Tipărire

100 de ilustrații pentru predici (XI)

Traducere: Cristina Ruţă 


1. Oricum, aveţi credinţă!

Se petrecea într-o suburbie din Detroit. Vorbitorul era Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Subiectul: „Mai putem crede după Auschwitz?” Evrei şi neevrei deopotrivă au umplut marea sală a sinagogii ca să asculte amintirile celor care au supravieţuit cuptoarelor de la Dachau. Slab şi fragil, Wiesel a stat pe podium vreme de un ceas, povestindu-le oamenilor episod după episod din zilele pline de groază ale Celui de-al Doilea Război Mondial. Îndureraţi, cei din sală au retrăit în tăcere evenimentele din adolescenţa lui Wiesel. Ultimul episod a ajuns la încheiere. Ochii lui Wiesel s-au plecat fixând podeaua. Timp îndelungat nu s-a auzit nici un sunet în sala imensă. Apoi Wiesel a repetat întrebarea: „Mai putem crede după Auschwitz?” A clătinat încet din cap şi cu multă tristeţe a spus: „Nu, nu...” Şi a încheiat cu putere: „...dar trebuie!”

Dacă avem sau nu credinţă nu este o opţiune. Nu a fost o opţiune pentru mama canaanită, nici pentru Elie Wiesel, nu este nici pentru noi. Mesajul acelei mame puternice a fost: „Alege să crezi!” Poate că simţi că nu ţi se îngăduie să ai credinţă: tu crede oricum! Poate nu te simţi acceptat: tu socoteşte-te acceptat! Chiar şi căţeii primesc firmiturile care cad de la masa stăpânului.

 

2. Mântuitorul tuturor oamenilor

Isus nu este un mântuitor generic, un Superman anonim de pe o planetă îndepărtată, de undeva din spaţiu. Isus este un evreu, El este evreul care stă ca punct culminant al istoriei lui Israel...Isus a venit ca să fie Mântuitorul tuturor oamenilor doar rămânând loial poporului ales al lui Israel, chiar şi atunci când era respins.

 

3. Obiceiuri şi tradiţii

Cu adevărat, pentru femei şi alte categorii sociale oprimate, Isus a răsturnat modul de gândire al acelor timpuri. Fariseii credeau că atingerea unei persoane necurate era poluantă. Însă când Isus a atins o persoană leproasă, Isus nu s-a întinat, ci leprosul a fost făcut curat. Când o femeie imorală a spălat picioarele lui Isus, ea a plecat de la El iertată şi transformată. Când Isus a sfidat obiceiul cu privire la intrarea în casa unui păgân, slujitorul păgânului a fost vindecat. În cuvânt şi în faptă, Isus a proclamat o cu totul nouă Evanghelie a harului: pentru ca cineva să fie curăţit, nu era nevoie să meargă la Ierusalim, să aducă jertfe şi să îndeplinească ritualuri de curăţire. Tot ce trebuia să facă era să urmeze pe Isus.

            Pe scurt, Isus a mutat accentul de pe sfinţenia lui Dumnezeu (excluzândă) pe mila lui Dumnezeu (incluzândă). În loc de mesajul „Acces interzis tuturor persoanelor indezirabile”, El a proclamat „În Împărăţia lui Dumnezeu nu există persoane indezirabile”. Prin faptul că a mers să se întâlnească cu Neamurile, să mănânce cu păcătoşii, să atingă bolnavii, El a extins tărâmul milei lui Dumnezeu. Pentru conducătorii evrei, faptele lui Isus puneau în pericol chiar existenţa sistemului lor religios de castă – nici o mirare că Evangheliile menţionează nu mai puţin de 20 de ocazii în care aceştia au complotat împotriva lui Isus. – Philip Yancey, The Jesus I Never Knew.

 

4. Umilinţă

Una dintre personalităţile cele mai respectate din lumea showbiz-ului este Quincy Jones. Interpret, compozitor, promotor, producător, regizor, Quincy Jones este toate acestea şi încă ceva pe deasupra. În anii recenţi, a devenit cunoscut şi pentru abilitatea sa extraordinară de a aduce laolaltă superstaruri pentru a lucra împreună, pentru a împărţi lumina reflectoarelor, pentru a acţiona ca o echipă pentru a produce ceva foarte special.

Poate că cel mai bine cunoscut este pentru producerea hitului mondial „We Are The World”, la realizarea căruia au participat numeroşi artişti de marcă. Şi ştiţi cum a reuşit să îi convingă să colaboreze la realizarea acestui cântec? Pe uşa studioului de înregistrare a pus un afiş: „A se lăsa ego-ul la uşă.”

Ar fi un afiş numai potrivit pentru a fi pus la intrarea în biserică, nu-i aşa? „A se lăsa ego-ul la uşă.” Nu este nevoie de superstaruri aici. Aici toţi suntem membri ai echipei. Biserica nu este un loc pentru aroganţă, mândrie, vanitate sau egoism. Cu toţii am fost chemaţi să fim slujitori ai Domnului.

Femeia canaanită nu a insistat asupra nici unui drept. Şi-a lăsat ego-ul la uşă şi a recunoscut că neamurile nu erau detaşamentul nr. 1 în misiunea lui Dumnezeu. Evreii aveau întâietate istorică. Ca biserică, avem ceva de învăţat din smerenia ei.

 

5. Imagine de sine

Era o noapte furtunoasă. Fulgerele sfâşiau cerul, tunetele ropoteau furios – era una dintre acele furtuni care face pe oricine să se ghemuiască într-un colţ, de frică. Părinţii au dat fuga în camera fetiţei să o liniştească. Fetiţa nu era deloc speriată; dimpotrivă, au găsit-o cu feţişoara lipită de fereastră. Tăticul a întrebat-o cu suflarea tăiată ce face acolo. Fetiţa s-a întors spre el şi i-a răspuns vesel: „Cred că Dumnezeu vrea să îmi facă o poză.”

 

6. Înţelegerea personală a identităţii lui Isus

Dar voi cine ziceţi că sunt?

De-a lungul veacurilor, diverse persoane au încercat să răspundă acestei întrebări puse de Isus. Ernest Renan, scriitor francez, a răspuns că Isus a fost un idealist sentimental. Bruce Barton, om de afaceri american, a spus că Isus a fost cel mai tare negustor din toate timpurile. William Hirsch, scriitor evreu, a răspuns că Isus corespundea profilului clinic al paranoicului. În urmă cu ceva ani a avut loc un spectacol muzical care propunea răspunsul că Isus a fost un Superstar. Dietrich Bonhoeffer, teolog german, spunea despre Isus că a fost „Omul pentru ceilalţi”.

Şi scriitorii Evangheliilor au încercat în maniera personală să răspundă la această întrebare fundamentală şi I-au conferit numeroase titluri: Fiul lui Dumnezeu, Fiul omului, Medic divin, Împărat, Profet, Mire, Lumina lumii, Uşa, Viţa de Vie, Mare Preot, Întâiul născut din toată zidirea, Luceafărul de dimineaţă, Alfa şi Omega. Toate acestea au fost încercări de a răspunde la întrebarea pusă de Isus.

Ceea ce-L interesează pe Isus în dreptul nostru este răspunsul pe care noi îl vom da. Aşa cum spunea Martin Luther: „Nu mă interesează dacă este Hristos, ci dacă El este Hristos pentru tine.”

Petru a răspuns: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu.”

 

7. De ce nu ne-ai spus nimic până acum?

Reverendul Martin Copenhaver participase cu ceva ani în urmă la un seminar la care Michael Greene din Marea Britanie a lansat întrebarea: „Când a fost ultima dată când le-ai spus membrilor tăi ce înseamnă Isus pentru TINE?” Ulterior avea să noteze: „Ca pastor, vorbesc mult despre Isus, dar spun vreodată şi ce înseamnă Isus pentru mine?” Şi s-a hotărât s-o facă fără nici o amânare. Şi şi-a început următoarea predică: „Înaintaşii noştri se temeau ca nu cumva să fie luaţi drept eretici. Astăzi noi ne temem să nu fim luaţi drept fundamentalişti.” Şi a continuat cu o mărturie personală despre ceea ce Isus însemna pentru el. La încheiere, pastorul a văzut venind spre el o soră bătrână, pe care el o respecta drept una din „sfinţii din Sion”. Sora i-a întins mâna, însă nu a putut să îngaime nici un sunet din ceea ce dorea să îi spună. Aşa că s-a aşezat din nou la rândul de membri care aşteptau să dea mâna cu pastorul, sperând că avea să reuşească a doua oară. Când a sosit în faţa pastorului nu i-a spus decât atât: „De ce nu ne-aţi spus nimic până astăzi?” Copenhaver scria: „Nu am ştiut ce să-i răspund. Şi până în ziua de azi, întrebarea continuă să mă urmărească.”

           

8. Cele mai mari clădiri

Când vă gândiţi la o clădire mare, ce anume vă vine în minte? Poate că marile construcţii ale secolelor trecute şi care s-au păstrat până în prezent. Kremlinul a fost construit în urmă cu 500 de ani şi la vremea aceea a reprezentat o adevărată minune arhitectonică. Marele zid chinezesc a fost construit în sec. 15-16 şi măsoară peste 6000 km lungime. La construirea Taj Mahal-ului au lucrat 20000 de lucrători, vreme de 11 ani; finalizarea întregului complex de clădiri durând 22 de ani. În unele cazuri a fost nevoie de mai multe decenii pentru finalizarea construcţiilor. Construcţia templului lui Irod, cel distrus în anul 70, a durat 80 de ani. Construirea Bazilicii Sf. Petru a început în 1506 şi nu s-a încheiat decât în 1615.

Însă oricât de impresionante ar fi acestea în ochii omului, este un proiect arhitectonic care le eclipsează pe toate. Designul este atât de spectaculos că nu ar putea fi realizat nici de cei mai buni arhitecţi. Proiectul e în desfăşurare nu de decenii, nici de secole, ci de milenii întregi, şi încă nu a ajuns la final. Dimensiunile nu sunt de kilometri, ci cuprind pământul întreg. Ceea ce este şi mai impresionant este faptul că această clădire nu este ridicată nici din cărămidă, nici din oţel, nici din lemn, nici din sticlă, ci din pietre de mare preţ, numite „pietre vii”. Şi spre deosebire de toate celelalte construcţii, aceasta nu se va nărui cu timpul, ci va rămâne în veac. Aceasta este biserica, marele proiect al lui Dumnezeu.

9.  Lecţie de la un maestru Zen

Un maestru Zen a fost invitat la o mănăstire catolică ca să îi instruiască pe călugării de acolo în practicarea Zenului. Sfântul i-a îndemnat pe călugări să mediteze fără încetare şi să încerce să rezolve koan (ghicitoare Zen) în mod sârguincios. I-a asigurat că dacă aveau să exerseze din toată inima, vor căpăta adevărata înţelegere. „Însă trebuie să vă angajaţi cu toată inima la aceasta,” le-a spus încă o dată. Călugării ascultau atent şi politicos.

În cele din urmă, un călugăr bătrân a ridicat mâna şi a spus: „Maestre, felul în care ne rugăm noi se deosebeşte niţel de felul în vă rugaţi dumneavoastră. Noi am meditat şi ne-am rugat în maniera cea mai simplă, fără sforţare, căci noi credem că omul trebuie să aştepte să fie luminat de harul lui Dumnezeu. Zen nu spune nimic despre această luminare care se capătă fără a face nimic, ba chiar în mod neaşteptat?” Maestrul Zen a râs în hohote la auzul acestor vorbe: „Dragul meu, motivul pentru care noi, budiştii, depunem atât de mult efort în rugăciune este că noi credem că Dumnezeu deja a făcut prea mult!”

 

10. Biserica apatică

Este un ciclu de cărţi intitulat „Lăsaţi în urmă”. Sunt cărţi de ficţiune, care vorbesc despre răpire şi anii de strâmtorare, care mulţi cred că vor avea loc înainte de marea zi a judecăţii. Cărţile acestea au stârnit mare vâlvă în inimile celor care cred că semnele veacului nostru indică apropierea venirii lui Hristos.

Ciclul acesta de cărţi doreşte să ne descopere cum vor fi cei 1000 de ani de mare necaz de după răpire. Teoria doctrinală a răpirii mă uimeşte, ţinând cont că termenul „răpire” nu apare în manuscrisele originale ale Bibliei. „Lăsaţi în urmă” vorbeşte despre încercările şi greutăţile întâmpinate de cei care nu sunt răpiţi în cer. Însă un motiv de uimire şi mai mare este faptul că o povestire fictivă, despre teoria răpirii şi marele necaz, reuşeşte să captiveze atâţia, în timp ce adevărata domnie a lui Hristos în biserica Lui, în prezent, pare aşa de neinteresantă pentru creştinul obişnuit.

 

11. Învăţător, da. Mesia, nu!

Poţi vorbi despre Isus ca fiind profet, om sfânt, învăţător, conducător spiritual, şi puţini vor fi cei care vor obiecta. Însă vorbeşte despre El ca fiind Fiul lui Dumnezeu, divin, de aceeaşi natură cu Tatăl, şi oamenii vor sta la coadă ca să îşi exprime dezacordul.

Un miliard de musulmani vor spune: „Profet, da. Dumnezeu, nu!” Evreii răspândiţi în toată lumea vor spune: „Învăţător, da. Mesia, nu!”. Protestanţii liberali şi alte soiuri de grupuri religioase vor spune: „Un om exemplar, da. Divin, nu!”

Tu ce spui despre Isus?

 

12. Datorită lui Isus

Maica Tereza a fost întrebată de un tânăr de ce vorbeşte tot timpul despre Isus. Şi tânărul i-a spus mai departe că intenţiona să meargă să lucreze pentru săraci, la fel ca ea, să facă acte de caritate, însă fără blazonul lui Isus. Maica Tereza i-a răspuns cam aşa: „Mergi şi lucrează 20 de ani sau o viaţă printre cei mai săraci dintre săraci. Apoi vino şi spune-mi cum ai reuşit. Eu ştiu că am reuşit aceasta doar datorită lui Isus.” Credinţa ei, cunoştinţa ei despre Isus i-au asigurat capacitatea de a face şi de a face nu doar o săptămână sau un răstimp, ci o viaţă întreagă.

 

13. Autoritatea bisericii

Dr. W.A. Criswell, pastor baptist din Texas, spunea că într-o ocazie se afla în avion, chiar lângă un binecunoscut teolog. Cei doi au început să vorbească şi teologul acela i-a povestit cum de curând îi murise fiul. Băiatul s-a întors într-o zi de la şcoală cu febră şi părinţii au socotit că era o simplă răceală, însă ulterior s-a dovedit a fi o formă de meningită foarte agresivă. Doctorul le-a spus că nu poate salva băiatul, că fiul lor are să moară.

Şi profesorul acesta de teologie, care îşi iubea fiul foarte mult, stătea lângă patul băiatului muribund. Era pe la amiază. Băiatul era din ce în ce mai slăbit; mintea şi ochii îi erau cuprinse ca de o pâclă. „Tăticule, se întunecă, nu-i aşa?” Profesorul i-a răspuns: „Da, băiatul meu, se întunecă, se întunecă foarte tare.” „Înseamnă că e vremea să adorm, nu-i aşa, tăticule?”

„Da, dragul meu, e vremea să adormi.”

Micuţul avea un mod al lui de a-şi aranja perna şi de a dormi cu capul în căuşul palmei. Şi atunci, băiatul şi-a aranjat perna ca de obicei, şi-a pus capul pe pernă, cu mânuţa cu obraz, după care i-a spus: „Noapte bună, tăticule. Ne vedem mâine dimineaţă.” Apoi şi-a închis ochii şi...a adormit.

După ce a povestit acestea, profesorul nu a mai spus nimic, ci, pentru o vreme, a privit pe geamul avionului. La urmă, s-a întors spre dr. Criswell cu ochii plini de lacrimi şi i-a spus: „Dr. Criswell, de-abia aştept să vină dimineaţa!”

 

14. Locul tău este înapoia lui Isus

Origene, unul dintre primii părinţi ai bisericii, spunea că atunci când Isus i-a spus lui Petru: „Înapoia Mea, Satano!”, ceea ce vroia să spună era: „Petru, locul tău este în spatele Meu, nu în faţa Mea. Datoria ta este să Mă urmezi după cum Eu aleg să te conduc, iar nu să încerci să Mă conduci aşa cum TU doreşti să merg.” Iar ceea ce Isus spune imediat după ce îl mustră pe Petru cumva vine în sprijinul acestei interpretări. Isus le-a spus tuturor ucenicilor, inclusiv lui Petru, că nu numai că El avea o misiune încredinţată de Dumnezeu, dar şi ei aveau o lucrare de făcut. „Lepădaţi-vă de voi înşivă, luaţi crucea şi urmaţi-Mă.”

 

15. Scandelon

Cu ceva ani în urmă Michael Card, artist creştin contemporan, a compus un cântec „Scandelon”, despre natura scandaloasă a crucii. Iată cum sună refrenul:

 

El va fi adevărul

Care îi va revolta pe toţi

O Piatră care îi va face pe oameni să se poticnească

O Stâncă ce îi va face să cadă.

Şi mulţi vor fi zdrobiţi ca El să îi facă întregi

Şi mulţi vor fi spulberaţi şi îşi vor pierde sufletul.

 

Petru a înţeles scandalul crucii şi a dat înapoi. Nu se putea ca Isus să meargă la Ierusalim şi să fie omorât! Petru putea concepe ca Isus să fie Împărat şi să omoare pe alţii, dar să fie Împărat şi să fie omorât, nu putea fi, în mintea lui, destinul lui Mesia.

 

16. O jertfă vie

Se povesteşte despre o fetiţă că cel mai mult şi mai mult îşi dorea să tundă iarba de pe peluză. Şi de fiecare dată părinţii îi spuneau că este prea mică. A venit, însă, şi ziua mult aşteptată când părinţii i-au spus în sfârşit că era suficient de mare pentru această treabă.

Fetiţa a tuns iarba cu mare delectare şi surprinzător de bine. După ce a isprăvit de tuns iarba de pe peluza familiei, a început să se uite lung la peluza vecinului care, de asemenea, avea nevoie să fie tunsă.

Vecinul, remarcându-i interesul, i-a propus: „Sally, vrei tunzi şi iarba de pe peluza mea?”

Cu mare entuziasm, fetiţa a spus da.

„Bine, atunci....Ce spui de 3 dolari?” a întrebat-o vecinul.

Fetiţa s-a întristat şi a plecat clătinând din cap.

„Hei, ce s-a întâmplat?” a întrebat-o vecinul.

„Nu am decât 2 dolari!”

 

17. Nu mai sunt eu

Se povesteşte că, la scurt timp după ce a devenit creştin, Sf. Augustin a fost acostat într-o zi, pe stradă de o fostă iubită. De cum a zărit-o, Augustin a făcut stânga-mprejur şi a pornit în cealaltă direcţie. Surprinsă, femeia l-a strigat: „Augustin, sunt eu!” Fără să se oprească, Augustin i-a răspuns: „Da, dar nu mai sunt eu.”

 

18. Biserica adevărată

Dumnezeu îşi zideşte templul în inimă, pe ruinele bisericilor şi religiilor. – Ralph Waldo Emerson

 

19. Harul ieftin

Harul ieftin înseamnă să predici iertarea fără pocăinţă, botezul fără disciplina bisericească, împărtăşania fără mărturisire, iertarea fără mărturisirea personală. Harul ieftin este har fără ucenicie, har fără cruce, har fără Isus Hristos cel viu şi întrupat. Harul scump este comoara ascunsă în ogor, pentru omul care cu bucurie va merge şi va vinde tot ce are. Este mărgăritarul de mare preţ pentru cumpărarea căruia negustorul vinde tot ce are. Este regula împărătească a lui Hristos, în virtutea căreia omul îşi va scoate ochiul care îl face să cadă, este chemarea lui Isus Hristos pentru care ucenicii îşi părăsesc plasele de pescuit şi Îl urmează. Harul scump este Evanghelia care trebuie căutată iarăşi şi iarăşi, darul care trebuie cerut, uşa la care omul trebuie să bată. Un astfel de har este scump pentru că ne cheamă să urmăm şi este har pentru că ne cheamă să Îl urmăm pe Isus Hristos. Este scump pentru că îl poate costa pe om viaţa lui şi este har pentru că îi dă omului singura viaţă adevărată. Este scump pentru că condamnă păcatul şi este har pentru că îndreptăţeşte pe păcătos. Mai presus de toate, este scump pentru că Îl costă pe Dumnezeu viaţa Fiului Lui. „Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ.” Şi ceea ce a costat pe Dumnezeu nu poate fi ieftin pentru noi. Mai presus de toate, este har pentru că Dumnezeu nu a socotit pe Fiul Lui un preţ prea scump pentru a fi plătit pentru viaţa noastră, ci L-a dat pentru noi. Harul scump este Întruparea lui Dumnezeu. – Dietrich Bonhoeffer, „Preţul uceniciei”

 

20. Atât de zilnic

În copilărie, Charles Swindoll a fost foarte marcat de o remarcă a unui texan bătrân: „Problema vieţuirii creştine e că este atât de zilnică!”

Adevărat. Urmarea lui Isus este un stil de viaţă care clădeşte pe lecţiile şi deciziile trecute, dar depinde şi de consacrarea noastră zilnică. Nu putem trăi succesele zilei de ieri, rugăciunile săptămânii trecute, nici povestirile biblice ascultate în copilărie.

Fiecare nouă zi este o provocare şi o oportunitate. Credinţa noastră va fi pusă la încercare şi noi putem folosi încercarea ca pe un prilej pentru a creşte în relaţia noastră cu Dumnezeu. Isus le-a spus celor care doreau să devină ucenicii Lui că trebuie să adopte o permanentă atitudine de lepădare de sine şi ascultare de El. „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze.” (Luca 9:23).

Pe parcursul fiecărei zile, trebuie să ne oprim şi să ne reamintim că aceasta este o zi dedicată lui Dumnezeu, că trebuie folosită spre slava Lui, că este cel mai bine trăită în continuă amintire a ceea ce Isus a făcut pentru noi pe cruce. Începând de azi, să privim viaţa ca pe un angajament zilnic.

 

21. Vedere selectivă

Este un motiv peren de uimire faptul că noi, creştinii, ne-am format un soi de vedere selectivă care ne permite să fim profund şi sincer angrenaţi în închinare şi alte activităţi de biserică şi în acelaşi timp, complet păgâni în zilele în care nu mergem la biserică, iar aceasta fără ca să ne dăm seama o clipă.

Isus nu a spus: „Ia-ţi crucea şi urmează-Mă în dimineaţa de Sabat, iar în restul săptămânii poţi să faci ce vrei.” Purtarea crucii este o treabă de fiecare zi, din zori până-n noapte şi iar de la capăt.

 

22. Liturghie

Aceasta a fost liturghia rostită pe ruinele catedralei din Coventry, imediat după ce a fost distrusă de bombardamentele germane din timpul celui de-al Doilea Război Mondial:

 

Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.

 

Ura care dezbină naţiunile, rasele de oameni, clasele sociale,

TATĂ, IARTĂ!

Lăcomia care abuzează de munca oamenilor şi pustieşte pământul,

TATĂ, IARTĂ!

Invidia faţă de bunăstarea şi fericirea altora,

TATĂ, IARTĂ!

Indiferenţa noastră faţă de necazul celor din temniţă, al celor fără adăpost, al celor fără ţară,

TATĂ, IARTĂ!

Pofta care dezonorează trupurile oamenilor, femeilor şi copiilor,

TATĂ, IARTĂ!

Mândria care ne face să ne încredem în noi înşine şi nu în Dumnezeu,

TATĂ, IARTĂ!

 

Fiţi blânzi unii cu alţii, cu inima bună şi vă iertaţi unii pe alţii, aşa cum Dumnezeu în Hristos v-a iertat.

 

22. Iertare

Pentru că nici o intenţie a noastră nu e fără greşeală şi nimic din ce întreprindem nu e fără greşeală şi nimic din ce facem nu e lipsit de o anumită măsură de finitudine şi failibilitate, adică ceea ce numim noi omenesc, de aceea suntem salvaţi prin iertare. – David Auggsburger

 

23. Iertare

William Willimon, teolog metodist, scria: „De la animalul uman nu se aşteaptă să fie bun la a ierta. Iertarea nu este o emoţie umană firească. Răzbunarea, spiritul revanşard, violenţa, acestea sunt calităţi umane fireşti. Este firesc ca animalul uman să se apere, să mârâie şi să se ghemuiască în poziţie defensivă atunci când este atacat, să urle atunci când este nedreptăţit, să muşte când este muşcat. Iertarea nu este firească. Nu este o virtute umană universală.

 

24. Există sau nu iertare?

Tom Long povesteşte cum aştepta în incinta Bibliotecii Seminarului Princeton să-i fie înregistrate cărţile pe care dorea să le împrumute, când a văzut apropiindu-se un prieten al lui, consilier pastoral, şi care se clătina sub greutatea unui teanc de cărţi. Tom a început să îl şicaneze, întrebându-l ce avea a face un consilier pastoral cu toate acele cărţi. Şi prietenul i-a răspuns că studiază problema iertării. Surprins, Tom a exclamat: „Studiezi problema iertării? Dar ce vrei să afli?”

„Vreau să aflu dacă există sau nu iertare. Vezi tu, găsesc atât de puţine indicii în munca mea…”

 

25. Greşeala de 2 milioane de dolari

John D. Rockefeller a construit marele imperiu Standard Oil. Deloc surprinzător, Rockefeller era un om care pretindea performanţă înaltă de la directorii săi. Într-o zi, unul dintre directori a făcut o greşeală de 2 milioane de dolari. Vestea s-a răspândit repede în toate birourile directoriale şi toţi aceştia făceau tot posibilul să nu dea ochi cu Rockefeller. Unul dintre directori nu a avut de ales, având fixată o întrevedere cu şeful. Aşa că şi-a aranjat cravata şi a intrat în biroul lui Rockefeller. În timp ce se apropia, Rockefeller şi-a ridicat ochii din foaia de hârtie pe care scria ceva. „Presupun că ai auzit de greşeala de 2 milioane de dolari comisă de prietenul nostru.”, i-a spus fără nici o introducere. „Da.”, a răspuns directorul aşteptând ca Rockefeller să explodeze. „Ei bine, am făcut o listă cu toate calităţile bune ale prietenului nostru şi am descoperit că în trecut, ne-a adus de multe ori mai mulţi bani decât suma pierdută acum dintr-o greşeală. Punctele bune sunt cu mult mai numeroase decât această greşeală omenească. Aşa că eu consider că ar trebui să îl iertăm; eşti de acord?”

 

26. Să primim milă fără să şi oferim milă?

În martie 1976, Carlo Gambino, capul tuturor capilor Mafiei, a murit în New York. El a slujit de model pentru personajul Don Vito Corleone, jucat de Marlon Brando în filmul „Naşul”. Un ziar local consemna că serviciul funerar a inclus şi cuvintele: „Nu fi aspru în judecata Ta!” (dintr-o rugăciune catolică). Gândiţi-vă la sufletele şi trupurile pe care le-a rănit şi le-a ucis prin cele ce le-a săvârşit – tinerii seduşi cu droguri, oameni fără număr conduşi la o existenţă de criminali, femei silite să se prostitueze, politicieni corupţi, afaceri compromise şi distruse. Ne putem ruga pentru mila lui Dumnezeu, dar aceasta nu anulează judecata lui Dumnezeu. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al milei, însă dacă gândim că putem primi mila fără a o oferi, parabola ne spune că aşteptările ne vor fi înşelate.

 

27. Iertare

Când, după moartea unui medic scoţian, registrele acestuia au fost cercetate, au fost descoperite mai multe chitanţe, tăiate cu o cruce şi adnotate astfel: „Iertat – prea sărac ca să plătească.” Soţia medicului, însă, a ţinut neapărat ca toate acele chitanţe să fie achitate şi a înaintat proces. Când cazul a fost prezentat în instanţă, judecătorul nu a pus decât o întrebare: „Este acesta scrisul soţului dumneavoastră?” „Da.”, a răspuns femeia. „Nu este curte judecătorească pe pământ care să declare datorie ceea ce a fost iertat odată.”

 

28. Rugăciunile ar trebui să ne pregătească

Adesea, Reinhold Niebuhr menţiona o remarcă a unui prieten agnostic care se opunea bisericii „nu din pricina dogmei, ci din pricina trivialităţilor ei”, prin acestea înţelegând „preocupările triviale legate de lumea care se află pe pragul dezastrului.”

Fred Craddock a fost invitat la o întâlnire de rugăciune, la cineva ce locuia în cartierul bogat din Atlanta. După spusele sale, grupul avea griji „apăsătoare” spre a fi puse în rugăciune, griji cum ar fi întâlnirea de sâmbătă seara, achiziţionarea unei maşini noi etc. Unul dintre participanţi le-a spus că de când începuse să participe la întâlnirile grupului, primise 75 de răspunsuri la rugăciuni. Atunci un altul din grup s-a întors către el şi l-a întrebat: „Ce părere aveţi, dr. Craddock?”. De obicei rezervat în criticarea rugăciunilor cuiva, de data aceasta dr. Craddock a fost peste măsură de scandalizat de superficialitatea şi reducerea Dumnezeului lui Israel la ceea ce Paul Tillich numea „comisionarul cosmic”. Nu a mai răbdat şi a spus: „Adică vreţi să spuneţi că în timp ce oameni suferă de foame în Africa şi săracii sunt apăsaţi de necazuri în India şi părinţii în America Latină nu pot dormi noaptea, chinuiţi de gândul că detaşamentele morţii le-ar putea vizita casa, voi vă rugaţi pentru întâlniri şi maşini noi?”

 

29. Irosire

O legendă ne spune istoria unui pescar pe nume Aaron. Aaron locuia pe malul unui râu. Într-o seară, pe când se întorcea acasă după o zi lungă de trudă, fantaza la ce ar face dacă ar fi bogat. Şi cum mergea, a lovit cu piciorul o pungă de piele care părea plină cu pietre. Cu mintea aiurea, a ridicat punga şi a început să arunce pietrele în apă. „Când voi fi bogat, voi avea o casă mare.” Şi a mai zvârlit o piatră în apă. „Eu şi soţia vom avea servitori şi bucate alese şi multe lucruri frumoase.” Şi tot aşa până când în pungă nu a mai rămas decât o piatră. Şi cum rotea piatra între degete, o rază de soare a căzut pe ea şi a făcut-o să strălucească. Nu pietre obişnuite, ci nestemate a aruncat Aaron în apă în timp ce visa la bogăţii imaginare!

Legenda prezintă situaţia în care ne găsim şi noi. Valoarea Împărăţiei lui Dumnezeu este la îndemâna noastră, numai noi să ne dăm seama.

 

30.  Datoria de a fi pregătiţi

Era un rege care şi-a invitat oaspeţii la un ospăţ fără a le spune data şi ora exacte; dar le-a pus în vedere să se spele, să se ungă şi să se îmbrace în veşmintele potrivite ca să fie gata atunci când vor fi chemaţi. Cei înţelepţi s-au pregătit îndată şi s-au aşezat să aştepte chiar la uşa palatului, căci credeau ei, pregătirea ospăţului nu avea cum să dureze mult la palat. Cei neînţelepţi credeau că avea să dureze mult până la isprăvirea tuturor pregătirilor, aşa că aveau timp berechet. Au mers fiecare la treburile lor, olarul la lutul lui, fierarul la nicovala lui, agricultorul la câmpul lui şi şi-au văzut de lucru. Apoi, deodată, le-a sosit chemarea de a se înfăţişa la ospăţ. Cei înţelepţi erau gata să ia loc la masă şi regele s-a bucurat de oaspeţii lui şi au început să bea şi să mănânce. Cât despre cei care nu se înveşmântaseră în hainele de sărbătoare au trebuit să rămână afară, întristaţi şi înfometaţi, neputând decât să se privească la bucuria pe care o rataseră.

 

31. Discriminare

Oamenii protestează mult mai violent împotriva blănurilor decât a pielii pentru că este mai puţin periculos să hărţuieşti femeile bogate decât gangsterii motociclişti.

 

32. Distraşi de lucrurile mărunte

Cu ceva ani în urmă, la Hollywood a fost produs filmul „Podul de pe râul Kwai”. Acţiunea filmului avea loc în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, într-unul din lagărele de concentrare japoneze. Unul dintre prizonieri, ofiţer britanic, i-a convins pe japonezi să le permită prizonierilor să construiască un pod peste râul Kwai. Ofiţerul şi-a dat seama că aceasta le-ar ridica moralul, le-ar da un scop în viaţă şi le-ar alimenta speranţa.

Lucrările au început şi au fost duse la bun sfârşit, podul dovedindu-se o capodoperă inginerească şi, practic, de un aşa beneficiu logistic pentru japonezi, că Forţele Aliate au trebuit să trimită o expediţie pentru a arunca podul în aer. În film este o scenă de mare dramatism în care ofiţerul superior britanic îşi dă seama că el şi ceilalţi prizonieri şi-au petrecut tot timpul şi şi-au cheltuit toate energiile pentru a construi un pod pentru folosul inamicului.

Găsim aici o lecţie valabilă pentru toate timpurile. Şi noi ne cheltuim timpul şi energiile cu lucrurile care nu trebuie. Aşa au stat lucrurile şi cu cei invitaţi la ospăţul din parabola lui Isus. Primiseră invitaţia la festinul vieţii lor şi, cu toate acestea, s-au lăsat distraşi de lucruri mult mai mărunte.

 

33. „Am” religie!

O femeie a mers la biserică într-o duminică. Nu era membră a acelei comunităţi. Când pastorul a subliniat un lucru foarte adevărat, femeia a confirmat: „Amin!” Capetele s-au întors să vadă cine se dădea în spectacol. Apoi pastorul iarăşi a făcut o afirmaţie deosebită şi femeia a exclamat: „Mulţumesc Isuse!” Oamenii deja se simţeau stingheriţi de prezenţa prea manifestă a acestei vizitatoare. Iar când pastorul a conchis cu idee extraordinară, femeia s-a ridicat în picioare şi cu braţele în sus a strigat: „Aleluia!” Atunci, diaconul a venit la ea şi a întrebat-o în şoaptă: „Doamnă, ce faceţi?”

Femeia i-a răspuns: ‚Nu mă pot abţine! „Am” religie!’

Diaconul i-a spus: „Ei bine, înainte să veniţi, noi deja aveam, aşa că luaţi loc şi păstraţi liniştea!”

 

34. Text revoluţionar

George Weigel, preşedintele Centrului de Etică şi Politici Publice susţine că textul din Matei 22 în care Isus le spune fariseilor „Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” este „un text revoluţionar ale cărui implicaţii publice şi-au dovedit fiabilitatea de-a lungul a două milenii”. Într-un eseu intitulat „Cetăţeanul creştin şi democraţia”, dl. Weigel nota că Biblia ne spune să ne supunem autorităţilor şi să ne rugăm pentru acestea (1Petru 2:13-14; Rom. 13:1), însă Cezar nu este Dumnezeu, contrar cu ceea ce credeau oamenii în zilele lui Isus.

Dl. Weigel se întreba dacă ateii pot fi cu adevărat buni cetăţeni, susţinând că democraţia necesită un standard al adevărului mai presus de limitele fiinţelor umane căzute. Richard John Neuhaus, redactorul şef de la First Things, este citat cu răspunsul dat unui ateu care îl întrebase: „Aceasta este salva de demarare a unei campanii de privare a ateilor de drepturile lor?”

„Liniştiţi-vă, drepturile dumneavoastră sunt garantate de modul în care eu înţeleg adevărul, chiar dacă drepturile mele nu sunt garantate de concepţia dumneavoastră despre adevăr.”

 

35. M-am lăsat dus de val

Danny Thomas şi-a pierdut economiile de o viaţă, de 600 de mii de dolari, într-un moment în care nu avea serviciu. El şi soţia aşteptau un copil şi aveau nevoie de bani. Danny şi-a luat un serviciu part-time care le asigura banii pentru alimente. A fost o perioadă foarte dificilă din viaţa lor.

Cu o săptămână înainte de a se naşte copilul, Danny nu mai avea în cont decât 7 dolari şi 85 de cenţi. Ce să facă? „Disperarea m-a condus la primul contact cu puterea credinţei.” , avea să mărturisească ulterior.

Duminică dimineaţa a mers la biserică. Când coşuleţul pentru daruri a ajuns în dreptul lui, a pus ca de obicei 1 dolar. Însă ceva cu totul neaşteptat s-a petrecut. Colecta aceea era o colectă specială. Preotul le-a explicat pentru ce misiune aveau să fie folosiţi banii şi Danny s-a simţit îndemnat să dea mai mult. „M-am lăsat dus de val şi am pus în coşuleţ 7 dolari.”

Aproape toţi banii care îi mai rămăseseră! Ce-a fost în mintea lui? A mers în faţa altarului şi cu glas tare s-a rugat: „Uite, Ţi-am dat ultimii mei bănuţi şi am nevoie să mi-i returnezi de 10 ori mai mult pentru că am un copil pe drum şi facturi de plătit la spital.” S-a înapoiat acasă cu doar 85 de cenţi în buzunar.

„N-o să vă vină să credeţi! În dimineaţa următoare a sunat telefonul. Mi se oferea o slujbă. Nu era cine ştie ce slujbă, însă aveam un salariu de 75 de dolari. Mi-a scăpat telefonul din mână! Mai întâi am plâns de bucurie, apoi m-a trecut un fior. Mi-am adus aminte de rugăciunea pe care o făcusem cu o zi înainte în biserică. Salariul de 75 de dolari erau de zece ori suma pe care o dăruisem la biserică.”

 

36. Posesiuni

„Multe lucruri am ţinut în mână şi pe toate le-am pierdut; însă toate cele ce le-am aşezat în mâna lui Dumnezeu nu s-au pierdut, ci sunt tot ale mele.” – Martin Luther

 

37. Depinde de ce anume contează pentru tine!

Doi prieteni se plimbau în apropiere de Times Square în Manhattan. Erau în timpul pauzei de prânz şi străzile erau pline de oameni. Maşinile claxonau, taxiurile scârţâiau la curbe, sirenele vuiau şi sunetul oraşului era de-a dreptul asurzitor. Deodată, unul dintre cei doi prieteni îi spune celuilalt: „Ce loc neaşteptat să auzi un greier!”

„Ce spui tu acolo? Ţi-ai pierdut minţile! Cum să auzi un greier în vacarmul acesta!”

„Nu am nici cea mai mică îndoială! Am auzit un greier!”

„Asta-i culmea!”

Omul care credea că auzise un greier a ascultat atent vreme de o clipă, apoi s-a îndreptat spre un stâlp la piciorul căruia era un tufiş. A privit prin frunziş şi, jos de tot, a zărit un greier mic. Prietenul lui era mut de uimire.

„Incredibil! Cred că ai urechi de superman!”

„Ba deloc. Urechile mele nu se deosebesc deloc de ale tale. Depinde la ce asculţi cu atenţie.”

„Nu cred. Eu unul nu aş fi putut auzi un greier în vacarmul de aici!”

„Adevărat. Dar totul depinde de ce anume este cu adevărat important pentru tine. Fii atent aici!”

A băgat mâna în buzunar şi a scos câteva monede pe care le-a lăsat să cadă pe trotuar. Imediat, cu tot vacarmul străzii vuindu-le în urechi, toate capetele pe o rază de 6 m s-au întors să vadă dacă banii nu le căzuseră lor din buzunar.

 

38. În aceeaşi barcă

G. K. Chesterton, scriitor şi jurnalist britanic, una dintre minţile cele mai ascuţite ale timpului său, spunea cu referire la omenire: „Suntem cu toţii în aceeaşi barcă, pe o mare furtunoasă şi ne datorăm unul altuia loialitate teribilă.” Acelaşi lucru se poate spune despre creştini şi conducătorii civili. Ne suntem datori unii altora o teribilă loialitate. Biserica nu poate şi nu trebuie să se considere în afara acestei lumi – lumea aceasta ne este cămin, chiar dacă numai temporar. Lumea de afară este aproapele nostru.

 

40. Dragostea

Dragostea nu este oarbă. Dragostea este singura care vede.

 

41. Dragoste creativă

În autobiografia sa, filosoful quaker Rufus Jones povesteşte un incident din copilărie, care deşi pare minor, a marcat probabil momentul de cotitură din viaţa sa. Într-o zi părinţii i-au spus să stea acasă şi să plivească buruienele de pe lotul de napi, cât timp ei aveau să lipsească. Tocmai se apucase de treabă, când nişte prieteni au venit şi l-au convins să meargă cu ei la pescuit, sub cuvânt că la întoarcere aveau să-l ajute la treabă. Însă, aşa cum ştie orice pescar, este imposibil să ţii socoteala timpului în timp ce dai cu undiţa, şi mai ales când peştele muşcă.

Când Rufus s-a întors în sfârşit acasă, după ce se întunecase, mama îl aştepta. Fără să-i spună nimic, l-a dus în camera lui. Băiatul ştia foarte bine ce i se cuvenea, aşa că nici nu a încercat să se scuze. „Atunci, o minune s-a întâmplat. Mama m-a aşezat pe un scaun, a îngenuncheat în faţa mea, şi-a aşezat mâinile asupra mea şi i-a spus Domnului totul despre mine. I-a spus ce anume visa ea pentru mine. I-a descris băieţelul şi bărbatul speranţelor ei. I-a spus lui Dumnezeu ce anume aşteptase mereu de la mine şi cum acum îi înşelasem speranţele. „Oh, Doamne, ia pe fiul meu şi fă din el băiatul şi bărbatul planurilor Tale.” Apoi s-a plecat spre mine, m-a sărutat şi m-a lăsat singur cu Dumnezeu.

 

42. Dragostea care cucereşte lumea

Dragostea pentru egali este ceva omenesc – dragostea prietenului pentru prieten, a fratelui pentru frate. Înseamnă să iubeşti ceea ce este demn de iubit şi iubitor. Lumea surâde.

Dragostea pentru cei mai puţin norocoşi este un lucru frumos – dragostea pentru cei care suferă, pentru săraci, pentru bolnavi, pentru rataţi, pentru cei neplăcuţi. Aceasta este compasiunea care mişcă inima lumii.

Dragostea pentru cei mai norocoşi este lucru rar – dragostea pentru cei care reuşesc acolo unde noi dăm greş, bucurarea fără invidie cu cei care se bucură, dragostea săracului pentru bogat, a omului de culoare pentru omul alb. Lumea rămâne de-a pururi tulburată în faţa sfinţilor.

Apoi este dragostea pentru vrăjmaş – dragostea pentru cel care nu te iubeşte, ci te batjocoreşte, te ameninţă, te face să suferi. Dragostea celui torturat pentru torţionarul lui. Aceasta este dragostea lui Dumnezeu care cucereşte lumea. – Frederick Buechner, The Magnificent Defeat.

 

43. Îndepărtează!

Se povesteşte despre un om care avea un pietroi uriaş în curtea din faţa casei. Şi omul acesta se săturase de această piatră mare, urâtă proţăpită în mijlocul peluzei, aşa că s-a hotărât să îl transforme într-un obiect de artă. Şi a purces cu dalta şi ciocanul şi a îndepărtat bucăţi de piatră până când blocul amorf a început să aducă cu un elefant. Când a isprăvit, în mijlocul peluzei trona un pachiderm de piatră superb.

Un vecin l-a întrebat: „Cum ai reuşit să aduci blocul acela de piatră la o aşa minunată asemănare cu un elefant?”

Omul a răspuns: „Nu am făcut decât să îndepărtez ceea ce nu semăna cu un elefant!”

Dacă există ceva în viaţa ta care nu aduce a iubire, atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu, îndepărtează acel lucru! Dacă există ceva în viaţa ta care nu aduce a compasiune sau milă sau empatie, atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu, îndepărtează lucrul acela! Dacă în inima ta există ură sau prejudecăţi sau dorinţă de răzbunare sau invidie, pentru binele tău şi al celorlalţi şi din dragoste pentru Dumnezeu, descotoroseşte-te de toate acestea!

 

44. Dragostea este mai mult decât se poate vedea

Un om urmărea un băiat care îşi înălţa zmeul pe un câmp şi a băgat de seamă maniera neobişnuită în care stătea şi în care mânuia sfoara. S-a apropiat de băiat şi şi-a dat seama că era orb. Atunci l-a întrebat: „Îţi place să înalţi zmeul?”

„Mult de tot!”

Curiozitatea omului a atins maximul atunci. „Spune-mi, te rog, cum este atunci când nu poţi vedea zmeul?”

„Chiar dacă nu pot vedea zmeul, totuşi îl simte cum trage sfoara.”

Poate că nu tot mereu putem identifica iubirea lui Dumnezeu în această lume. La fel ca acel băieţel, chiar dacă nu putem vedea iubirea, totuşi îi simţim atingerea şi ştim că este prezentă.

 

45. Cum să ne iubim pe noi înşine?

Pentru a şti cum să ne iubim pe noi înşine, un scop ne-a fost fixat ca punct de referinţă pentru toate faptele noastre, ca astfel să putem avea fericirea. Căci dacă ne iubim pe noi înşine, singura noastră dorinţă este să căpătăm binecuvântarea. Iar scopul de care vorbeam este prinderea de Dumnezeu. Astfel, dacă ştim cum să ne iubim pe noi înşine, porunca de a ne iubi aproapele ne spune să facem tot ce ne stă în puteri ca să facem pe aproapele nostru să iubească pe Dumnezeu. Aceasta înseamnă să te închini lui Dumnezeu, aceasta este slujirea pe care o datorăm numai lui Dumnezeu. – Augustin, Cetatea lui Dumnezeu.

 

46. Pregătire

John Wesley a fost întrebat ce ar face dacă ar şti că Domnul lui are să revină a doua zi. Wesley a răspuns: „Aş merge la culcare şi aş dormi, mâine dimineaţă m-aş trezi şi mi-aş vedea de treabă pentru că eu îmi doresc ca El să mă găsească făcând ceea ce mi-a încredinţat spre a face.”

 

47. Pregătire pentru a doua venire

Modul cel mai bun în care să te pregăteşti pentru a doua venire a lui Isus este neuitând niciodată prezenţa Lui. – William Barclay

 

48. În locul tău, eu m-aş grăbi s-o fac!

Lewis Grizzard, umorist şi autor a nenumărate articole şi cărţi, era internat pentru o operaţie pe cord deschis, programată a doua zi dimineaţa. Pastorul lui venise să îl viziteze şi Grizzard i-a mărturisit că nu prea fusese el un model de virtute şi l-a întrebat dacă mai era timp să se pocăiască. Pastorul s-a uitat la ceas şi i-a spus: „Da, dar în locul tău, eu m-aş grăbi s-o fac!”

 

49. Cadru istoric pentru pilda celor 10 fecioare

În cultura orientală, mirele este un personaj de mai mare importanţă decât mireasa şi, de regulă, el acoperea toate cheltuielile de nuntă. Nunta evreiască avea loc în 3 etape. Mai întâi avea loc logodna oficială, aproape fără excepţie aranjată de părinţii viitorilor miri. Ulterior (la un an sau mai mult după aceea) era oficiată ceremonia religioasă în casa mirelui. Acesta era un serviciu religios similar ceremoniei contemporane. Al treilea moment al nunţii îl reprezenta ospăţul, care avea loc în general noaptea, acasă la mire, şi care dura circa 7 zile. Ospăţul putea avea loc imediat după ceremonie sau săptămâni mai târziu. Mirele venea să îşi ia mireasa şi, împreună, mergeau la nuntă. Ceremonialul era foarte sofisticat şi putea costa sume de bani substanţiale. Nunta era, deci, un eveniment social la care prietenii erau dornici să participe. Mirele şi mireasa păşeau pe strada luminată de candelele aprinse de „domnişoarele de onoare”. Ca cineva să nu fie prezent pe stradă pentru a-i întâmpina pe cei doi reprezenta o ofensă şi o mare pierdere.

 

50. Scuze, scuze

Am avut ocazia să citesc o listă cu cele mai bune zece scuze în cazul în care eşti surprins dormind la birou. Iată de exemplu scuza nr. 10: „Cei de la banca de sânge m-au avertizat că mi se poate întâmpla să aţipesc.” Scuza nr. 5 suna: „Uf, eram pe punctul de a găsi soluţia la cea mai mare problemă a noastră şi tu m-ai întrerupt.” Dar scuza nr. 1 – n-o să vă vină să credeţi – „...în numele lui Isus. Amin.”

Toţi ne pricepem la scuze. Fecioarele din parabolă şi-au găsit şi ele scuze. „Mirele a întârziat.” „Nu am apreciat corect cantitatea de ulei de care aveam nevoie.” „Candelele nu sunt de calitate.” „Celelalte fecioare nu au vrut să împartă cu noi uleiul pe care îl aveau.”

 

51.  Citat

Viaţa este scurtă. Stai treaz! – reclamă pentru cafeaua Starbucks

 

52. Un mic efort

Apatia este contrariul credinţei. Cu ceva ani în urmă, în America de Sud, un echipaj de marinari peruvieni suia pe Amazon şi, la un moment dat, au ajuns într-un loc straniu. Parcă era o scenă din Zona crepusculară. O navă spaniolă era ancorată departe de coastă şi toţi marinarii zăceau întinşi pe punte. Marinarii peruvieni au tras vasul mai aproape şi au băgat de seamă că spaniolii erau într-o stare fizică deplorabilă, cu buzele uscate şi umflate. Bieţii de ei se stingeau de sete.

„Vă putem ajuta?” le-au strigat peruvienii.

Spaniolii au răspuns: „Apă! Apă! Avem nevoie de apă dulce!”

Marinarii peruvieni, surprinşi de cerere, le-au spus că nu trebuie decât să îşi coboare găleţile şi să se servească.

Spaniolii, temându-se că nu au fost înţeleşi, au repetat: „Nu! Avem nevoie de apă dulce!”

Şi au primit acelaşi răspuns de la peruvieni. În cele din urmă, spaniolii şi-au coborât găleţile în apă şi, ridicându-le, au descoperit spre marea lor surpriză că erau pline cu apă dulce. Marinarii aceştia se dăduseră bătuţi. Şi acolo, la gura fluviului Amazon, rămăseseră ancoraţi vreme de mai multe zile, prea departe pentru a vedea coasta, însă destul de aproape de gura fluviului, cu apă dulce la dispoziţie în abundenţă.

Apatia a pus stăpânire pe ei şi s-au dat bătuţi. S-au resemnat să moară când tot ce aveau de făcut era să îşi coboare găleata. Un mic efort ar fi schimbat complet situaţia.

 

53. Credincioşie

Un creştin credincios a fost întrebat dacă nu aşteaptă cu nerăbdare să intre în odihna eternă din ceruri.

„A spus cineva ceva despre odihnă? Când voi intra în Împărăţia cerurilor, prima mea întrebare va fi: Doamne, spune-mi ce am de făcut!”

 

54. Slujirea creştină

Un pastor l-a întrebat pe un creştin dacă era activ în biserica locală. Bărbatul a răspuns: „Nu, dar nici tâlharul de pe cruce nu fusese activ în biserică şi tot a fost primit.” Pastorul atunci l-a întrebat dacă fusese botezat. Omul a replicat: „Nu, dar nici tâlharul de pe cruce nu a fost botezat şi tot va intra în ceruri.” Pastorul l-a întrebat atunci dacă lua parte la serviciul Sfintei Cine. Omul a răspuns: „Nu, dar nici tâlharul de pe cruce nu a făcut-o şi Hristos tot l-a primit.”

Pastorul i-a spus: „Singura diferenţă dintre tine şi tâlharul de pe cruce este că el murea în credinţă, iar tu eşti mort în credinţă.”

 

 

 

55. Slujire

Sir Michael Costa, renumitul dirijor, făcea repetiţii. În timp ce corul a răsunat acompaniat de zeci de instrumente, interpretul la piculină – un flaut mic – socotind probabil că contribuţia sa era aşa de măruntă că trecea neobservată în avalanşa aceea de sunete, s-a oprit din cântat. Deodată, marele dirijor s-a oprit şi a strigat: „Ce s-a întâmplat cu piculina?”

Sunetul acelui mic instrument era necesar pentru armonie şi maestrul i-a remarcat lipsa atunci când nu s-a mai auzit. Ideea? Pentru Dirijor nici un instrument nu este lipsit de importanţă. Uneori, cel mai mic şi, aparent, mai neînsemnat poate avea contribuţia cea mare şi chiar dacă nu pare să aibă cine ştie ce efect asupra marelui public, totuşi, DIRIJORUL ŞTIE!

 

56. O şansă de a schimba lumea

Steven Jobs este omul care a fondat Apple Computer, companie de un succes extraordinar. Job a ajuns la concluzia că dl. John Sculley era omul de care avea nevoie pentru a construi o altfel de companie de computere, care să facă posibilă pentru fiecare om din lume deţinerea unui computer. Însă, dl. Sculley era preafericitul ocupant al poziţiei de preşedinte al Corporaţiei Pepsico. În această poziţie, John Sculley dobândise tot ce îşi putea dori un om: putere, prestigiu, recunoaştere din partea oamenilor, un salariu uriaş şi un viitor fără griji. Gândul unei schimbări de carieră care necesita mutarea pe Coasta de Vest a Americii îl înspăimânta. Îl preocupau pierderea pensiei, amânarea compensaţiilor şi acomodarea la stilul de viaţă californian, cu alte cuvinte, „toate chestiunile pragmatice care îi preocupă pe cei de vârstă mijlocie.” „Eram supra-preocupat de ceea ce se putea întâmpla săptămâna viitoare şi săptămâna de după aceea.”

John Sculley ştia că este fericit şi în siguranţă la Pepsico şi mai ştia şi că ajunsese să îi displacă natura competitivă a afacerilor. Şi mai ştia şi că se plictisea rău de tot. Iar Steven Jobs de la Apple Computer a intuit toate acestea. Aşa că în cele din urmă şi-a întrebat prietenul direct: „Ai de gând să îţi petreci restul zilelor vânzând apă îndulcită ori vrei o şansă de a schimba lumea?” Întrebarea a pătruns adânc în inima şi mintea lui John Sculley. I-a schimbat cursul vieţii. A mers la Apple Computer şi a ajutat compania să crească, ajungând una dintre cele mai de succes corporaţii din lume. Viaţa dl. Sculley s-a schimbat pentru că şi-a asumat riscul de a investi. A fost un risc? Da. Însă fără acesta, nu ar fi fost nici răsplată.

 

57. Putea face oamenii să râdă

O menajeră de 38 de ani obişnuia să meargă la film şi să ofteze: „Dacă aş fi arătat şi eu ca ea!” Iar dacă asculta o cântăreaţă: „Dacă aş fi avut vocea ei!” Apoi cineva i-a dat o carte, Magia credinţei. A citit-o şi a încetat să se mai compare cu actriţele şi cântăreţele. A încetat să se mai plângă de ce nu avea, în schimb concentrându-se asupra a ceea ce avea. Şi-a făcut inventarul şi şi-a adus aminte că în liceu avea reputaţia de a fi cea mai amuzantă fată. A început să îşi folosească potenţialul. În perioada de vârf al carierei sale, Phyllis Diller câştiga mai mult de 1 milion de dolari pe an. Nu arăta bine şi avea o voce care-ţi  zgâria timpanul, însă avea umor şi putea face oamenii să râdă.

 

58. Pot fi un bun om de afaceri

În copilărie, Henry P. Crowell a contractat tuberculoză şi nu a mai putut merge la şcoală. După ce l-a ascultat predicând pe Dwight L. Moody, tânărul Crowell s-a rugat: „Nu pot fi predicator, dar pot fi un bun om de afaceri. Doamne, dacă vei îngădui să câştig bani, îi voi folosi în slujirea ta.”

La sfatul medicului, Crowell a muncit în aer liber vreme de 7 ani şi şi-a recăpătat sănătatea. Apoi a achiziţionat o moară scoasă din funcţiune şi în decurs de 10 ani, compania lui producătoare de produse din cereale valora milioane. Henry P. Crowell a dăruit cu credincioşie 60-70% din venit pentru cauza lui Dumnezeu.

 

59. Inamicul nostru cel mai mare

Inamicul cel mai mare al credinţei nu este îndoiala, ci teama. Cea mai mare parte a lumii este controlată de temeri, mai mici sau mai mari. Temerile mici controlează oamenii, temerile mari controlează naţiunile. Am putea hrăni toţi oamenii de pe pământ dacă am sista producţia de armament, însă ne este teamă. În predica de pe munte, Isus a spus: „Ferice de cei împăciuitori căci ei vor fi numiţi fii lui Dumnezeu.” Şi cu toate acestea, şi creştinii sunt copleşiţi de frică pentru că nu cred în ceea ce Isus le-a spus. Predica de pe munte este antidotul fricii. Însă noi niciodată nu am considerat frica, problemă esenţială, ci numai „îndoiala”.

 

60. Cu inima şi braţele şi glasul

Martin Rinkert a fost pastor în orăşelul german Eilenburg, în urmă cu mai bine de 350 de ani. Era fiul unui arămar sărac, însă, cumva, Martin a reuşit să dobândească o educaţie. În anul 1617, i-a fost oferit slujba de arhidiacon în parohia în care se născuse. Un an mai târziu avea să izbucnească Războiul de 30 de ani. În 1637, o molimă de proporţii ce măturase continentul a lovit şi Eilenburgul. Oamenii mureau câte 50 în fiecare zi şi cel chemat să îi îngroape pe cei mai mulţi a fost Martin Rinkert. În total, au pierit mai mult de 8000 de oameni, printre care şi soţia lui Martin. Martin a fost slobozit din truda lui la 11 după aceea, la numai un an după încheierea războiului. Lucrarea lui a acoperit o perioadă de 32 de ani, toţi în afară de primul şi ultimul apăsaţi de marele conflict în care a fost prins şi oraşul lui. Împrejurări dificile pentru a fi recunoscător. Însă Martin a reuşit. Iată ce scria el:

 

Mulţumiri aducem Dumnezeului nostru

Cu inima şi braţele şi glasul

Pentru lucrurile minunate pe care le-a făcut

Şi în care lumea Lui se bucură.

 

Este nevoie de un spirit mare ca să treci prin aşa greutăţi şi, totuşi, să îţi exprimi recunoştinţa.

 

61. Când a fost ultima oară când v-aţi făcut inventarul?

Renumitul profesor şi scriitor dr. David McLennon ne spune povestea primului său loc de muncă, într-o băcănie din orăşelul natal. Asta se petrecea pe vremea când nu apăruseră supermarketurile. La vârsta de 13 ani a fost angajat pentru diverse treburi mărunte. David urma să măture pe jos, să vâre cumpărăturile clienţilor în pungi, să aşeze marfa pe rafturi. Într-o duminică l-a auzit pe proprietar spunând unui vânzător: „A venit vremea să facem inventarul.” Cuvântul acesta însă nu figura în vocabularul tânărului David şi când a găsit un moment prielnic, a mers la proprietar, un bătrânel molcom, şi l-a întrebat: „Domnule, ce este acela un inventar?” Proprietarul i-a explicat că inventarul este acel moment când faci o listă cu toate lucrurile pe care le-ai avut – de la produsele de pe rafturi până la pungile pentru împachetat şi sfoară. Încă nelămurit, David a întrebat: „De ce?”

„Ei bine, este uşor să uiţi cât anume ai avut în fiecare an. Şi la anumite intervale de timp faci inventarul pentru a vedea ce anume ai.”

Noi ne-am mai făcut inventarul vieţii? Ne-am străduit cât de puţin să socotim toate lucrurile pe care le avem în viaţă şi să nu ne mai plângem de cele pe care nu le avem? Este un exerciţiu bun mai ales pentru cei care au tendinţa de a se auto-compătimi.

 

62. Diminuarea suferinţei

Henry Dunant s-a născut într-o familie bogată, în Elveţia, 1828. Un om de o compasiune extraordinară, şi-a devotat o mare parte din timp asistării şi încurajării tinerilor, mai ales a celor săraci. La vârsta de 18 ani a fondat Uniunea Creştină a Tinerilor.

În 1859, la vârsta de 30 de ani, Dunant călătorea în nordul Italiei, cu scopul expres de a obţine sprijinul Împăratului Franţei pentru un proiect în Algeria. Însă împăratul Napoleon III era prea ocupat cu izgonirea austriecilor din Nordul Italiei.

Ajungând în ziua în care se dădea Bătălia de la Solferino, Dunant nu şi-a putut crede ochilor. În ziua aceea, victoria francezilor a făcut 40000 de victime, morţi şi răniţi risipiţi pe pământul însângerat, hrană pentru viermi şi vulturi.

Dunant nu a ajuns să îl vadă pe împărat, însă priveliştea aceea l-a schimbat pe el şi lumea pentru totdeauna. Dunant s-a angajat în acţiunea de ajutorare, şi-a trimis caleaşca să aducă provizii şi a scris prietenilor din Elveţia cerându-le ajutor. 3 zile a trudit acolo pe câmpul de luptă, apoi s-a întors acasă. A început să scrie un manifest împotriva lucrurilor inumane la care fusese martor. Spera că va putea influenţa oamenii şi preveni sau reduce suferinţa soldaţilor. Produsul scrierilor lui avea să poarte titlul „Amintiri de la Solferino” (Un Souvenir de Solferino), tipărit în Geneva, în octombrie 1862. Oamenii influenţi din întreaga Europă cărora autorul le-a trimis cartea au fost entuziasmaţi mai presus de orice aşteptări.

În ultimul capitol al cărţii, Dunant făcea câteva propuneri legate de spitale mobile, voluntari instruiţi şi sublinia necesitatea pentru cooperare internaţională. 5 ani mai târziu, prin Convenţia de la Geneva din 1864, 16 naţiuni semnau un acord după modelul propunerilor lui Dunant, statuând neutralitatea personalului medical în vremuri de ostilitate. Ca simbol au ales un steag alb cu o cruce roşie. Şi astfel s-a născut Crucea Roşie.

 

63. Întrebare

Pe când era doar un copilaş, Charles Lamb a fost dus de sora lui, Mary, la o plimbare în cimitir. Băieţelul foarte precoce citea cu glas tare epitafele laudative de pe pietrele funerare şi care comemorau pe cei decedaţi drept „virtuoşi”, „caritabili”, preaiubiţi” şi tot aşa. Ieşind din curtea cimitirului, micuţul Charles a întrebat: „Mary, dar unde sunt îngropaţi toţi cei care nu au fost cuminţi?” – Charles Lamb (1775-1834), poet, eseist şi critic literar.

 

64. Inscripţie

Iată cuvintele de pe o inscripţie din Catedrala din Lubeck, Germania:

Astfel ne vorbeşte Hristos, Domnul nostru

Voi mă numiţi Domn şi nu ascultaţi de Mine

Mă numiţi lumină şi nu Mă vedeţi

Mă numiţi Calea şi nu Mă umblaţi

Mă numiţi Viaţa şi nu Mă trăiţi

Mă numiţi Înţelept şi nu Mă ascultaţi

Mă numiţi Frumos şi nu Mă iubiţi

Mă numiţi bogat şi nu Îmi cereţi

Dacă vă condamn, să nu daţi vina pe Mine.

 

65. Cugetare

Tremur pentru ţara mea atunci când reflectez la dreptatea lui Dumnezeu. – Thomas Jefferson

 

66. Indiferenţă

În cartea „Scrisorile lui Zgândărilă”, de C.S. Lewis, un diavol bătrân îşi instruieşte nepotul în subtilităţile şi tehnicile ispitirii oamenilor. În epistolele sale didactice, diavolul bătrân îi spune novicelui că obiectivul nu este să îi facă pe oameni răi, ci indiferenţi şi îl previne că trebuie să îşi menţină pacientul confortabil cu orice preţ. Dacă dă să se gândească la ceva important, încurajează-l să se gândească la planurile de prânz şi să nu îşi facă griji prea mari că o să-i provoace o indigestie. În încheiere, diavolul îi spune nepotului săi: „Eu, diavolul, voi avea grijă să fie oameni răi. Treaba ta, dragul meu nepot, este să îmi procuri oameni cărora nu le pasă.”

 

67. Dreptate

Argumentul meu împotriva lui Dumnezeu era că universul se arată atât de crud şi nedrept. Însă cum am ajuns la ideea aceasta de drept şi nedrept? Omul nu spune despre o linie că e strâmbă dacă nu are habar de linia dreaptă. Cu ce comparam eu universul atunci când spuneam că este nedrept? Dacă întreg spectacolul este prost şi lipsit de sens de la A la Z, ca să zicem aşa, atunci de ce eu, care se presupune că fac parte din spectacol, mă descopăr reacţionând atât de violent împotriva acestuia? Omul se simte ud atunci când intră în apă pentru că omul nu este un animal acvatic: peştele însă nu se simte ud. Bineînţeles că aş fi putut să-mi abandonez ideea de dreptate, sub motiv că nu este decât o idee personală. Însă dacă făceam asta, atunci tot argumentul meu împotriva lui Dumnezeu s-ar fi prăbuşit de asemenea, căci argumentul depinde de afirmaţia că lumea este cu adevărat nedreaptă, iar nu că se întâmplă să nu corespundă fanteziilor mele. – C.S Lewis, Mere Christianity.

 

68. Dreptate

În timp ce cotrobăia prin lucrurile din pod, fiul a dat peste un vechi carnet de note care aparţinuse tatălui. A luat carnetul şi a coborât în camera lui unde l-a comparat cu propriul carnet în care tocmai îi fuseseră trecute notele şi pe care intenţiona să-l prezinte tatălui atunci când acesta avea să fie bine dispus. Când tata s-a aşezat în fotoliul lui, fiul s-a apropiat de el şi i-a spus:

- Tati, uită-te la carnetul tău de note şi compară-l cu carnetul meu. Notele tale nu sunt deloc mai bune decât ale mele!

- Ai dreptate, fiule. Presupun că nu se cuvine decât să îţi administrez ceea ce tatăl meu mi-a administrat la data aceea.

 

69. Absolutul şi relativismul

În anii studenţiei, Lloyd C. Douglas, scriitor, locuia la o pensiune. La parter locuia un bătrân, fost profesor de muzică, acum infirm şi în neputinţă de a-şi părăsi apartamentul. Douglas spunea că în fiecare dimineaţă, aveau un ritual: el cobora la parter, deschidea uşa bătrânului şi îl întreba: „Ei, ce veşti bune ai să-mi dai?” Bătrânul îşi ridica diapazonul, îl lovea de marginea căruciorului cu rotile şi îi spunea: „Acesta este la! Ieri a fost la şi la va fi şi mâine şi peste o mie de ani! Tenorul de deasupra cântă la bemol, pianul din hol este dezacordat, însă, prietene, acesta este la!”

Bătrânul descoperise singurul lucru pe care se putea bizui, o realitate constantă în viaţa sa, „un punct nemişcat într-o lume rotitoare”.

 

70. Impactul puternic al bunătăţii

Alex Haley, autorul romanului Rădăcini, ne povesteşte cum viaţa tatălui lui s-a schimbat datorită unui gest de bunătate. Tatăl lui Alex era cel mai mic dintre cei 8 copii ai unei familii de dijmaşi. La treburi era nevoie de toţi membrii familiei. După un număr de ani de şcoală, fiecare copil era angrenat de părinţi în treburile gospodăreşti. Din fericire, datorită intervenţiei mamei, băiatul cel mic a putut rămâne mai departe la şcoală. A venit vremea să meargă la liceu şi băiatul a ales Institutul Lane, luându-şi 4 slujbe pe lângă cursurile full-time. Era extrem de obositor şi emoţional şi fizic. O vară a lucrat ca însoţitor de tren şi într-o dimineaţă, foarte devreme, s-a întâmplat să facă cunoştinţă cu un domn care nu putea dormi şi avea chef de vorbă. Domnul acesta a fost impresionat de însoţitorul negru care muncea ca să câştige bani pentru liceu şi i-a dat bacşişul inimaginabil de 5 dolari. La sfârşitul verii, dl. Haley s-a hotărât să îşi convertească cei 5 dolari într-un catâr şi a început să lucreze câmpul, în sistemul de dijmă, pentru a-şi putea încheia studiile. Alex Haley ne spune ce s-a întâmplat apoi: „La începerea anului şcolar, preşedintele l-a chemat la el şi i-a arătat o scrisoare care tocmai sosise. Scrisoarea era de la bătrânul pe care tatăl meu îl cunoscuse în tren şi conţinea un cec de 518 dolari care acoperea taxele şcolare şi cheltuielile esenţiale ale tatălui meu, pe un an întreg.” Bunătatea unui prieten necunoscut a schimbat totul în viaţa tatălui lui Alex Haley, a lui însuşi şi a fiecărei generaţii ce s-a ridicat în această familie.

 

71. Revenirea lui Isus – veghere

Sub un stejar bătrân de 150 de ani, din cimitirul bisericii episcopaliene din Louisiana rurală, odihneşte o bătrână. Conform dorinţei sale, pe piatra funerară au fost inscripţionate doar două cuvinte: „În aşteptare.”

 

72. Simplifică

Fără doar şi poate că maica Tereza a fost una dintre cele mai proeminente personalităţi spirituale ale timpului nostru. În urmă cu ceva ani, maica Tereza urma să înfiinţeze o misiune în New York. A fost aleasă o clădire, urmând ca dioceza să fie renovată. Au zugrăvit din nou, au mochetat, au instalat boilere noi. Într-o zi, episcopul a trecut pe acolo să vadă ce fac maica Tereza şi călugăriţele. În faţa clădirii l-a întâmpinat un maldăr de bucăţi de mochetă şi boilerele de încălzit apa. Maica Tereza i-a mulţumit episcopului, rămânând neclintită în hotărârea şi convingerile ei. Dacă e să slujească săracilor din oraşul cel mai bogat din ţara cea mai bogată, atunci aveau să trăiască simplu. S-au pregătit pentru lucrarea lor simplificându-şi vieţile. Edificarea lor spirituală depindea de simplitatea vieţii lor.

 

73. Patru perspective

Pictorul Ludwig Richter relatează în memoriile sale cum el şi alţi 3 prieteni au purces la a picta acelaşi peisaj. Fiecare s-a angajat să redea priveliştea pe cât de acurat posibil. Şi cu toate acestea, rezultatul a fost 4 picturi diferite, la fel de diferite ca personalităţile artiştilor. Aceasta ne ajută să înţelegem de ce sunt patru Evanghelii în Noul Testament. O singură Evanghelie ne-ar fi prezentat viaţa lui Isus dintr-o singură perspectivă, cu rezultatul unui portret defectiv. Isus este prea complex pentru a fi văzut dintr-o singură perspectivă.

 

74. Întoarcerea pietrelor

Cu ceva ani în urmă am auzit o istorie impresionantă. Este povestea câtorva călugăriţe catolice din Cleveland, Ohio, care îşi consacraseră vieţile lucrării didactice în şcolile catolice din oraş. Zi după zi, focusul vieţii lor era educarea tinerilor.

Într-o zi, de nicăieri le-a sosit acestor călugăriţe un cadou: o excursie. Toate cheltuielile fuseseră acoperite anonim. De asemenea le-au fost puse la dispoziţie autocare. Şi astfel, în vara aceea, călugăriţele au închis centrul unde activau, şi au  plecat către destinaţia pe care şi-o aleseseră: Munţii Stâncoşi.

Cele mai multe nu mai văzuseră niciodată munţii. Erau copleşite de măreţia Stâncoşilor. Se opreau şi priveau şi nu-şi putea lua ochii de la peisajele maiestuoase. Şi au băgat de seamă că ori de câte ori se opreau, sora Margareta, una dintre membrele cele mai tinere, rămânea în urmă şi dispărea preţ de câteva clipe, după care reapărea în mijlocul grupului. Şi când au mai făcut o oprire, câteva dintre ele s-au hotărât să o urmărească. Sora Margareta s-a furişat înapoi şi a coborât o pantă. Jos, s-a plecat şi-a vârât mâinile sub o piatră mare şi a răsturnat-o, şi-a scuturat mâinile de praf, apoi a dat să urce, când, sus, pe culme, toate călugăriţele stăteau şi-o priveau.

„Margareta, ce faci?”

„Am răsturnat o piatră.”

„De ce?”

„Pentru că eu nu voi mai trece niciodată pe aici şi cât timp sunt aici, doresc să produc o schimbare, cât de mică. Aşa că răstorn pietre şi astfel, locul acesta va arăta diferit pentru că eu am trecut pe aici.”

 

75. Servitorul care era liderul

În „Călătorie spre soare-răsare”, Herman Hesse prezintă activităţile şi relaţiile exploratorilor trimişi într-o misiune dificilă, de un anumit ordin. Servitorul, Leo, se îngrijea de toate cele necesare: pregătea mâncarea, le spăla hainele, era tot timpul la comanda lor. Din punct de vedere al rangului, Leo era cel mai de jos. Pe parcurs, inspiraţia şi capacitatea de adaptare vădite de Leo s-au dovedit de mare valoare.

Valoarea servitorului a devenit şi mai evidentă atunci când vasul cu care porniseră a eşuat şi Leo nu era de găsit. Încercarea de a continua misiunea fără Leo s-a dovedit imposibilă. Până la urmă, unul dintre membrii echipei a mers înapoi la sediul ordinului unde l-a întâlnit pe lider. Şi iată că acesta nu era altul decât Leo. Deşi pe parcursul expediţiei îşi asumase rolul de servitor, în realitate era conducătorul lor.

 

76. Autoritatea lui Isus

E. Stanley ne povesteşte această întâmplare petrecută cu un misionar în junglă. Misionarul se rătăcise şi de jur împrejur nu vedea decât tufişuri şi câteva petice de pământ goale. A mers ce a mers şi în cele din urmă a ajuns la un sătuc, unde a rugat pe unul dintre localnici să îl ajute să iasă din junglă. Localnicul a fost de acord. „OK. Arată-mi drumul.” Au mers ore în şir, croindu-şi drum cu greu prin desişurile acelea. Misionarul a început să se îngrijoreze şi şi-a întrebat călăuza: „Eşti sigur că acesta este drumul? Unde este cărarea?”

Călăuza i-a răspuns: „Bwana, în aceste locuri nu există nici o cărare. Eu sunt cărarea.”

 

77. Necazul cu liderii

Necazul cu liderii din ziua de azi este că nu eşti sigur dacă oamenii îi urmează sau îi hăituiesc.

 

78. Biserica în stare de confuzie

Dacă este să privim la deosebirile dintre ideologiile diferitelor confesiuni creştine care proclamă autoritatea Bibliei, cu uşurinţă vom identifica câteva puncte de confuzie şi disensiune. Biserica lui Hristos este convinsă că muzica instrumentală nu trebuie folosită în cadrul închinării. Penticostalii sunt convinşi că vorbirea în limbi trebuie practicată de biserică şi în prezent. Baptiştii sunt convinşi că mântuirea, odată căpătată, nu mai poate fi pierdută. Catolicii sunt convinşii că preoţii nu trebuie să se căsătorească. Prezbiterienii sunt convinşi că predestinarea este o doctrină esenţială. Metodiştii sunt convinşi că pruncii trebuie botezaţi. Iar Ucenicii sunt convinşii că Sfânta Cină trebuie luată în fiecare duminică.

Iar lucrul cel mai uimitor este că toate aceste confesiuni invocă aceeaşi autoritate pentru credinţa şi practicile lor, anume Biblia. Dacă citiţi scrierile proprii acestor confesiuni, argumentaţiile doctrinelor lor sunt pline de texte biblice. Stivuiesc verset peste verset, tradiţie peste tradiţie astfel socotind că înalţă o nezdruncinată dovadă a interpretării lor.

Dar „El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor.” Ştiţi cum îi învăţau cărturarii lor? Înşirau verset după verset şi mai aduceau şi câte un citat dintr-un rabin sau altul şi astfel îşi demonstrau poziţia logică. Posibil însă că gimnastica aceasta mentală nu însemna cine ştie ce pentru oamenii de rând care de aceea au şi semnalat diferenţa dintre cărturari şi Isus. Autoritatea Lui nu venea din citarea Bibliei, aşa cum mulţi dintre noi încercăm să ne clădim autoritatea. Ci El făcea apel la o altă sursă de putere şi aşa trebuie să facem şi noi.

 

79.

Într-o noapte furtunoasă, o navă de război gigantică a zărit în depărtare o luminiţă, situată chiar pe cursul său. Căpitanul navei a ordonat trimiterea unui mesaj radio care spunea: „Schimbă cursul cu 10 grade spre sud.” Căpitanul a primit răspunsul: „Nu, tu trebuie să îţi modifici cursul cu 10 grade spre nord.” Căpitanul s-a înfuriat şi a trecut el însuşi la aparatul de transmisie: „Sunt căpitan de navă în Armata Statelor Unite şi îţi ordon să îţi schimbi cursul cu 10 grade spre sud. Cum te numeşti şi ce rang ai?” Căpitanul a auzit un glas sfios: „Domn căpitan, sunt marinar Scott şi vasul dumneavoastră trebuie să îşi schimbe cursul cu 10 grade spre nord.” Căpitanul s-a răstit imediat: „Sunt pe puntea unui vas de război şi îţi comand să schimbi cursul cu 10 grade spre sud.”

Atunci căpitanul a auzit răspunsul: „Iar eu mă aflu în cabina farului şi nava dumneavoastră ar face bine să îşi schimbe cursul cu 10 grade spre nord.”

 

80. Viaţa lui Hristos a schimbat cultura

Kenneth Woodward scria în Newsweek Magazine: „Că ne place sau nu, viaţa lui Hristos a schimbat radical cultura în întreaga lume. Înainte de venirea lui Isus lumea era condusă de principiul ‚dreptatea este de partea celui puternic’. Însă învăţătura lui Hristos despre smerenie şi despre întoarcerea obrazului ne-a redefinit concepţia despre caracterul uman, despre război, despre bărbăţie. Devotamentul lui Hristos pentru cei săraci, pentru femei şi copii a creat cadrul pentru drepturile civile şi egalitatea pentru femei. Căsătoriile au devenit mai echitabile. În familiile romane era o practică obişnuită uciderea pruncilor de sex femeiesc. Sociologul Rodney Stark ne semnalează existenţa dovezilor că dintr-un număr de 600 de familii din Roma antică, cel mult 10 aveau mai mult de o fiică. Însă creştinii preţuiau viaţa tuturor oamenilor, bărbaţi şi femei, şi interziceau uciderea copiilor.”

 

81. Ce mai subevaluare!

După ce au asistat la exorcizarea unuia dintre ei, membrii congregaţiei s-au uitat unul la altul spunându-şi: „Ce e asta? O învăţătură nouă?”

O învăţătură nouă!? Dacă s-ar fi întâmplat în orice biserică de azi, oamenii ar fi rămas ore în şir muţi de uimire sau poate s-ar fi repezit spre amvon, cuprinşi de pocăinţă sau poate ar fi sărit pe fereastra bisericii, cuprinşi de groază, însă, fără doar şi poate că ultimul lucru pe care l-ar fi făcut ar fi fost să dezbată posibilitatea ca această scoatere de demoni dintr-un om să reprezinte o inovaţie în învăţătura creştină.

Să numeşti evenimentul extraordinar al scoaterii unui demon, o învăţătură nouă, constituie pentru cei mai mulţi dintre noi o subevaluare din pricină că propriile noastre experienţe sunt atât de anoste.

 

82. Aici stau

Multe dintre ideile lui Luther fuseseră susţinute şi de paşnicul erudit Erasmus, însă acesta nu a avut curajul de a o face cu aceeaşi cutezanţă ca Luther. Învăţaţii spun mai în glumă, mai în serios, oricum, cu o oarecare doză de eroare, că Luther a clocit oul depus de Erasmus. Cu toate acestea, când Luther a fost chemat înaintea puterilor politice  şi eclesiastice ale Europei medievale ca dă dea socoteală de învăţăturile sale, dacă îi aparţineau sau nu, răspunsul lui a fost: „Conştiinţa mea se află sub stăpânirea Cuvântului lui Dumnezeu. Nu pot şi nici nu voi retracta nimic, căci să lucrez împotriva conştiinţei mele nu este nici drept, nici sigur. Dumnezeu să mă ajute. Aici stau, altfel nu pot. Amin.” Nu mai e de mirare că învăţătura lui Luther a răsunat cu putere în întreaga lume. Luther şi-a mizat întreaga viaţă pe această învăţătură. În mijlocul vârtejului de informaţii disponibile astăzi, putem fi siguri că e vorba de ceva însemnat atunci când propovăduitorul îşi pune în joc reputaţia, chiar viaţa. Să vorbeşti despre ceva e una, însă devotamentul faţă de lucrul acela este cu totul altceva.

 

83. Sub o nouă administraţie

Un militar fusese un băutor înrăit vreme de 35 de ani. Toţi anii aceştia fusese furios pe toţi şi pe toate. Până la urmă L-a întâlnit pe Hristos şi întreaga lui viaţă a fost schimbată.

Într-o ocazie, omul acesta vorbea înaintea unui grup de specialişti în medicină. Şi le povestea despre schimbarea de personalitate care se petrecuse cu el, cum acum era o persoană sobră de unde fusese un beţiv, un om blând care mai înainte fusese aspru, atent faţă de alţii de unde înainte fusese egoist.

Un psihiatru care credea că tipul de personalitate se stabileşte devreme în viaţă şi nu se mai poate schimba a început să protesteze şi să-i spună colonelului că la vârsta lui, nimeni nu ar fi putut înregistra o atare transformare radicală.

„Aşa o fi, însă eu mă aflu sub o nouă conducere. Răspund faţă de o altă autoritate – cea mai înaltă şi cea mai adevărată cu putinţă.”

 

84. Încălcarea regulilor

În cartea sa „The Grace Awakening”, Charles Swindoll ne povesteşte despre un instructor de tineret, membru al unei biserici etnice. Tânărul acesta era scandinav, o persoană creativă, un vizionar, şi într-o zi s-a hotărât să le arate tinerilor din grupul său un film despre misionarism. Era un inofensiv film alb-negru, cu subiect religios. Nici nu a trecut o oră de la vizionarea filmului şi conducătorii bisericii l-au chemat pe instructor şi l-au întrebat: „Le-ai prezentat tinerilor un film?”

„Da,” a confirmat instructorul.

„Nu suntem de acord cu aceasta.”

Fără nici cea mai mică dorinţă de a fi combativ, tânărul le-a spus: „Dar eu îmi aduc aminte că la ultima conferinţă misionară, biserica noastră a prezentat imagini...”

Unul dintre conducătorii bisericii a ridicat mâna şi i-a făcut semn să tacă, apoi i-a spus: „Dacă e vorba de imagini statice, e în regulă. Dacă se mişcă, e păcat!”

La prima vedere, versetul „Isus a întins mâna şi l-a atins pe omul acela” pare lipsit de importanţă. De ce menţionează Marcu faptul că l-a atins? Vrea să indice riscul contaminării? Vrea să înţelegem profunzimea compasiunii lui Isus care a atins un lepros? Motivul este că tocmai această atingere i-a cauzat probleme lui Isus din partea conducătorilor religioşi. Acest contact direct cu un lepros L-a alungat pe Isus din Galilea. Isus a încălcat Legea mozaică atunci când s-a atins de lepros. În Leviticul se spunea că oricine avea o boală infecţioasă trebuia socotit necurat şi oricine se atingea de persoana aceasta devenea necurat. Pentru contemporanii lui Isus era în regulă dacă El vindeca leprosul, însă dacă îl atingea, aceasta echivala cu un păcat. Poţi vindeca pe oricine, însă în momentul în care începi să atingi leproşii, calci legea şi cazi în păcat.

 

85.  Singurătate

Avem nevoie de o comunitate în care să trăim. Cu ani în urmă, un senator american, aflând că are cancer în ultima fază, i-a surprins pe toţi cu înştiinţarea că se întoarce în orăşelul lui din Texas. Cunoscuţii, prietenii i-au spus că în Washington beneficiază de servicii medicale de cea mai bună calitate şi atunci, de ce să plece în orăşelul acela de provincie? De atunci, cuvintele senatorului au fost repetate de multe ori: „Pentru că în Bohman, Texas, oamenii ştiu când eşti bolnav şi le pasă când eşti pe moarte.”

Avem nevoie de comunitate.

În autobiografia sa, Robert Brooke relatează o călătorie pe care a făcut-o din Anglia în Statele Unite, la bordul navei C.C. Cedric. Ajuns pe punte, a băgat de seamă că toţi pasagerii fuseseră însoţiţi în port de rude, prieteni. În mijlocul noianului de îmbrăţişări, Brooke s-a simţit extrem de singur. Atunci, a chemat un băieţel şi i-a dat un şiling ca să îi facă cu mâna atunci când nava va ridica ancora. Şi băieţelul acela a stat acolo fluturându-şi mâinile din toată inima şi Brooke, la rândul lui, i-a făcut cu mâna.

Toţi avem nevoie de o comunitate care să ne aprecieze şi să ne iubească.

 

86. Unde este Hristos?

În cartea „Faith Seeking Understanding”, Daniel Migliore ne spune că încă din perioada nou testamentară, a fost principiu eclesiologic faptul că acolo unde este Hristos, acolo este şi biserica. Dar unde este Hristos? Doctrina creştină ar spune: Hristos este acolo unde este episcopul; Hristos este acolo unde se manifestă roadele Duhului; Hristos este acolo unde sunt oficiate sacramentele şi Cuvântul este propovăduit aşa cum trebuie. În toate aceste răspunsuri se găseşte un sâmbure de adevăr, însă nici unul nu include explicit răspunsul dat în Matei 25:31ff. Aici descoperim că Hristos este în mijlocul celor săraci, celor flămânzi, bolnavi şi întemniţaţi. Cei care slujesc nefericiţilor pământului acestuia slujesc lui Hristos. Migliore spune mai departe că adevărata biserică nu este doar biserica urechii în care Evanghelia este bine predicată şi auzită. Biserica nu este doar biserica ochiului înaintea căruia sacramentele sunt oficiate pentru ca cei credincioşi să vadă şi să trăiască. Biserica este şi biserica mâinii întinse întru ajutor. Întâlnirea lui Isus cu leprosul din Galilea vine în sprijinul acestui fapt. Este nevoie să lăsăm biserica să fie biserică, trupul lui Hristos în mijlocul lumii. Trebuie să continuăm lucrarea cu mâinile inaugurată de Isus.

 

87. M-am gândit să vă dau un telefon

Un poliţist din New York lucra la un caz. Mai înainte să termine de format numărul şi-a dat seama că undeva făcuse o eroare. Telefonul a sunat o dată, de două ori, apoi cineva a răspuns. „Ai greşit numărul!”, s-a auzit un glas bărbătesc aspru şi răstit şi a închis. Poliţistul a mai format o dată. „Am spus că ai greşit numărul!” Şi din nou i-a închis în nas.

„De unde ştie el că am greşit numărul?”, se întreba nedumerit poliţistul. Aşa că a mai format şi a treia oară. „Haida de! Tot dumneata eşti, nu?”

„Da, tot eu sunt. Mă întrebam cum de ştiaţi că am greşit numărul mai înainte să apuc să spun ceva?”

„Ghici!” Şi i-a închis.

Poliţistul a rămas câteva clipe cu receptorul în mână, apoi a sunat. „Ai ghicit?”, l-a întrebat omul acela.

„Singurul lucru care mi-a venit în cap a fost că nu vă sună nimeni niciodată.”

„Bravo! Ai ghicit!” Şi i-a închis.

Poliţistul a mai sunat o dată. „Acum ce mai vrei?”, l-a întrebat bărbatul.

„M-am gândit să vă sun şi să vă salut.”

„Să mă saluţi? De ce?”

„Păi, dacă nu vă sună nimeni niciodată, m-am gândit s-o fac eu.”

 

88. Dominarea vechilor obiceiuri

Pacienţii unei asistente luau parte la un studiu medical. Una dintre cerinţele studiului era ca pacienţii să noteze tot ce au mâncat şi au băut pe parcursul a mai multe săptămâni. La încheierea perioadei, asistenta avea să le recolteze sânge şi să trimită probele la laborator spre a fi analizate. Apoi, lună de lună, pacienţilor aveau să le fie investigate arterele cu ultrasunete.

După ce pacienţii au văzut cu ochii lor care erau efectele obiceiurilor lor alimentare nestrunite asupra sângelui, organelor interne şi asupra stării arterelor, schimbarea stilului de viaţă a avut loc imediat. Oamenii aceia s-au lepădat imediat de tutun, de alcool, de alimente bogate în zaharuri şi grăsimi şi de stilul de viaţă sedentar. Când au descoperit cât de repede pot combate starea fizică proastă cu o alimentaţie corespunzătoare şi mişcare fizică, oamenii aceia şi-au exercitat autoritatea asupra obiceiurilor formate de-a lungul a mulţi ani de zile. Lenea şi amânarea au dispărut fără urmă. Ba chiar viaţa asistentei s-a schimbat, aşa cum avea să declare aceasta, doar asistând la schimbarea făcută de pacienţii săi.

 

89. Pregătire pentru Crăciun

Pentru a nu ofensa pe nimeni, şcoala a eliminat religia întru totul şi a început să cânte despre vreme. La o şcoală din America, serbarea de Crăciun se ţine în Februarie şi cu această ocazie, copiii interpretează cântece ca „Gerilă, omul de zăpadă” şi „Suzi, fulgul de zăpadă”. Un vizitator de pe altă planetă ar zice că micuţii fac parte din Biserica Meteorologică.

 

90. Fratele tău

„Cât de răscolitor este gândul că omul cel mai împilat, omul cel mai de jos, este şi el o fiinţă omenească şi este fratele tău.” – Dostoievski

 

91. Sensibilitate cu două tăişuri

„Eu spun că această conştiinţă a neputinţei noastre totale de a ajuta ori de a aduce vreun folos ori cea mai mică uşurare omenirii suferinde, în acelaşi timp fiind deplin convinşi de această suferinţă, poate transforma dragostea de oameni din inima noastră în ură.” – Dostoievski, The Diary of a Writer

 

92. Fără gândul înalt al veşniciei

În Fraţii Karamazov, când judecătorul îl condamnă pentru o crimă pe care n-a săvârşit-o, Dmitri Karamazov începe să repete fără încetare: „Cum îmi va fi în ocnă fără Dumnezeu? Căci nu poate cel condamnat să reziste fără Dumnezeu.” În Jurnalul unui scriitor,  spre sfârşitul vieţii sale, Dostoievski deja exprimase gândul acesta în numele său, cu propriile sale cuvinte: „Fără vreun gând preaînalt nici un om, nici o naţiune nu pot exista. Iar pe pământ nu există decât un singur gând preaînalt, iar acesta este chiar gândul veşniciei din care decurg toate celelalte gânduri înalte, care pot da conţinut vieţii omului.”

 

 

 

93. Autoritatea cerească vs. Autorităţile pământeşti

„Dacă scrierile mele sunt condamnate la Roma, ceea ce eu condamn în aceste scrieri este condamnat în cer. Ad tuum, Domine Jesu, tribunal appello. (La scaunul judecăţii Tale, Doamne Isuse, eu fac apel.) Nu sper nimic de la această lume, nu mă tem de nimic, nu cer nimic din partea ei. Prin harul lui Dumnezeu, nu îmi trebuie nici bogăţiile, nici aprobarea ei.” – Blaise Pascal

 

94. Adevărul, străin pe pământ

„Aici nu e ţinutul adevărului care pribegeşte nerecunoscut printre oameni.” – Blaise Pascal

 

95. Paradoxuri

„Fiul lui Dumnezeu a fost răstignit; nu este nici o ruşine în aceasta pentru că este ruşinos. Şi Fiul lui Dumnezeu a murit; este aşa pentru că este absurd. Şi a înviat; este lucru cert pentru că este imposibil. Nu trebuie să te simţi ruşinat când raţiunea îţi spune că ceva este ruşinos; unde raţiunea declară că este absurd, adevărul se va arăta şi unde raţiunea arată că este cu totul imposibil, acolo şi numai acolo se va găsi certitudinea totală.”  - Tertulian

 

96. Virtuţi şi pseudo-virtuţi

„Virtuţile Neamurilor nu sunt decât splendide vicii.” – Augustin

 

97. Veacul Ghetsimani

„Isus va suferi chinul de moarte până la sfârşitul lumii: nimeni să nu doarmă în tot acest timp.” – Blaise Pascal

 

98. Totuna

„Deşi cu fiecare an îmi realizam tot mai clar teribila particularitate (că sunt ridicol), cumva am devenit mai calm. Pur şi simplu, căci nici în ziua de zi nu pot spune care să fi fost motivul. Poate pentru că în suflet mi-a sporit tot mai mult o teribilă tristeţe faţă de ceva care mă depăşea infinit, anume convingerea ce m-a izbit că în lume, pretutindeni, totul este totuna. De mult timp aveam o premoniţie a faptului acestuia, însă convingerea deplină mi-a răsărit anul trecut, oarecum deodată. Deodată am avut sentimentul că mi-ar fi totuna dacă lumea este ori dacă nimic nu ar fi nicăieri…La început crezusem că mai înainte fusese ceva, însă ulterior am presupus că nici înainte nu fusese nimic şi doar mi se păruse. Treptat am ajuns la convingerea că nimic nu va fi niciodată.” – Dostoievski, The Dream of a Ridiculous Man

 

99. Consonanţe şi disonanţe

„Chiar dacă aş reuşi să sui până pe cea mai de sus treaptă a scării evoluţiei, de acolo v-aş cere să-mi justificaţi toate victimele vieţii şi ale istoriei, ale sorţii, superstiţiei, ale Inchiziţiei, ale regelui Filip II et caetera et caetera; şi dacă nu veţi reuşi, m-aş arunca cu capul înainte de pe treapta cea mai de sus. Nu doresc fericire nici măcar cadou atâta timp cât nu am cugetul liniştit în privinţa tuturor fraţilor mei de sânge. Se spune că disonanţa reprezintă condiţia pentru armonie; probabil că este deosebit de plăcut şi convenabil pentru iubitorii de muzică, însă, fără îndoială, nu şi pentru cei condamnaţi să dea expresie, prin soarta lor, ideii de disonanţă.” – Bielinski, într-o scrisoare adresată lui Hegel

 

100. Cei aleşi

Oamenii „aleşi” sunt aleşi nu de dragul lor, ci de dragul celor nealeşi. Lui Avraam i se spune că „în sămânţa lui” (poporul ales) „toate popoarele vor fi binecuvântate”. Naţiunea aceea a fost aleasă ca să poarte o povară grea. Suferinţele lor sunt mari, dar, aşa cum a recunoscut Isaia, ele îi vindecă pe alţii. Asupra Femeii alese în cele din urmă se pogoară extremul abis al supliciului matern. Fiul ei, Dumnezeul întrupat, este un „om al durerilor”; singurul Om întru care a coborât Divinitatea, Omul unic care poate fi adorat în mod legitim este cu precădere menit suferinţei. – C.S. Lewis, Miracles.

Joomla SEF URLs by Artio