Tipărire

100 de ilustrații pentru predici (XII)

Traducere: Cristina Ruţă

 

 

1. Aţi aşteptat vreodată ceva care atunci când a avut loc a fost mai presus de tot ce anticipaserăţi? Poate că aşa a fost când v-aţi căsătorit sau când vi s-a născut primul copil. Cu toţi avem vise în care evadăm. Cu toţii avem vise care ne fac să ne ridicăm dimineaţa din pat şi ne conduc vieţile.

David Livingstone, misionar şi explorator în Africa centrală, de la mijlocul sec. 19, a plecat să vadă ce nici un alt european nu mai văzuse şi care şi pentru el era mai presus de tot ce-şi imaginase. În jurnalele sale ne vorbeşte despre o cascadă uriaşă, pe care el numit-o Cascada Victoria, şi despre ce a însemnat experienţa aceasta pentru el. Auzise el de la băştinaşi că era ceva în susul fluviului, însă ce anume, nu era sigur. Mugetul se auzea de la kilometri distanţă şi norul de picături se putea vedea de la 10 km depărtare. Şi scrie el în jurnal despre neputinţa de a transpune în cuvinte splendoarea ce i-a copleşit sufletul când a privit pentru prima oară cascada. Deodată fluviul Zambezi se lăţea pe 1,5 km, curgea puţin în pantă după care se prăvălea de la 121 m înălţime. Câteva minute a privit înmărmurit de splendoarea ce i se înfăţişa. Ştiuse că era ceva acolo, însă descoperirea era mai presus de tot ce-şi imaginase.

Aşa s-au petrecut lucrurile şi cu Simeon, la templu. El ştia că Mesia are să vină şi a aşteptat şi s-a rugat să sosească ziua aceea. Duhul Sfânt îi spusese că n-are să vină moartea mai  înainte să vadă pe Unsul Domnului. Ori de câte ori părinţi soseau să-şi aducă copilul la Templu, aştepta cu emoţie să vadă dacă nu era chiar pruncul aşteptat de el. Apoi Maria şi Iosif au sosit la templu şi Simeon, de-acum bătrân, a luat copilul în braţe şi a lăudat pe Domnul astfel: „Acum, slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, căci au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie înaintea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze neamurile şi slava poporului Tău, Israel”.

 

2. Un băieţel de 3 ani studia împreună cu bunica modelul de plastic al unei inimi omeneşti. Împreună au identificat arterele, cele 2 ventricule şi 2 auricule. La terminare, băieţelul a întrebat inocent: „Dar iubirea unde este, bunica?”

 

3. Erma Bombeck povesteşte despre un băieţel pe nume Donald care tare se mai temea să meargă la şcoală: „Numele meu este Donald şi nu ştiu nimic. Am uniformă nouă, mi se mişcă un dinte şi azi-noapte nu am dormit deloc de îngrijorare. Dacă sună un clopoţel şi cineva mă întreabă răstit din ce clasă sunt şi eu nu ştiu să-i răspund? Dacă la cantină tăvile cu mâncare sunt prea sus şi eu nu pot s-ajung? Dacă îmi cade dintele chiar atunci când trebuie să stăm cu capetele aplecate şi să tăcem? Va trebui să sângerez în tăcere? Dacă vărs apă pe eticheta cu numele meu şi numele meu se şterge şi nimeni n-o să mai ştie cine sunt?”

 

4. Marele filantrop Stanley S. Kresge se afla mereu în compania preşedinţilor de colegii şi alţi care strângeau fonduri pentru dotarea şcolilor şi altele. În timpul acestor discuţii, Kresge punea mereu întrebarea: „Credeţi că este mai bine pe lume astăzi decât în urmă cu 2000 de ani?”

Este lumea mai bună astăzi decât în urmă cu 2000 de ani, când S-a născut Isus Hristos?

În spatele oricărei reforme sau strădanii sociale se găsesc Isus Hristos şi învăţăturile Lui. El a pus capăt sclaviei. El a abolit luptele de gladiatori din Roma. El a reabilitat statutul femeii. El a sfinţit copilăria. Prin accentul pus asupra personalităţii umane, el ne-a acordat libertatea. Isus ne-a descoperit un nou mod de viaţă, un nou standard pentru conduită, o nouă putere pentru viaţă. Hristos ne poate salva lumea atunci când Se naşte în inimile bărbaţilor şi femeilor.

 

5. Într-un talkshow televizat, moderatorul, care tocmai terminase de citit o carte despre generaţia celui de-al doilea război mondial, susţinea că majoritatea tinerilor de azi nu sunt decât o adunătură de sclifosiţi care nu ştiu decât să se văicărească de greutăţile vieţii care, în realitate, nu sunt decât o nimica toată în comparaţie cu greutăţile purtate de bunicii lor. Bunicii lor suferiseră cu adevărat în perioade cu adevărat devastatoare ca Marea Criză şi Al Doilea Război Mondial. Tinerii de azi, conchidea el, habar n-au ce-s alea greutăţi.

După ce moderatorul a terminat ce avea de zis, un tânăr a sunat şi a prezentat o altă perspectivă asupra lucrurilor. Inteligent şi foarte articulat,  tânărul de 23 de ani susţinea că dacă Marea Criză şi Al Doilea Război Mondial instauraseră un mediu de viaţă extrem de dificil, totuşi, el credea că generaţia prezentă se confrunta cu o dificultate mai gravă.

Moderatorul l-a întrebat care anume ar fi aceasta.

„Pierderea speranţei.” Din experienţa personală putea spune că mulţi din tinerii de azi pur şi simplu au încetat să mai creadă că lucrurile vor merge vreodată mai bine. Nu cred că au să trăiască mai bine decât părinţii lor, nici într-un viitor strălucit, pur şi simplu îşi pierduseră orice speranţă. Aşa teribilă cum a fost, în multe cazuri Marea Criză a legat mai strâns familiile, care munceau cot la cot pentru a supravieţui împreună, pe când cei mai mulţi dintre prietenii lui crescuseră în familii destrămate şi nu mai credeau în posibilitatea de a-şi întemeia, la rândul lor, o familie adevărată. Al Doilea Război Mondial a costat vieţile a milioane de tineri; însă, cu toate că ştiau care erau riscurile, milioane continuau să se înroleze pentru că vedeau în aceasta o cauză pentru care merita să mori. Pe când cei mai mulţi din generaţia lui nu pot gândi nimic pentru care ar merita să mori şi se sinucid în număr record pentru că nu găsesc nimic pentru care să merite să trăiască.

Şi tânărul a conchis astfel: „Marea Criză şi Cel de-al Doilea Război Mondial au creat greutăţi teribile, însă eu unul cred că cea mai teribilă dintre toate greutăţile este să trăieşti fără speranţă.”

 

6. Se povesteşte că un om şi-a cumpărat un radio nou, l-a dus acasă, l-a aşezat pe frigider, apoi l-a băgat în priză, l-a potrivit pe un anumit post de radio, după care a smuls butonul de reglare a frecvenţei. Radioul fusese deja potrivit să recepţioneze ceea ce-l interesa şi atunci a smuls butonul de căutare, limitându-şi astfel aparatul la un singur post radiofonic.

 

7. Daţi-mi voie să vă povestesc despre un om care, după părerea mea, este numai braţe deschise să îmbrăţişeze lumea. Părinţii i-au spus Billy Frank. Soţia îi spune Bill. Faţa lui este trasă de greutatea anilor. Cutele de pe frunte trădează o viaţă de trudă şi stres. Picioarele – slăbite. La fel şi braţele. Mâinile îi tremură involuntar. Vocea, cândva puternică, acum sună obosit. A îmbătrânit. În cea mai mare parte a celor 82 de ani de viaţă, bărbatul acesta a mişcat lumea înfăţişându-i-L pe pruncul Isus. Isus cunoaşte mâinile tremurânde care s-au prins strâns de El cu tenacitate neoscilantă. El ştie că acest om şi-a consacrat viaţa aceleiaşi cauze pentru care El a venit în lumea noastră căzută. Din adolescenţă, când şi-a predat viaţa Mântuitorului, Bill a purtat în inimă grija pentru oameni de toate calităţile din toate mediile. Rasele omenirii au fost de egală însemnătate pentru el. William Franklin Graham rămâne un exemplu viu de ce înseamnă să-i îmbrăţişezi pe oameni cu dragostea lui Dumnezeu.

 

8. În 1992, în Santo Domingo, capitala Republicii Dominicane, a fost construit un far. Aceasta este una din cele mai sărace zone din lume. Farul era construit întru comemorarea celor 500 de ani de la sosirea lui Columb. 15000 de oameni au fost evacuaţi din casele lor din mahala, ca să se facă loc pentru construcţie. Intensitatea luminii farului presupunea raţionalizarea consumului de electricitate în cea mai mare parte a oraşului. Lumina care aducea siguranţă pentru unii, altora le pricinuia disconfort.

Isus este lumina care aduce descoperire şi siguranţă, dar şi disconfort şi suferinţă pentru El Însuşi şi pentru alţii. Aceasta este a doua idee ce se desprinde din cântarea lui Simeon.

 

9. H.G. Wells, în „Istoria” sa scria acestea despre Isus: „Asemenea unui teribil vânător moral a gonit omenirea afară din văgăunile comode în care trăise până atunci. În strălucirea albă a împărăţiei Lui nu avea să mai fie proprietate, privilegiu, mândrie, precedent, nici o motivaţie şi nici o răsplată afară de iubire. Mai e de mirare că oamenii au fost şocaţi şi orbiţi şi au strigat împotriva Lui? Chiar şi ucenicii au strigat atunci când le descoperea lumina fără menajamente. Căci a-L lua în serios însemna să păşeşti într-o viaţă ciudată şi alarmantă, să abandonezi obiceiuri, să-ţi controlezi instinctele şi impulsurile, să cauţi o fericire incredibilă.”

 

10. Marele pictor renascentist Giotto reuşeşte să capteze esenţa scenei aducerii la Templu, în tabloul său cu acelaşi nume. Simeon Îl ţine pe pruncul Isus, buzele sale se mişcă uşor sub barba stufoasă, declamând cu grijă al său Nunc dimittis, „acum, slobozeşte în pace pe robul Tău”. Giotto îşi cunoaşte bine personajele pe care urmează să le picteze. Copilul Isus, departe de a sta liniştit în braţele lui Simeon, reacţionează la fel ca orice bebeluş atunci când sunt luaţi în braţe de persoane necunoscute: ochişorii privesc plini de nelinişte la Simion, braţele se întind către mama. Dar dacă privim cu atenţie fundalul, vedem geniul artistului: copilul apare ca suspendat deasupra altarului de la templu. Aşa cum notează şi profesorul de istoria artelor John Dixon, „acest copilaş foarte uman este ştiut, chiar de la început, ca fiind jertfa cea veşnică pentru răscumpărarea omenirii.”

 

11. Este ceva surprinzător, neaşteptat în modul în care ni se înfăţişează mântuirea, ceva ce contrazice părerile pioase şi cerinţele intelectuale. Taina mântuirii este taina unui copil. Un copil este real şi totuşi nu real, este în istorie şi totuşi nu istoric. Natura mântuirii este vizibilă şi invizibilă, este prezentă şi totuşi nu încă. Mântuirea prezintă natura unui copil. 

 

12. O fetiţă de 8 ani avusese parte de Crăciunul cel mai nesatisfăcător, căci nu primise cadourile pe care sperase să le primească. S-a certat cu frăţiorul mai mare, mama a intervenit şi a găsit-o pe ea vinovată. Apoi fetiţa şi-a vărsat supărarea pe pisică şi a fost trimisă la culcare mai devreme decât de obicei. Şi când a spus rugăciunea Tatăl nostru, s-a auzit spunând: „Şi ne iartă nouă Crăciunurile noastre...”

 

13. Există două binecunoscute tablouri cu acelaşi nume: „Umbra crucii”. Unul, de Holeman Hunt, prezintă interiorul unui atelier de tâmplărie şi pe Iosif şi Isus, adolescent, lucrând. Maria este şi ea prezentă. Băiatul Isus s-a oprit din lucru şi cum îşi întinde braţele, pe perete se proiectează umbra unei cruci. Şi mai este o gravură populară, cu copilul Isus alergând cu braţele întinse către mama Lui, astfel proiectând pe pământ o umbră în formă de cruce. Ambele lucrări sunt fictive, însă mesajul lor este adevărat. Dacă citim Evangheliile, vedem clar că moartea lui Isus era avută în vedere încă de la naşterea Sa.

 

14. La începutul anilor 1960, în momentul de climax al mişcării pentru drepturile civile, un grup de pastori albi au făcut o declaraţie publică prin care îl îndemnau pe dr. Martin Luther King, în numele credinţei creştine, să fie mai răbdător în lupta sa pentru dreptate şi drepturi civile. Răspunsul lui King a venit în faimoasa „Scrisoare din închisoarea Birmingham”. Din scrisoare reieşea că mai primise şi alte cereri similare, ca scrisoarea unui frate alb din Texas care îi scria astfel: „...Este posibil să fii într-o prea pripită fervoare religioasă...Învăţăturile lui Hristos cer timp ca să ajungă pe pământ.” Dr. King a replicat că o atare atitudine îşi are rădăcina într-o tristă neînţelegere a timpului, ideea că timpul în sine vindecă toate relele. Timpul, susţinea King, poate fi folosit pentru bine sau pentru rău. Progresul omenesc nu este inevitabil ci mai degrabă „vine prin eforturile neobosite ale bărbaţilor dispuşi să conlucreze cu Dumnezeu şi fără această lucrare dificilă, timpul devine un aliat al forţelor de stagnare socială. Trebuie să folosim timpul în mod creativ, ştiind că timpul este întotdeauna copt pentru a face binele.”

King ştia că dreptatea deplină trebuie să aştepte până la revenirea lui Hristos.

 

15. Aţi văzut sofisticatele acvarii cu peşti tropicali pe care le ţin unii oamenii în sufrageriile lor? Probabil că ştiţi pe cineva care are unul. Ei bine, îngrijirea delicaţilor peşti necesită incredibil de multă energie şi compasiune: trebuie hrăniţi de 3 ori pe zi, schimbate filtrele de apă, monitorizată temperatura apei, verificat nivelul nitriţilor. Ai zice că peştii nu pot fi decât recunoscători. Însă ori de câte ori se lasă vreo umbră asupra acvariului, peştii se ascund, percepând apropierea celui ce are grijă de ei ca pe o ameninţare şi actul lui de milă, drept cruzime. Oricât de mult s-ar strădui, nu-i poate convinge de adevăratele sale intenţii. Este prea mare faţă de ei, prea diferit. Ca să le schimbe impresia, ca să le comunice adevăratele sale intenţii, ca să le descopere adevăratul său caracter, ar trebui să intre în acvariu, nu doar să poarte de grijă lumii lor, ci să devină unul ca ei.

 

16. O familie a mers să viziteze Peştera Carlsbad. În programul vizitei era inclus şi un punct în care ghidul stingea toate sursele de lumină pentru ca vizitatorii să aibă experienţa beznei absolute. Băieţelul familiei s-a speriat şi a început să plângă. Surioara lui a încercat să îl liniştească cu cuvintele: „Nu mai plânge şi nu-ţi mai face griji. E cineva aici care ştie să aprindă luminile!”

 

17. C. S. Lewis scria că sfinţii sunt persoanele care Îl fac pe Dumnezeu credibil şi aceasta nu făcându-se plăcuţi sau acomodându-se capriciilor societăţii. Sfinţii Îl fac pe Dumnezeu credibil trăind o viaţă de adevăr şi lumină, aşa cum a făcut Isus, nu prin puterea lumii, ci printr-o putere recunoscută ca fiind adevărul. Sfinţii creştini sunt cunoscuţi prin iubirea lor şi prin proclamarea vie a adevărului lui Dumnezeu.

 

18. Se spune că pe când era un băieţel, Michelangelo a primit de la un prieten o micuţă sculptură grecească: o formă umană pe jumătate tăiată din bucata de marmură. Pentru tot restul vieţii sale, Michelangelo avea să ţină această statuie lângă patul său. primul lucru pe care îl vedea înainte să adoarmă, primul lucru pe care-l vedea când se trezea. Pentru el a devenit simbolul strădaniei agonice a oamenilor de a se elibera din grota propriei ignoranţe. Michelangelo şi-a devotat viaţa eliberării chipurilor din piatră.

Uneori dura luni, alteori ani. Întotdeauna începea cu viziunea bărbatului sau femeii închise în blocul de piatră. El spunea: „Este treaba mea, este datoria mea să eliberez bărbatul acela, femeia aceea.”

 

19. Ea avea 18 ani, el 19 ani când s-au întâlnit. S-au îndrăgostit şi la un an după aceea, s-au căsătorit. Au trecut 6 ani în care li s-au născut 3 copii. Într-o zi, în bucătăria plină de vase murdare şi scutece de copii, ea a ajuns la concluzia că nu mai poate suporta. Şi-a dat jos şorţul şi a plecat. Uneori suna să vadă ce fac copiii şi atunci el îi spunea cât de mult o iubeşte şi o ruga să se întoarcă acasă. De fiecare dată ea refuza.

După o vreme el a angajat un detectiv ca s-o găsească. Locuia într-un hotel ieftin din altă localitate. El şi-a făcut bagajele, a lăsat copiii în grija unor vecini şi a plecat într-acolo. A găsit hotelul, a bătut la uşa camerei ei. Soţia lui a deschis uşa şi după câteva clipe de mirare, s-a aruncat plângând în braţele lui. După ce au ajuns acasă şi copiii dormeau, el a întrebat-o de ce nu a vrut să-i spună unde este atunci când suna acasă, nu ştia că o iubeşte? Ea i-a răspuns: „Înainte, iubirea ta nu era decât cuvinte. Acum ştiu că mă iubeşti pentru că ai venit după mine.”

 

20. Într-un ziar din Atlanta scria că o catolică şi un musulman care urmau să se căsătorească, au hotărât să depăşească impasul creat de deosebirea de religie, făcând nunta la o biserică metodistă, unde pastorul a fost numai bucuros să amestece creştinismul cu islamul, ca toată lumea să fie astfel fericită. La fel, o asociaţie pastorală din Boston a primit în rândurile sale o vrăjitoare de vreme ce, aşa cum a explicat generos un pastor episcopal, „nu facem discriminări pe baza crezurilor”.

Pe de altă parte cei care stau de partea adevărului lui Dumnezeu, uneori o fac într-un spirit atât de meschin,  pe un ton ascuţit şi cu un damf de pucioasă că harul pare puţin probabil, dacă nu imposibil.

Dar cum ar fi să fii plin şi de har şi de adevăr? Să stai neclintit de partea adevărului, dar în aşa fel ca din fiecare fibră a fiinţei tale să emane har, astfel câştigând păcătoşii, iar nu depărtându-i şi mai mult? Cum ar fi? Ioan 1 spune ca ar fi aşa cum e Dumnezeu.

 

21. Marele arhitect Frank Lloyd îşi aducea aminte cu plăcere de o întâmplare din copilăria sa, care avea să-i marcheze tot restul vieţii. În iarna când a împlinit 9 ani, a mers peste un câmp acoperit de zăpadă împreună cu unchiul său – un om sobru, rezervat, extrem de serios. Ajunşi la capătul celălalt al câmpului, unchiul l-a oprit şi i-a spus să privească înapoi la şirul drept ca traiectoria unei săgeţi al urmelor lăsate de el şi la cel numai meandre lăsat de micuţul Frank. „Observă cum urmele tale rătăcesc de la gard înspre vite şi spre pădure şi înapoi şi uite cum urmele mele se îndreaptă fără abatere spre ţintă, spre destinaţie. Este o lecţie importantă în toate acestea.”

Experienţa aceasta avea să-şi pună amprenta asupra filozofiei sale de viaţă. „Am hotărât atunci şi acolo,” a spus el clipind ştrengar dintr-un ochi, „să nu ratez nici unul dintre lucrurile ratate de unchiul meu.” Frank Lloyd a văzut în urmele acelea ceea ce unchiul său a trecut cu vederea: este uşor să laşi ca cerinţele vieţii să te lipsească de bucuria de a trăi.

Cu toţii ştim că orice ţel în viaţă vrednic de realizat necesită multă energie din partea noastră. Dacă eşti medic, trebuie să petreci mult timp în studiul solitar al corpului omenesc. Viaţa pacientului tău o cere. Dacă eşti profesor, trebuie să stai în bibliotecă, cercetând şi pregătindu-ţi lecţia. Mintea elevilor tăi o cere. Dacă eşti tâmplar trebuie să faci multe măsurători mai înainte de bate primul cui. Robusteţea structurii o cere. Dacă eşti mamă trebuie să-ţi sacrifici viaţa pentru altul. Copilul tău o cere.

            Nu am putea trăi dacă nu ne-am fixa nişte ţinte şi nu am lucra întru împlinirea lor. Nici o persoană în toată firea nu ar putea susţine altceva. Însă iată ce a descoperit Wright la 9 ani şi unchiul lui nu învăţase până la 59: obiectivul vieţii nu este ţinta ci călătoria pe drumul către ţintă. Toată cetatea se strânsese în jurul lui Isus să fie vindecată şi învăţată. Isus era presat de cereri din toate părţile, iar ucenicii nu-l ajutau deloc. Când S-a retras dimineaţa devreme ca să se roage, au mers după el să-L caute. Când L-au găsit L-au întrebat: „Ce faci aici, toată lumea Te caută!”

Cum ne putem bucura de călătorie când toată lumea ne caută şi vrea o bucăţică din noi şi din timpul nostru?

  1. 1.Reţineţi că e nevoie de muncă.
  2. 2.Nu lăsaţi pe nimeni să vă definească ţinta.
  3. 3.Reţineţi că aşa cum Domnul a avut nevoie să se roage, tot aşa şi noi trebuie s-o facem.

 

22. În filmul „Podul peste râul Kwai”, ofiţerul este atât de ocupat şi absorbit de construirea podului că uită de îndatoririle sale de ofiţer, de războiul în care luptă şi vieţile omeneşti pentru care este responsabil. Scopul vieţii sale în acel moment era de a-şi conduce oamenii, nu de a-şi apăra podul. Cât de uşor ne putem forma o mentalitate tip fortăreaţă cu privire la biserică, uitând de nevoile omeneşti ce se găsesc la un pas dincolo de prag!

 

23. Epuizarea nu este consecinţa prea multei activităţi, ci rezultatul unei activităţi greşite.

 

24. Tatăl şi-a luat băiatul cu el, în oraş, unde avea câteva treburi de rezolvat. La ora prânzului, au mers la un mic restaurant. S-au aşezat la masă, au comandat şi când le-a fost adusă mâncarea, i-a spus băiatului: „Fiule, vom face o rugăciune tăcută.” Tatăl şi-a terminat primul rugăciunea şi a aşteptat ca şi băiatul să şi-o termine pe-a lui şi care dura neobişnuit de mult. Când în cele din urmă băiatul şi-a deschis ochii, l-a întrebat pentru ce s-a rugat de a durat aşa de mult? Cu candoare de copil, acesta i-a spus: „Cum aş putea să ştiu? A fost o rugăciune tăcută.”

 

25. Mult mai multe lucruri se făptuiesc prin rugăciune decât visează lumea.

 

26. Gheţari fără număr plutesc în apele reci din jurul Groenlandei. Unii sunt mici, alţii se nalţă spre cer. Uneori cei mici plutesc în altă direcţie decât confraţii lor gigantici. De ce? Cei mici sunt împinşi de vânturile ce suflă la suprafaţa apei, însă masele uriaşe de gheaţă sunt purtate de curenţii oceanici de adâncime.

 

27. Cercetătorii de la Universitatea Cornell au vrut să afle ce anume regretă oamenii cel mai mult. I-au chestionat pe angajaţii universităţii, studenţii, profesorii ieşiţi la pensie şi au descoperit că toţi erau necăjiţi mai mult de ceea ce nu făcuseră decât de ceea ce făcuseră. Ocaziile ratate erau cele mai des numite regrete. Şi majoritatea regretelor veneau din partea celor care nu riscau, care se temeau prea tare de consecinţele pe termen scurt pe care le-ar fi putut atrage eşecul.

 

28. Am numit timpul nostru epoca informaţiei, însă un nume mai potrivit ar fi veacul eficienţei. Vrem ca fiecare proces să se petreacă şnur, vrem să se petreacă în mod eficient. La cabinetul medicului nu îţi mai faci programare la o recepţionistă. Asta nu ar fi decât pierdere de timp. Acum, poţi merge la un computer la care îţi tastezi numele şi gata! Nici nu-ţi mai trebuie recepţionist. Au eliminat în mod eficient orice interacţiune umană irositoare de timp. Viitorul lumii, societatea, tehnologia toate par orientate spre mai mare eficienţă.

Trăim într-un timp în care nu mai preţuim interacţiunea cu oamenii, slujirea, iubirea, tandreţea sau sacrificiul. Suntem o cultură ce s-a fixat asupra ţintei eficienţei absolute.

 

29. În lume există două tipuri de oameni: cei care spun „Mda…” şi cei care spun „Da!”. „Mda” este răspunsul ridicării din umeri, este atitudinea „cui ce-i pasă?”, atitudinea de indiferenţă şi apatie. „Da” este răspunsul celui consacrat. Este atitudinea „ba se poate” care refuză să se dea bătută sau să cedeze. Gândiţi-vă la cele 2 răspunsuri vizavi de misiunea lui Hristos. Isus a spus să ne iubim aproapele. Mda. Isus a spus să mergem şi să facem ucenici din toate neamurile. Mda. Isus a spus că e mai mare bucurie în cer pentru un păcătos întors la Dumnezeu decât pentru 99 de sfinţi. Mda.

Acum haideţi să schimbăm răspunsul cu „Da!”. Isus a spus să ne iubim aproapele. Da! Isus a spus să mergem şi să facem ucenici din toate neamurile. Da! Isus a spus că e mai mare bucurie în cer pentru un păcătos întors la Dumnezeu decât pentru 99 de sfinţi. Da!

Suntem noi asemenea lui Pavel, gata să răspundem cu un „Da!” fără rezerve pentru a câştiga lumea pentru Hristos?

 

30. Ştiţi cum evaluează biologii viaţa? În funcţie de capacitatea de simţire a durerii: cu cât mai multă durere, cu atât mai superioară forma de viaţă. Un vierme nu simte decât puţină durere, un câine însă se poate găsi în variate dispoziţii. Aţi băgat de seamă că un câine se poate bosumfla, ba chiar poate suferi mult atunci când îşi pierde stăpânul?

Oamenii de ştiinţă susţin că omul se găseşte în vârful scării biologice pentru că are capacitatea cea mai mare de a trăi durerea. Eu însă aş zice că ceea ce ne deosebeşte de animale nu este capacitatea noastră de a simţi durerea, ci de a simţi empatic durerea altora. Slavă Domnului că paraliticul din Evanghelie avea prieteni cărora le păsa de el. Cât de importanţi sunt prietenii? Dacă citiţi cu atenţie istoria, veţi vedea că iertarea şi vindecarea acestui om avea la bază credinţa, dar nu a lui însuşi, ci a acestor prieteni ai lui. „Când le-a văzut Isus credinţa…”

 

31. Mijlocirea nu înseamnă nimic altceva decât să-ţi aduci fratele sau sora în prezenţa lui Dumnezeu, să-i vezi la piciorul crucii lui Isus ca biete fiinţe omeneşti şi păcătoşi având nevoie de har. – Dietrich Bonhoeffer

 

32. Antilopa africană impala poate sări la înălţimi mai mari de 3 m, pe o distanţă mai mare de 9 m. Şi cu toate acestea, aceste creaturi pot fi ţinute în orice grădină zoologică, îngrădite de un gard de numai 1 m. Antilopele nu vor sări dacă nu pot vedea unde vor ateriza cu picioarele.

Credinţa este capacitatea de a avea încredere în ceea ce nu se poate vedea şi prin credinţă suntem eliberaţi din îngrăditurile ridicole ale vieţii şi pe care frica noastră le lasă să ne încarcereze.

 

33. „Acesta este Ionuţ. Dintre toţi el este cel neîndemânatic. Şi aceea este Maria, cu pantofii plini de noroi. Ea este cea dezordonată. Şi, ca întotdeauna, Mihai este ultimul. Ar fi în stare să întârzie şi la propria înmormântare.”

Părintele acesta a reuşit în mod strălucit să îşi eticheteze copiii prin prisma defectelor şi greşelilor lor. Aşa fac toţi oamenii. Ne amintesc constant de eşecurile, slăbiciunile, păcatele noastră şi nu ne lasă să ne dezbărăm de ele. Oricât ai încerca să te eliberezi de trecut, se va găsi mereu cineva să îţi aducă aminte de el. Avem însă şansa de a o lua de la început.

Atunci când nu lăsăm oamenii să-şi uite trecutul, când nu iertăm, îi etichetăm cu greşelile lor şi refuzăm să-i socotim ceva mai mult decât suma greşelilor lor. Dar atunci când iertăm, noi despărţim pe făcător de fapta rea.

 

34. Într-o serie de benzi desenate, Lucy îi spune lui Charlie Brown: „Charlie Brown, ştii care e problem ta?”

Charlie răspunde: „Nu şi nici nu vreau să aflu. Lasă-mă-n pace!”

Însă Lucy, ca de obicei , nu se dă bătută şi-l luminează: „Problema ta e că nu vrei să afli care e problema ta!”

Chiar dacă adevărul doare, totuşi e mai de folos să-l auzim decât să ne închidem urechile la el.

 

35. În timpul revoluţiei chineze, un grup de creştini se închinau pe ascuns ca să nu fie găsiţi de armata revoluţionară ce-i aduna şi întemniţa pe toţi cei ce se închinau lui Dumnezeu. Şi în timp ce se rugau, doi soldaţi au năvălit înăuntru şi cu armele pregătite le-au spus că cei ce se lepădau de Dumnezeu puteau pleca, dar cei ce nu o vor face vor fi ucişi. Majoritatea au plecat şi au mai rămas doar câţiva care ştiau că aveau să moară pentru credinţa lor. Odată plecaţi cei mai puţin credincioşi, soldaţi au lăsat jos armele şi au cerut îngăduinţa să se roage împreună cu cei rămaşi. Şi ei erau creştini şi astfel doriseră să rămână doar în compania unor credincioşi de încredere care nu aveau să-i dea în vileag autorităţilor.

 

36. Bărbatul ghemuit pe podeaua cabanei se apropia uşor de moarte. Cabana se găsea sus, în Munţii Stâncoşi. Afară vuia viscolul puternic. Bărbatul fusese toată ziua pe drum, prin zăpadă ca identifice potenţialele avalanşe. Spre seară a pornit înapoi spre cabană unde, răpus de oboseală, s-a trântit direct în pat, fără să mai aprindă focul sau să-şi mai schimbe hainele ude. Viscolul de afară a sporit frigul dinăuntru, iar omul acesta şi-a pierdut cunoştinţa, paralizat de mângâierea îngheţului. Deodată, câinele lui a intrat în acţiune şi cu scâncetele sale a reuşit să-şi trezească stăpânul. Omul avea să mărturisească ulterior: „Dacă nu ar fi fost câinele cu mine, astăzi aş fi fost mort. Când mori îngheţat, te simţi învăluit de o căldură plăcută şi de aceea nu te trezeşti, pentru că te simţi atât de bine.”

 

37. O publicaţie britanică oferea un premiu celei mai bune definiţii a prietenului. Printre miile de definiţii primite s-au numărat şi acestea:

„Prietenul este cel care înmulţeşte bucuriile, împarte necazul şi a cărui sinceritate este inviolabilă.”

„Persoana care ne înţelege tăcerea.”

„Un volum de simpatie legat în piele.”

Definiţia câştigătoare a fost: „Prietenul este acela care rămâne lângă tine când toţi ceilalţi s-au depărtat.”

 

38. După ce slujise vreme de 40 de ani în Africa, Henry C. Morrison s-a îmbolnăvit şi a trebuit să se întoarcă în America. Şi după ce transatlanticul a sosit în port, iată că o mare mulţime era adunată acolo ca să întâmpine un alt pasager de la bord. Morrison a stat şi a urmărit cum preşedintele Teddy Roosevelt era ovaţionat la întoarcerea din safari.

Copleşit de obidă, Henry Morrison I-a zis lui Dumnezeu: „Eu am venit acasă după atâta timp de slujire pentru biserică şi nu e nimeni, nimeni care să mă întâmpine.”

Atunci în el s-a înfiripat un glas care i-a zis: „Tu n-ai sosit încă acasă.”

 

39. O biserică prosperă din centrul oraşului avea trei misiuni sub oblăduirea ei. În prima duminică a noului an toţi membrii comunităţilor celor trei misiuni au venit la biserica centrală pentru a lua Sfânta Cină cu toţii. Bisericile-misiune, localizate în mahalalele oraşului, numărau câteva cazuri extraordinare de convertire: hoţi, criminali şi aşa mai departe. Şi acum toţi îngenuncheau pentru a se împărtăşi din sfintele simboluri.

Într-o astfel de ocazie, pastorul a văzut un fost tâlhar îngenunchind alături de judecătorul care îl trimisese în închisoare pentru 7 ani. După ispăşirea pedepsei, tâlharul se convertise şi devenise lucrător creştin. Însă acum, îngenunchiaţi unul lângă altul, nici unul nu părea să-şi fi dat seama de cine era persoana de alături.

Pe drumul spre casă, judecătorul l-a întrebat pe pastor dacă a băgat de seamă cine a îngenuncheat lângă el la Sfânta Cină.

„Da, dar am crezut că d-voastră nu l-aţi recunoscut.”

Cei doi au mai mers în tăcere câteva clipe, apoi judecătorul a spus: „Ce minune a harului!”

Pastorul a dat din cap afirmativ. „Aşa e.”

„Dar la cine vă referiţi d-voastră?”

„La convertirea fostului puşcăriaş, bineînţeles.”

„Dar eu nu mă refeream la el, ci la mine.”

„La d-voastră? Cum aşa?”

„Pe fostul deţinut nu l-a costat prea mult să se convertească la ieşirea din închisoare. Nu avea decât un trecut de delincvent în spate, iar când L-a văzut pe Isus ca Mântuitor, a cunoscut că este speranţă şi salvare pentru el. Pe când eu, din fragedă copilărie am fost învăţat să fiu un gentleman, să îmi respect cuvântul, să îmi spun rugăciunile, să merg la biserică etc. Am studiat la Oxford, am obţinut toate diplomele, am fost primit în Barou şi până la urmă am devenit judecător. Pastore, nimic altceva decât harul lui Dumnezeu nu ar fi putut să mă facă să admit că sunt un păcătos egal cu acel tâlhar. A fost nevoie de mai mult har să îmi înfrâng mândria şi autoamăgirea şi să recunosc că în ochii lui Dumnezeu nu eram cu nimic mai bun decât tâlharul pe care l-am trimis în închisoare.”

 

40. Potrivit unei legende, trimişii Satanei nu reuşeau să împingă în păcat un om sfânt ce trăia o viaţă de pustnic undeva în nordul Africii. Orice încercare se sfârşea în eşec, aşa că Satana, înfuriat de incompetenţa subalternilor, a luat cazul în propriile mâini. Şi s-a apropiat de sfântul acela şi i-a şoptit la ureche: „Fratele tău tocmai a foste ales episcop de Alexandria.” Instantaneu , pe faţa omului s-a citit succesul Satanei: gura i s-a strâmbat într-un zâmbet dispreţuitor, iar ochii s-au strâns într-o privire tăioasă.

„Invidia este arma voastră cea mai bună împotriva celor ce urmăresc sfinţirea,” le-a spus el apoi îngerilor săi.

 

41. Suntem şocaţi de pilda lucrătorilor în vie, al cărei mesaj contravine oricărei aşteptări logice şi parcă-şi râde de orice simţ al dreptăţii. Poate mai rezonabil ni se pare mesajul romanul „Niels Lyhne”, de Jens Peter Jacobsen. Romanul spune povestea unui bărbat care L-a respins pe Dumnezeu. Cu trecerea anilor, în adâncul sufletului îşi dorea pacea credinţei, însă nu putea consimţi să vină la Dumnezeu, acum la sfârşitul vieţii. Soarta nu fusese blândă cu el: moartea i-i răpise pe cei mai dragi. Însă cu tenacitate a rămas la necredinţa şi filosofia lui nihilistă, deşi dorea pacea lui Dumnezeu. În ultimul ceas al vieţii, a refuzat să fie văzut de pastor, deşi avea dorinţa tainică de iertare şi mângâiere. Medicul său, care îl iubea, mişcat de demnitatea sa, a şoptit: „Dacă aş fi Dumnezeu, mai degrabă l-aş ierta pe acest om care nu se pocăieşte în ultima clipă.”

Dar pilda lui Isus ne transmite exact contrariul şi ne răstoarnă toate presupunerile cu privire la dreptatea lui Dumnezeu. Parabola ne aminteşte că via, Împărăţia lui Dumnezeu, biserica Lui, aparţine lui Dumnezeu, iar noi suntem privilegiaţi ca să muncim în ea şi să primim asigurarea că toţi vor fi răsplătiţi. Adevărata plată nu este salariul de la sfârşitul zilei. Munca însăşi ne este un dar, un privilegiu şi propria răsplată. Căci lucrarea în via Domnului ne aduce mai aproape de Tatăl nostru ceresc.

 

42. Esop are o fabulă despre 2 vulturi, unul invidios pe celălalt pentru că putea să zboare mai sus şi să plutească mai elegant decât el. Aşa că vulturul invidios şi-a smuls penele cele mai bune şi cu ele a încercat să-şi săgeteze confratele. Însă n-a reuşit nici să-l lovească pe celălalt şi nici să se menţină el însuşi în zbor. Invidia l-a nimicit.

 

43. Un reporter l-a întrebat odată pe Papa Ioan al XXIII-lea câţi oameni muncesc la Vatican. La care bătrânul pontif a răspuns: „Cred că jumătate…”

 

44. La încheierea predicii, un membru a venit la pastor şi i-a spus: „Pastore, ştiţi, sunt anumite părţi din Biblie greu de suferit, iar textul după care aţi predicat astăzi a fost cu totul nesuferit. Pentru că nu e drept să plăteşti aceeaşi sumă şi celor care au muncit din greu şi celor care au muncit mai puţin. Nu e drept. Socot că ar trebui să predicaţi lucruri mai puţin ofensatoare.” Şi în următoarea ocazie, pastorul a predicat despre fiul risipitor…

 

45. Un om moare şi ajunge la poarta raiului unde este întâmpinat de Sf. Petru. Sf. Petru îl pune atunci în temă: „Ai nevoie de 100 de puncte ca să intri pe poartă. Spune-mi ce fapte bune ai făcut şi pentru fiecare îţi voi acorda un anumit punctaj, în funcţie de cât de bună a fost. Când ajungi la 100 de puncte, poţi să intri în Împărăţie.” „50 de ani am avut o singură nevastă şi nu am înşelat-o niciodată, nici măcar cu gândul.” „Minunat, asta face 3 puncte.” „3 puncte? … Hmm. Ei bine, toată viaţa am mers la biserică şi am susţinut lucrarea prin zecime şi implicare personală.” „Extraordinar! 1 punct!” „1 punct? Şi am mai înfiinţat o cantină pentru săraci şi am lucrat într-un azil pentru veteranii fără familie.” „Fantastic! Taman suficient pentru 2 puncte.” „Două puncte!”, izbucneşte omul acela. „Păi în ritmul acesta, singura cala de a ajunge în cer este prin harul lui Dumnezeu!” Sf. Petru zâmbeşte: „100 de puncte! Păşeşte ’năutru!”

 

46. În volumul memorialistic „Mai este oare acesta un om?”, scriitorul şi chimistul italian Primo Levi evocă răstimpul petrecut în lagărul de muncă Buna – Auschwitz, vorbind despre desfiinţarea şi recuperarea demnităţii umane. Iată cum cosemnează noaptea de dinaintea plecării contingentului de evrei din lagărul de concentrare de lângă Modena la Auschwitz:

„Şi s-a lăsat noaptea. A fost de aşa natură încât îţi dădeai seama că nu ar fi trebuit să o vadă ochi omeneşti, nici să-i supravieţuiască. Am simţit asta cu toţii; nici un gardian, italian sau neamţ, nu a avut curajul să vină să vadă ce fac oamenii când ştiu că trebuie să moară.

Fiecare îşi lua rămas bun de la viaţă cum se pricepea mai bine. Unii s-au rugat, alţii au băut peste măsură, alţii s-au îmbătat cu ticăloşia disperării de pe urmă. În schimb, mamele grijulii au făcut noapte albă ca să pregătească mâncarea pentru călătorie, au spălat copiii şi au făcut bagajul; în zori, firele de sârmă ghimpată erau acoperite cu rufe de copii întinse ca să se zbicească în vânt; nu au uitat de feşi, de jucării, de perne şi de sutele de mărunţişuri de care numai ele au idee şi de care copiii au în orice situaţie nevoie. Voi nu aţi face la fel? Dacă ar fi să vă omoare mâine împreună cu copilul vostru nu i-aţi da astăzi de mâncare?

În baraca 6 A locuia bătrânul Gattegno cu soţia, cu mulţi copii, nepoţi, gineri şi nurori harnice. Toţi bărbaţii erau tâmplari; veniseră din Tripoli după numeroase şi îndelungi călătorii; avuseseră întotdeauna la ei sculele de meseriaş, obiectele de bucătărie, armonicile şi vioara ca să cânte şi să danseze după ziua de muncă. Erau oameni veseli şi cucernici. Femeile lor, tăcute şi iuţi, au fost primele care au terminat pregătirile de călătorie ca să le rămână timp de doliu; când totul a fost gata, turtele coapte, traistele legate, s-au descălţat, şi-au desfăcut părul, au pus pe pământ sfeşnicele de înmormântare, după obiceiul străbunilor şi s-au aşezat pe jos în cerc, pentru jelanie; toată noaptea s-au rugat şi au plâns. Noi ne-am oprit în grup la uşa lor şi în suflet ne-a pătruns durerea…” (pag. 13-14)

 

47. Din „masa cenuşie” de contururi umane la care fuseseră reduşi deţinuţii evrei se detaşează câteva prezenţe umane care i-au luminat cumva bezna existenţială în care fusese întemniţat. Printre aceştia şi Lorenzo, „un muncitor civil italian ce mi-a adus câte o bucată de pâine şi resturile raţiei sale zi de zi, timp de şase luni; mi-a dăruit maioul său numai petice; a scris pentru mine o vedere în Italia şi mi-a transmis răspunsul. Pentru toate acestea nu a cerut, nici nu a acceptat vreo răsplată, fiind că era bun şi simplu şi nu concepea să faci binele pentru răsplată. […]

…cred că lui Lorenzo îi datorez că astăzi sunt viu; şi nu atât pentru ajutorul lui material, cât pentru că mi-a amintit în permanenţă că mai există o lume dreaptă dincolo de a noastră, ceva şi cineva încă pur, integru, necorupt, nesălbăticit, străin de ură şi teamă; ceva foarte greu de definit, o posibilitate îndepărtată de bine, pentru care merită să te păstrezi.

Personajele acestei cărţi nu sunt oameni. Omenia lor a fost îngropată sau şi-au îngropat-o ei înşişi sub jignirea suferită sau impusă altuia. De la SS-iştii răi şi proşti, de la toţi acei Kapos, politici sau criminali, Prominenz mai mari şi mai mici, până la deţinuţii nediferenţiaţi şi sclavi, toţi din absurda ierarhie impusă de nemţi sunt uniţi în mod paradoxal de aceeaşi goliciune interioară.

Dar Lorenzo era un om. Omenia lui era curată, integră; el era în afara acestei lumi a negării. Datorită lui Lorenzo am putut să nu uit că eu însumi sunt om.” (pag. 195-199)

 

48 După o selecţie pentru crematoriul de la Birkenau, „îl aud pe bătrânul Kuhn care se roagă cu voce tare, cu bereta pe cap, legănându-şi cu violenţă bustul. Kuhn îi mulţumeşte lui Dumnezeu că nu a fost ales.

Kuhn e smintit. Nu-l vede în cuşeta de alături pe Beppo, grecul, care are 20 de ani şi poimâine va merge la gazare şi, ştiind bine asta, stă întins, privind fix becul, fără să mai zică nimic şi fără să se mai gândească la nimic? Nu ştie Kuhn că data viitoare va veni rândul lui? Nu înţelege Kuhn că azi s-a săvârşit o infamie pe care nici o rugăciune adresată cerului, nici o iertare, nici ispăşirea vinovaţilor, în sfârşit, nimic din ce stă în putinţa omului nu o va putea şterge vreodată?” (Primo Levi, Mai este oare acesta un om?, pag. 211-212)

 

49 „Cei salvaţi din lagăr nu erau cei mai buni, predestinaţi binelui, purtătorii unui mesaj: tot ceea ce văzusem şi trăisem dovedea contrariul. De preferinţă supravieţuiau cei mai răi, mai egoişti, violenţii, nesimţitorii, colaboraţioniştii din zona cenuşie, turnătorii. Nu era o regulă absolută (nu existau şi nici nu există o regulă absolută în cele omeneşti), dar era totuşi o regulă.” (Primo Levi, Cei striviţi şi cei salvaţi, pag. 63). Supravieţuitor fortuit, cu conştiinţa curată, „înregimentat între cei salvaţi”, Primo Levi a fost mereu în căutarea unei justificări în proprii ochi şi în ai celorlalţi pentru norocul nesperat, numai pentru că văzuse atâţia oameni pierind „nu în ciuda calităţii lor, ci din pricina acesteia” (ibid., pag. 64).

 

50. „Mai devreme sau mai târziu, toţi descoperă, prin experienţă proprie, că fericirea deplină nu este posibilă în viaţă, însă puţini se opresc asupra alternativei după care tot aşa stau lucrurile şi cu nefericirea deplină. Elementele care se opun atingerii ambelor stări-limită au aceeaşi natură: ele derivă din condiţia noastră umană, refractară oricărei absolutizări. I se opun cunoştinţele noastre niciodată suficiente despre viitor; şi asta se cheamă într-un caz speranţa, iar în celălalt nesiguranţa zilei de mâine. I se opune certitudinea morţii, stabilind un prag pentru orice bucurie, dar şi pentru orice durere. I se opun inevitabilele griji materiale care, aşa cum ştirbesc din orice fericire trainică, tot aşa ne distrag cu insistenţă atenţia de la nefericirea care ne apasă, făcând ca aceasta să ne apară fragmentată şi din acest motiv suportabilă.”  (Primo Levi, Mai este oare acesta un om?, pag. 17)

 

51. „Soarele nu mai gonea nebuneşte pe cer ca înainte, nerăbdător să apună, ci începea să zăbovească câte puţin în înaltul bolţii, devorând zăpada acumulată…Se întorsese primăvara.

Începură să se audă glasuri de păsări pe care toţi credeau că le uitaseră.

Noaptea, în dormitor, poliţele pe care stau raniţele, rastelele pentru puşti, înseşi uşile şi chiar ferestrele mobile din nuc masiv din camera domnului colonel, toată lemnăria Fortăreţei trosnea în întuneric. Uneori se auzeau pocnituri seci, ca nişte focuri de pistol…

Iată, aceasta e vremea când în şipcile bătrâne reînvie un îndărătnic dor de viaţă. Cu foarte mulţi ani în urmă, în zilele fericite, ele cunoscuseră acel flux tineresc de căldură şi forţă, când din ramuri ţâşneau puzderii de mlădiţe. Apoi copacul a fost doborât. Iar acum, odată cu sosirea primăverii, în fiecare părticică a lui se mai trezeşte încă, dar infinit mai slabă, o tresărire de viaţă. Cândva, flori şi frunze; acum doar o vagă amintire, atât cât să se frângă, cu trosnet sec – şi apoi totul se piere în uitare până la primăvara viitoare.” (Dino Buzzati, Deşertul tătarilor, pg. 143-144)

 

52. „Numărul este esenţa tuturor lucrurilor”, statua Pitagora.

Hippas din Metapont, unul din discipolii lui Pitagora, avea să plătească cu viaţa dezvăluirea unei taine distrugătoare pentru gândirea grecească, o taină care ameninţa să submineze întregul schelet filosofic pe care confreria pitagoricienilor se străduise să-l construiască: conceptul de iraţional.

Grecii împrumutaseră numerele de la egipteni, maeştrii geometriei. Drept urmare, în matematica grecească nu exista o distincţie semnificativă între forme şi numere. Pentru filosofii-matematicieni greci acestea erau oarecum acelaşi lucru. (Chiar şi astăzi, ca urmare a influenţei lor, avem numere pătratice şi numere triunghiulare, i.e. al căror număr de unităţi poate fi dispus în formă de pătrat  - 1, 4, 9, 16 – şi, respectiv, sub formă de triunghi – 3, 5, 10.) Iar Pitagora considera că există o legătură profundă şi mistică între forme şi numere. Fiecare număr-formă avea un înţeles ascuns, iar cele mai frumoase numere-formă erau sacre.

Conceptul raţional a fost ascuns ca o bombă cu ceas în interiorul matematicii greceşti. Datorită dualităţii dintre număr şi formă, grecii considerau operaţia de calculare echivalentă cu cea a măsurării unei linii. Astfel, un raport dintre două numere nu însemna nimic mai mult decât compararea a două linii de lungimi diferite.

Pentru ca totul în univers să fie guvernat de raporturi, aşa cum sperau pitagoricienii, ar fi trebuit ca orice lucru care avea un înţeles în acest univers să fie relaţionat cu o proporţie exactă, simplă. Ar fi trebuit literalmente să fie raţional.

Pătratul este una dintre cele mai simple figuri geometrice şi a fost venerat cum se cuvine de pitagoricieni. (Avea patru laturi corespunzătoare celor patru elemente; simboliza perfecţiunea numerelor.) Însă iraţionalul se cuibărea în simplitatea pătratului. Dacă trasezi diagonala apare iraţionalul: numărul care o exprimă este rădăcina pătrată a lui doi.

Pentru dezvăluirea acestui secret, spune legenda, Hippas a fost aruncat de pe puntea unui vas şi a murit prin înec.

 

53. Pentru fizicieni, vidul este compus din toate particulele şi forţele ascunse în el. Este o substanţă mult mai consistentă decât nimicul filosofic. – Sir Martin Rees.

 

54. …a trăi în timp nu constituie în sine o „faptă rea”: „faptă rea” înseamnă să credem că nu există nimic în afara timpului. Suntem devoraţi de timp nu pentru că trăim, ci pentru că credem în realitatea lui, şi prin aceasta uităm sau dispreţuim Eternitatea. – Mircea Eliade, Imagini şi simboluri

 

55. Crizele omului modern sunt în mare parte religioase, în măsura în care sunt o conştientizare a unei absenţe de sens. Când omul are simţământul că a pierdut cheia existenţei sale, când nu mai ştie care este semnificaţia vieţii, e vorba întru totul de o problemă religioasă deoarece tocmai religia este un răspuns la întrebarea fundamentală: care este sensul existenţei? – Mircea Eliade

 

56. Ştiţi, poate, că de o generaţie încoace, critica literară americană a căutat în romanele contemporane temele iniţierii, ale sacrificiului, arhetipurile mitice. Cred că sacrul e camuflat în profan, după cum, pentru Freud sau Marx, profanul era camuflat în sacru. Dar aceasta este o întreagă problemă, nădăjduiesc că cineva se va ocupa de ea: descifrarea camuflajului care ascunde sacrul într-o lume desacralizată. – Mircea Eliade

 

57. Calea constă în a iubi. E ceea ce spunea Hristos. E poate regula fundamentală a tuturor ascezelor din lume, dar mai presus de toate e calea pe care o arată Hristos. Numai prin această comportare putem, cu adevărat, suporta răul…Vreau să spun doar atât: să răspundem cu dragoste la ceva ce ne exasperează şi ne terorizează. – Mircea Eliade

 

58. Când văd oameni mult mai desăvârşiţi decât mine, mi se întâmplă atunci să cad pe gânduri; îmi spus: „Reuşesc ei oare prin har sau prin trudă să-şi depăşească reacţiile de ură, aversiunile, resentimentele?” E greu de dat un răspuns. Ştiu că această stare se poate dobândi prin muncă, o muncă, să spunem, de natură spirituală; printr-o metodă, în sensul ascetic al cuvântului. Dar de bună seamă harul joacă un rol foarte important. – Mircea Eliade

 

59. Tema „morţii lui Dumnezeu” nu este de o noutate radicală; ea o reînnoieşte, în fond, pe aceea a lui deus otiosus, a zeului leneş, a zeului care s-a îndepărtat de lume după ce a fabricat-o, şi aceasta este o temă pe care o regăsim în numeroase religii arhaice. Este însă adevărat că teologia „morţii lui Dumnezeu” este de o extremă importanţă pentru că este singura creaţie religioasă a lumii occidentale moderne. Prin aceasta avem de-a face cu ultima etapă a desacralizării. Pentru istoricul religiilor, interesul ei este considerabil deoarece această etapă ultimă ilustrează camuflajul desăvârşit al „sacrului” sau, mai bine zis, identificarea lui cu „profanul”.

E prea devreme încă, fără îndoială, să pătrundem sensul acestor „desacralizări” şi al teologiilor „morţii lui Dumnezeu” care îi sunt contemporane, prea timpuriu pentru a-i prevedea viitorul. Dar întrebarea pe care această desacralizare o pune e următoarea: în ce măsură „profanul” poate deveni „sacru”; în ce măsură o existenţă radical secularizată, fără Dumnezeu, fără zei, este susceptibilă să constituie punctul de plecare al unui nou tip de „religie”? La această întrebare întrezăresc trei mari tipuri răspunsuri. Mai întâi acela al „teologiilor morţii lui Dumnezeu”: dincolo de ruina tuturor simbolurilor, a riturilor paradoxale şi misterioase coincidentia oppositorum această conştientizare a caracterului radical profan al lumii şi al existenţei umane poate întemeia un nou mod al „experienţei religioase”, moartea „religiei” nefiind pentru ei moartea „credinţei”, ci dimpotrivă…Un alt răspuns constă în faptul de a socoti drept secundare formele istorice ale opoziţiei sacru/profan: dispariţia „religiilor” n-ar implica-o deloc pe aceea a „religiozităţii”, iar transformarea regulată a valorilor „sacre” în valori „profane” ar conta mai puţin decât întâlnirea permanentă pe care o are omul cu sine însuşi, mai puţin decât experienţa propriei sale condiţii…În sfârşit, al treilea răspuns: se poate considera că opoziţia dintre „sacru” şi „profan” n-are sens decât pentru religii, iar creştinismul nu este o religie. Astfel, creştinului nu-i mai este dat să trăiască, asemenea omului arhaic, într-un cosmos, ci în istorie. Dar ce este „istoria”? Şi cât preţuieşte această tentaţie sau această tentativă de a o sacraliza? Care este lumea care, astfel, se vrea salvată prin ea? – Mircea Eliade

 

60. Răspunsul lui Sartre („Omul nu poate să se lipsească de sens, dar acest sens el îl născoceşte într-un cer pustiu.”) şi al existenţialiştilor nu-mi convine: acest „cer pustiu”. Sunt mai degrabă atras de „gnoza de la Princeton”, de pildă. Este surprinzător să vezi cum cei mai mari matematicieni şi astronomi de astăzi, care au crescut într-o societate în întregime desacralizată, ajung la nişte concluzii ştiinţifice, chiar filosofice, foarte apropiate de anumite filosofii religioase. Este surprinzător să vezi fizicieni, mai ales astrofizicieni şi specialişti ai fizicii teoretice, reconstruind un univers în care Dumnezeu Îşi are locul Său, precum şi ideea de cosmogonie, de Creaţie. Toate acestea seamănă cu monoteismul mozaic, dar fără antropomorfism sau ne trimit la anumite filosofii indiene pe care aceşti savanţi le ignorau. Acest lucru este foarte important. Iar „gnoza de la Princeton” mi se pare de asemenea semnificativă prin marele ei succes şi prin audienţa cărţii lui Ruyer. – Mircea Eliade

 

61. Sistemele de gândire nu dispar prin critică sau prin discuţii, ci cad odată cu creaţia altui sistem de gândire. Şi primul era, însă, logic, coerent şi demonstrabil. Oamenii vedeau perfect cu acel sistem. Dacă a întâmpinat critici, ele nu l-au putut zdruncina. Istoria ştiinţelor ne învaţă acest important fapt: că numai o nouă creaţie, o nouă metodă, poate avea rezultat – iar nu critica celor vechi. Oamenii trebuie să vadă altfel. – Mircea Eliade

 

62. Motivarea şi raţiunea de a fi a moralităţii: e mai confortabilă, mai plăcută şi, în serie lungă, mai simplă decât imoralitatea. Viciul e trist, deprimant, patogen, nesatisfăcător. Virtutea dă o satisfacţie mult mai plenară şi mai statornică. Obstacolele în împlinirea ei se află în pedagogia virtuţii, nu în virtute. – Mircea Eliade

 

63. Ştiinţa: gândirea orizontală, în două dimensiuni, se poate întinde ad infinitum fără să se ajungă la o formă solidă.

Filosofia pură: verticală, se înalţă în pură speculaţie dialectică până ce se sufocă şi oboseşte. – Mircea Eliade

 

64. Calmul, placiditatea aparentă, contemplaţia ordonată – ajută în a vedea lucrurile aşa cum sunt şi a afla unde e Dumnezeu. Foarte puţini matematicieni au fost atei. – Mircea Eliade                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                   

 

65. Paradoxul de la temelia asociaţiei creştine se manifestă printr-o poruncă ascetică: înlocuirea tuturor economiilor bazate pe dreptate, pe muncă şi răsplată, cauză şi efect – prin economia nebunească a răsplăţii neegale, a iertării, a credinţei, nădejdii şi, „mai presus de toate”, a dragostei. A cere unui om să iubească fără încetare, din toată inima şi fără nici o deosebire – e cel mai formidabil catehism ascetic pe care l-a cunoscut Societatea umană. Dragostea, mai mult decât oricare altă pasiune, e una din acele operaţii neînţelese care proiectează omul în afara sa, îl ajută să rupă cercul de fier al limitelor personalităţii şi să se asimileze, pierzându-se, în altă personalitate. Mai mult, deşi actul e dureros – căci e o agonie – e întotdeauna prezentă speranţa şi anticiparea unei beatitudini nedesluşite, ceva care n-a fost şi nu va mai fi. Într-un cuvânt, dragostea e una din acele taine care dau omului gustul nepreţuit şi amar al absolutului. – Mircea Eliade

 

66. Antropologia creştină se fundează pe păcatul originar – care e ideea de iniţiativă, prin tentaţie, de libertate prin ignoranţă, de personalitate prin pierderea simţului de dependenţă care caracterizează creatura.  E straniu cât de puternic supravieţuiesc anumite din aceste laturi ale păcatului originar în conştiinţa modernă. De pildă, iniţierea prin tentaţie şi libertatea prin ignoranţă, amândouă caracterizând Adamul biblic, sunt tot atât de populare în veacul XX, după creştinism şi Renaştere. Oamenii activează numai întrucât sunt ispitiţi sau ignoranţi. Se mişcă numai pentru că sunt ispitiţi de instincte sau de idei, amândouă exterioare omului, amândouă violentându-i libertatea. E cel puţin paradoxal că modernii înţeleg prin libertate acele acte de submitere ordinelor inferioare, mai degrabă tropisme decât acte libere. Libertatea prin ignoranţă – prin ignorarea poruncii, prin ignorarea de sine şi a spiritului critic etc. – aşa cum a descoperit-o Adam şi cum o practică Occidentul, e o abdicare şi o înjosire. Cu cât Occidentul e mai ignorant, cu atât mai liber şi spontan în activitatea sa specifică. În timp ce libertatea orientală e posibilă numai prin cunoaştere metafizică. – Mircea Eliade

 

67. Tăria nu se măsoară prin raporturile dintre om şi lume, ci dintre om şi el însuşi. – Mircea Eliade

 

68. Creştinismul făcând pe Hristos fiu de om, a îmbibat miracolul şi caritatea în omenire într-un grad mult mai mare ca înainte, când zeii erau altceva decât oamenii. (De aceea se poate spune, foarte logic, foarte ştiinţific, că de la Hristos încoace substanţa întregii istorii s-a schimbat.) Acum, Hristos fiind ŞI om, minunile nu se fac sub chipul oamenilor, în fiecare zi. Înainte de Hristos minunea mai putea fi taumaturgică, excepţională, dramatică. De-atunci ea este umană – adică irecogniscibilă.

 

69. Găsirea adevărului (sau adevărurilor) a fost vreme de 2000 de ani ţinta gândirii europene. Să recunoaştem că am adunat până acum un număr impresionant de adevăruri şi jocul poate continua. Se descoperă în fiecare zi noi microbi, noi documente hitite, noi stele şi noi legi psihologice. Şi totuşi ne aflăm permanent înainte de Copernic. Trăim un cosmos antropocentric. Aşteptăm mereu o intuiţie mai largă, care să cosmizeze astfel miile acestea de adevăruri, să le ierarhizeze şi să le armonizeze. Dacă am avea cel puţin mângâierea că ne înşelăm, că trăim un vis, că suntem înconjuraţi de iluzii. Dar nu, nenorocirea noastră este că suntem inundaţi de adevăruri. Şi fiecare dintre ele vrea să se instaleze stăpân absolut; avem astfel concepţia materialistă a istoriei, freudismul, biologia, teologia, individualismul magic etc. – care ne explică totul prin punctul lor de vedere. Ni se pare că am progresat de la primitivi până azi, dar eu mă întreb unde este progresul dacă majoritatea modernilor sunt monoideici, oameni ai unei singure formule, prin care văd lumea şi o explică? Să abuzezi de un adevăr este mai mult decât a-l compromite. Abuzând de el, treci direct în eroare. Adevărurile nu au valoare izolate; dar ajung de-a dreptul primejdioase când încerci să compensezi cu unul singur absenţa celorlalte. – Mircea Eliade.

 

70. …Vezi d-ta, în lumea asta binele e limitat. „De ce nu facem lucruri mari?”, mă întrebi. Nu facem pentru că este în firea lucrurilor să nu admită intervenţia binelui decât într-o anumită măsură, calculabilă metafiziceşte sau istoriceşte. Răul este infinit şi orice om poate ajunge până la capătul răului. Dar lumea, omenirea (cum se spune) se împotriveşte oricărui act de Bine care depăşeşte limita dispusă de destin sau întâmplare.

N-ai încercat niciodată să ajuţi un om bolnav? Dă-ţi atunci seama cât de neputincioase sunt eforturile noastre cât de mult ne depăşeşte suferinţa celuilalt – suferinţa concretă, directă, vie. – Mircea Eliade

 

71. Nu fac nici un pas mai departe dacă omului care are 20 de lei îi voi da 30, iar omului care a citit o carte îi voi da încă una. Nu înţeleg prin „bine” operă de caritate sau de reformă socială. Binele este cu totul altceva: mântuirea unui om, ajutorul eficace pe care i-l poţi da; să-l împaci cu sufletul lui şi cu lumea din jur, acesta este un act de bine. – Mircea Eliade

 

72. În „Scrisorile lui Zgândărilă” C.S Lewis ne mai descoperă un adevăr prin gura lui Zgândărilă: „ Dumnezeu vrea ca oamenii să meargă şi dacă numai voinţa de a merge există, Dumnezeu va privi cu plăcere şi la un pas împiedicat.”

 

73. În prima scenă din „Regele Lear”, bătrânul rege îşi cheamă cele 3 fiice cărora le spune că intenţionează să se retragă şi doreşte să împartă puterea între ele. Însă mai înainte de asta ar vrea să audă de la ele cât de mult ţin la el.

Două dintre surori,Goneril şi Regan îi spun fără reţinere tot ce vrea să audă. Goneril îl spune: Sire, te iubesc mai tare decât ar putea cuvintele urni materia, mai scump decât văzul, spaţiul şi libertatea, mai presus de tot ce poate fi preţuit.

Cordelia, mezina şi favorita tatălui, nu se conformează dorinţelor tatălui de a auzi că este iubit. Nu are nimic de spus de vreme ce, din punctul ei de vedere, termenii relaţiei ei cu tatăl sunt evidenţi. Iubesc pe maiestatea ta potrivit legăturii noastre: nici mai mult, nici mai puţin. Dincolo de asta nu putea aduce nici o asigurare măgulitoare.

Furios că nu a primit răspunsul aşteptat de la copila preferată, Lear o renegă şi îşi împarte împărăţia între cele 2 fiice care îi dăduseră răspunsul măgulitor căutat.

Goneril şi Regan nu întârzie să îşi abandoneze tatăl, jefuindu-l de orice demnitate. Cu inima sfâşiată de înşelăciunea lor, Lear îşi pierde minţile.

În final, Cordelia se întoarce la tatăl ei, dovedindu-şi dragostea de fiică, ea care nu putuse face promisiuni mincinoase cu privire la dragostea ei şi statornicia acesteia în viitor, dar care a trăit-o cel mai autentic.

 

74. În autobiografia sa, Frederick Buechner îşi aminteşte de o seară în care şi-a vizitat mama în Manhattan. Mama pregătise special pentru el o cină gourmet, când a sunat telefonul. Un prieten al lui Buechner suna din aeroport unde aştepta să plece avionul care urma să-l ducă la familia lui ce suferise un accident serios. Prietenul îl ruga dacă putea să meargă la el şi să aştepte împreună cu el. Când mama lui Buechner a auzit despre ce era vorba s-a supărat tare. Masa era gata şi mâncarea se răcea cu fiecare minut. I-a spus că e un fraier dacă va rata o aşa cină pentru un motiv atât de ridicol. „Şi pentru o clipă m-am gândit că poate are dreptate şi m-am îngrozit de mine însumi. În momentul următor am înţeles mai clar ca niciodată că în funcţie de astfel de decizii triviale – să plec sau să rămân? – sufletele oamenilor sunt salvate sau pierdute.”

 

75. Îmi aduc aminte cum în liceu un medic a venit şi ne-a vorbit despre pericolele fumatului. Ne-a speriat cu imagini de plămâni de fumători şi poveşti despre moartea prin cancer de plămâni. Medicul şi-a încheiat discursul cu: „Nu uitaţi, la un capăt al ţigării, foc, la celălalt capăt, un prost.”

Toţi eram impresionaţi, mai ales cei care se furişau în spatele cantinei ca să fumeze o ţigară. Însă câţiva colegi l-au văzut pe medic aprinzându-şi o ţigară înainte de a-şi porni motorul la maşină. Toată credibilitatea lui a fost distrusă. Mai bine ar fi fost pentru campania împotriva fumatului dacă nu ar fi venit deloc să vorbească. Nimeni nu respectă pe cineva care una zice şi alta face.

 

76. Ori de câte ori iubesc în mod activ pe Dumnezeu, în ascultare personală, ajung să simt o nouă afectivitate pentru El şi o hotărâre mai puternică să ascult de El şi data viitoare. Ascultarea nu este un scop, ci un mijloc, un mijloc să ne exprimăm dragostea noastră pentru Dumnezeu şi un mijloc să ne amplificăm dragostea pentru Dumnezeu. Este un catalizator în procesul dragostei pentru Dumnezeu şi al creşterii în asemănare cu Isus. – Margaret Thatcher, „The Freedom of Obedience”

 

77. John Killinger a scris o carte despre Cele Zece Porunci, „Poporului Meu, cu dragoste”. În această carte povesteşte cum întorcându-se de la serviciu într-o zi, un om şi-a găsit fiica stând bosumflată pe terasă. Şi omul acela a întrebat-o pe soţia lui dacă se întâmplase ceva cu fetiţa. „Aa, tocmai a aflat că există o lege a gravitaţiei şi este furioasă din această pricină.”

 

78. Copiii nu au fost niciodată prea buni la ascultarea de cei mari, însă niciodată nu au dat greş în a-i imita.

 

79. În prezent, în America, mulţi cred că nu mai există „absoluturi morale”. Mulţi subscriu la o filozofie a „relativismului moral”. De câte ori nu am auzit afirmaţii ca „Ceea ce e bine pentru tine poate că nu e bine pentru mine”, „dacă îţi face plăcere”, „totul e îngăduit”, „nu există bine şi rău, ci doar păreri diferite”. Toate acestea sunt consecinţe al impresiei că nu există bine absolut. Un sondaj recent a descoperit că 67% dintre americani nu cred în absoluturi morale. Între cei născuţi între 1965 şi 1983, procentul a fost chiar mai mare: 78%. Chiar dintre creştinii declaraţi, 62% au declarat că nu există standard absolut pentru ce e drept şi ce nu.

James Madison, al 4lea preşedinte al Statelor Unite, spunea: „Viitorul acestei ţări depinde de capacitatea noastră de a ne guverna aliniaţi la Cele Zece Porunci.”

 

80. Întorcându-se de la muncă, o femeie s-a oprit la alimentara ca să cumpere un pui. Vânzătorul a vârât mâna sub galantar şi a scos ultimul pui pe care-l mai avea şi l-a cântărit. După o clipă de gândire, femeia i-a spus: „Aş avea nevoie de o cantitate mai mare. Aveţi şi mai mari?”

Fără să spună o vorbă, vânzătorul a pus puiul la loc sub galantar, s-a făcut că se uită după altul şi a scos acelaşi pui pe care l-a pus pe cântar şi l-a găsit cu o jumătate de kilogram mai greu. Femeia şi-a făcut socotelile şi i-a zis: „Perfect, îi iau pe amândoi.”

Tot cinstea este cea mai rentabilă.

 

81. Din 1Macabei aflăm originea istorică a saducheilor şi fariseilor. Saducheii erau modernişti care găseau filosofia greacă de mare valoare. Erau materialişti care nu credeau nici în îngeri, nici în demoni; nu credeau în viaţa veşnică, darămite în judecată şi înviere. Nu aşteptau pe Mesia şi credeau că Legea trebuia adaptată vremurilor moderne şi stării curente de cunoştinţe. Din acest motiv, Îl găsim atât de des oaspete la farisei şi niciodată în compania saducheilor. (Reţineţi faptul că fariseii nu ar fi socializat cu cineva din afara grupării lor.) Majoritatea ucenicilor, Pavel, de pildă, se trăgeau din farisei. Noul Testament nu consemnează nici măcar un saducheu convertit la cauza lui Hristos.

De aceea Isus le spune oamenilor că fariseii sunt buni învăţători, însă un exemplu rău.

 

82. Un proaspăt absolvent de seminar s-a îndreptat spre amvon cu pas sigur şi încrezător, într-o ţinută imaculată. A început să-şi spună predica în prima sa biserică, dar cuvintele nu vroiau să iasă şi pace! Până la urmă a izbucnit în plâns şi a plecat de la amvon într-o umilinţă evidentă.

Două surori în vârstă ce şedeau în primul rând au comentat între ele: „Dacă ar fi venit aşa cum a plecat, ar fi plecat aşa cum a venit.”

 

83. Pericolul mândriei constă în faptul că se hrăneşte din bunătate.

 

84. O biserică a cerut membrilor să doneze bani pentru o nouă construcţie, cu observaţia că nu va exista nici o placă omagială cu numele donatorilor. Răspunsul a fost mai mult decât mediocru. După ce s-a renunţat la stipulaţia cu placa memorială, mult mai mulţi au fost cei dispuşi să doneze. Ce anume i-a determinat să-şi schimbe poziţia iniţială? Prima dată, se făcea apel doar la generozitatea oamenilor. A doua oară au făcut apel la ego-ul lor şi ego-ul a câştigat.

 

85. Un bărbat pe nume Rudd povestea cum e să trăieşti la Polul Nord în timpul celor 3 luni de întuneric. Niciodată nu vezi soarele. „Ceas de ceas tânjeam să ajung odată să văd soarele.” Apoi pe la mijlocul lui februarie, s-a cocoţat pe o colină măturată de vânt şi a aşteptat în linişte cu faţa spre est. Cerul era ca o pânză cenuşie. Apoi a început să se albăstrească din ce în ce mai intens. Culoarea se schimba pe măsură ce soarele se ivea. Rudd privea clipind, cu obrajii scăldaţi în lacrimi.

Mulţi tânjesc după ceva, după zori, după răsăritul soarelui.

Noi am fost chemaţi afară din întuneric la lumina Sa minunată ca să fim lumina lumii. Misiunea este o chemare ca să dăm mărturie despre lumina care deja se găseşte în lume şi luminează orice inimă.

 

86. Isus nu este nimic mai puţin decât lumina lumii. Lucrul acesta s-a văzut clar de mii de oameni în timpul epidemiei de gripă din America, anul 1918. În momentul de vârf al epidemiei, bisericile şi toate locurile de întâlniri publice nu aveau voie să fie deschise. Însă acum mai mult ca niciodată oamenii aveau nevoie de speranţă şi consolare. Împovărat de neputinţa de a lucra pentru oameni în acel timp de nevoie, un pastor inventiv s-a gândit la vitraliile magnifice ale bisericii sale, care înfăţişau pe Isus în ipostaze excepţionale: Isus, Păstorul cel bun, purtând la piept un mieluţ; Isus, Mântuitorul plecat în căutarea oii pierdute; Isus, pe cruce; Isus biruitor în slava învierii. Pastorul a fixat asupra vitraliilor reflectoare puternice, iar oamenii au primit un mesaj de speranţă prin aceste predici de lumină, fără cuvinte.

 

87. Atitudinea lui Ioan Botezătorul trebuie să fi fost şi cea a unui misionar în Africa. Acesta a fost întrebat la un moment dat dacă îi plăcea ce făcea. Răspunsul a fost şoc: „Dacă-mi place lucrarea aceasta? Nu. Nici mie, nici soţiei nu ne place mizeria; avem sensibilităţi rezonabil. Nu ne place să ne târâm în colibe mizere, prin excremente de capră. Dar acum omul nu va face nimic pentru Hristos decât dacă-i place? Dumnezeu să aibă milă de un asemenea om. Plăcerea sau neplăcerea nu au nici o legătură cu aceasta. Avem ordine să mergem şi noi vom merge. Dragostea ne sileşte.”

 

88. Calvin şi Susie sunt eroii unei serii de benzi desenate. Cei doi sunt vrăjmaşi de moarte. Într-un episod, Calvin o întreabă pe Susie ce-a făcut la un test. Susie îl informează că a luat 10.

„Chiar aşa? Pentru nimic în lume n-aş vrea să fiu în locul tău? Eu am luat 8.”

Curioasă, Susie întreabă: „Ce motiv ai avea să preferi un 8 în loc de 10?”

„Cu cât cobor nivelul aşteptărilor celorlalţi, cu atât mai uşor îmi este să trăiesc.”

 

89. Poate că una dintre provocările cele serioase este să ştim cine nu suntem. Se povesteşte că o doamnă s-a trezit singură în lift cu renumitul şi arătosul Robert Redford. Liftul urca etaj după etaj şi femeia nu-ţi putea lua ochii de la el. În cele din urmă, nu s-a mai putut abţine şi l-a întrebat: „Dumneavoastră sunteţi Robert Redford cu adevărat?” „Doar când sunt singur.”

 

90. A fost odată o femeie care dorea pace în lume şi pace în inimă, în realitate însă fiind foarte frustrată. În jurul ei, lumea parcă se prăbuşea, viaţa personală nu era deloc mai strălucită. Într-o zi, a mers la mall şi a intrat într-unul dintre magazinele de-acolo şi a avut surpriza să-l vadă pe Isus în spatele tejghelei. Ştia că este Isus pentru că arăta exact ca în picturile pe care le văzuse în muzee şi pe coperţile cărţilor religioase. Şi-a luat inima-n dinţi şi a întrebat: „Nu vă supăraţi, dumneavoastră sunteţi Isus?” „Da?” „Lucraţi aici?” „Într-un fel, da; sunt proprietarul magazinului.” „Aha, şi ce vindeţi aici?” „Mai de toate. Mergeţi, plimbaţi-vă prin magazine, gândiţi-vă ce v-aţi dori, notaţi totul pe o hârtie, apoi reveniţi şi voi vedea ce pot face pentru dumneavoastră.”

Femeia a procedat întocmai. În timp ce se plimba pe culoare, nota cu înverşunare tot ce-şi dorea: pace pe pământ, să nu mai fie războaie, să nu mai fie foamete şi sărăcie; pace în familii, armonie, fără disensiuni, fără droguri; o exploatare corectă a resurselor. Apoi s-a întors la magazin cu o listă lungă. Isus a citit cele notate şi i-a spus zâmbind: „Nici o problemă.” S-a aplecat şi a luat de sub tejghea mai multe pachete pe care apoi le-a pus toate înaintea femeii mirate: „Ce-i cu astea?” „Pacheţele cu seminţe.” „Vreţi sa spuneţi că nu aveţi produsul finit?” „Nu, acesta este un loc pentru visare. Oamenii vin, văd cum este şi eu le dau seminţele. Ei merg acasă şi plantează seminţele, le udă, le îngrijesc şi le ajută să crească şi într-o bună zi culeg roadele.”

„Aa”, a spus femeia şi a plecat fără să cumpere nimic.

 

91. „I s-a părut îngerului Gabriel aproape prea mică să aibă un copil, darămite Acest Copil; fusese însă trimis cu o solie pentru ea şi el i-a transmis-o. I-a spus cum avea să se numească Pruncul şi cine avea să fie şi ceva din taina care avea să i se petreacă. „Nu te teme, Maria,” i-a spus. Şi cum i-a spus aceasta, spera doar că fata nu avea să bage de seamă că sub marile-i aripi de aur, el însuşi tremura de teamă la gândul că viitorul creaţiunii atârna acum de răspunsul unei fete.” – Frederick Buechner

 

92. Isus Hristos nu a venit ca să facă viaţa mai uşoară, ci ca să facă oamenii mai mari.

 

93. William Barclay spunea odată că rugăciunea cea mai populară a lumii este „Schimbă-se voia Ta”. Însă rugăciunea cea mai mare a lumii este „Facă-se voia Ta.”

 

94. Cultura noastră are tendinţa de a se defini ca o cultură a evenimentelor. Suntem încurajaţi să trecem de la eveniment la eveniment. Există o disciplină, „marketingul evenimentului”.Campaniile electorale se prezintă ca un lanţ de evenimente. Ai zice că e o cale bună să-ţi vinzi marfa.

Nu însă şi un mod de viaţă cine ştie ce. Evenimentele speciale sunt importante. Acestea pot marca momentele speciale; ne ajută să trasăm o legătură între trecut şi viitor; ne pot ajuta să ne întărim amintirile şi să ne focalizăm gândurile. Dar evenimentele care ne marchează viaţa nu sunt unul şi acelaşi lucru cu viaţa.

Dacă trăim de la eveniment la eveniment, pierdem timpul dintre evenimente. Sărim de pe o culme pe alta, fără să mai călcăm deloc şi pe la câmpie.

 

95. Un pastor prezbiterian din Chicago primeşte vizita unui băieţel de 10 ani, pe nume Cameron, din biserica sa. Băiatul venea de la antrenament, încă mai avea pe cap cascheta protectoare, iar într-o mână ţinea bâta de baseball. Cameron i-a spus că ar vrea să se boteze. „La Şcoala duminicală, instructorul ne-a vorbit de botezul lui Isus, apoi ne-a întrebat care ne-am botezat. Toţi ceilalţi copii au ridicat mâna şi acum vreau şi eu să fiu botezat.”

„Cameron, dar tu de ce vrei să te botezi? Doar pentru că toţi ceilalţi au făcut-o?”

Băiatul a fixat-o cu ochişorii săi şi i-a spus: „Nu, ci eu vreau să mă botez pentru că aceasta înseamnă că aparţin lui Dumnezeu.”

Pastorul a fost impresionat de capacitatea lui de înţelegere. „Bine atunci, ce zici de duminica aceasta?” Pe faţa băiatului se putea citi frământarea: „Chiar trebuie să fiu botezat în faţa tuturor oamenilor din biserică? Nu s-ar putea să mă boteze un prieten în râu?”

Pastorul l-a întrebat de unde i-a venit o asemenea idee. „Păi, Isus nu a fost botezat de vărul Lui în râu?”

Prins cu garda jos, pastorul a admis că ce spunea băiatul era perfect adevărat, însă dacă avea să fie botezat de un prieten, în râu, atunci cum mai putea fi recunoscut de biserică? Şi intuind aici o ocazie de a-l introduce pe micuţ în dogmatică şi eclesiologie, s-a ridicat şi s-a urcat pe un taburet întinzând mâna spre Manualul bisericii, aflat pe un raft de sus.

„Păi, după viaţa cea nouă pe care o voi trăi.”

Pastorul aproape că a căzut de pe scaun! A lăsat pe raft Manualul Bisericii şi s-a dat jos. Felul cum înţelegea Cameron lucrurile nu era nici copilăresc, nici simplu. Era profund. Botezul ne cheamă la o viaţă nouă.

 

96. În urmă cu 150 de ani, părintele Damien, misionar belgian, a început să planteze biserici pe Insula Molokai. Şi a plantat câteva biserici în zona principală a insulei. Mai era însă o regiune unde nimeni nu s-a dus niciodată de bună voie: era o mică peninsulă, la nordul insulei, separată de restul insulei de un perete de piatră, înalt de 100 m. Singura cale de acces era fie prin escaladarea peretelui de piatră, fie cu barcă. Pe acea peninsulă, hawaienii îşi abandonau leproşii. Părintele Damien a simţit o chemare pentru oamenii care fuseseră alungaţi din mijlocul semenilor lor. A mers şi a lucrat acolo aşa cum făcuse şi pentru ceilalţi locuitori ai insulei, chiar i-a ajutat să-şi construiască locuinţe, a trăit în mijlocul lor cu dorinţa de a le sluji în orice chip posibil. Au trecut 15 ani şi într-o zi, în timp ce gătea, s-a întâmplat să i se prelingă pe picior puţină apă clocotită şi atunci şi-a dat seama că nu a simţit nimic. A mai lăsat să cadă câteva picături şi nimic. Aceasta nu putea însemna decât că avea şi el lepră. În duminica următoare, când a început să predice, în loc „Iubiţi fraţi credincioşi” a spus „Iubiţi fraţi leproşi”. Devenise unul asemenea lor în toate privinţele, chiar şi în aceea a suferinţei.

 

97. Botezul ne spune cine suntem. O ilustraţie excelentă a acestui fapt o găsim în desenele animate „Regele leu”. Puiul de leu Simba este rupt de tot ceea ce-i putea aminti de adevărata sa identitate. Este departe de casă, departe de familie şi departe de responsabilităţile lumii. Practic el îşi leapădă identitatea de leu, ba mai mult, identitatea de rege al leilor. În lipsa lui, împărăţia este sub stăpânirea forţelor răului, ajungând un loc al întunericului şi suferinţei.

„Preotul” babuin Rafiki îl găseşte pe Simba în junglă şi îl cheamă să-şi reasume adevărata identitate: îl duce la un lac mare pe oglinda căruia Simba vede reflectată nu numai propria imagine, ci şi chipul tatălui său. Tatăl şi fiul sunt uniţi printr-o legătură puternică. Simba îşi recunoaşte tatăl în sine, cerurile se deschid şi tatăl îi vorbeşte. În acel moment, Simba este transformat; el îşi înţelege adevărata identitate de Rege leu şi responsabilitatea aferentă acestei identităţi. Este împuternicit pentru misiunea care-i stă înainte şi în stare să lupte împotriva forţelor care au pus stăpânire pe lumea lui. În final, Simba iese victorios şi aduce lumina şi vindecare împărăţiei sale.

 

98. În 1945, lui Mary Teresa Hickey şi soţului ei li s-a născut un băieţel care suferea de Sindromul Down. Mary Teresa a luat bebeluşul la piept şi a spus: „Este al nostru şi îl iubim. Este alesul Domnului.” Bebeluşul Danny mai avea un frăţior cu 2 ani mai mare, Jimmy.

Tatăl a făcut infarct şi a murit tânăr, iar Mary a rămas să crească singură băieţii de 7 şi 9 ani. Ca să poată achita facturile, s-a angajat să spele podelele la un spital de boli cronice.

Jimmy avea grijă de frăţiorul lui. Danny se simţea bine în compania tuturor copiilor şi nimeni nu-l făcea să se simtă altfel. Până când, într-o zi, în timp ce urcau într-un autobuz, nişte copiii necunoscuţi i-au strigat: „Idioţii nu au voie în autobuz!” În ziua aceea, Jimmy Hickey a învăţat să se bată. Şi tot în ziua aceea Jimmy s-a hotărât să se facă preot. Danny a mers la şcoală şi când s-a făcut suficient de mare, s-a angajat. În 1991, Mary Teresa a murit în vârstă de 91 de ani. Părintele Jim Hickey era preot, de 30 de ani, şi în orice parohie era trimis, Danny îl însoţea.

În octombrie 1997, Danny era în spital, slăbit de cei 52 de ani de viaţă. Într-o noapte, când oamenii obişnuiţi îşi mâncau cina, se uitau la un meci de fotbal sau la un film, la căpătâiul unui om care niciodată nu şi-a plâns de milă, nici nu s-a socotit diferit, se desfăşura scena unei dragoste frăţeşti adevărate.

Părintele Jim, ţinându-şi fratele de mână, l-a întrebat: „Danny, ai încredere în mine?”

„Am încredere în tine.”

„Totul va fi bine cu tine.”

„Va fi bine cu mine.”

800 de oameni au venit la priveghi. La serviciul funerar biserica era ticsită de oameni. Au cântat, au plâns şi s-au rugat. Apoi Daniel Hickey a fost culcat lângă părinţii lui, în Cimitirul New Calvary. Pe piatra funerară era inscripţionat: „Alesul Domnului”.

 

99. Preşedintele unei fabrici prospere de aparatură de găurit şi-a anunţat personalul că doreşte să se retragă şi că fiul său îi va lua locul la conducerea fabricii. La următoarea şedinţă, noul preşedinte i-a întrebat pe cei 4 vicepreşedinţi ce planuri aveau pentru companie pentru următorii 5 sau 10 ani.

Un vicepreşedinte a răspuns: „Domnule preşedinte, studiem producerea de spirale de diverse forme şi mărimi.”

Atunci fiul a lăsat să cadă bomba: „Am noutăţi pentru voi: nu există nici o piaţă pentru spirale.” Atmosfera s-a tensionat brusc. „De-acum încolo nu ne mai gândim deloc la spirale. Nu vom mai vinde spirale. Vom vinde găuri! Oamenii nu vor să cumpere spirale, ci vor să facă o gaură!”

Şi au început să se gândească la alte moduri de a face o gaură şi au pus la punct metode noi, cum ar fi şi metoda laser. Această schimbare de atitudine şi alte inovaţii au menţinut fabrica pe piaţă, în timp ce alţi producători au dat faliment.

 

100. Doi prihori stăteau într-un pom.

„Mi s-a făcut foame”, spuse unul.

„Şi mie,” răspunse celălalt.

„Hai să căutăm ceva de mâncare.”

Au zburat până au ajuns la un ogor plin de râme. Au mâncat şi-au mâncat până n-ar mai fi putut înghiţi nici o fărâmă.

„Oo, am mâncat aşa de mult că nu cred că am să pot zbura înapoi la copac.”

„Nici eu nu mă simt în stare de aşa efort. Hai să rămânem aici, tolăniţi la soare.”

„De-acord.”

Şi s-au cuibărit în iarbă cât mai confortabil. Nici n-au aţipit bine că o pisică grasă i-a înhăţat şi înghiţit fără să-i mai mestece. S-a lins pe buze şi şi-a zis: „Îmi plac la nebunie prihorii ce lenevesc la soare.”

Vom fi noi oameni care au mâncat prea mult din mâncarea cea bună a lui Dumnezeu şi acum stau tolăniţi confortabili? Sau vom invita şi pe alţii? Nu vom merge noi să le spunem oamenilor „Veniţi şi vedeţi”? 

Joomla SEF URLs by Artio