Tipărire

100 de ilustrații pentru predici (XV)

Scris de Asociația pastorală.

Traducere: Cristina Ruță


1. Fiecare mişcare de redeşteptare îşi are propriile caracteristici distinctive, însă tiparul este de fiecare dată acelaşi.

Mai întâi vine Dumnezeu. În ultima seară a anului 1739, John Wesley, George Whitefield şi alţi prieteni au ţinut o agapă care până la urmă s-a transformat într-o noapte de rugăciune în care au întâmpinat anul cel nou. În jurul orei 3 a.m., nota ulterior Wesley, „puterea lui Dumnezeu a venit asupra noastră, în aşa măsură că mulţi dintre noi au strigat cu prea mare bucurie şi nu puţini s-au prăbuşit pe podea”. Redeşteptările încep întotdeauna cu restaurarea sentimentului apropierii Celui Preasfânt.

În al doilea rând, dragostea pentru Evanghelie este mai mare ca niciodată. Sentimentul apropierii lui Dumnezeu generează o conştientizare a propriilor păcate şi păcătoşenii. Aşadar, puterea sângelui lui Hristos care ne curăţă este foarte apreciată.

În al treilea rând, pocăinţa se accentuează. În timpul redeşteptării din Ulster, din anii 1920, muncitorii din doc au înapoiat atâtea unelte pe care le furaseră, că noi magazii au trebuit construite pentru a le adăposti. Pocăinţa conduce la restituţie.

În al patrulea rând, Duhul Sfânt lucrează cu repeziciune: evlavia se înmulţeşte, creştinii se maturizează, au loc convertiri. Pavel a fost la Tesalonic mai puţin de trei săptămâni, însă Dumnezeu a lucrat repede şi Pavel a lăsat o biserică puternică în urmă.

 

2. Un episcop luteran povestea că peretele din faţă al unei biserici din California era acoperit cu un banner în roşu şi portocaliu strălucitor şi pe care scria: „Vino, Spirit Sfânt! Aleluia!”. Iar deasupra cuvintelor era desenat un foc arzând. Atenţia episcopului a fost atrasă apoi de o plăcuţă, situată imediat sub banner, pe care scria: „Stingător de foc”. Deci aşa stăteau lucrurile cu consacrarea bisericii pentru redeşteptare spirituală...

 

3. Cei doritori de redeşteptare se simt încurajaţi atunci când descoperă un model divin care se repetă în istorie. Robert Coleman nota într-un interviu recent că bisericile se găsesc în pragul unei redeşteptări atunci când: (1) se înmulţesc adunările pentru rugăciune, (2) pastorii se întâlnesc pentru rugăciune şi (3) creşte interesul tinerilor pentru rugăciune.

 

Redeşteptarea este o invazie din ceruri care trezeşte o conştienţă a lui Dumnezeu. – Stephen Olford

 

O redeşteptare veritabilă fără bucuria în Domnul este la fel de imposibilă ca primăvara fără flori sau zorii zilei fără lumină. – C.H. Spurgeon

 

O redeşteptare veritabilă nu înseamnă nimic mai puţin decât o revoluţie, care scoate afară spiritul lumesc şi face să triumfe iubirea lui Dumnezeu în inimă. – Andrew Murray

 

Redeşteptarea este biserica îndrăgostindu-se din nou de Isus. – Vance Havner

 

Cu ocazia redeşteptării spirituale, minţile oamenilor se concentrează asupra lucrurilor cereşti şi persistă o conştienţă a faptului că nimic altceva nu contează cu adevărat. –Brian Edwards

 

4. Motivaţia externă – deficientă

Într-o dimineaţă, cineva a mers să-şi ridice ziarul. Când a deschis uşa a avut surpriza să vadă un căţel cu ziarul său în gură. Încântat de acest serviciu de expediere inedit, i-a dat ceva bun de mâncare. În dimineaţa următoare, persoana a avut şocul să găsească în faţa uşii acelaşi căţel, dând din coadă, înconjurat de vreo 8 ziare.

Persoana a fost nevoită să-şi petreacă restul dimineţii returnând ziarele destinatarilor de fapt şi de drept.

 

5. Dacă ne gândim la dimensiunea uimitoare a răsplătirilor făgăduite de Dumnezeu, s-ar părea că Domnul nostru ne găseşte dorinţele nu prea mari, ci prea mici. Suntem nişte creaturi cu jumătate de inimă....ca un copil ignorant care vrea să continue să facă figurine din noroi, într-o mahala, pentru că nu-şi poate imagina ce înseamnă să meargă în vacanţă la mare. Suntem mult prea uşor de satisfăcut… CS Lewis

 

6. Pe 16 decembrie 1944, 18 membri ai unui pluton de recunoaştere au ţinut pe loc un batalion de infanterişti germani în cătunul belgian Lanzerath. Puţine cărţi de istorie consemnează şi că fapta lor le-a dat timp aliaţilor să-şi alinieze trupele de atac pentru a câştiga renumita Bătălie de la Bulge. Unul dintre soldaţii plutonului a fost Will James, care după război a fost dat uitării vreme de aproape 40 de ani. În acest răstimp a suferit numeroase intervenţii chirurgicale, în urma multelor răni de război. Doar în 1981, prin eforturile conjugate ale unui reprezentant al Congresului american şi unui jurnalist, Will James a fost distins pentru eroismul extraordinar.

7. O alergătoare de renume mondial a fost invitată în 1979 să participe la o cursă în Connecticut. În dimineaţa cursei, a pornit cu maşina din New York, fiind direcţionată prin telefon înspre destinaţie. Până la urmă s-a rătăcit. A oprit la o benzinărie şi a cerut ajutor. Din câte ştia, startul cursei avea să se dea în parcarea unui mall. Unul dintre angajaţii benzinăriei ştia că o astfel de cursă urma să înceapă la câţiva kilometri distanţă.

Când a ajuns acolo, atleta a avut bucuria să observe doar câţiva alergători. Deci o cursă mult mai uşoară decât se aşteptase. S-a grăbit către biroul de înscrieri, şi-a spus numele şi a fost surprinsă de entuziasmul oficialilor de a avea ca participant o atletă de asemenea calibru. Nu, nu fuseseră înştiinţaţi de aceasta, dar dacă se grăbea să se echipeze şi să-şi pună numărul, putea fi gata pentru start. Atleta noastră a alergat şi bineînţeles, a câştigat fără mare greutate, cu o diferenţă de 4 minute faţă de domnul de pe locul 2.

Doar după cursă – când nu a primit nici un plic cu premiul substanţial – şi-a dat seama că nu aceea era cursa la care fusese invitată şi care se desfăşurase la câţiva kilometri mai sus, în alt oraş. Atleta noastră se aşezase la linia de start care nu trebuia, alergase în cursa care nu trebuia şi ratase şansa de a câştiga un premiu valoros.

 

8. Una dintre cele mai înverşunate întreceri de ciclism este Turul Franţei. Unul dintre participanţii la acest eveniment, Gilbert Duclos-Lassale, l-a prezentat într-un articol din National Geographic, „Nebunia anuală”. Traseul măsoară 2000 de mile, incluzând unele dintre cele mai dificile zone montane. Concurenţii mănâncă şi beau pe bicicletă. Şi mai sunt şi schimbările bruşte de temperatură. Pentru a se antrena pentru eveniment, Lassale pedalează 22.000 de mile pe an. Ce premiu să fie acela care îi motivează pe oamenii să se supună la un aşa regim aspru? 10.000 de dolari? 100.000 de dolari? Nu, ci doar un tricou special. Ce îi motivează pe participanţi? Lassale ne spune: „Faptul că vei trece pe sub Arcul de Triumf în ultima zi şi vei putea spune că ai terminat Turul Franţei.”

 

9. Cele trei reguli sugerate de Rockeffeler celor care doresc să ajungă bogaţi: 1. Mergi la lucru devreme. 2. Stai la lucru până târziu. 3. Descoperă petrol.

 

10. Nu e deloc de mirare că elevii din America, întrebaţi pe cine ar salva mai întâi într-o situaţie de urgenţă, căţelul personal sau un om străin, toţi au răspuns fără excepţie: „Îmi iubesc căţelul, nu şi pe străin.” Sentimentul de iubire a înlocuit principiul religios, drept călăuză morală pentru tineri. Binele a fost redefinit în termenii sentimentelor personale.

 

11. În vara antarctică a anului 1908, sir Erneste Shackleton şi trei însoţitori s-au aventurat într-o călătorie la Polul Sud. Au părăsit tabăra însoţiţi de 4 ponei încărcaţi cu cele necesare. Săptămâni mai târziu, poneii le muriseră, proviziile se terminaseră, aşa că au făcut cale-ntoarsă şi au abandonat obiectivul.

127 de zile le-a luat această aventură. Pe drumul de întoarcere, îşi aminteşte Shackleton în The Heart of the Antarctic, nu au vorbit decât despre mâncare – festine elaborate, mâncăruri sofisticate, meniuri somptuoase. Cum înaintau ei cu greu, bolnavi de dizenterie, neştiind dacă vor supravieţui, în fiecare clipă de trezie nu se gândeau decât la mâncare.

Isus, care şi El a cunoscut muşcătura foamei, a spus:

„Ferice de cei care flămânzesc şi însetează după NEPRIHĂNIRE”.

 

12. În vara anului 1986, două vapoare s-au ciocnit în largul Mării Negre, de partea rusă. Sute de pasageri au murit. Vestea dezastrului a fost şi mai mult întunecată de investigaţia care a dat la iveală cauza accidentului. Nu a fost o problemă tehnologică, cum ar fi o defecţiune la far – nici una meteorologică – ceaţa. Cauza a fost încăpăţânarea omenească. Ambii căpitani au avut cunoştinţă de apropierea celuilalt vas. Fiecare ar fi putut ocoli celălalt vas, însă niciunul nu a vrut să cedeze locul celuilalt. Amândoi au fost prea mândri pentru a ceda primul. Când şi-au venit în fire, era deja prea târziu.

 

13. Cauza stopării dezvoltării

Unul dintre motivele pentru care persoanele mature se opresc din creştere şi învăţare este faptul că îşi pierd tot mai mult disponibilitatea de a risca eşecul. – John Gardner

 

14. O mare liniştită nu face un marinar iscusit.

 

15. Nu poţi descoperi oceane noi dacă nu ai curajul să pierzi din ochi ţărmul.

 

16. Hudson Taylor a integrat credinţa şi riscul. El spunea: „Dacă nu ar exista nici un element de risc în lucrările noastre pentru Dumnezeu, atunci nu ar mai fi nevoie de credinţă.”

 

17. Conducătorii îşi asumă riscuri. Nimeni nu-şi poate zdreli degetul dacă stă pe loc. Franklin . Roosevelt spunea: „Este numai cuminte să alegi o metodă şi s-o încerci. Dacă dă greş, atunci recunoaşte-o. Însă, mai înainte de toate, încearcă ceva!” Neîncercarea din pricina dorinţei de a fi sigur duce la inacţiune.

John Henry Jowett, un mare predicator englez, vorbea la rândul său despre ispita auto-conservării şi vieţile fără credinţă la care conduce:

„Este posibilă evitarea multor suferinţe prin cultivarea unei vieţi insignifiante. Într-adevăr, dacă ambiţia unui om este să evite necazurile vieţii, reţeta este simplă: aşterne-ţi ambiţiile în orice direcţie, retează aripile oricărui ţel cutezător şi urmăreşte o viaţă cu un minim de contacte şi relaţii. Dacă vrei să treci prin lume cu un minim de complicaţii, atunci trebuie să te reduci pe tine însuţi la minimum. Sufletele minuscule se pot strecura prin viaţă, sufletele mari sunt blocate de fiecare parte. Imediat ce omul începe să-şi lărgească viaţa, împotrivirile se înmulţesc. Omul care se va lepăda de ţelurile egoiste şi Îl va întrona pe Hristos, va avea parte de suferinţe multe din orice direcţie.”

 

18. Sunt unele lucruri care, deşi apar primejdioase, se dovedesc mai inofensive decât alternativele aparent mai sigure. Deplasarea cu avionul, de exemplu, este de 30 de ori mai sigură decât deplasarea cu maşina. Poate nu aşa i se pare şi celui care ar prefera să fie prins în trafic, la orele de vârf, dar pe pământ, decât într-un Boeing 747, la 10.000 de metri înălţime. Însă din cele 5 milioane de zboruri comerciale programate în 1982 doar 5 s-au sfârşit în accidente fatale. Să fii purtat de tone de metal propulsate prin aer de motoare uriaşe este mult mai sigur decât să mergi cu o maşină care nu părăseşte niciodată solul.

 

19. În urmă cu ani mulţi, un vas al gărzii de coastă din New England a eşuat. Un tânăr membru al echipajului a spus: „Nu putem pleca. Nu ne vom mai întoarce niciodată.” Căpitanul încărunţit a răspuns: „Trebuie să plecăm. Nu trebuie să ne întoarcem.”

 

20. Câştigătorul vede în risc o oportunitate. El vede răsplata succesului dinainte. Nu se teme să plătească preţul nereuşitei. Câştigătorul ştie că neşansa este favorizată de o gândire negativă şi că o atitudine de aşteptări optimiste este singura cale pentru a genera un ciclu ascendent. Câştigătorul ştie că aşa-zisul noroc se găseşte la conjuncţia dintre pregătire şi oportunitate. Dacă omul nu este pregătit, pur şi simplu nu vede situaţia sau dacă o vede, nu profită. Ocaziile se găsesc pretutindeni, însă numai cei pregătiţi le şi folosesc. Câştigătorul pare norocos deoarece aşteptările pozitive pe care le are de la sine îl face mai bine pregătit pentru oportunităţi.

 

21. Uitaţi-vă la broasca ţestoasă: înaintează doar dacă îşi întinde gâtul înainte.

În 1944, James Michener, în vârstă de aproape 40 de ani, servea în armata americană, pe o insulă îndepărtată din Pacificul de Sud. Ca să omoare timpul, a hotărât să scrie o carte. Ştia că şansele de publicare erau practic nule, însă s-a hotărât să-şi scoată gâtul din carapace şi să încerce. Michener s-a decis pentru o colecţie de povestiri scurte. Un prieten i-a spus că nimeni nu mai publică povestiri scurte. Chiar şi aşa, el şi-a scos gâtul din carapace şi şi-a văzut de lucru.

Cartea a fost publicată şi a avut parte de câteva recenzii, printre care şi a lui Orville Prescote, de la New York Times, care a declarat că i-au plăcut istorisirile. Şi alţii au făcut afirmaţii asemănătoare, şi până la urmă cartea a primit şi un Premiu Pulitzer.

Kenneth McKenna, care evalua pentru Hollywood cărţile cu potenţial de ecranizare, a încercat să-şi convingă compania să facă un film după carte, însă răspunsul a fost că nu avea potenţial dramatic. McKenna şi-a scos gâtul din carapace şi a adus cartea în atenţia compozitorilor Richard Rodgers şi Oscar Hammerstein II. Când cinicii de pe Broadway au auzit că cei doi pregăteau un musical cu titlul „South Pacific”, au râs ironic: „Cine a mai auzit de un personaj principal romantic de peste 50 de ani!”

Şi cu toate acestea, musicalul a avut un succes fantastic.

Michener spunea apoi. „Înţelegeţi, deci, de ce îmi plac oamenii care îşi scot gâtul din carapace.”

 

22. Foametea ce a devastat Irlanda între anii 1846 şi 1851 a condus la o scădere cu 30% a populaţiei în regiunea vestică a ţării. Suferinţa prelungită i-a zdrobit fizic şi sufleteşte pe supravieţuitori. John Bloomfield, proprietarul Castelului Caldwell, în Comitatul Fermanagh, se ocupa de reconstruirea proprietăţii când a băgat de seamă că exteriorul caselor fermierilor de pe proprietatea sa aveau o tencuială de un alb strălucitor. I s-a spus că pe terenul său se găsea un lut de o calitate deosebit de fină. Pentru a câştiga bani şi a crea locuri de muncă pentru oamenii săi, în 1857 a construit un atelier de olărie în satul Belleek. Din lutul deosebit a fost obţinut un porţelan de o fineţe translucidă. Vasele după modelul tradiţional irlandez s-au dovedit un succes. Astăzi, porţelanul Belleek, delicat, dar fără a fi slab, cu aspect perlat, continuă să fie achiziţionat peste tot în lume, iar această afacere de milioane de dolari s-a născut din gândirea inovatoare într-o perioadă foarte dificilă.

 

23. Lucrurile de care ne temem cel mai tare – că se va prăbuşi avionul cu noi, că am putea fi ucişi de un hoţ, că vom muri pe masa de operaţie – sunt puţin probabile să ni se şi întâmple. „Suntem analfabeţi în ale riscului,” spune un expert. „Avem o viziune complet greşită cu privire la adevăratele pericole ale vieţii.” Şansa de a muri într-un accident aerian este de 1:800.000. Mai mari sunt şansele de a muri sufocat cu un dumicat de pâine. Este de două ori mai probabil să îţi pierzi viaţa în timp ce practici un sport decât să fii junghiat de moarte. Cât despre riscul de a muri în urma unei complicaţii medicale sau erori medicale, acesta este minuscul (1:84.000). Îţi asumi un risc mult mai mare călătorind cu maşina. 1 din 5000 moare astfel. Cine cumpără bilete la loterie să reţină faptul că are de 13 ori mai multe şanse să fie lovit de fulger decât să câştige lozul cel mare.

 

24. Iulie, luna a şaptea a anului, a fost botezată după Iuliu Cezar. Ca să nu se lase mai prejos, împăratul Augustus a dat lunii următoare numele său. Însă cum luna cu pricina nu avea decât 30 de zile la data aceea, a împrumutat o zi de la februarie şi a adăugat-o la august, pentru ca luna sa să nu fie inferioară celei a lui Cezar.

 

25. Potrivit Cărţii bunelor maniere de Lady Gough, din epoca victoriană, era interzisă aşezarea cărţilor semnate de bărbaţi lângă cele semnate de femei – cu excepţia cazurilor în care autorii erau soţ şi soţie.

 

26. În urma războaielor costisitoare, Frederick William III, împăratul Prusiei, nu mai avea resursele financiare necesare pentru reconstrucţia ţării. Nu vroia să-şi dezamăgească poporul, iar să capituleze înaintea duşmanului era de neconceput. După îndelungă chibzuinţă s-a hotărât să le ceară femeilor din Prusia să îşi aducă bijuteriile de aur şi argint la visteria statului. Pentru fiecare podoabă primită, împăratul a poruncit să le fie dată în schimb o decoraţie de bronz sau fier, ca simbol al recunoştinţei. Pe fiecare decoraţie aveau să fie inscripţionate cuvintele: „Am dat aur pentru fier, 1813”. Răspunsul a fost copleşitor: chiar şi doamnele cele mai de seamă au preţuit decoraţia din partea împăratului mai mult decât fostele bijuterii. Motivul este clar: acele decoraţii erau dovada sacrificiului lor pentru împărat. Astfel a fost instituit Ordinul Crucea de Fier. Membrii nu purtau alte ornamente decât crucea de fier. Când creştinii vin la Împăratul lor, şi ei schimbă podoabele vieţii de dinainte cu crucea.

 

27. Situată pe cea mai înaltă colină din Toledo, Spania, se găseşte semeaţa fortăreaţă Alcazar, datând din sec. 16. În războiul civil din 1930, fortăreaţa a fost ocupată de naţionalişti. În timpul confruntărilor cu loialiştii, liderul naţionaliştilor a primit un telefon la biroul său din Alcazar. Era fiul său, capturat de loialişti. Ultimatumul: dacă tatăl nu preda fortăreaţa, fiul avea să fie ucis. Tatăl a cântărit opţiunile şi la urmă i-a spus fiului său: „Atunci mori ca un bărbat.”

 

28. Am intrat în biserică şi am luat loc pe un scaun învelit în catifea. Am privit razele de soare care intrau prin vitralii. Preotul, îmbrăcat într-o mantie roşie, a deschis Biblia aurită la pagina la care pusese semnul de carte de mătase şi a spus: „Dacă vrea cineva să fie ucenicul mei, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze.” M-am uitat în jur şi nimeni nu râdea... – Soren Kierkegaard

 

29. La bordul navei SS Dorchester, într-o zi aspră de iarnă din 1943, se găseau 903 de soldaţi şi 4 capelani. Cel de-al Doilea Război Mondial era în plină desfăşurare, iar nava se îndrepta spre apele îngheţate ale Atlanticului de Nord, unde pândeau vasele germane. La ora 12.00, pe 3 februarie, o torpilă germană a lovit în plin nava. „Se scufundă!”, au început să strige marinarii, înghesuindu-se spre bărcile de salvare.

Un soldat tânăr s-a dus la un capelan şi i-a spus că şi-a pierdut vesta de salvare. Capelanul i-a întins-o pe a sa. Mai înainte să se scufunde nava, fiecare capelan şi-a dat propria vestă de salvare unui soldat, apoi şi-au unit mâinile şi şi-au unit vocile în rugăciune, în timp ce nava era înghiţită de ape.

 

30. Slujirea care nu costă nimic nu realizează nimic. – John Henry Jowett

 

31. Uneori căsătoria cu un mare lider o costă destul de scump pe soţie. Aşa s-a întâmplat şi cu Mary Moffatt Livingstone, soţia lui David Livingstone, poate cel mai renumit misionar din lumea occidentală. Mary s-a născut în Africa şi era fiica lui Robert Moffatt, misionarul care l-a inspirat pe Livingstone să meargă în Africa. Mary şi David s-au căsătorit în Africa, în 1845, însă anii care au urmat au fost dificili pentru ea. În cele din urmă, Mary şi cei 6 copii s-au întors în Anglia, în timp ce Livingstone şi-a continuat înaintarea spre interiorul Africii. Din nefericire, chiar şi în Anglia, Mary nu a dus-o deloc bine, trăind la limitele subzistenţei. Greutăţile şi lungile despărţiri au secătuit-o şi la numai 42 de ani a încetat din viaţă.

 

32. În fiecare an, în Alaska, o cursă de 1000 mile de sănii trase de câini comemorează cursa originală prin care multe vieţi au fost salvate. În 1926, băieţelul de 6 ani Richard Stanley a manifestat simptome de difterie, semnalând astfel pericolul unei epidemii în orăşelul Nome. A doua zi, băieţelul a murit. Imediat dr. Welch a început vaccinarea copiilor şi adulţilor cu un ser anti-diferic eficient. Dar nu a trecut mult şi rezervele de ser s-au terminat, iar localitatea cea mai apropiată de unde putea face rost se găsea la cale de 1000 de mile, prin pustietăţi îngheţate. Un grup de vânători s-au oferit să plece cu săniile lor trase de câini. Fără să ţină seama de ger şi oboseală, săniile au reuşit să se întoarcă cu serul după 144 de ore gonite prin gerul muşcător. Graţie strădaniei lor, numai o viaţă a fost răpusă de epidemie şi întregul oraş a primit darul vieţii.

 

33. Jermaine Washington, în vârstă de 26 de ani, a făcut un lucru uimitor pentru mulţi oameni: a donat un rinichi unei femei, „o prietenă”, cum spunea el. Washington a întâlnit-o pe Michelle Stevens, 23 de ani, la locul de muncă. Obişnuiau să ia prânzul împreună şi să vorbească în timpul pauzelor. „Era o persoană cu care puteam vorbi,” avea să mărturisească Michelle. „Într-o zi am plâns pe umărul lui. De 11 luni eram pe lista de aşteptare pentru un transplant de rinichi şi îmi pierdusem speranţa.”

I-a povestit lui Washington cât de deprimant era să petreacă 3 zile pe săptămână, câte 3 ore, conectată la aparatul de dializă. Suferea de oboseală cronică, pierderi de conştiinţă, încheieturile o dureau cumplit. Jermaine observase că îşi pierduse zâmbetul. „Îmi vedeam prietena cum se stingea sub ochii mei.”

Mama tinerei suferea de hipertensiune şi nu era eligibilă ca donator. Cei doi fraţi ezitau. „Îi înţeleg. Mi-au spus că mă iubesc şi ţin la mine foarte mult, doar că le este teamă.”

Transferul de rinichi de la Washington la Stevens a fost un succes. După operaţie, cei doi au rămas prieteni buni. O dată la 3 luni, cei doi se întâlnesc pentru „un prânz de recunoştinţă”.
Până în prezent oamenii continuă să se minuneze de fapta lui Washington. Ba chiar şi-au pus întrebări în legătură cu sănătatea lui mentală. Când un admirator l-a întrebat unde a găsit curajul de a dona un rinichi, răspunsul lui a fost: „M-am rugat pentru călăuzirea lui Dumnezeu şi acesta a fost răspunsul primit.”

 

34. Eric Fellman relatează întâlnirea cu un cuplu de chinezi din Hong Kong. „Mă aflam în China şi în pragul unei decizii: dacă mă voi expune sau nu riscurilor de a purta asupra mea Biblii şi literatură evanghelistică. Un prieten m-a condus pe o alee îngustă până la un apartament unde urma să întâlnesc pe cineva de curând ieşit din închisorile chineze.

Un chinez cam de 60 de ani ne-a deschis uşa – cu un faţa numai zâmbet şi foarte adus de spate. O femeie cam de aceeaşi vârstă ne-a adus ceaiul. Cât timp a zăbovit în cameră nu am putut să nu remarc privirile drăgăstoase pe care şi le aruncau reciproc. Au băgat de seamă cum mă zgâiam la ei şi au început să chicotească. „Ce s-a întâmplat?”, mi-am întrebat prietenul. „A, nimic. Vroiau doar să ştii că sunt proaspăt căsătoriţi...” Şi mi-a povestit că cei doi se logodiseră prin 1949, pe când el era student la Seminarul Nanking. În ziua în care făceau repetiţiile pentru ceremonia de nuntă, comuniştii au ocupat seminarul, iar pe studenţi i-au dus într-un lagăr de muncă silnică. Timp de 30 de ani logodnicei lui nu i-a fost îngăduit să-l viziteze decât o dată pe an. De fiecare dată, după ce petreceau câteva minute împreună, el era chemat în biroul gardianului. „Eşti liber să pleci acasă cu mireasa ta, dacă te lepezi de creştinism.” An după an, bărbatul a răspuns cu unul şi acelaşi cuvânt. „Nu.” Am rămas fără cuvinte. Cum de a putut să reziste atâta vreme, jefuit de familie, căsnicie, chiar şi de sănătate? Când l-am întrebat, a părut surprins de întrebarea mea. „După câte a făcut Isus pentru mine, cum aş fi putut să-L trădez?”

A doua zi am cerut ca valiza să-mi fie umplută cu Biblii şi literatură creştină. M-am hotărât să nu mint în legătură cu materialele şi să nu irosesc nici un minut cu griji. Şi aşa cum a plănuit Dumnezeu, valizele nu mi-au fost inspectate.

 

35. În Portugalia se găseşte o mănăstire cocoţată pe piscul unui munte, la 1000 m înălţime şi unde nu se poate ajunge decât... într-un coş ridicat de câţiva călugări puternici. Un turist american a băgat de seamă pe la jumătatea drumului că funia era cam uzată şi a strigat către călugări: „Cât de des schimbaţi funia?” „Ori de câte ori se rupe!”

 

36. Sodiul este un element extrem de reactiv şi care, în stare naturală, nu se găseşte decât combinat cu alte elemente. Clorul este un gaz toxic. Când sodiul şi clorul se combină rezultatul este clorura de sodiu – sarea de bucătărie – substanţă folosită la conservarea cărnii şi pentru a da gust la mâncare. Adevărul şi dragostea pot fi la fel ca sodiul şi clorul. Dragostea fără adevăr este instabilă, uneori oarbă, tinzând să se combine cu alte doctrine. Pe de altă parte, adevărul însuşi poate fi ofensator, uneori chiar toxic. Spus fără dragoste, adevărul poate îndepărta oamenii de Evanghelie. Când dragostea şi adevărul se combină într-un credincios sau într-o biserică, atunci rezultă ceea ce Isus numea „sarea pământului” care poate păzi şi sublinia frumuseţea credinţei noastre.

 

37. Un sculptor a distrus un splendid bloc de marmură de Carrara. Vreme de aproape 100 de ani marmura a zăcut în curtea catedralei din Florenţa. Artizanii credeau că nu se mai putea scoate nimic din ea. În 1505, însă, un tânăr sculptor pe nume Michelangelo a fost întrebat ce părere avea despre acel bloc de marmură şi dacă nu se mai putea face nimic cu „uriaşul”. Michelangelo l-a măsurat cu grijă şi a notat toate imperfecţiunile produse de nepriceperea celuilalt sculptor. În minte i-a venit chipul tânărului păstor David. Vreme de 3 ani a lucrat susţinut, dăltuind cu grijă neobosită şi dând chip blocului de marmură. În cele din urmă, unul dintre elevii săi a primit îngăduinţa de a vedea figura impresionantă de 6 metri înălţime şi cântărind 9 tone. La vederea capodoperei acesta a exclamat: „Maestre, un singur lucru îi mai lipseşte: graiul!”

 

38. În timpul războiului dintre americani şi spanioli, Clara Barton superviza lucrarea Crucii Roşii în Cuba. Într-o zi colonelul Theodore Roosevelt a venit la ea ca să cumpere mâncare pentru soldaţii răniţi. Însă Clara Barton a refuzat să-i vândă măcar o fărâmitură de pâine. Roosevelt a rămas perplex. Oamenii săi aveau nevoie de ajutor şi era pregătit să plătească din propriile fonduri. Când a întrebat de ce nu poate cumpăra provizii, i s-a spus: „Colonele, cere!” Un zâmbet a înflorit pe faţa colonelului. Acum a înţeles: proviziile nu erau de vânzare. Tot ce trebuia să facă era să ceară şi avea să i se dea fără plată.

 

39. Restauratorii Monumentului Washington au avut surpriza să descopere câteva inscripţii graffiti cu totul diferite în ton de cele ce apar pe ziduri în prezent. „Oricine se face un instrument în lucrarea lui Dumnezeu de convertire a unui singur suflet înalţă moment în amintirea sa mult mai măreţ şi mai nepieritor decât acesta.”

 

40. În 1981, un post de radio din Minnesota raporta istoria unei maşini furate din California. Poliţia organizase o intensă acţiune de urmărire a vehiculului, mergând până la anunţuri radio în încercarea de a stabili contactul cu hoţul. Pe locul de lângă şofer se găsea o cutie cu biscuiţi care, lucru necunoscut hoţului, fuseseră otrăviţi de proprietarul maşinii pentru a fi folosiţi ca momeală pentru şobolani. Acum, poliţia şi proprietarul maşinii erau mai interesaţi de prinderea şoferului pentru a-i salva viaţa decât de recuperarea maşinii. De atâtea ori când fugim de Dumnezeu, simţim că o facem pentru a scăpa de pedeapsa Lui, când de fapt ne sustragem salvării.

 

41. Un mareşal din armata lui Napoleon – foarte credincios împăratului – a fost rănit mortal în bătălie. Pe când sfârşitul se apropia, mareşalul a trimis după împăratul. Napoleon a venit...Sărmanul muribund credea că împăratul putea face totul. Poate chiar se gândise să-l pună în locul lui Dumnezeu, căci a început să-şi implore conducătorul să-i salveze viaţa. Împăratul a clătinat trist din cap şi s-a îndepărtat. Muribundul, însă, simţind mai tare strânsoarea rece a morţii, a continuat să strige: „Salvează-mă, Napoleon! Salvează-mă!” În ceasul morţii, soldatul a descoperit că nici măcar puternicul Napoleon nu putea să-i adauge nici măcar o clipă la lungimea vieţii.

 

42. În 1830, George Wilson a fost condamnat la spânzurătoare pentru tentativă de asasinare a preşedintelui. Preşedintele Jackson a emis un mandat de amnistiere, însă Wilson a refuzat să fie iertat. În cele din urmă judecătorul Marshall a hotărât că Wilson trebuia avea să fie executat. „O amnistiere este un petic de hârtie a cărui valoare este determinată de acceptarea celui căruia îi este destinată. Dacă acesta refuză, atunci nu este nici o iertare. George Wilson trebuie spânzurat.” Pentru unii, iertarea vine prea târziu. În cazul altora, iertarea nu este primită.

 

43. Un om de afaceri, renumit pentru ticăloşenia sa, i-a spus lui Mark Twain: „Înainte să mor vreau să merg în pelerinaj în Ţara Sfântă. Voi urca pe Muntele Sinai şi voi spune cu voce tare cele 10 porunci.” Mark Twain i-a spus: „Am o idee şi mai bună: rămâi în Boston şi păzeşte-le.”

 

44. În urmă cu ceva ani, un bărbat şi soţia lui au fost găsiţi îngheţaţi în maşină. Viscolul îngropase maşina sub tone de zăpadă. Înainte să moară, femeia a scrijelat pe o bucată de hârtie: „Nu vreau să mor astfel.” La numai câţiva metri a fost blocat sub zăpadă şi un autobuz ai cărui pasageri veseli şi-au menţinut căldura pe toată durata nopţii.

 

45. Viaţa creştinismului este alcătuită din pronume posesive. Una e să spui că Hristos este Mântuitor, şi alta că El este Domnul şi Mântuitorul tău. Diavolul poate face prima afirmaţie, însă pe a doua – doar creştinul adevărat. – Martin Luther

 

46. În mai 1963, într-un interviu condus de Sherwood E. Wirt, C.S. Lewis afirma: „Multe sunt căile de a aduce oameni în Împărăţia lui Dumnezeu, între ele şi câteva care îmi displac în mod deosebit.”

 

47. Doamne, fă-mă bun, dar nu acum. – Augustin

 

48. O fetiţă care L-a primit pe Hristos ca Mântuitor şi şi-a exprimat dorinţa de a fi botezată în biserică. „Înainte să-L primeşti pe Domnul Isus în viaţa ta, ai fost o păcătoasă?”, a întrebat-o bătrânul diacon. „Da, domnule.” „Dar în prezent, mai eşti păcătoasă?” „Drept să vă spun, mă simt mai păcătoasă ca oricând.” „Atunci cu ce poţi spune că te-ai schimbat?” „Înainte eram un păcătos care alerga după păcat, acum sunt un păcătos care fuge de păcat.”

 

49. La biserica din satul Kalanovka, Rusia, prezenţa la slujba de duminică a crescut după ce preotul a început să le dea copiilor bomboane. Printre cei mai zeloşi se găsea şi un băiat, care recita din Biblie cu multă evlavie, apoi îşi vâra în buzunar răsplata şi fugea pe câmp ca s-o savureze în tihnă. Preotul a prins drag de băiat şi l-a convins să se înscrie la şcoala bisericii. lucrul acesta era numai de preferat în locul treburilor de acasă de la care părinţii, oameni cu evlavie, erau dispuşi să-l scuze. Cu ajutorul şi al altor răsplăţi, preotul a reuşit să-l înveţe pe băiat cele 4 Evanghelii. Ba chiar acesta a şi câştigat un premiu special pentru memorarea Evangheliilor în întregime şi recitarea lor de la cap la coadă în biserică. 60 de ani mai târziu, încă îi mai plăcea să recite din Scriptură, însă într-un context care l-ar fi îngrozit pe bătrânul preot. Căci băiatul premiat nu era altul decât Nichita Hrusciov, ţarul comunist.

Vedem deci că motivaţia din spatele memorării mecanice este la fel de importantă ca şi conţinutul actului memorării. O motivaţie artificială nu poate produce decât rezultate artificiale.

 

50. În timpul uneia dintre conferinţele lui Moody, un bărbat a mărturisit că a petrecut 5 ani pe „Muntele Schimbării la Faţă”. Moody l-a întrebat atunci câte suflete a condus la Hristos în ultimul an. „Ăă, nu ştiu..” „Ai condus pe cineva la mântuire?” „Nu cunosc s-o fi făcut-o.” „În acest caz nu avem nevoie de aşa experienţe pe vârful muntelui. Când cineva ajunge aşa de sus că nu mai poate ajunge până la păcătoşii de jos, ceva nu e în regulă.”

 

51. Când eram copil se întâmpla adesea să am dureri de dinţi şi ştiam că dacă merg la mama, ea are să-mi dea ceva care să-mi amorţească durerea şi să mă lase să dorm. Însă nu mergeam la mama, cel puţin nu până când durerea ajungea de nesuportat. Şi motivul era acesta: nu aveam nicio îndoială că are să-mi dea aspirină, dar la fel de sigur era şi că a doua zi avea să mă ducă la dentist. Nu puteam deci să capăt ce doream fără să primesc şi altceva ce nu-mi doream. Eu vroiam să scap de durere imediat, însă aceasta nu se putea fără a mi se repara dinţii. Şi îi cunoşteam prea bine pe acei dentişti, cum începeau cu un dinte şi apoi se legau şi de alţii care încă nu dureau. Domnul nostru este asemenea acelor dentişti. Mulţi merg la El să fie vindecaţi de un anumit păcat şi El va trata acel păcat, însă nu se va opri acolo. Tu poate că i-ai cerut doar atât, însă, odată ce ai apelat la El, îţi va acorda tratament complet. – CS Lewis

 

52. Pe uniforma militară australiană sunt brodate o pasăre emu şi un cangur. Aceste animale au fost alese pentru că au în comun o anumită caracteristică pe placul cetăţenilor australieni: atât pasărea emu, cât şi cangurul, nu se pot deplasa decât înainte, nu şi înapoi. Din cauza terminaţiei în trei degete a piciorului, pasărea emu nu poate decât să cadă atunci când încearcă să meargă înapoi, iar cangurul este împiedicat de coada sa mare. Cei care aleg în mod sincer să-l urmeze pe Isus devin asemenea acestor două creaturi, mergând doar înainte şi niciodată înapoi (Luca 9:62).

 

53. Kondraty Ryleyev a fost condamnat la spânzurătoare pentru participare la o revoltă eşuată împotriva ţarului Nicolae I, la 1 decembrie 1825. Însă funia s-a rupt, Ryleyev s-a prăbuşit la pământ, s-a ridicat şi a spus: „În Rusia nu ştiu să facă nimic ca lumea, nici măcar o funie.” De regulă, un astfel de incident atrăgea amnistierea, aşa că un curier a fost trimis la ţar pentru a afla voia acestuia. Nicolae a întrebat: „Ce a spus condamnatul?” „Doamne, a spus că în Rusia nu ştiu să facă nici măcar o funie aşa cum trebuie.” „Atunci, îi vom dovedi contrariul!”, a hotărât ţarul.

 

54. Diavolul nu este impersonal cum ar fi o piatră sau birocraţia; ci el este o non-persoană. Diavolul a ajuns tot ceea ce Dumnezeu nu este; nu este mai presus de personalitate, ci lipsit de aceasta. Scopul său în creaţie nu este de a-L distruge pe Dumnezeu; ştie că îi este cu neputinţă. El vrea să ne tragă în vortexul non-personalităţii care a devenit şi nimicnicia non-fiinţei care devine. Pe scurt, diavolul urmăreşte să ia cu el cât mai mulţi dintre noi cu putinţă. – Nigel Wright, Sindromul Satana

 

55. J.O. Sanders, în Satan nu este un mit (1970), oferă această interesantă descriere a naturii contrafăcute a diavolului:

Diavolului are propria trinitate – diavolul, fiara şi proorocul mincinos (Apoc. 16:13)

Are propria biserică, „sinagoga Satanei” (Apoc. 2:9)

Îşi are proprii slujitori (2Cor. 11:4-5)

Şi-a formulat propriul sistem teologic (1Tim. 4:1)

Şi-a stabilit propriul sistem ceremonial (1Cor. 10:20)

Îşi proclamă propria Evanghelie (Gal. 1:7-8)

Îşi are propriul scaun de domnie (Apoc. 13:2) şi proprii închinători (Apoc. 13:4).

 

Aşadar şi-a elaborat o imitaţie a creştinismului. În rolul său de imitator al lui Dumnezeu, el îi inspiră pe hristoşii mincinoşi, falşii mesia auto-proclamaţi (Mat. 24:4-5).

Diavolul se foloseşte de învăţătorii mincinoşi care sunt specialişti în „teologia” lui pentru a propovădui erezii nimicitoare, mergând până la a se lepăda de Cel care i-a răscumpărat (2Pet. 2:1). Aceştia sunt maeştri în a amesteca adevărul şi minciuna în aşa proporţii încât minciuna să devină mai apetisantă.

 

56. Strategiile lui Satan cu necredincioşii

1) orbeşte minţile nenăscute din nou (2Cor. 4:4)

2) smulge sămânţa cea bună a Cuvântului (Mat. 13:19)

3) amăgeşte pe cel credincios cu un fals sentiment al siguranţei (Luca 11:21)

4) pune curse în calea celor neveghetori (2Tim. 2:25-26)

5) se preface într-un înger de lumină (2Cor. 11:13-14)

6) îi amăgeşte pe cei ale căror minţi nu s-au supus Cuvântului adevărului (Apoc. 12:9)

7) amestecă adevărul cu minciuna (Mat. 13:25-28).

 

Strategii ale diavolului cu credincioşii:

1) anihilează biserica sau îi neutralizează mărturia din interior (Fapte 5:1-6)

2) persecuţie virulentă din afară

3) înăbuşirea mărturiei printr-o prea mare popularitate

4) distrugerea unităţii bisericii prin discordie şi partide

5) subversiuni: apostazii şi erezii (2Pet. 2:1-2)

 

57. Thomas Edison lucra la o invenţie trăsnită, „bec de lumină”, şi a fost nevoie de o întreagă echipă şi 24 de ore de muncă doar pentru asamblarea unuia singur. Se spune că la finisarea unui bec, Edison i l-a dat unuia dintre ajutoare ca să-l ducă sus. Băiatul a început să urce cu atenţie treptele şi...bineînţeles că imediat ce a ajuns sus, a scăpat becul jos şi l-a spart. Întreaga echipă a fost nevoită să lucreze alte 24 de ore pentru finisarea altui bec. Când a fost gata, Edison, ostenit, l-a înmânat aceluiaşi băiat să-l ducă sus. Iertare veritabilă.

 

58. Deosebirea dintre iniţiativele particulare şi cele de stat: reţetele pentru Coca-Cola sau puiul prăjit Kentucky au rămas tot un secret. Cum să faci o bombă cu hidrogen, poţi afla din orice carte de specialitate.

 

59. Ducele de Wellington a rămas în istorie ca cel care l-a învins pe Napoleon la Waterloo, în 1815. Anterior, ducele slujise în India şi el a fost cel care a condus negocierile de după bătălia de la Assaye. Emisarul unui lider indian, dornic să afle ce teritorii aveau să fie cedate stăpânului său, a încercat în fel şi chip să obţină informaţia. În cele din urmă i-a oferit lui Wellington o sumă mare de bani. „Poţi ţine un secret?”, l-a întrebat Wellington. „Da, cu siguranţă,” i-a confirmat omul nerăbdător. „La fel şi eu,” i-a răspuns Wellington.

 

60. În 1929, doi Germani au încercat să escaladeze Matterhorn-ul. Au angajat 3 ghizi şi şi-au început ascensiunea pe partea cea mai abruptă şi mai alunecoasă. Bărbaţii s-au legat între ei cu sfoară în această ordine: ghid, turist, ghid, turist, ghid. Nu au urcat decât puţin când ultimul s-a dezechilibrat. Temporar a fost susţinut de ceilalţi patru, fiecare având vârful piciorului fixat în nişa pe care şi-o tăiaseră în gheaţă, însă nu a durat mult până când a alunecat şi următorul trăgându-i şi pe următorii doi după el. Singurul care a rămas pe poziţie a fost primul ghid şi cel mai în vârstă, Werner, care înfipsese adânc în gheaţă un piron. Pentru că el a rămas ferm, cei de sub el s-au putut reechilibra. F.B. Meyer a tras următoarea învăţătură din această istorie: „Eu sunt asemenea celor care s-au dezechilibrat şi au căzut, însă, mulţumesc lui Dumnezeu, sunt legat de Hristos prin legături vii. Şi pentru că El stă în picioare, nici eu nu voi pieri niciodată.”

 

61. Morris Mandel, despre siguranţă: „Când Dumnezeu a făcut scoica, i-a garantat siguranţă economică şi socială deplină. I-a construit o casă pentru adăpost şi apărare de atacatori. Când îi este foame nu trebuie decât să-şi deschidă carcasa şi masa e servită! Nu duce lipsă de nimic.

Însă când Dumnezeu a făcut vulturul, i-a spus: „Cerul albastru e limita – clădeşte-ţi casa!” Şi vulturul şi-a clădit-o pe munţii cei mai înalţi. Furtunile îl ameninţă în fiecare zi. Pentru hrană trebuie să zboare prin kilometri de ploaie, zăpadă şi vânt. Gândiţi-vă însă că vulturul, nu scoica, a fost ales ca emblemă de imperii şi state.”

 

62. La 20 de ani ne facem griji de ce gândesc ceilalţi despre noi. La 40 de ani nu ne pasă ce gândesc despre noi. La 60 de ani descoperim că nici nu s-au gândit la noi.

 

63. Un alt sondaj explică paradoxul dintre religiozitatea crescută şi moralitatea tot mai puţină. Potrivit sociologului Robert Bellah, 81% dintre americani sunt de acord ca „individul să ajungă la o convingere religioasă personală independent de orice biserică sau sinagogă.” Astfel, cheia paradoxului este faptul că cei care susţin că sunt creştini ajung la credinţă după voia lor – voie care nu are nici un fel de cerinţe comportamentale. O femeie pe nume Sheila întruchipează această atitudine care declara într-o emisiune televizată: „Eu cred în Dumnezeu. Nu mai ştiu când am fost ultima oară la biserică. Însă credinţa mea m-a ajutat în viaţă.” Aceasta se cheamă sheila-ism. Nimic decât glasul inimii.

 

64. Gladys Aylward nu se împăca deloc cu înfăţişarea pe care i-o dăduse Dumnezeu. Mama ei îi spunea că în copilărie nu avusese decât două mari ofuri: 1) toate prietenele ei aveau părul blond, iar ea, negru şi 2) în timp ce prietenele ei încă mai creşteau, ea s-a oprit la 1,50 m. Însă, când a ajuns în ţara în care Dumnezeu a trimis-o misionară, a privit de jur împrejur la oamenii din Shanghai şi a spus: „Toţi au părul negru şi toţi s-au oprit din creştere odată cu mine. Doamne, Tu întotdeauna ştii ce faci.”

 

65. Cum să te simţi mizerabil: gândeşte-te la tine, vorbeşte despre tine, foloseşte pronumele „eu” cât de des posibil. Oglindeşte-te mereu în părerea celorlalţi. Ascultă cu lăcomie ce spun oamenii despre tine. Aşteaptă aprecieri. Fii suspicios. Fii invidios. Fii sensibil la ironii. Nu ierta nicio critică. Nu avea încredere în nimeni decât în tine. Insistă pentru consideraţie şi respect. Pretinde consens cu părerile tale în orice privinţă. Bosumflă-te dacă oamenii nu-ţi sunt recunoscători pentru favorurile făcute. Nu uita nici un serviciu pe care l-ai făcut. Sustrage-te de la datorii atunci când este posibil. Fă pentru alţii cât mai puţin.

 

66. Pe când era capelan la Paine College în Georgia, Roy DeLamotte a predicat cea mai scurtă predică din istoria colegiului. Titlul predicii era însă oarecum lung: Ce răspunde Hristos atunci când Îl întrebăm „Doamne, eu ce câştig din religie?”. Predica era alcătuită dintr-un singur cuvânt: „Nimic”. Ulterior DeLamotte a explicat că predica era destinată celor care fuseseră crescuţi să vadă în Evanghelie doar o sursă de binecuvântări. Întrebat cât i-a luat să-şi pregătească predica, a răspuns: „20 de ani”.

 

67. Nimeni nu pleacă de la Dumnezeu cu mâinile goale – cu excepţia celor prea plini de ei înşişi. – D.L. Moody

 

68. Am găsit în mine tot ce am avut şi voi avea nevoie. Sunt o persoană de mare credinţă, iar credinţa mea este în George Gordon Liddy. Niciodată nu m-am dezamăgit. – conspiratorul Watergate George Gordon Liddy

 

69. Pe când maica Tereza trecea prin mijlocul unei mulţimi din Detroit, o doamnă a făcut remarca: „Secretul ei este că e liberă să fie nimic. Ca atare Dumnezeu o poate folosi pentru orice.”

 

70. Julian Huxley era devotat umanismului evoluţionist. El credea: „Datoria cea mai sacră a omului şi în acelaşi timp oportunitatea sa cea mai glorioasă este de a promova împlinirea maximă a procesului evoluţionist pe acest pământ, iar aceasta include realizarea cea mai deplină a posibilităţilor sale înnăscute.” – J. Huxley, Religia fără revelaţie

71. În vara anului 1940, Vladimir Nabokov şi familia sa şi-au petrecut vacanţa cu James Laughlin, în Alta, Utah. Nabokov a profitat de ocazie pentru a-şi îmbogăţi colecţia de fluturi şi molii. Romanele lui Nabokov nu au fost niciodată apreciate pentru spiritul de compasiune; era genul de om hotărât, care nu se lăsa abătut de la scopul propus. Într-o seară, după apus, Vladimir s-a întors acasă după ce urmărise febril un fluture în apropiere de un loc numit Valea Ursului. Vladimir le-a povestit cum auzise pe cineva gemând slab, undeva în josul pârâului. „Te-ai dus să vezi despre ce era vorba?”, l-a întrebat Laughlin. „Nu, trebuia să prind fluturele!” A doua zi a fost descoperit cadavrul unui prospector în vârstă. Locul a fost redenumit Valea Mortului.

În vreme ce oamenii mor în jurul nostru, cât de adesea gonim după fluturi!

72. Omul de stat britanic Edmund Burke susţinea că „oamenii se califică pentru libertate civilă proporţional cu dispoziţia lor de a-şi pune apetitul în lanţuri morale. Societatea nu poate exista fără instaurarea unui control asupra voinţei şi apetitului. Stă scris în ordinea eternă a lucrurilor că oamenii cu minţi netemperate nu pot fi liberi. Pasiunile lor le forjează lanţurile.”

 

73. La începutul mandatului de preşedinte, Lyndon Johnson era întrucâtva supraponderal. Într-o zi, soţia i-a pus în vedere: „Nu poţi conduce ţara dacă nu te poţi stăpâni pe tine însuţi.” În urma observaţiei dnei Johnson, preşedintele a reuşit să slăbească 12 kg.

 

74. O profesoară şi-a pierdut economiile de-o viaţă într-o afacere necurată ce-i fusese explicată în detaliu de un escroc. Când investiţiile i s-au volatilizat şi visul i s-a năruit a mers la oficiul care superviza mediul afacerilor.

„De ce nu aţi venit mai întâi la noi?” a întrebat-o oficialul. „Nu ştiaţi de noi?”

„Ba da, am ştiut de existenţa acestui birou, însă nu am venit pentru că îmi era teamă că o să-mi spuneţi să nu intru în această afacere.”

Nebunia naturii umane este că deşi ştim unde se găseşte răspunsul – Cuvântul lui Dumnezeu – nu mergem acolo pentru că ne este teamă de ce ne va descoperi.

 

75. Câteva studii despre prejudecată ne arată că suntem capabili să ne reorganizăm percepţiile despre lume doar pentru a ne menţine convingerea că avem dreptate. Unui grup de new-yorkezi din clasa mijlocie, albi, le-a fost arătată o fotografie cu un grup de oameni în metrou. În prim plan erau doi bărbaţi: unul alb, celălalt negru, unul îmbrăcat în costum, celălalt în salopetă de lucru. Unul îi înmâna banii celuilalt care îl ameninţa cu cuţitul. Acum, problema este că negrul era îmbrăcat în costum şi era jefuit de muncitorul alb, iar un astfel de tablou nu se potrivea cu prejudecăţile celor testaţi. Pentru aceştia, albii erau ocupanţii funcţiilor înalte, iar negrii – simpli funcţionari. Negrii erau hoţii, albii – victimele. Astfel că au raportat ceea ce mintea le spunea că văd – că un muncitor de culoare îl ataca pe un om de afaceri alb.

Ca fiinţe umane care dorim cu disperare ca viaţa să fie netulburat, facem mari eforturi ca să respingem un mesaj care implică faptul că nu avem dreptate.

 

76. 15 ani Jim Fixx, autorul bestsellerului Ghidul complet al alergătorului, a alergat 80 de mile pe săptămână. Părea că pentru vârsta lui nu era cu putinţă o formă fizică mai bună. Însă la vârsta de 52 de ani, în timp ce alerga singur pe o potecă din Vermont, Fixx a suferit un infarct puternic. Soţia lui, Alice, declara ulterior că era sigură că Fixx nu avea nici cea mai vagă idee că ar fi avut o problemă cardiacă. De ce? Pentru că refuzase să meargă la controale de rutină. După moartea sa, doctorii au speculat că inima lui era aşa de puternică încât nu a prezentat nici unul dintre simptomele specifice care semnalează o afecţiune cardio-vasculară!

 

77. Charlotte din Carolina de Nord a stabilit un record mondial la jocurile pe calculator. După ce a stat în faţa calculatorului 14 ore şi a marcat scorul fără precedent de jumătate de milion de puncte la jocul Tapper, femeia a avut plăcerea să vadă o echipă TV, chemată de logodnicul ei pentru a-i înregistra strădania pentru posteritate. Charlotte a continuat să joace în timp ce echipa pregătea filmarea, până când a avut şocul să vadă cum monitorul maşinăriei la care juca se face negru: în timp ce instalau reflectoarele, cameramanii au întrerupt din greşeală alimentarea cu energie electrică, astfel punând capăt încercării ei de a marca 10 milioane de puncte. Efortul de a-i mediatiza isprava i-a fost fatal.

 

78. Generalul Thomas Jackson „Zid de piatră” a fost un conducător atât de strălucit că mulţi experţi cred că ar fi putut conduce Armata Confederată la victorie dacă nu ar fi murit la începutul Războiului civil. Ironia morţii lui Jackson a fost aceea că a fost împuşcat accidental chiar de oamenii săi. Se pare că le-a dat ordin să tragă imediat ce ar fi auzit pe cineva venind dinspre pădure. Într-o noapte, când Jackson se întorcea în tabără, a făcut să foşnească tufele pe lângă care a trecut, iar soldaţii s-au conformat ordinului. Chiar şi aşa, nu rana căpătată l-a ucis, ci pneumonia pe care a făcut-o şi din pricina căreia a murit într-o săptămână.

 

79. Rabinul Zusia spunea cu ani în urmă: „În lumea viitoare nu voi fi întrebat de ce nu am fost Moise, ci de ce nu am fost Zusia.” Problema este cum să devenim persoanele care ar trebui să fim.

 

80. Robert Arthington a fost un exemplu strălucitor de slujire creştină. A locuit într-o cameră, şi-a gătit singur şi şi-a ajutat prietenii în nevoie. Şi a dăruit misiunii creştine peste 25 de milioane de dolari în întreaga sa viaţă. La moartea sa, pe un petic de hârtie au fost găsite aceste cuvinte: „Cu dragă inimă mi-aş face pat din podea, scaun dintr-o cutie şi masă din altă cutie decât să las oamenii să piară din lipsă de cunoştinţă de Hristos.”

81. Un porumbel, chinuit de o sete aprigă, a văzut pictată pe un panou o găleată cu apă. Nebănuind nici o clipă că ar putea fi doar o fotografie, porumbelul s-a avântat şi s-a izbit de panou, rănindu-se grav. Din cauza izbiturii aripile i s-au frânt, s-a prăbuşit la pământ şi a fost prins de un trecător.

Nici zelul, nici entuziasmul nu trebuie să anuleze discreţia.

 

82. Diavolul a ţinut o mare petrecere la care emisarii săi au fost invitaţi pentru a raporta rezultatele la misiunile care le fuseseră încredinţate.

„Am slobozit fiarele sălbatice asupra unor pelerini creştini şi oasele lor se albesc acum împrăştiate pe dunele de nisip.”

„Şi ce-i cu asta? Sufletele lor oricum vor căpăta mântuirea.”

„Am chemat vântul asupra unei corăbii pline cu creştini şi toţi au pierit în valurile mării.”

„Şi ce-i cu asta? Sufletele lor nu au pierit nici unul.”

„Timp de 10 ani am încercat să adorm un singur creştin şi după ce am reuşit aşa l-am şi lăsat.”

Atunci diavolul şi stelele întunericului au izbucnit în strigăte de bucurie.

 

83. Ce înseamnă o viaţă predată? Este o viaţă pusă la dispoziţia lui Dumnezeu, pentru ca El s-o modeleze, s-o folosească sau să facă orice doreşte cu ea. Înseamnă o viaţă care nu opune nicio rezistenţă sub mâna Lui.

Ce este o viaţă predată? O viaţă a cărei unică dorinţă este ca atunci când este adusă în binecuvântată supunere, prin fiecare faptă, ţel şi gând caută să împlinească voia Lui.

Ce este o viaţă predată? O viaţă pe care dragostea a câştigat-o şi în predare totală, se aşterne la picioarele Fiului preasfânt al lui Dumnezeu.

 

84. Un tânăr a intrat în afaceri, a eşuat şi a petrecut 17 ani din viaţă plătind datoriile unui partener de nimic. Tânărul era îndrăgostit de o tânără femeie cu care s-a şi logodit, însă apoi, aceasta a murit. A candidat pentru Senat şi a suferit o înfrângere cruntă. A candidat pentru Congres şi din nou a fost înfrânt. Apoi a încercat să lucreze pentru guvern şi a fost respins. A candidat şi pentru postul de vice-preşedinte şi a fost înfrânt. Eşec după eşec au scris istoria vieţii lui, însă nu s-a dat bătut. Apoi roata s-a întors şi a devenit unul dintre cei mai de seamă bărbaţi din istoria Statelor Unite. Aţi ghicit bine: este vorba de Abraham Lincoln.

 

85. Atunci când se convine în mod categoric şi irevocabil că un lucru nu poate fi făcut, fiii atent şi vei vedea pe cineva făcându-l. Motoul preşedintelui Eliot Universităţii Harvard era: „Nu poate fi făcut, nu a fost făcut niciodată, deci îl voi face.”

 

86. „Când eram tânăr eram sigur de toate; după câţiva ani în care am greşit de mii de ori, nu mai eram nici pe jumătate sigur de cele mai multe lucruri; în prezent aproape că nu mai sunt sigur de nimic altceva decât de ceea ce mi-a descoperit Dumnezeu.” – John Wesley

 

87. În apele de coastă norvegiene este un vârtej imens, numit de localnici Vaelstrom, ceea ce înseamnă buricul mării. Apele se rotesc într-un cerc cu circumferinţa de 13 mile. În centru se înalţă o stâncă de care mareea se loveşte cu furie atunci când înghite tot ce-i stă în cale. Nici puterea, nici priceperea nu pot scăpa pe nimeni. Navigatorul încercat simte mai întâi cum vasul este tras într-o direcţie alta decât cea dorită de el; la început cu viteză mică, apoi tot mai repede, învârtindu-se în cercuri din ce în ce mai strâmte, până când se izbeşte de stâncă şi piere fărâme în apa mării.

Tot la fel se întâmplă şi cu tinerii nechibzuiţi care cad sub puterea obiceiurilor vicioase. La început se complac cu precauţie şi timiditate, însă cu fiecare cădere sunt purtaţi de curent tot mai jos, mai aproape de stânca fatală din mijlocul curentului, până când, biruiţi întru totul, cedează fără împotrivire şi suferă un naufragiu în ceea ce priveşte conştiinţa, interesul, reputaţia şi tot ce este scump şi de preţ în caracterul omului.

 

88. Un adolescent şi-a însoţit părinţii la biserică. La plecare, tânărul i-a spus pastorului: „A fost un serviciu divin frumos, doar predica dumneavoastră a fost patetică!”

Părinţii au reacţionat îngroziţi: „Cum poţi spune aşa ceva? Spune-i pastorului că-ţi pare rău!”

Tânărul s-a întors către pastor şi i-a spus: „Domnule pastor, îmi pare rău că predica dumneavoastră a fost patetică.”

 

89. Tu hotărăşti

Ţi-am dat viaţă, dar nu pot trăi în locul tău. Te pot învăţa, însă nu te pot face să înveţi. Îţi pot arăta calea, însă nu pot fi mereu lângă tine ca să te călăuzesc. Îţi pot acorda libertate, însă nu pot fi responsabil în locul tău. Te pot duce la biserică însă nu te pot face să crezi. Te pot învăţa să deosebeşti binele şi răul, însă nu pot hotărî în locul tău. Îţi pot cumpăra haine frumoase, însă nu te pot face plăcut în lăuntrul tău. Îţi pot da sfaturi, însă nu le pot primi în locul tău. Îţi pot oferi iubire, însă nu ţi-o pot impune. Te pot învăţa să fii un prieten bun, însă nu te pot face unul. Te pot învăţa să împărtăşeşti, însă nu te pot face neegoist. Te pot învăţa respectul, însă nu te pot sili să dovedeşti onoare. Pot fi supărat din pricina notelor tale de la şcoală, însă nu mă pot îndoi de profesorii tăi. Te pot sfătui cu privire la prieteni, însă nu-i pot alege în locul tău. Îţi pot vorbi despre relaţii sexuale, însă nu-ţi pot păzi puritatea. Îţi pot vorbi despre viaţă, însă nu-ţi pot clădi eu reputaţia. Îţi pot vorbi despre alcool, însă nu pot spune nu în locul tău. Te pot preveni cu privire la droguri, însă nu te pot împiedica de la a le consuma. Îţi pot vorbi despre ţinte înalte, însă nu le pot ajunge în locul tău. Te pot învăţa bunătatea, însă nu te pot sili să fii generos. Te pot iubi ca fiu al meu sau fiică a mea însă nu te pot integra în familia lui Dumnezeu. Mă pot ruga pentru tine, însă nu te pot face să umbli cu Dumnezeu. Îţi pot vorbi despre Isus, însă nu eu Îl pot face Mântuitorul tău. Te pot învăţa ascultarea, însă nu-L pot face pe Isus Domnul tău. Îţi pot spune cum să trăieşti, însă nu-ţi pot da viaţa veşnică.

 

90. În timp ce ţineam o serie de întâlniri în Manchester, în prima parte a anului 1864, un băiat de vreo 15 ani, care muncea la un domn, la 15 km distanţă de oraş, a venit să-şi viziteze mama văduvă şi a participat la întâlnirile noastre.

În a doua seară în care a fost prezent a luat hotărârea să se predea Mântuitorului. Băiatul a devenit un lucrător zelos pentru Domnul.

La scurt timp după aceea, domnul la care muncea a venit în oraş şi i-a spus că doreşte să se întoarcă împreună cu el.

„Nu,” a răspuns băiatul, „nu pot atâta timp cât întâlnirile acestea au loc.”

Nici o mirare că acesta a fost răspunsul său. Locuitorii oraşului şi chiar de prin împrejurimi erau mişcaţi de puterea Duhului; sute şi mii erau convinşi de propria păcătoşenie şi se pare că nu mai puţini de 1500 se convertiseră.

Dar mama lui l-a sfătuit să se întoarcă, spunându-i că Îl va duce pe Mântuitorul împreună cu el, ceea ce a aşezat lucrurile într-o lumină nouă. Băiatul a chibzuit problema şi a spus:

„Da, Îl pot duce pe Mântuitorul cu mine. Voi pleca.”

Cu aceste sentimente s-a întors la ţară unde curând a avut ocazia de a verifica şi a arăta şi altora dacă Îl adusese sau nu pe Mântuitorul cu el. Într-o zi a mers să spargă nişte lemne. Câţiva dintre tovarăşii de muncă, tineri ca şi el, auzindu-i toporul, s-au strâns în jurul grămezii de lemne pe care se apucase să le spargă. Şi acolo, stând pe grămada de lemne, cu toporul în mână, a început să le prezinte solia lui Isus.

Ceilalţi au început imediat să-i pună întrebări.

„Am auzit că în Manchester e mare redeşteptare. Este adevărat?”

„Aşa este, băieţi. Şi eu m-am predat lui Isus şi doresc ca şi voi să vă predaţi vieţile lui.”

Nu a fost nevoie de argumentaţii lungi şi apeluri repetate pentru a le mişca inimile tinere, ci tinerii au răspuns imediat invitaţiei:

„Dorim să fim şi noi creştini.”

Atunci, tânărul nostru le-a cerut să meargă şi să invite cât de mulţi prieteni la o întâlnire în seara aceea, la el în cameră.

La ora stabilită, un mare număr de băieţi s-au strâns în camera lui.

„Voi proceda la fel ca dl. Earle în Manchester.”

A citit din Cuvântul lui Dumnezeu şi s-a rugat împreună cu ei, apoi a continuat aşa:

„Dl. Earle, în Manchester, spunea că dacă cineva doreşte ca nişte creştini să se roage pentru el să se ridice; aşadar, dacă vreţi să vă mă rog pentru voi, vă rog să-mi spuneţi.”

Aproape toţi au vrut ca el să se roage pentru ei şi mulţi s-au rugat pentru ei înşişi. La sfârşit au convenit să se întâlnească din nou.

La a doua întâlnire au venit şi alţii, printre care şi un om de afaceri. Duhul Sfânt i-a mişcat inima şi nu peste mult timp s-a convertit.

Lucrarea astfel începută a continuat până când a prins toate bisericile din sat şi câteva dintre satele învecinate – toate acestea începând de la acea predică spusă de pe grămada de lemne.

Însă aceasta nu a fost tot. La 6 luni după plecarea din Manchester, am trecut pe la o tipografie din Boston şi acolo l-am întâlnit pe băiat culegând textele pentru tipar. L-am întrebat dacă era acolo ca să înveţe meserie. Răspunsul a fost demn de reţinut: „Dl. Earle, tata a murit, iar mama e săracă; încerc să câştig bani ca să merg la şcoală şi să predic Evanghelia.”

Cuvintele acestea mi-au mişcat inima. M-am gândit câţi oameni bogaţi au bani mai mulţi decât le trebuie, în timp ce acest băiat munceşte greu ca să câştige câţiva dolari pentru a învăţa să-L predice pe Hristos. Şi i-am spus: „Isus va face mult mai mult pentru cauza ta decât am făcut eu însumi.”

L-am lăsat să mai muncească o vreme, iar după câteva luni, am mers din nou la tipografie şi aflând că băiatul era liber să plece oricând, i-am spus:

„Mergi acasă fără întârziere şi spune-i mamei tale să-ţi pregătească hainele, apoi du-te la şcoală şi pregăteşte-te să slujeşti pe Domnul; notele de plată trimite-le la mine; fii cumpătat în cheltuieli şi eu mă voi îngriji de nevoile tale, chiar dacă aceasta va însemna un sacrificiu din partea mea.” A.B. Earle, „Incidents Used...In His Meetings”, publicat în 1888.

 

91. Într-o zi, şeful raionului de confecţii a deschis toate geamurile şi o rafală de vânt a luat toate etichetele cu preţuri de sub articole. A doua zi, cumpărătorii au avut surpriza să vadă şosete la 150 de dolari perechea, costume de haine la 2 dolari, pantofi la 5 cenţi şi o eşarfă la 100 de mii de dolari.

Aşa îşi duc traiul de fiecare zi creştinii lumeşti: pun preţ mic pe lucrurile spirituale şi preţ mare pe cele de nimic. Încetează să mai trăieşti ca şi cum etichetele cu preţul s-ar fi încurcat.

 

92. Pe un vârf de munte stăteau trei copăcei şi visau la ce vor deveni atunci când se vor face mari.

Primul s-a uitat la stele şi a spus: „Vreau să port o comoară: vreau să fiu acoperit cu aur şi plin de pietre preţioase. Voi fi cel mai frumos sipet din lume.”

Al doilea s-a uitat la firul de apă care cobora zglobiu spre mare. „Eu vreau să călătoresc pe ape puternice şi să port regi temerari. Voi fi corabia cea mai rezistentă din lume!”

Al treilea a privit spre vale, unde oameni harnici lucrau în oraşul activ. „Eu nu vreau să părăsesc vârful muntelui. Vreau să cresc aşa de înalt ca atunci când oamenii se vor opri ca să mă privească, îşi vor ridica ochii şi se vor gândi la Dumnezeu. Voi fi cel mai înalt pom din lume.”

Anii au trecut, ploaia a venit, soarele a strălucit şi copăcei au crescut înalţi. Într-o zi, tăietorii de lemne au suit muntele. Unul s-a uitat la primul copac şi a spus: „Acesta este frumos, tocmai bun pentru mine.” Şi a pus securea la rădăcină şi l-a doborât. „Acum voi fi făcut un sipet frumos, voi cuprinde comori minunate!”, şi-a spus copăcelul.

Un alt tăietor s-a apropiat de al doilea copac şi l-a doborât. „Acum voi aluneca pe ape furioase. Voi fi o corabie puternică pentru regi puternici.”

Al treilea copac a simţit cum i se opresc sevele când celălalt tăietor de lemne s-a uitat înspre el. Se înălţa drept şi arăta curajos spre cer. Tăietorul de lemne nici măcar nu s-a uitat la el, ci doar a mormăit: „Oricum ar fi, va fi bun.” Şi l-a doborât. Primul copac s-a bucurat când a fost dus în atelierul dulgherului, dar acesta a făcut din el o iesle pentru animale. Copacul nu a fost acoperit cu aur, nici umplut cu nestemate, ci prăfuit de pleavă şi umplut cu fân pentru animalele înfometate.

Al doilea a zâmbit când a fost dus în dana unui port, însă din el nu s-a făcut nicio corabie falnică, ci doar o simplă barcă de pescari – mică şi insuficient de puternică pentru a străbate mările şi oceanele. Şi a fost dusă pe un lac.

Al treilea copac nu ştia ce să creadă când din el au fost tăiaţi nişte pari puternici, care apoi au fost dai uitării în curtea depozitului de cherestea. „Ce înseamnă aceasta? Nu am vrut decât să rămân pe munte şi să arăt spre Dumnezeu...”

Au trecut multe zile şi nopţi. Cei trei copaci aproape că au dat uitării visele de altădată.

Dar într-o noapte, lumină de stele s-a revărsat aurie peste primul, atunci când o femeie şi-a aşezat pruncul în iesle.

„Aş fi vrut să-i fac un pătuţ”, i-a şoptit soţul. Mama i-a strâns mâna şi a zâmbit, iar lumina stelelor aurea lemnul solid şi bine şlefuit. „Această iesle este tare frumoasă.”

Şi atunci primul copac a ştiut că în el fusese aşezată cea mai de preţ comoară din lume.

Într-o seară, un călător obosit şi prietenii săi s-au înghesuit cu toţii în vechea barcă de pescuit. Călătorul a adormit şi al doilea copac a pornit uşor în largul lacului. După câteva minute a izbucnit furtuna. Copăcelul a început să tremure: ştia că nu avea puterea să poarte atâţia pasageri în siguranţă prin vânt şi ploaie. Bărbatul cel obosit s-a trezit, s-a ridicat în picioare şi a spus: „Taci!” Furtuna s-a potolit la fel de repede pe cât a început. Şi atunci al doilea copac a ştiut că-l purta pe Împăratul cerurilor şi pământului.

Într-o vineri dimineaţă, al treilea copac a tresărit când parii în care fusese transformat au fost scoşi din grămada de cherestea. S-a cutremurat când a fost dus prin mijlocul unei mulţimi furioase şi când soldaţii au ţintuit de lemnul său mâinile unui bărbat. S-a simţit urât şi ticălos. Însă, în dimineaţa zilei de duminică, când soarele a răsărit şi pământul s-a cutremurat de bucurie sub el, al treilea copac a ştiut să dragostea lui Dumnezeu a schimbat totul. L-a făcut puternic. Şi ori de câte ori oamenii aveau să se gândească la al treilea copac, aveau să se gândească la Dumnezeu.

 

93. Poate vă aduceţi aminte de alegoria consiliului diavolesc, când Satana a prins de veste că într-o anumită comunitate a început o redeşteptare spirituală. Şi şi-a convocat el toţi consilierii şi le-a cerut să vină cu sugestii cum ar putea fi alterată această atmosferă spirituală. Unul a spus: „Eu m-aş duce şi aş râde de oameni şi le-aş spune că nu sunt decât o adunătură de proşti, că nu există Dumnezeu, diavol, cer, iad. Şi i-aş mai sfătui să mănânce şi să bea pentru că mâine vor muri.” Satana i-a spus: „În acest caz nu-ţi voi încredinţa ţie cazul pentru că nu vei găsi pe nimeni care să te creadă.” Un altul mai viclean decât primul a luat cuvântul: „eu m-aş duce şi le-aş spune că numai o parte din Biblie este adevărată; că Dumnezeu şi raiul există cu adevărat, dar nu şi diavolul şi iadul, şi indiferent cum ar trăi, vor ajunge în cer după moarte.” Satana i-a răspuns: „Nici tu nu vei merge. Poate vei găsi câţiva care să te creadă, însă nu mulţi, şi mai ales în acest timp de redeşteptare spirituală.” Atunci a luat cuvântul al treilea, cel mai viclean: „Eu voi merge şi le voi spune că toată Biblia este adevărată, că există Dumnezeu şi cer şi diavol şi iad şi că orice om alege în viaţa aceasta modul în care va petrece veşnicia. Dar că au timp berechet, că pot amâna, că pot aştepta până mâine.” Satan i-a spus: „Tu vei merge acolo!”

 

94. Forţa este atotbiruitoare, însă victoriile ei sunt de scurtă durată. Abraham Lincoln

 

95. În timpul unei bătălii feroce din Cel de-al Doilea Război Mondial, un soldat din trupele aliaţilor a fost părăsit în tranşee, crezându-se că era mort. Însă ulterior şi-a recăpătat cunoştinţa şi s-a văzut zăcând acolo neputincios şi aşteptând ca în fiecare clipă să sosească soldaţii japonezi şi să-l ucidă. În cele din urmă chiar au sosit 4 soldaţi japonezi, însă, spre surpriza lui, în loc să-l ucidă, l-au ridicat uşor şi l-au cărat până la marginea unui drum. Înainte să plece, i-au spus: „Aici vei fi destul de în siguranţă. Compatrioţii tăi vor sosi curând şi te vor lua. Ştii, suntem creştini şi urâm războiul.”

 

96. „Nu poţi spune că civilizaţia nu avansează: în fiecare război, oamenii sunt ucişi în alt mod decât până atunci.” – Will Rogers.

 

97. Potrivit statisticilor, 55.000 de americani au murit în războiul din Vietnam, iar după aceea, 110.000 de veterani din Vietnam s-au sinucis. Acei veterani nu mai puteau trăi cu oroarea războiului prezentă încă în mintea lor şi reapărând mereu în visele lor.

 

98. Pe timpul pionierilor, un bărbat şi-a vândut ferma şi toate posesiunile şi a transformat banii în aur. Şi-a pus cu grijă aurul într-un săculeţ, a încălecat pe cal şi a plecat însoţit de câine spre California. Într-o zi a ajuns la un pârâiaş frumos, undeva pe câmpiile din vest. Acolo şi-a adăpat calul, l-a lăsat să pască, iar el s-a întins în iarbă. A adormit şi s-a trezit când aproape că se întunecase. A plecat fără întârziere mai departe. Dar câinele a început să se comporte ciudat. Alerga în faţa calului, apoi înapoi la pârâu, apoi înapoi la stăpân, şi devenea tot mai agitat şi mai că ai fi zis că vrea să se repeadă la stăpân. Omul nu putea înţelege comportamentul câinelui şi atunci şi-a scos arma şi l-a împuşcat. Câinele a mai avut putere cât să alerge până la pârâu. Stăpânul s-a întors după animal şi l-a găsit mort lângă punga lui cu aur. Omul uitase de comoară, iar câinele credincios încercase să-i aducă aminte de ea.

De câte ori când prietenii încearcă să ne avertizeze, să ne ajute, noi îi înţelegem greşit şi-i repezim. Biblia ne spune să suferim mustrarea, însă puţini sunt aceia o vor face.

 

99. O bufniţă, în înţelepciunea ei, le-a sfătuit pe păsări ca atunci când ghinda va încolţi s-o smulgă din pământ şi să n-o lase să crească. Şi spunea ea că dacă ghinda e lăsată să încolţească, din ea va creşte un stejar, iar pe ramurile stejarului va creşte vâscul din ale cărui bobiţe albe se poate extrage o substanţă otrăvitoare cu ajutorul căreia păsările pot fi capturate. După care bufniţa le-a mai sfătuit să smulgă din pământ şi sămânţa de in care este o plantă ce nu prevestea nimic bun pentru ele. Iar în cele din urmă, bufniţa, văzând apropiindu-se un arcaş, a prezis că acest om va meşteri nişte săgeţi care vor zbura mai repede decât ele. Dar păsările nu au dat crezare acestor cuvinte de avertizare, ci au socotit că bufniţa îşi pierduse minţile. Ulterior, însă, când cuvintele bufniţei s-au adeverit, s-au minunat de cunoştinţa ei şi au socotit-o cea mai înţeleaptă dintre păsări. Astfel se face că atunci când bufniţa îşi face apariţia, se uită la ea ca la o atotştiitoare, deşi ea nu le mai dă nici un sfat, iar în solitudine, îşi deplâng nebunia trecută.

Tot la fel şi Dumnezeu va continua să avertizeze lumea că va veni timpul când El o va judeca. Unii vor asculta, alţii vor continua să-L ignore, însă ziua socotelilor va veni curând pentru noi toţi.

 

100. Generalul Douglas MacArthur a cunoscut direct hidoşenia războiului şi a ştiut că nu era nimic glorios în acesta. El spunea: „Soldatul, mai mult decât toţi oamenii la un loc, se roagă pentru pace, pentru că el trebuie să sufere rănile şi durerile cele mai aprige ale războiului.”

Joomla SEF URLs by Artio