maimuţa aceasta şi-a pierdut viaţa.

 

46. Gândiţi-vă la finalul ambiţiilor lumeşti. Se spune că Alexandru care a cucerit lumea şi a plâns pentru că nu mai era nimic de cucerit, în cele din urmă a dat foc la propria cetate şi a murit în beţie. Hanibal, care a umplut trei coşuri cu inelele de aur luate de pe degetele războinicilor ucişi, în cele din urmă a murit de otrava pe care singur şi-a administrat-o. Cezar, după ce a cucerit 800 de cetăţi şi şi-a muiat hainele în sângele a 1 milion de duşmani, a fost junghiat de cel mai bun prieten, chiar în locul unde cunoscuse cel mai mare triumf. Napoleon, după ce a fost biciul Europei şi pustiitorul ţărilor, a murit în captivitate şi exil. Dumnezeu spune că aşteptările celor răi vor pieri (Prov. 10:28).

 

47. Un gropar i-a relatat cuiva o întâmplare care îl şocase peste poate. O femeie rea murise şi, la scurt timp înainte de închiderea sicriului, sora decedatei, tot o femeie de lume şi ea, i-a pus într-o mână o pereche de zaruri, în cealaltă un pachet de ţigări, zicând că se gândise că poate sora ei va avea poftă de o partidă de zaruri sau o ţigară.

Ei bine, chiar dacă şi-ar mai dori, tot nu va avea parte de gratificare. Biblia spune: „Şi roadele atât de dorite de sufletul tău s-au dus de la tine...şi nu le vei mai găsi.” (Apoc. 18:14)

 

48. Un cărbunar îşi desfăşura afacerile la domiciliu. Într-o zi s-a întâlnit cu un prieten, care făcea suluri de pergament, şi l-a invitat să vină să locuiască împreună cu el şi astfel să împartă cheltuielile. Însă prietenul i-a spus: „Cât mă priveşte aranjamentul este imposibil, căci materialul pe care eu l-aş albi tu l-ai înnegri imediat cu cărbunii tăi.”

Aceasta trebuie să fie şi atitudinea creştinilor în ceea ce priveşte prietenia cu lumea.

 

49. O doamnă povestea experienţa convertirii la o întâlnire de consacrare: „Am fost o femeie uşuratică. Nu mă gândeam decât la plăceri lumeşti şi mai ales la modă. Eram înnebunită după mătăsuri, panglici, dantelării. Dar, prieteni, când mi-am dat seama că toate acestea mă duceau la pierzanie, le-am dat pe toate surorii mele.”

50. Cel mai bun apel „Nu te îngrijora!” a fost lansat de Serviciul Sănătăţii Publice din Statele Unite. Într-o declaraţie în care erau prezentate statistici cu privire la afecţiunile nervoase şi efectul negativ al îngrijorării asupra longevităţii, se spunea astfel: „Din câte se cunosc, nici o pasăre nu a căutat să construiască mai multe cuiburi decât vecina ei; nici o vulpe nu s-a agitat din cauză că nu are decât o singură vizuină în care să se ascundă; nici o veveriţă nu a murit de grija că nu ar fi strâns nuci suficiente pentru două ierni, nu doar pentru una şi nici un câine nu şi-a pierdut somnul din cauză că nu a strâns suficiente oase pentru la bătrâneţe.”

 

51. Potrivit unui vechi proverb suedez, îngrijorarea face ca un lucru mic să capete o umbră mare.

 

52. Viitorul este ceva la care toţi ajung la o rată de 60 de minute pe oră, indiferent de cine sunt şi cu ce se ocupă. – CS Lewis

 

53. În Grecia, în sec. 4 sau 5, a avut loc un război între 2 cetăţi-stat învecinate. Un spion dintr-una dintre cetăţi a fost capturat în cealaltă şi a fost condamnat la moarte. Spionul a insistat să i se acorde o întrevedere cu tiranul acelei cetăţi. Cererea i-a fost îndeplinită. Ajuns în faţa tiranului, spionul i-a zis: „O, mare rege, dacă nu mă vei ucide, ci îmi vei mai dărui 5 ani de viaţă, am să-ţi învăţ calul favorit să cânte.”

Tiranul s-a gândit şi în cele din urmă a fost de acord. „Ce sunt 5 ani? După aceea îl pot omorî oricând.”

La câteva săptămâni după aceea, spionul era în grajdurile regale cântând din liră calului tiranului. Doi prieteni au intrat în cetate deghizaţi şi au venit la el să afle ce s-a întâmplat. Spionul le-a povestit totul. Prietenii i-au spus atunci: „Eşti nebun! Nu vei reuşi niciodată, iar la sfârşit te va ucide!”

„În 5 ani se poate întâmpla orice. Tiranul poate muri; eu pot muri sau calul poate învăţa să cânte.”

Şi a continuat să cânte din liră.

 

54. Un prihor îi spune vrăbiuţei: „Chiar aş vrea să ştiu de ce oamenii aceştia atât de neliniştiţi se agită şi se îngrijorează atâta.” Vrăbiuţa i-a spus: „Eu cred că din cauză că nu au un Tată ceresc ca al nostru, ca să le poarte şi lor de grijă.”

 

55. Anxioşii cronici adesea îşi fac griji de faptul că nu au pentru ce îşi face griji.

 

56. Creştinul care se îngrijorează nu se încrede în Dumnezeu ca să facă ceea ce e mai bine pentru el în viaţa lui. Îngrijorarea este o lipsă de încredere şi credinţă în Dumnezeu.

 

57. Ralph era într-o mare încurcătură, însă nu făcea nimic ca să iasă din ea. Un prieten i-a spus: „Ralph, ai două mâini, de ce nu faci nimic?” „Dar fac! Mi le frâng pe amândouă!”

 

58. Dacă te rogi, nu ai de ce să-ţi faci griji. Dacă nu te rogi, nu te ajută cu nimic să te îngrijorezi. – Zig Ziglar

 

59. Cine nu ascultă de Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne asupra lui... O, ce deznădejde! Ce grozăvie! Ce ruşine! Ca oamenii să audă Evanghelia iarăşi şi iarăşi şi totuşi să plece în eternitate fără nădejde! Să mori fără Hristos... - John Ironside

 

60. „Unchiul John Vassar” era un om al lui Dumnezeu. Nu era pastor, niciodată nu a predicat de la amvon, însă era un om care trebuia să câştige suflete pentru Hristos. El însuşi a fost convertit la vârsta de 25 de ani, pe când lucra în distileria unchiului său. În acele zile oamenii credeau că poţi să produci bere şi să fii creştin în acelaşi timp. După convertire, John şi-a aranjat o poliţă deasupra vasului în care se pregătea berea, şi pe poliţa aceea îşi ţinea Biblia. Dorea să aibă Biblia la îndemână pentru a o putea studia oricând. Deodată a avut loc o explozie. Şi explozii au loc întotdeauna atunci când duci Cuvântul lui Dumnezeu într-un mediu intoxicat. Explozia aceasta l-a scos definitiv pe John din distilerie. Niciodată nu s-a mai întors acolo. Unchiul lui cel bogat s-a oferit să-i crească salariul, ba chiar să-i fie partener de afaceri, dar John a refuzat: „Nu vreau să mai am nimic de-a face cu acest lucru blestemat.”

A fost angajat colportor de o societate americană. Se considera un fel de câine al păstorului. Când ajungea într-o parohie, îl căuta pe pastor şi îi spune: „Hai să mergem să căutăm vreo oaie pierdută.” Astfel, păstorul era condus de câinele său.

A intrat în armată tot ca lucrător colportor, cu un salariu modest de 25 de dolari pe lună. Când capelanul a murit, soldaţii au cerut ca unchiul John să-i ia locul. Însă pentru aceasta ar fi trebuit să fie pastor hirotonit, iar el nu era. Pe această poziţie ar fi câştigat mult mai bine. Fraţii de acasă au auzit şi l-au chemat pe John ca să-l hirotonosească. A mers acasă şi imediat s-a întrunit un comitet al bisericilor baptiste. Însă unii oameni au început să spună că John era la fel ca oricare dintre ei şi că ar fi făcut orice pentru bani. John a auzit şi le-a spus fraţilor din comitet: „Fraţilor, vă rog să mă iertaţi, dar m-am răzgândit. Îmi pare rău că aţi fost convocaţi degeaba.” Le-a povestit ce auzise şi le-a spus că refuza să facă ceva ce ar fi adus vreo ocară numelui lui Hristos, de aceea va rămâne la vechiul salariu minuscul.

Odată, în timpul Războiului de Secesiune, a fost capturat de trupele sudiste care credeau că ar fi un spion. Pe drum spre tabăra militară, John li L-a predicat pe Hristos. Ajuns în faţa colonelului şi a altor ofiţeri, John s-a adresat direct colonelului: „Colonele, văd după uniforma pe care o porţi, de ce parte lupţi în acest război. Însă eşti de partea Domnului sau împotriva Lui?” Colonelul i-a răspuns: „Acum nu vom vorbi despre asta.” Apoi John s-a întors către un maior: „Dumneata ce ai putea spune în această privinţă?” Şi la fel i-a întrebat şi pe ceilalţi. Le-a vorbit despre Isus, până când unul a spus: „Domnule colonel, mai bine i-am da drumul acestui om. Dacă nu, vom avea o întâlnire de rugăciune în întregul batalion.” Şi i-au dat drumul fără nici o altă asigurare decât că timp de 48 de ore nu va spune ce a văzut. Îşi dăduseră seama că Duhul lui Dumnezeu era asupra lui tot timpul.

Altădată a intrat într-un hotel din Boston, unde urma să se întâlnească cu un prieten. În hol a văzut două doamne elegante. S-a dus la ele şi s-a adresat uneia dintre ele: „Scuzaţi-mă, doamnă, sunteţi creştină?” „Bineînţeles.” „Nu la acel tip de creştin m-am referit eu. V-aţi născut din nou?” „A, nu; noi, în Boston, am depăşit faza aceasta; nu mai credem în naşterea din nou.” „Aţi depăşit şi faza cu Biblia sau încă mai credeţi în ea?” „Bineînţeles că mai credem în Biblie, altfel cum?” „Îmi daţi voie să vă citesc ceva din Biblie?” Şi a deschis Cuvântul şi a început să-i citească până când inima a început să ardă în ea şi i-au dat lacrimile. Prietenul lui John a sosit şi el şi John a trebuit să plece dar nu fără să se roage împreună cu doamna aceea.

           

61. Prefer să pierd pentru o cauză care ştiu că într-o bună zi are să triumfe decât să triumf cu o cauză care cândva are să piardă. – Wendell L. Willkie

 

62. Un pădurar era aşa de absorbit în a le vorbi turiştilor despre flori şi animale că a închis aparatul de emisie recepţie pentru a nu fi perturbat de nici un mesaj. La un moment dat grupul a fost ajuns din urmă de un alt pădurar care l-a întrebat cu răsuflarea tăiată pe primul de ce nu a răspuns la mesajele primite prin staţie. Un urs grizzly fusese reperat pe urmele grupului şi autorităţile tot încercaseră să îi avertizeze de pericol.

Ori de câte ori închidem linia pe care Dumnezeu ne trimite avertizările Sale, ne punem în pericol pe noi înşine şi pe cei apropiaţi deopotrivă.  

 

63. În urmă cu 350 de ani, un vas cu călători a acostat în partea de nord-est a Americii. În primul an au ridicat un oraş. În al doilea an au ales o conducere pentru oraş. În al treilea an, conducerea locală a hotărât construirea unui drum de 10 km, prin sălbăticie. În al patrulea an locuitorii şi-au acuzat guvernul de irosirea banilor publici cu construirea acestui drum. Cine avea nevoie să meargă într-acolo?

Aceştia erau oamenii care în urmă cu ceva timp putuseră să vadă la mii de kilometri dincolo de ocean şi să depăşească mari obstacole pentru a ajunge acolo. Iar acum nu puteau să vadă la câţiva kilometri în afara oraşului. Şi-au pierdut viziunea de pionierat. (Numeri 13:21-14:12).

 

64. La toate argumentele sclipitoare ale necredinţei nu putem răspunde decât cu faptul că nici un om, nicicând, nu s-a căit pe patul de moarte, de faptul că a fost creştin. – Hannah More.

 

65. În urmă cu mulţi ani, un scriitor american a vizitat o cooperativă agricolă din fost Uniune Sovietică. Americanul l-a întrebat pe un bătrân ucrainean cum era noul comunism în comparaţie cu vremurile de demult. Ucraineanul i-a spus că înainte, primăvara chemau preotul să binecuvânteze ogoarele. „Dar nu mai e nevoie de aşa ceva. Acum avem tractoare.”

Acest tip de raţionament se întâlneşte în orice societate în care oamenii cred că dacă ai îngrăşăminte, nu-ţi mai trebuie credinţă, dacă ai antibiotice, nu-ţi mai trebuie rugăciune, dacă ai psihoterapie, nu-ţi mai trebuie mântuire, dacă ai bunăstare socială, nu-ţi mai trebuie biserică, dacă ai educaţie, nu mai ai nevoie de Dumnezeu. O perspectivă aşa superficială pierde din vedere faptul că omul nu trăieşte numai cu pâine şi că o generaţie bine hrănită şi fără boli tot va flămânzi şi înseta spiritual fără Pâinea şi Apa vieţii.

 

66. Era în iunie 1879. Colonelul Ingersoll stătea lângă coşciugul fratelui său, decedat, încercând să-şi ţină promisiunea de a spune discursul funerar. Vocea a început să-i tremure, trupul, la fel, până când emoţia l-a cuprins complet. După câteva eforturi de a-şi reveni, Ingersoll a lăsat deoparte hârtia şi a început să plângă deasupra coşciugului. După ce s-a mai liniştit, şi-a reluat discursul şi printre altele a spus şi următoarele: „Fie în mijlocul oceanului, fie printre stâncile unui ţărm îndepărtat, naufragiul trebuie să marcheze sfârşitul fiecăruia şi al tuturor. Şi orice viaţă, chiar şi cea ale cărei ceasuri au fost numai dragoste şi bucurie, în cele din urmă trebuie să devină o tragedie întunecată şi tristă ca însuşi misterul morţii din care e ţesută. Viaţa este o vale pustie şi întunecată între piscurile de gheaţă ale celor două eternităţi. În van încercăm să privim dincolo de înălţimi. Ne înălţăm glasurile tânguitoare în liniştea nopţii şi nu auzim nici un răspuns, ci numai ecoul amar al propriilor strigăte.” Şi a mai adăugat ceva despre speranţă, „încercând să vezi o stea şi să auzi foşnet de aripi îngereşti.”

 

67. După ce s-a convertit, Dwight Moody a lucrat cu mult zel ca să-şi câştige şi fratele şi până la urmă acesta s-a predat lui Hristos şi a devenit la rândul lui un lucrător zelos, conducând pe mulţi dintre prietenii săi la Dumnezeu. Apoi fratele acesta a murit. La serviciul funerar, la amvon au urcat mai mulţi pastori. La sfârşitul serviciului divin, când sicriul a fost închis, dl. Moody s-a ridicat şi, cu faţa luminoasă, şi-a aşezat o mână pe sicriu, iar cu cealaltă, ridicată, a început să aducă mulţumiri lui Dumnezeu pentru viaţa care se încheiase şi pentru mângâierea şi bucuria şi speranţa pe care le avea în Isus Hristos. Cei prezenţi aveau să spună că li se părea că cerurile se deschiseseră şi îngerii lui Dumnezeu suiau şi coborau pe Scara cerului care este Fiul lui Dumnezeu. Apoi sicriul a fost condus la cimitir. De o parte a gropii stăteau 50 de tineri, mulţi dintre ei conduşi la Hristos prin influenţa celui decedat, iar în mâini aveau flori albe pe care le-au aruncat pe coşciug, ca un simbol al învierii în slavă.

 

68. O femeie bolnavă se simţea tare rău şi vrând să ia nişte chinină, a înghiţit în schimb morfină. Imediat a intrat într-o stare de somnolenţă şi şi-a rugat prietenele să o lase să doarmă. Acestea, alarmate de înfăţişarea ciudată a femeii, au chemat medicul. Medicul a descoperit greşala şi împreună cu soţul şi prietenele femeii au încercat să o trezească. Au stropit-o cu apă, au scuturat-o, dar ea îi implora să o lase în pace. „Dacă adorm, mă fac bine.” Doctorul însă spunea: „Dacă adoarme, nu se mai trezeşte.” Împreună cu soţul au ridicat femeia pe picioare, susţinând-o fiecare de o parte, şi au plimbat-o prin cameră toată noaptea, până când a început să dea semne de conştienţă. Atunci doctorul a spus: „Sunt şanse să supravieţuiască.”

Ceea ce te face nepreocupat faţă de viaţă este păcatul, în diversele sale forme: avariţia, egoismul, mândria. Ajuns în punctul în care grozăvia Legii lui Dumnezeu nu te mai mişcă, iar tandreţea iubirii şi milei lui Dumnezeu nu-ţi topesc inima, acesta este un semn că inima ta nu este bine în ochii lui Dumnezeu. Dacă inima nu e bine, totul e greşit. Dacă nu doreşti ce e bine şi nu iubeşti ce e bine şi nu tânjeşti după Dumnezeu în aşa fel ca doar Dumnezeu să-i poată satisface dorinţa, atunci nu eşti bine.

„Dumnezeu se uită la inimă.” Din inimă ies izvoarele vieţii.

 69. Am văzut o bucată masivă de fier atârnând de o alta fără să fi fost sudată sau legată cu ceva şi cu toate acestea, atât de strâns lipită că nu aş fi putut-o desprinde nici dacă m-aş fi agăţat de ea cu toată greutatea. Cele două bucăţi de fier erau în contact cu un cablu electric. Dacă acel cablul ar fi fost tăiat sau îndepărtat cu mai puţin de un milimetru, bucata de fier s-ar fi prăbuşit instantaneu. Izvorul de viaţă de la Domnul în contact cu duhul omului ţine acest spirit atât de tare lipit de Domnul că nici o putere de pe pământ sau din cer nu îi poate despărţi. De la Hristos, izvorul de viaţă tainic inundă fiinţa ucenicului şi se întoarce din nou la Dumnezeu. În acest circuit, chiar şi creştinul cel mai slab este în siguranţă, însă dacă circuitul este întrerupt, sufletul dependent se prăbuşeşte instantaneu.

 

70. La începutul colonizării Vestului Sălbatic, un colonist înţelept îşi încropise o fermă frumoasă. Trăia fericit împreună cu familia, cu mulţi vecini care îi erau „prieteni” adevăraţi. Necazuri cu vecinii – nici nu se auzea de aşa ceva. Într-o zi, acest colonist înţelept stătea pe veranda casei, când văzu apropiindu-se o căruţă. Călătorul din căruţă căuta un loc unde să prindă şi el rădăcini şi l-a întrebat pe omul nostru ce fel de vecini avea acolo. Acesta, înţelept, l-a întrebat la rândul lui: „Ce fel de vecini aveai în Est?” „Erau certăreţi, neprietenoşi, mereu în toane proaste.” „Mă tem că şi aici vei găsi tot de-aceia.” Căruţaşul a plecat atunci mai departe. A doua zi a apărut o altă căruţă. Şi călătorul acela căuta un loc în care să se aşeze. Şi el a întrebat despre vecini. Şi lui i s-a răspuns cu aceeaşi întrebare: ce fel de vecini a avut în Est, de unde venea. „Vecinii mei erau oamenii cei mai drăguţi şi prietenoşi din lume.” „Ei bine, şi aici vei avea tot astfel de vecini.” Al doilea călător s-a hotărât să rămână şi a avut parte de vecini extraordinari. Primul călător s-a stabilit la distanţă de o zi şi oamenii locului spuneau că până la urmă tot a găsit motiv de ceartă cu vecinii lui.

Cum se aplică aceasta în viaţa noastră? Colonistul înţelept ştia că dacă primul călător avea să-i fie vecin, risca să aibă necazuri pentru că acesta avea o istorie tensionată cu vecinii. Pe de altă parte, ştia că al doilea călător prezenta mai mult credit în a fi un bun vecin de vreme ce avea o istorie de relaţii bune. Ceea ce a urmat i-au confirmat raţionamentul. Unde era deosebirea? Chiar în cei doi călători. Unul era vecin bun, celălalt nu. Un proverb chinezesc spune: „Nu goni musca de pe capul prietenului cu securea.” Proverbul acesta ne spune că putem spune şi face lucrurile în moduri care ne prejudiciază relaţiile cu ceilalţi. Când oamenii ne răspund într-o manieră negativă, noi îi învinovăţim pe ei. Însă problema începe cu noi. Trebuie să ne acceptăm propria responsabilitate în stabilirea şi menţinerea unor relaţii sănătoase. Când avem o problemă cu un vecin, prieten sau coleg, mai întâi trebuie să ne examinăm propriile fapte şi atitudini şi apoi să vedem ce anume putem face pentru a remedia relaţia. O relaţie bună cu semenii are nevoie de punţi ridicate între aceştia. Cineva trebuie să se ocupe de construcţie. Pentru o viaţă mai plăcută, să fim noi constructorii. „Ce plăcut şi ce dulce este să locuiască fraţii împreună!”

 

71. Cunoaşteţi vechea zicală „Uniţi stăm în picioare, dezbinaţi, cădem.” Această zicală poate fi aplicată şi în biserică. În bătălia de la Stalingrad, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, comandanţii ruşi au dat ordinul ca nimeni să nu mai facă nici un pas înapoi. Cine ar fi încercat să fugă din faţa germanilor, era împuşcat pe loc. Comandanţii ruşi ştiau că şi doi soldaţi dacă şi-ar fi părăsit posturile, nemţii ar fi avut o deschidere prin care puteau apoi pătrunde în oraş.

Atunci când biserica este dezbinată, diavolului îi este mult mai uşor să atace şi să cucerească.

 

72. Fulgii de zăpadă sunt delicaţi, însă adunaţi în număr suficient de mare, pot bloca traficul. – Vance Havner

 

73. Un miner, după o perioadă de activitate extrem de profitabilă, şi-a invitat prietenii la o petrecere în noua sa casă. Pe la mijlocul ospăţului, a chemat pe unul dintre cei ce serveau la masă şi i-a cerut să-i aducă ceva din pivniţă. Omul a luat o lumânare şi a coborât în pivniţă de unde s-a întors repede cu obiectul cerut, dar fără lumânare. „Unde este lumânarea?”, l-a întrebat stăpânul casei. „Am lăsat-o pe un butoi cu nisip.” Imediat omul nostru s-a ridicat de la masă, a coborât grăbit scările şi a alergat spre butoiul cu pricina, chiar înainte ca flacăra lumânării să ajungă la „nisipul” explozibil. Încă puţin şi explozia care ar fi urmat, ar fi zguduit nu numai casa, ci şi muntele pe care se găsea.

Ospăţul nelegiuirii se aseamănă mult cu aceasta. Următorul păcat ar putea decide soarta veşnică, următorul păcat ar putea reteza legătura dintre om şi Dumnezeu.

 

74. Doi tineri din Scoţia s-au rătăcit într-o seară furtunoasă. Întunericul se lăsa şi cei doi au mers de la o casă la alta pentru a căpăta adăpost peste noapte. Au ajuns la casa unui ţăran sărac şi l-au rugat să-i adăpostească peste noapte. Ţăranul s-a scuzat pentru sărăcia sa, apoi le-a spus: „Poftiţi în casă şi ne vom strădui să vă găzduim cât mai bine.” Dimineaţa următoare, tinerii i-au mulţumit pentru bunătate şi şi-au luat rămas bun. Ţăranul nici nu ştia că oaspeţii lui erau chiar fii împăratului. După câteva zile, la uşa lui au bătut soldaţii din garda regelui. Ţăranul era peste măsură de înfricoşat. A fost întrebat dacă nu a găzduit doi tineri în noaptea cu furtuna. După răspunsul afirmativ, soldaţii i-au spus că împăratul era foarte mulţumit de felul în care s-a purtat cu fii lui, că îi pregătise o casă nouă şi doreşte să îl aibă aproape ca să poată avea grijă de el.

Da, Fiul Împăratului a fost cândva pe pământ. Nu i-a fost bine în această lume. A venit la ai Săi şi ai Lui nu L-au primit. La han nu s-a găsit loc pentru el. Totuşi Tatăl găseşte mare plăcere în a ne convinge să-I facem loc în vieţile noastre. Şi chiar merită.  

 

75. A fost odată un tânăr cu perspective de viitor strălucitoare, dar care luase obiceiul de a fuma. Şi a fumat ani şi ani până când plămânii i-au fost afectaţi de fumul inhalat. A început să tuşească. A mers la doctor şi a aflat că ţesutul plămânului era grav afectat. Ochii îi avea inflamaţi de arsenicul emanat de hârtia ţigaretelor. I s-a spus că trebuie să se lase de fumat, dacă nu, va muri. Dar nu putea renunţa. O făcuse prea mult timp. Ca un om înlănţuit de un stâlp, aşa era el înlănţuit de acest rău teribil. Până la urmă a renunţat la fumat, iar pe patul de moarte a spus: „Doctore, sunt un criminal. Mi-am luat propria viaţă şi mă tem că nu este iertare pentru mine.” Păcatul orbeşte, înrobeşte şi condamnă.

 

76. Un strângător de biruri avea o zi îngrozitoare. Treaba pe care o avea de făcut ar fi trebuit să fie uşoară: să primească 2 drahme de la fiecare om care trecea pe acolo. Însă în această dimineaţă, cu toată agitaţia pricinuită de sosirea în cetate a marelui Învăţător şi a anturajului Său, nu reuşise să strângă birurile. Suspecta faptul că oamenii îl ocoleau pentru că nu aveau de lucru şi încercau să scape de plata birului. El însă îi găsea şi făcea să plătească. Pe când trecea pe un vechi pod de lemn peste un pârâu ce se vărsa în Marea Galileii, s-a împiedicat şi s-a întins cât era de lung pe scândurile neregulate. A blestemat punga de piele în care ţinea banii strânşi şi care se desfăcuse, lăsând monedele să se împrăştie peste tot. Şi-a aruncat repede mantia peste monedele care se rostogoleau pe scândura podului ca nu cumva să alunece în apă. Însă astfel procedând a pierdut tocmai moneda care însemna cel mai mult pentru el. Valora 4 drahme, avea marginea un pic ciupită şi suprafaţa tocită de atâtea mâini prin care trecuse. Era prima monedă pe care o colectase şi o păstrase ca banul lui norocos. A privit cu groază cum moneda se rostogoleşte în apele pârâului.

Peştii, în schimb, avuseseră o zi excelentă. Unul a zărit cu coada ochiului ceva care aluneca sclipind prin apă şi s-a repezit să-l înhaţe crezând că e un peştişor mai mic. A deschis gura mare, a înghiţit şi...ceea ce credea a fi un peştişor gustos, era de fapt o bucată de metal care pe deasupra s-a şi înţepenit, lăsându-l cu gura...căscată. Şi-a scuturat capul, şi-a încordat aripioarele, degeaba. Mai rău, nici nu mai ştia unde se găsea. În toată agitaţia aceea ajunsese într-o porţiune cu apă mică. Obosit, s-a ascuns între două pietre. Prin apă a coborât o mână puternică care l-a prins şi l-a ridicat către regiunea aceea albastră de unde nici un peşte nu s-a întors niciodată. Apoi s-a întâmplat lucrul cel mai ciudat: pescarul i-a vârât uşor două degete în gura deja deschisă, a scos moneda şi apoi i-a dat drumul înapoi în apă.

Seara, târziu, un strângător de biruri stătea pe ţărmul mării, urmărind valurile care se spărgeau de ţărm în timp ce mângâia marginea ciobită a unei monede de 4 drahme pe care i-o dăduse în acea după-amiază un pescar. Zâmbetul pescarului aceluia i-a potolit mânia, iar amabilitatea sa l-a făcut să se gândească bine la evenimentele acelei zile. Poate că astăzi era ziua în care să înceapă o viaţă nouă. S-a ridicat şi a plecat, iar în urma lui, un peşte a făcut un salt vesel la suprafaţa apei.

 

77. Un studiu efectuat asupra a 133 de filme americane a descoperit că 97% dintre acestea încurajează folosirea alcoolului, 67% dintre personajele principale sunt fumători, iar în cele 27 de filme în care apăreau şi narcoticele, 70% încurajau consumul de droguri ilegale.

 

78. „Dacă dormi cu câinii, te trezeşti cu purici.” Adevărul acestei zicale se verifică şi în istoria despre un pilot şi un şobolan.

Avionul militar american de pe pista de aterizare era o întruchipare a frumuseţii. Era dotat cu tehnologie şi armament de ultimă oră. Putea zbura cu viteze supersonice şi urca rapid la înălţimi mari. Pilotul putea distruge un avion inamic mai înainte să intre în aria vizuală a acestuia. Pilotul a urcat la bord şi a decolat; pământul a rămas jos de tot, iar el plutea deasupra norilor. Deşi nimeni nu îl vedea, pilotul stătea drept în scaun. Era mândru de avionul lui şi de el însuşi pentru că putea pilota un aşa sofisticat mijloc de locomoţie. După ce a urcat la altitudinea de navigaţie, a auzit un zgomot ciudat. Şi-a scos casca şi şi-a dat seama că se auzea ceva ca un ronţăit. S-a uitat sub bord şi a văzut cu groază un şobolan care rodea cablul electric ce făcea legătura cu motorul. Dacă şobolanul ar fi retezat firul, avionul ar fi scăpat de sub control şi s-ar fi prăbuşit. Primul impuls a fost să coboare imediat la sol. Însă era prea departe pentru a mai putea ajunge la timp. Atunci a decis să urce la o altitudine şi mai mare unde şobolanul probabil că n-ar fi putut supravieţui. Şi-a pus masca de oxigen, a accelerat motorul şi a urcat la altitudinea maximă posibilă. După puţin timp ronţăitul a încetat. La aterizare, a găsit şobolanul mort.  

Cum se aplică aceasta la vieţile noastre? Pilotul era excepţional de calificat. Echipamentul lui era excepţional de avansat. Însă siguranţa lui era ameninţată de unul din animalele cele mai primitive – un şobolan. Asemenea pilotului, şi noi trăim într-o lume înalt tehnologizată. Hainele ne sunt fabricate de roboţi, cuptoarele cu microunde ne gătesc mâncarea, telefoane mobile ne transmit cuvintele, computerele ne analizează maşinile. Şi cu toate acestea vieţile noastre sunt ameninţate de multe lucruri cu care se confruntau şi cei ce au trăit în urmă cu secole. Ura, gelozia şi lipsa de prefăcătorie nu au dispărut din cadru. Încă mai suntem hărţuiţi de ispita de a lovi împinşi de furie, de a glumi cu minciuna, de a trişa pentru a ajunge în faţă. Şi mai e ceva ce a rămas neschimbat: oamenii spun că vor să se elibereze de ispită, însă nu şi să le elimine definitiv din viaţă. Ştim că anumite lucruri sunt rele, însă continuăm să flirtăm cu ele. Pe măsură ce puterea noastră de a ne împotrivi scade, credem că un simplu compromis în ceea ce priveşte principiile nu contează. Însă contează. Dormitul cu câinii are rezultate nesănătoase şi tot aşa şi compromisul cu răul.

 

79. Într-o iarnă un fermier a găsit un şarpe îngheţat. I s-a făcut milă de el şi l-a luat şi l-a vârât în sân. Şarpele şi-a revenit repede şi, recuperându-şi instinctele naturale, şi-a muşcat salvatorul, făcându-i o rană de moarte. „Oh,”, a strigat fermierul, cu ultima suflare, „aşa îmi trebuie dacă mi-am făcut milă de un mişel.”

 

80. Un cerb hăituit de vânători a căutat refugiu în grota unui leu. Leul, văzându-l venind, s-a ascuns, l-a lăsat să intre şi numai după aceea s-a repezit asupra lui şi l-a sfâşiat. „Vai, mie, am scăpat de om ca să intru în gura leului...”

Atunci când vor să ocolească un rău, creştinii trebuie să aibă grijă să nu cadă într-o ispită şi mai gravă.

 

81. Un dulău bătrân plecat la vânătoare cu stăpânul său, care pe când era tânăr şi în putere, nu se lăsase intimidat de nici un animal sălbatic, s-a întâlnit cu un porc mistreţ. L-a prins bine de ureche, însă dinţii îi slăbiseră de-acum şi l-a scăpat. Stăpânul lui a fost foarte dezamăgit şi l-a certat aspru. Dulăul a ridicat ochii şi i-a spus: „Nu a fost vina mea, stăpâne. Dorinţa mea a fost la fel de mare ca întotdeauna, însă nu pot lupta cu slăbiciunile trupului.”

„Duhul este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.” Din acest motiv creştinii trebuie să se bizuie mereu pe Duhul Sfânt să-i ajute să biruie pe cel rău.

 

82. Un păstor era cât pe ce să închidă în ţarc cu oile şi un lup, când câinele, văzând dihania, i-a atras atenţia: „Stăpâne, cum crezi că vei avea oile în siguranţă dacă vei închide un lup laolaltă cu ele?”

Dacă creştinii vor să fie păziţi de păcat şi ispită, atunci trebuie să aibă grijă să nu invite pe diavol în mijlocul lor.

 

83. Un cerb nu vedea decât cu un ochi şi de aceea căuta să pască în apropiere de ţărmul mării, sperând ca astfel să-şi asigure o mai mare siguranţă. Stătea cu ochiul sănătos întors către uscat să vadă imediat apropierea vânătorului sau a lupului şi cu cel vătămat întors către marea dinspre care nu întrezărea nici o pricină de primejdie. Nişte pescari l-au văzut, l-au prins în ţinta puştii şi l-au ucis. Cu ultima suflare şi-a spus: „O, nenorocitul de mine, mi-am luat aşa precauţiuni în privinţa uscatului pentru ca acum ţărmul, unde m-am refugiat, să se vădească cu mult mai periculos.”

 

84. Printre buruienele ce-mi cresc în grădină e una pe care nu îndrăznesc nici s-o ating. Un pic dacă o ating sau mă apropii de ea, îmi provoacă suferinţe care, dacă nu îmi administrez imediat antidotul, pot dura şi săptămâni întregi. Îl urmăresc cu uimire pe cel pe care îl chem atunci când mai răsare o tulpină, cum o smulge fără nici un fel de repercusiuni – putere pe care numai puţini o au. Nimic din aspectul plantei nu sugerează că ar fi otrăvitoare, e doar o chestiune de cunoştinţe a căror lipsă poate echivala cu o prea dureroasă experienţă.

Sunt anumite erori, atât în doctrină cât şi în practică, care, judecând doar după aparenţe, nu sunt mai pernicioase decât altele, însă chiar şi cea mai mică abordare a acestora este primejdioasă pentru suflet. Faptul că acestea au fost urmările lor în viaţa altora ar trebui să ne fie îndeajuns, fără a mai simţi nevoia încumetată de a o dovedi pe propria piele. Că doar câteva suflete cu o constituţie singulară au scăpat nevătămate nu invalidează legea generală.

 

85. Un verset în fiecare zi ţine ispita departe!

 

86. „Sunt un nimeni care le spune tuturor despre Cineva care va salva pe oricine va chema Numele Său.” Reggie Jackson

 

87. Nu poţi ţine ascunsă o cetate aşezată pe un munte şi nici o viaţă de creştin nobilă, vrednică, statornică. – W. A. Criswell

 

88. Un bătrân, zdrenţăros şi în stare de ebrietate, a venit la o întâlnire de temperanţă organizată de o biserică. Dumnezeu l-a pocăit pe omul acela. Doi ani după aceea, femeia care îi vorbise acestuia a îngenuncheat lângă un al om, tot zdrenţăros şi tot alcoolic, şi i-a vorbit despre dragostea lui Dumnezeu. Cu o privire disperată acesta i-a spus: „Dumneavoastră nu ştiţi cum e, doamnă. Eu nu pot fi salvat.” Atunci femeia l-a chemat pe fratele cel bătrân şi pocăit. Acesta a îngenuncheat lângă păcătosul îndurerat şi i-a povestit cum în urmă cu 2 ani şi intrase în sala aceea fără bani, fără prieteni, fără speranţă, şi cum Dumnezeu l-a izbăvit, i-a găsit un loc de muncă, l-a redat soţiei şi i-a mai dat şi bucuria de a conduce sufletele la El. Omul asculta cu nesaţ. La urmă a spus: „Dumnezeu a făcut-o pentru tine. O poate face şi pentru mine.” A crezut şi a plecat bucuros. Bătrânul a mai condus un suflet la Hristos, ca împlinire a făgăduinţei lui Dumnezeu, de o dublă cinste pentru toată ocara noastră (Isaia 61:7). Nu negăm că Satan este puternic, însă Dumnezeu este Atotputernic.

 

89. Se povesteşte că un om a descoperit hambarul în care îşi ţine diavolul seminţele pe care le seamănă în inima omului: invidie, lăcomie, mânie, ură, poftă şi aşa mai departe. Omul a observat că cele mai numeroase erau seminţele descurajării. Omul a aflat că aceste seminţe pot creşte aproape oriunde. Întrebat mai îndeaproape, diavolul a recunoscut foarte evaziv că ar fi un loc unde nu reuşea să le semene cu succes. „Şi unde e locul acesta?” „În inima unui om recunoscător.”

 

90. Nu cârti pentru că nu primeşti ce-ţi doreşti, ci fii recunoscător că nu primeşti ce ai merita!

 

91. Mark Eklund era în clasa a 3-a la Şcoala Saint Mary din Morris, Minnesota. Era un copilaş vesel, vorbea întruna. Călugăriţa profesoară trebuia să-i amintească mereu şi mereu că nu este voie să vorbească neîntrebat. De fiecare dată când i se făcea observaţie, băieţelul răspundea: „Vă mulţumesc pentru că mă corectaţi, măicuţă!” La început nu am ştiut cum să reacţionez, apoi, auzindu-l spunând aceasta de mai multe ori pe zi, m-am obişnuit. Într-o dimineaţă, răbdarea profesoarei ajunsese la capăt şi după ce Mark a vorbit din nou în plus, a făcut o greşeală de novice şi l-a ameninţat: „Dacă te mai aud vorbind, îţi lipesc gura cu scotch.” După nici măcar un minut un alt băieţel a strigat: „Mark iar a vorbit!” Profesoara nu le ceruse copiilor să o ajute să să-l supravegheze pe Mark, însă cum spusese în faţa clasei care va fi pedeapsa pentru Mark, a trebuit să se ţină de promisiune. Fără să spună nimic, profesoara a mers fără grabă spre catedră, a luat o rolă de bandă adezivă, s-a apropiat de banca lui Mark, a rupt două fâşii şi i le-a lipit pe gură în formă de x. S-a întors la catedră şi s-a uitat la Mark să vadă ce va face. Băiatul i-a făcut atunci cu ochiul. Profesoara a izbucnit în râs, s-a dus imediat la el şi i-a eliberat gura. Primele cuvinte ale băiatului au fost: „Vă mulţumesc pentru că mă corectaţi, măicuţă!”

 

92. În întreaga istorie, vederea unui batalion de soldaţi a umplut cu frică inimile civililor. Aproape fără excepţie trecerea soldaţilor a însemnat jaf, viol, chiar şi crimă. La fel au stat lucrurile şi în cel de-al doilea război mondial. Istoricul Stephen Ambrose observa că la sfârşitul războiului, „vederea cea mai terifiantă pentru majoritatea civililor era cea a unui batalion de băieţi în uniformă şi înarmaţi.” Fie că era Armata Roşie, în Varşovia, fie japonezii în Manila, nemţii în Olanda sau francezii în Austria, o asemenea prezenţă însemnau de regulă necazuri. A fost însă şi o excepţie. „În orice ţară din lume, Franţa, Belgia, Filipine, Germania sau Japonia, vederea celor 12 soldaţi dintr-o unitate G.I. aducea bucurie în inimile oamenilor. De ce? Pentru că prezenţa acelor soldaţi americani însemna ţigarete, bomboane, ciocolată, libertate. Aceştia veneau nu ca să terorizeze, ci să elibereze.”

 

93. Deşi 500 de milioane de Biblii sunt tipărite anual în America – aproape 2 biblii pentru fiecare bărbat, femeie şi copil – mai mult de 100 de milioane de americani susţin că nu au deschis niciodată Sfânta Scriptură. Potrivit unui sondaj Gallup, doar 42% au putut spune cine a rostit Predica de pe Munte. – Charles Carlson, Kingdoms in Conflict (1990)

 

94. Un om credea că are să-l încurce pe pastorul său când l-a întrebat care este calea cea mai scurtă către desăvârşire. Dar pastorul i-a spus: „E foarte simplu. Faci prima la dreapta şi apoi tot înainte!”

 

95. În fiecare dimineaţă îţi sunt încredinţate 24 de ore. Sunt singurele lucruri din lume pe care le primeşti gratis, iar dacă ai avea toţi banii din lume, nu ai putea cumpăra nici măcar una în plus. Ce vei face cu această comoară inestimabilă? Nu uita, trebuie folosită, fiind dată o singură dată. Odată irosită, nu mai poate fi recuperată.

 

96. Un profesor de etică de la Seminarul Teologic Princeton a făcut un studiu pe 15 de studenţi voluntari. Profesorul i-a împărţit în 3 grupuri de câte 15. Primului grup i-a spus să meargă imediat într-un anumit loc din campus şi dacă nu ajungeau în cel mult 15 minute, atunci avea să le scadă nota. După câteva minute i-a spus celui de-al grup să meargă în acelaşi loc, în cel mult 45 de minute. Apoi, după un răstimp, a trimit şi cel de-a treilea grup în acelaşi loc, însă lor le-a acordat un timp de 3 ore. Ce nu ştiau studenţii era că profesorul vorbise cu 3 studenţi să simuleze pe traseul cu pricina câteva situaţii în care era nevoie de acordarea ajutorului. Primul îşi ţinea capul în mâini şi gemea foarte tare. Ar doilea la o oarecare distanţă zăcea întins pe pământ, cu faţa în jos, ca şi cum şi-ar fi pierdut cunoştinţa. Al treilea, chiar în apropiere de destinaţie, simula o criză epileptică. Ştiţi care au fost rezultatele studiului? Din primul grup nu s-a oprit nici unul, din al doilea grup s-au oprit doi, iar din al treilea grup – toţi cinci.

 

97. Jonathan Brown era cel mai mare bogătaş din oraş. Avea pământ, case, fabrici, acţiuni, investiţii solide şi profitabile. Jonathan obişnuia să spună: „Tot ce am va aparţine Domnului din clipa în care voi muri.” Şi şi-a făcut testamentul cu grijă deosebită. Pentru biserica micuţă din oraş a plănuit o clădire nouă, cu o turlă înaltă şi clopote răsunătoare, care să se audă de la mare depărtare. Pentru pastor, o casă nouă, cu odăi încăpătoare şi frumoase. Pentru biblioteca locală, un fond de carte generos. Apoi şi-a adus aminte de şcoala unde tinerii îşi însuşeau cunoştinţele esenţiale. Pe fiul promiţător al celui mai bun prieten s-a gândit să-l trimită să studieze pastoraţia. Avea să-i lase banii necesari pentru taxele de studiu şi cazare, anticipând un viitor strălucit pentru tânăr.

Pastorul, îmbrăcat sărăcăcios, i-a sugerat că poate Domnului Îi va face plăcere un avans. Însă Jonathan i-a replicat că nu aşa se fac afacerile, că în mod sigur ar ajunge la sapă de lemn dacă şi-ar da banii înainte de moarte. Şi morocănos s-a aşezat să-şi mai socotească încă o dată capitalul.

Satan stătea acolo zâmbind cu răutate. „Oo, după cum văd eu lucrurile, neicuşorul acesta mai are de trăit mult şi bine.” S-a îngrijit personal ca nici un microb, nici o boală să nu se apropie de fratele Brown şi tot oraşul vorbea de sănătatea lui înfloritoare. A trecut cu bine peste epidemiile de gripă, de pojar, febră tifoidă, a scăpat nevătămat şi dintr-o apendicită acută. La 60 de ani era sănătos voinic, nici la 70 de ani nu se vedeau semnele îmbătrânirii, la 80 de ani, pasul îi era tineresc, sprinţar. La 90 de ani, nepoatele întrebau când mai moare.

În ziua următoare aniversării împlinirii vârstei de 102 ani, când Satan nu se uita, un microb s-a strecurat şi l-a coborât pe fratele Jonathan în mormânt. Rudele s-au adunat şi l-au ascultat solemn pe avocatul Jones dând citire testamentului. Însă niciunul dintre moştenitori nu era de faţă ca să-şi primească moştenirea. Micuţa biserică ce-i fusese atât de dragă în tinereţe, demult îşi închisese uşile şi încetase să mai răspândească adevărul. Pastorul murise demult fără nici un ban. Biblioteca locală nu mai exista. Şcoala fusese nevoită să-şi închidă porţile din pricina datoriilor acumulate. Băiatul pe care dorise să-l trimită la şcoală crescuse în neştiinţă totală, aproape imbecil, şi avea la rândul lui 7 fii, unul mai breaz decât celălalt.

            Astfel se face că rudele care nu aveau nici o frică de Dumnezeu au primit fiecare câte o parte din moştenire. Avocaţii şi-au alocat şi ei un comision frumos. Şi la înmormântare nu a fost nici un prieten, nimeni nu a plâns. Satan stătea zâmbind lângă sicriu şi răpăind uşor cu degetele pe capac a mormăit: „Frăţioare, aceasta să fie o lecţie pentru dumneata.”

 

98. În timpul Marii Depresiuni Economice, un şomer a auzit că s-ar fi oferit locuri de muncă într-un alt oraş. Biletul de călătorie până acolo costa un dolar, exact cât avea şi omul nostru a decis să plece în dimineaţa zilei de luni. Însă 50 de cenţi reprezentau banii de zecime şi, când la biserica, s-a strâns colecta, omul a pus în coşuleţ zecimea fără să stea pe gânduri. Luni dimineaţa a cumpărat bilet doar pentru jumătate de drum. A coborât din tren, pregătindu-se să meargă pe jos restul drumului. Diavolul i-a şoptit: „Eşti un prost.” Şi chiar aşa şi părea din perspectivă umană. Însă tocmai când să pornească, a văzut un panou pe care scria: „Angajăm muncitori”, iar adresa dată era chiar în oraşul acela. A mers şi  a obţinut un loc de muncă, cu un salariu săptămânal cu 5 dolari mai mare decât ar fi primit în celălalt oraş. Dumnezeu spune: „Voi cinsti pe cine Mă cinsteşte.” (1Sam. 2:30)

 

99. Jessie a primit de la mămica ei o monedă de 5 dolari pentru colectă. Când diaconul a ajuns în dreptul ei i-a spus: „Jessie, văd că ai o monedă nou-nouţă. Vrei să o dăruieşti pentru misiune?” „M-am gândit la asta. Dar cred că am să-mi cumpăr cu ea o îngheţată şi am să-l las pe vânzătorul de la magazin să o dăruiască pentru misiune.”

 

100. Un pastor predica despre faptul că tot şi toate aparţin lui Dumnezeu. Un bătrân fermier stătea în adunare şi asculta sceptic, fără să creadă o boabă din ce auzea. La sfârşit l-a invitat pe predicator să cineze împreună cu el şi familia. După cina au ieşit la plimbare. Fermierul i-a arătat casa, hambarele, atelierul cu scule, ferma frumoasă pe care o avea, şi l-a întrebat pe predicator pe jumătate în glumă: „Pastore, toată viaţa mea am muncit acest pământ. Vrei să spui că adică nu este pământul meu, ci al Domnului?”

Pastorul s-a gândit un moment, apoi i-a spus cu blândeţe: „mai întreabă-mă acest lucru şi peste 100 ani.”

Da, toate aparţin Domnului şi atunci când aducem zecimea şi darurile noastre nu facem decât să returnăm o parte din ceea ce deja aparţine lui Dumnezeu.

Joomla SEF URLs by Artio