Tipărire

100 de ilustrații pentru predici (VIII)

Traducere: Cristina Ruţă

 

1. Braţul nebotezat

Ivan cel Mare a domnit în Rusia în sec. 15. Sub conducerea lui, triburile ce se războiau între ele au fost unite într-un vast imperiu. Ca om de arme, a fost curajos. Ca general, strălucit. A izgonit tătarii şi a statornicit pacea în toată ţara.

Însă a fost aşa de ocupat cu campaniile sale militare că nu a avut timp să îşi întemeieze o familie. Prietenii şi sfetnicii lui erau îngrijoraţi. I-au reamintit că nu avea nici un succesor la tron şi că dacă i s-ar fi întâmplat ceva, atunci totul s-ar fi prăbuşit din nou în haos. „Trebuie să îţi iei o soţie care să îţi nască un fiu.” Soldatul şi omul de stat ocupat le-a spus că nu avea timp să îşi caute soţie, dar dacă ei aveau să îi găsească una potrivită, atunci el se va căsători cu ea.

Sfetnicii au început să cerceteze capitalele Europei pentru a găsi o soţie potrivită pentru marele ţar. Şi au găsit... I-au vorbit lui Ivan de frumoasa fiică cu ochi negri a regelui Greciei. Era tânără, deşteaptă şi fermecătoare. Ivan a fost de acord să se căsătorească cu ea, fără ca măcar să o fi văzut-o.

Regele Greciei era încântat de aranjamentul în urma căruia Grecia dobândea o poziţie favorabilă faţă de noua putere ce se ridica la nord. Însă avea de pus o condiţie. „Nu îmi dau binecuvântarea decât dacă adoptă ritul greco-ortodox.” Ivan s-a declarat de acord.

Un preot a fost trimis la Moscova pentru a-l învăţa pe Ivan, doctrina ortodoxă. Ivan era un elev ager şi a învăţat catehismul într-un timp record. Ultimele aranjamente au fost făcute şi ţarul a pornit spre Atena, însoţit de 500 de ofiţeri din garda personală.

Ivan a fost botezat prin scufundare, după obiceiul bisericii răsăritene. Soldaţii, credincioşi ţarului, au trebuit să se boteze şi ei. Patriarhul a însărcinat 500 de preoţi să le ofere o catehizare intensivă. Soldaţii, toţi 500, urmau să fie botezaţi prin scufundare în cadrul unui botez în masă. Mulţimi s-au adunat din întreaga Grecie ca să asiste la eveniment.

Ce mai privelişte trebuie să fi fost: 500 de preoţi şi 500 de soldaţi intrând împreună în apa albastră a Mediteranei! Preoţii erau îmbrăcaţi în straie negre, iar soldaţii în uniformele de luptă, cu toate însemnele speciale şi armele de luptă.

Şi atunci s-a ivit o problemă: Biserica refuza soldaţilor calitatea de membru, aşa că ofiţerii lui Ivan trebuiau să se angajeze că nu vor mai vărsa sânge de om, căci nu putea fi şi ucigaşi şi membri ai bisericii.

După o rundă de discuţii diplomatice, s-a găsit o soluţie la problemă. În timp ce formula de botez era rostită şi preoţii se pregăteau să îi cufunde în apă, soldaţii aveau să îşi tragă săbiile şi să ţină mâna cu pricina afară din apa botezului.

Acesta nu este decât un fapt istoric. Braţul nebotezat – ce imagine sugestivă pentru creştinismul de azi! Câte braţe nebotezate sunt aici, în această dimineaţă? Câte talente nebotezate? Câte activităţi sociale nebotezate?

 

2. Consacrare

Cu ceva ani în urmă, un pastor scoţian povestea cum visase că murise. Şi ajuns la porţile de mărgăritar, spre groaza lui, nu a fost lăsat să intre mai înainte să îşi prezinte recomandările. Mândru, pastorul a menţionat numărul de predici predicate şi amvoanele proeminente ocupate. Sfântul Petru însă i-a spus că în cer nu se auzise de nici unul. Descurajat, servul a enumerat toate acţiunile sociale la care participase. I s-a spus că nici una nu fusese înregistrată în catastif. Amărât, pastorul a dat să plece, când Petru îl opreşte: „Stai niţel, nu eşti tu cel care obişnuia să dea de mâncare vrăbiilor?”

            „Eu sunt, dar ce-are a face cu intrarea mea în cetate?”

            „Intră, Domnul vrăbiilor vrea să îţi mulţumească!

Găsim aici un sâmbure de adevăr de prea multe ori trecut cu vederea: poziţiile înalte indică talent şi pricepere, însă serviciile mărunte măsoară profunzimea consacrării noastre.

 

3. Trasăm un cerc prea strâmt

Roy Lloyd, pastor luteran, a avut ocazia să o intervieveze pe maica Tereza. Unul din răspunsurile acesteia, care i-a rămas mereu în minte, a fost cel la întrebarea care ar fi cea mai mare problemă din lumea noastră? Fără ezitare, Maica Tereza i-a răspuns: „Problema cea mai mare din lumea contemporană este faptul că trasăm prea strâmt cercul familiei noastre. În fiecare zi ar trebui să îi lărgim circumferinţa.”

 

4. Percepţie spirituală

Pe timpul când telegraful era modul de comunicare la distanţă cel mai rapid, un tânăr s-a prezentat la o examinare în vederea ocupării unui post de operator Morse, despre care citise un anunţ din ziar. S-a prezentat la adresa indicată şi a pătruns într-un birou zumzăind de gălăgie. În fundal, se auzea telegraful. La recepţie a văzut un anunţ prin care doritorii erau invitaţi să completeze un formular, după care trebuiau să aştepte până erau invitaţi într-o altă încăpere.

Tânărul a completat formularul şi a luat loc lângă alte 7 persoane care se prezentaseră pentru acelaşi post. După câteva minute, tânărul s-a ridicat, a traversat holul şi a intrat în încăperea unde urma să aibă loc examinarea. Bineînţeles că ceilalţi au sărit în picioare, întrebându-se ce vroia să însemne aceasta. Ei nu auziseră să fi fost chemat cineva şi cu toţii au cochetat cu gândul că tânărul avea să fie muştruluit pentru îndrăzneala sa.

Însă, după câteva minute, tânărul a reapărut însoţit de examinator care le-a spus celorlalţi: „Domnilor, vă mulţumesc pentru că v-aţi prezentat la această examinare. Postul a fost ocupat de acest tânăr.”

Ceilalţi au început să vocifereze: „Staţi puţin! Cum aşa? El a venit ultimul, iar noi nici măcar nu am avut şansa de a fi intervievaţi! Şi cu toate acestea, el a primit slujba! Dar nu e drept!”

Angajatorul a răspuns: „În timp ce dumneavoastră aşteptaţi aici, telegraful transmitea mesajul: Dacă înţelegi acest mesaj, atunci intraţi în birou. Postul este al dumneavoastră.”

Întreaga existenţă a unui om, viaţa sa, depind de capacitatea lui de a discerne sensul cuvintelor: „Tu eşti fiul Meu pe care-l iubesc şi în care Îmi găsesc toată plăcerea.”

 

5. Botezul

Distanţa dintre Galilea şi locul unde Isus a fost botezat de Ioan este de circa 120 km, ceea ce reprezintă o cale destul de lungă. Şi poate că tot 120 km par să despartă şi locul în care te afli acum, în viaţa ta, de apa botezului pocăinţei şi iertării. Însă, odată ce faci primul pas, vei fi surprins cât de mică e distanţa în realitate! Şi nici nu trebuie să o parcurgi singur: Isus va merge împreună cu tine, aşa cum a mers cu mine şi cu toţi ceilalţi care au făcut deja această călătorie. Apelul pentru botez este o invitaţie la un nou mod de viaţă. William Willimon scria: „Botezul este un eveniment de o ocazie şi care ia o viaţă pentru a fi definitivat.” Un alt creştin spunea: „Fiecare zi este o zi de convertire baptizmală, de murire şi înviere cu Hristos, de noi paşi întru devenirea mai deplină a ceea ce, prin harul lui Dumnezeu, eşti la modul cel mai adevărat!”

 

6. O treime dintre americani şi-au reevaluat priorităţile după atacurile teroriste

Potrivit unui sondaj Gallup, o treime dintre americani au declarat că atacurile teroriste de la 11 septembrie au fost o experienţă ce le-a schimbat viaţa, determinându-i să îşi schimbe priorităţile.  În urma chestionării a 1019 adulţi, 46% din creştinii conservatori – cu preponderenţă indivizi din alt grup decât albi şi femei, cu vârste sub 50 de ani, au afirmat că evenimentele i-au făcut să îşi schimbe viaţa.

Dacă 66 de americani au susţinut că atacurile nu le-au schimbat vieţile, mai mult de jumătate dintre cei care şi-au reordonat priorităţile au afirmat că petrec mai mult timp cu familia şi prietenii.

În ciuda unei creşteri a participării la serviciile religioase, înregistrate imediat după atac, un alt studiu Gallup a arătat că această schimbare nu a fost una de durată. Majoritatea studiilor Gallup arată că circa 40% de americani merg în mod curent la sinagogă sau biserică. După atacuri procentul nu a crescut decât până la 47%, iar de atunci a diminuat până la 42%.

George Gallup a afirmat că atacurile teroriste au avut „un impact puternic, dar de scurtă durată asupra spiritualităţii populaţiei americane”; totuşi a semnalat o uşoară creştere în importanţa acordată religiei, în viaţa personală a majorităţii americanilor. În urma unui studiu din mai 2001 s-a descoperit că 57% dintre americanii intervievaţi au apreciat religia personală ca fiind „foarte importantă”, iar cifra s-a ridicat la 64%, în săptămâna următoare atacurilor. Studiul din decembrie 14-16 a dezvăluit un procent mai mic cu 4%.

Se pare însă că americanii percep un rol din ce în ce mai proeminent al religiei, la nivelul comunităţii. Un studiu organizat de The Pew Forum, în decembrie 2001, a dat la iveală faptul că 78% dintre americani detectaseră un rol al religiei în ascensiune în viaţa publică.

 

7. Premoniţie, predestinaţie sau plan?

„Nu ştiu ce se va întâmpla. Am mai trecut noi şi prin alte perioade dificile. Acum, însă, pentru mine nu contează ce va urma, pentru că eu am fost pe vârful muntelui. Şi nu mă frământ. Şi mie mi-ar plăcea să trăiesc ani mulţi. Longevitatea are valoarea ei. Însă nu aceasta mă preocupă pe mine acum. Nu vreau decât să fac voia lui Dumnezeu. Şi El mi-a îngăduit să urc pe munte; de-acolo am văzut Ţara făgăduită. Poate că eu nu voi intra în Ţara cea bună împreună cu voi, dar ceea ce vreau să ştiţi este că noi, ca popor, vom intra în ţara făgăduită. Şi că, în această seară, sunt fericit. Nu mă îngrijorează absolut nimic. Nu mi-e teamă de nimeni. Ochii mei au văzut slava venirii Domnului.”

Cuvintele acestea, rostite de Martin Luther King, Jr., în seara de dinaintea asasinării lui, încă ne mai urmăresc. Până în ziua de azi au rămas un subiect de discuţie şi speculaţie. Unii sunt convinşi că dr. King ştia că avea să fie ucis. O însemnare din aceeaşi seară spunea: „...naţiunea este bolnavă. În ţară sunt probleme. Confuzia domneşte peste tot.” Alţii sunt la fel de siguri că dr. King nu a avut nici o premoniţie în legătură cu moartea sa.

Aceeaşi discuţie o purtăm şi noi în legătură cu Isus. A ştiut Isus că avea să moară? L-a trimis Dumnezeu pe Isus, pe pământ, ca să moară? Sau evenimentele au evoluat de aşa natură că a devenit numai evident pentru Isus că a Sa credincioşie faţă de Dumnezeu avea să Îi atragă moartea? Sunt unii care cred că Betleemul şi Golgota s-au împletit de la început în viaţa lui Isus. Când Ioan Botezătorul a declarat că Isus este Mielul lui Dumnezeu, a sunat ca şi cum răstignirea lui Isus era lucru cert încă de atunci. Într-o cultură care jertfea miei de 2 ori pe zi, cuvintele acelea au răsunat ca un sărut al morţii. „Iată Mielul lui Dumnezeu” pot fi înţelese, într-o citire liberă, „Oameni buni, uitaţi, aici este Cel pe care Îl vom răstigni.” Această imagine a Mielului lui Dumnezeu transmite o altă idee decât „lumina lumii” sau „pâinea vieţii”. Isus, ca lumină a lumii, oferă lumină şi căldură. Ca pâine a vieţii, El răspunde celor mai profunde nevoi spirituale şi fizice. Ca Miel al lui Dumnezeu, Isus vorbeşte ca Unul aflat în drum spre cruce.

 

8. Să nu spui aşa ceva!

În „A treia porţie de supă de pui pentru suflet” ni se relatează o istorisire despre un elev care nu era ca toţi elevii. Într-o zi din cel de-al 11-lea an de studii, a intrat într-o clasă ca să îşi aştepte un prieten. Profesorul a intrat în clasă şi i-a cerut să iasă la tablă. Elevul nostru a răspuns: „Eu nu fac parte in clasa aceasta.”

„N-are nici o importanţă. La tablă!” Elevul a răspuns că nu poate şi când profesorul i-a cerut explicaţii, elevul a motivat că este înapoiat mintal. Profesorul s-a apropiat de el şi i-a spus: „Să nu mai spui aşa ceva niciodată.  Părerea cuiva despre tine nu trebuie să devină realitatea cu privire la tine.”

Momentul acela a fost un moment eliberator. Profesorul, dl. Washington, a devenit mentorul elevului nostru. La festivitatea de încheiere, dl. Washington le-a vorbit absolvenţilor şi, printre altele, a spus: „În lăuntrul vostru este măreţie.... Puteţi marca vieţile a milioane de oameni.” La încheierea discursului, elevul nostru a mers la domn profesor şi l-a întrebat dacă şi el avea măreţie înlăuntrul lui. „Da, dl Brown, şi tu ai măreţie în lăuntrul tău.”

În ultimul an de liceu, s-a întâmplat că elevul Brown a fost inclus în clasa de oratorie şi teatru, curs susţinut de dl. Washington. Deşi Brown era un elev cu nevoi speciale, directorul şi-a dat seama că acest curs ar fi fost ceva potrivit pentru el. Şi în timp ce alţi profesori îl pasau de la un curs la altul, dl. Washington cerea mai mult de la el, îi clădea sentimentul de responsabilitate şi încrederea în sine, astfel insuflându-i o viziune mai înaltă despre el. Ani după aceea, postul TV public transmitea cinci programe speciale Les Brown.

 

9. Isus cheamă pe cei de rând

În mai 1855, un tânăr de 18 ani a mers la diaconii bisericii din Boston. Crescuse într-o biserică Unitariană, în ignoranţă aproape totală cu privire la Evanghelie, însă după ce s-a mutat în Boston, pentru a-şi găsi norocul, a început să meargă la o biserică în care se predica Biblia. În aprilie 1855, instructorul lui de la Şcoala duminicală a intrat în magazinul unde lucra şi cu simplitate şi persuasiune, i-a vorbit despre Vestea cea Bună, îndemnându-l să-şi pună încrederea în Domnul Isus. Tânărul acesta aproape că nu ştia nimic despre adevărul biblic. Când unul dintre diaconi l-a întrebat: „Fiule, ce a făcut Hristos pentru noi toţi – şi pentru tine – fapt pentru care I se cuvine dragostea noastră?”

„Nu ştiu. Cred că Hristos a făcut destul de multe pentru noi, însă nu cunosc nimic aşa de special.”

Deloc un început promiţător. La ceva ani după aceea instructorul mărturisea: „Pot spune cu mâna pe inimă că nu am văzut prea mulţi cu mintea atât de întunecată spiritual ca a lui, atunci când a intrat în grupa mea. Cred că rare au fost ocaziile în care comitetul bisericii a primit o cerere pentru primire ca membru cu mai puţine şanse de a deveni un creştin cu o înţelegere clară şi hotărâtă a adevărului Evangheliei, cu atât mai puţin să ajungă de vreo utilitate pentru semeni.” Nimic nu s-a întâmplat atât de repede cât să le schimbe părerea. Diaconii s-au hotărât să îl înscrie într-un program de instruire de un an, timp în care să îşi însuşească fundamentele creştine. Şi probabil că vroiau şi să lucreze la unele din părţile mai necizelate. Nu numai că era un necunoscător în adevărurile spirituale, dar de-abia ştia să buchisească, iar cu  gramatica era la pământ. Perioada de probă de un an nu a produs cine ştie ce schimbare. La cea de-a doua examinare nu s-a simţit decât o mică îmbunătăţire în calitatea răspunsurilor, însă cum era evident un creştin sincer şi consacrat (chiar dacă ignorant), l-au acceptat ca membru al bisericii.

Pe parcursul anilor ce au urmat, oamenii l-au urmărit şi s-au convins de faptul că Dumnezeu nu S-ar fi folosit de cineva ca el. Şi, ca atare, l-au exclus pe Dwight l. Moody. Dar nu şi Dumnezeu. Prin harul infinit şi dragostea stăruitoare a lui Dumnezeu, Moody s-a transformat într-unul din lucrătorii cei mai eficienţi din istoria bisericii, un om al cărui impact se mai simte şi azi.

 

10. Cel care fură păcatele

Accentul principal în declaraţia lui Ioan cade pe Cine este Isus (Mielul lui Dumnezeu) şi pe ce face Isus (ridică păcatul lumii). Ceea ce e foarte bine şi frumos, însă vechiul Adam din mine devine oarece nervos la gândul întâlnirii cu un „hoţ de păcate”.

Am înţeles cel mai clar furtul de păcate, într-o zi de primăvară, cu mulţi ani în urmă, când mama mi-a pregătit pentru la şcoală, prânzul favorit: o cutie cu lapte cu ciocolată, tartine cu unt de arahide şi jeleu şi fursecuri cu fulgi de ciocolată, atunci scoase din cuptor. Şi am pornit spre şcoală, de-abia aşteptând să vină prânzul când aveam să ronţăi fursecurile delicioase, când la câteva străzi de unde locuiam, m-am trezit faţă în faţă cu Junebug, spaima cartierului.

„Dă pachetu-ncoace, ticălosule!”, mi-a ordonat.

„Dar, Junebug, e prânzul meu în acest pachet!”
”Ai face bine să  îmi dai mâncarea fără prea multe discuţii.”

„Dar e pachetul meu. Mama l-a pregătit pentru mine şi mi-a pregătit ce îmi place mie cel mai mult.”

Pumnul drept al lui Junebug m-a trântit cu tot cu prânz, jos, pe trotuar. A luat pachetul şi mi-a zis: „Asta pentru că nu ai fost ascultător!” şi a plecat spre şcoală. Şi eu tot spre şcoală am plecat, fără nimic pentru prânz, dar cu foame berechet. Seara, acasă, mama a băgat de seamă că eram mai tăcut decât de obicei şi m-a întrebat cum a fost la şcoală.

„Am să îl omor!”

„Ce zici tu acolo?”

„Am să îl omor!”

„Şi pe cine vrei tu să omori?”

„Pe Junebug: m-a bătut, mi-a furt pachetul cu prânzul şi eu am să-l omor!”

După câteva clipe de gândire, mama mi-a spus: „Uite aici ceva mâncare. Nu te apuca de teme, încă, pentru că mai întâi noi doi avem ceva de făcut. Dar trebuie să faci exact cum îţi spun eu!”

Dimineaţa următoare l-am văzut pe Junebug în faţa şcolii. A arătat spre mine şi a spus: „Ha! Uite-l şi pe ticălosul căruia i-am furat fursecurile ieri!”

Am mers la el, i-am dat pachetul şi i-am spus: „Junebug, uite câteva fursecuri. Sunt pentru tine. Le-am pregătit împreună cu mama.”

„Ce vrei să spui, ticălosule? Să-mi dai  tu mie fursecuri? Pot să le iau şi singur, când vreau!”

„Dar le-am pregătit special pentru tine, eu şi mama!”

„Sunt otrăvite?”

„Nu! Sunt bune – ia-le!”  

A luat pachetul de la mine şi i l-a dat unuia dintre tovarăşii lui. „Hei, Bootsie, ia încearcă-le să vedem dacă sunt bune.”

„Dar ar putea să fie otrăvite.”

„Tu gustă dintr-unul. S-ar putea să fie şi bune.”

Şi cum Bootsie nu a păţit nimic după prima îmbucătură, Junebug i-a servit şi pe ceilalţi fârtaţi cu câte un fursec: „Ticălosul acesta mic mi-a adus mie nişte fursecuri! Foarte frumos!”

În ziua următoare, în timpul recreaţiei l-am văzut pe Junebug. M-am dus la el şi i-am întins pachetul:. „Junebug, uite alte fursecuri pentru tine. Ia-le, nu te costă nimic.”

„Băiete, tu îţi baţi joc de mine? Îţi baţi joc de mine? Astea trebuie să fie otrăvite! Ieri ai vrut doar să îmi câştigi încrederea.”

„Nu-ţi face nici o grijă, Junebug. Sunt bune, nu este nimic în neregulă cu ele.” A luat pachetul şi s-a îndepărtat de mine în timp ce mă fixa cu o privire îngrozită.”

În ziua următoare l-am văzut pe Junebug la cantina şcolii. I-am spus: „Junebug, uite, nişte fursecuri pentru tine. Să le mănânci cu plăcere.”

„Cum aş putea să le mănânc cu plăcere dacă tu vii la mine în fiecare zi cu altele! Termină! Nu le-am terminat nici pe cele de ieri. Gata, să nu mai văd nici un fursec!” (Dar tot a luat pachetul.)

În ziua următoare, l-am văzut pe Junebug după ore. Am mers la el şi i-am spus: „Junebug, uite ...” A aruncat o privire la pachet, după care a luat-o la fugă urlând cât îl ţineau plămânii.

De atunci nici că nu mi-a mai trecut prin cap să omor pe cineva. Pentru că Isus este un hoţ de păcate, mama mi-a furat intenţia de a păcătui.

 

 

11. Aterizare pe un miel

Un turist vizita o biserică din Germania. Cu surprindere a observat aproape de turlă, sculptată, figura unui miel. A întrebat care era explicaţia şi i s-a spus că în timpul lucrărilor de construcţie, unul dintre lucrători a căzut de pe schelă. Colegii lui s-au grăbit spre locul unde căzuse, aşteptându-se să îl găsească mort. Spre surpriza şi bucuria lor, lucrătorul era în viaţă şi nu avea decât câteva răni uşoare. Cum reuşise să supravieţuiască? O turmă de oi se întâmplase să treacă pe acolo şi omul acesta căzuse peste un miel. Mielul a temperat şocul căderii cu preţul propriei vieţi. Şi ca amintitor al acelei miraculoase supravieţuiri, cineva a sculptat un miel pe acoperişul turlei, exact la înălţimea de la care căzuse lucrătorul.

 

12. Cuvântul evanghelizării orale

Oricine ştie că cel mai eficient tip de publicitate este „cuvântul gurii” – oameni care spun mai departe, altor oameni. În urmă cu ceva ani, exista un tip de automobil, „Packard”. Packard a fost ultimul fabricant de automobile care a apelat la serviciile de publicitate şi aceasta numai după ce bătrânul Packard a murit. Ori de câte ori era abordat de vreo companie de publicitate, răspunsul lui invariabil era: „Nu am nevoie de publicitate; nu trebuie decât să întrebaţi pe cineva care are o maşină Packard.” După moartea bătrânului, „Întrebaţi pe cineva care are un Packard” s-a consacrat ca slogan al companiei.

Domnul nostru Isus Hristos este cunoscut pentru publicitatea de la om la om. În acest fel se duce vorba despre El. Numai păstorii au auzit vestea cea bună de la nişte îngeri. Doar magii au fost călăuziţi de o stea. Numai puţini au fost atinşi de miracol. Aproape toţi au aflat despre Isus şi au ajuns să Îl cunoască.

 

13. Dumnezeu şi noi

În 1930, arhiepiscopul William Temple scria:

În timp ce noi chibzuim, Dumnezeu domneşte; în timp ce noi hotărâm cu înţelepciune, Dumnezeu stăpâneşte; în timp ce noi hotărâm fără înţelepciune, Dumnezeu stăpâneşte; în timp ce noi slujim cu credincioşie umilă, Dumnezeu stăpâneşte; în timp ce noi slujim cu înălţare de sine, Dumnezeu stăpâneşte; în timp ce noi ne răzvrătim şi căutăm să ne sustragem de la slujire, Dumnezeu stăpâneşte – Alfa şi Omega, care este, care era şi care vine, Cel Atotputernic.

 

14. Urmează-mă

Câmpul era acoperit cu zăpadă proaspăt căzută. Tatăl şi fiul au pornit de-a latul câmpului. Şi în timp ce mergeau, tatăl nu dădea nici o atenţie încotro mergea, însă fiul îl urma îndeaproape, străduindu-se să calce pe urmele lăsate de tatăl lui. Şi după ce tatăl şi fiul vor fi străbătut câmpul, în zăpadă nu se va desluşi decât un rând de urme, deşi doi au trecut pe acolo. Astfel este şi vieţuirea creştină. În umblarea noastră de fiecare zi trebuie să urmăm exemplul lui Isus. În timpuri de suferinţă, întristare sau nevoie, în timpuri de bunăstare, bucurie şi sănătate -  dacă cineva ar urmări câmpul nins al vieţii tale, va vedea un singur şi de urme – cele lăsate de Hristos? Sau va vedea două şiruri de urme, cele lăsate de tine, distincte de cele ale lui Hristos?

 

15. Sensul pocăinţei

Primul şi cel mai simplu sens al pocăinţei este acela de scuzare. Într-un film despre Beethoven, este o scenă în care compozitorul se înfurie pe gazda lui, dintr-o pricină oarecare, şi ţipă şi dărâmă totul din jur, speriind-o cu desăvârşire pe biata femeie. Mai târziu s-a dus la ea şi şi-a cerut iertare. A fost un moment emoţionant şi puteai vedea că biata femeie mai-mai că dădea să plângă. După care i-a dat două bilete la premiera ultimei lui simfonii, la care gazda i-a spus: „Dl. Beethoven, nu eşti nici pe jumătate rău atunci când ai în gură o limbă civilizată!”

 

16. Construirea de poduri, datoria noastră a amândurora

Erau două surori nemăritate care după o ceartă foarte aprigă, nu au mai vorbit una cu cealaltă. Şi ori că nu vroiau, ori că nu îşi permiteau, cele două surori au continuat să locuiască în aceeaşi casă şi să împartă acelaşi dormitor. Cu o cretă au tras o linie ce demarca spaţiul fiecăreia, astfel că cele două surori puteau intra şi ieşi şi puteau folosi bucătăria fără să calce pe teritoriul celeilalte. În întunericul nopţii, fiecare putea auzi respiraţia şi sforăitul „vrăjmaşei”. Ani şi ani de-a rândul au coexistat în tăcere măcinătoare, dar nici una nu era dispusă să facă primul pas spre împăcare.

Până când, într-o noapte, una dintre ele a mers la baie şi s-a împiedicat şi a căzut, fracturându-şi şoldul. Cealaltă s-a trezit, a sărit din pat şi, trecând peste linia albă, a mers lângă sora ei. După câteva muştruluieli tipice surorilor, că de ce a făcut un lucru aşa de prostesc, sora a stat lângă vrăjmaşa ei de ani de zile până la sosirea salvării şi a însoţit-o la spital. În acele clipe din noapte a ieşit la iveală adevărul şi puterea iubirii şi luminii. Judecătorul de la Curtea Supremă de Justiţie, Thurgood Marshall, a încheiat relatarea acestei istorii cu cuvintele: „Sistemul legal poate deschide uşile cu forţa şi uneori, poate chiar dărâma ziduri, însă nu poate construi poduri. Lucrarea aceasta ne revine mie şi ţie.”

 

17. Isus

El vine la noi ca Unul necunoscut, fără nume. El a venit la cei care nu-L cunoşteau. El ne spune acelaşi cuvânt: „Urmaţi-Mă!” şi ne angajează în lucrarea pe care o are de îndeplinit pentru timpul nostru. El porunceşte şi, celor care ascultă de El, fie ei înţelepţi sau simpli, El li se va descoperi în mijlocul trudei, în toiul luptelor, în suferinţe pe care toate le vor trece în tovărăşia Lui şi, ca o taină inefabilă, vor învăţa în cadrul propriei lor experienţe cine este El. – Albert Schweitzer, „The Quest for the Historical Jesus”

 

18. Comentariu

Isus a petrecut 3 ani de zile împreună cu ucenicii Lui. Peste tot mergeau împreună şi tot ce făceau, făceau împreună. Mâncau, dormeau şi respirau suflarea de viaţă a lui Isus şi cu toate acestea le era greu să facă în minţile lor tranziţia de la un Mesia care ar fi putut fi un puternic Împărat al iudeilor la un Mesia care avea să moară pentru păcatele omenirii. Isus, însă, niciodată nu a şovăit în misiunea Lui. Pe parcursul lucrării Sale cu oamenii şi în învăţarea ucenicilor, El a păstrat în inimă speranţa aceasta: că Petru şi toţi ceilalţi ucenici aveau să se lepede de ambiţiile pământeşti pentru a deveni păstori ai turmei, pescari de oameni.

Primele cuvinte ale lui Isus atunci când El şi Petru se aflau lângă apă au fost: „Vino după Mine!” Ultimele cuvinte adresate lui Petru, tot lângă apele mării Galileii, după înviere, au fost „Paşte oiţele Mele. Vino după Mine!”

 

19. Pescari de oameni

De cele mai multe ori lucrarea noastră de mărturisire are loc în momentele de simplă conversaţie – acele ocazii în care arătăm, pe căi relativ neînsemnate, cine suntem şi cui aparţinem. Îmi vine în minte o doamnă din suburbii care obişnuia să joace tenis cu prietenii ei, oameni cumsecade, dar destul de secularizaţi. Într-o pauză a început să vorbească despre ceva ce citise în acea dimineaţă. Ar fi fost numai simplu să spună: „Am citit ceva azi dimineaţă.” Însă, fără nici cea mai mică intenţie de pioşenie, doamna a spus: „În lectura mea devoţională din această dimineaţă...” Chiar dacă nu era o acţiune majoră de câştigare de suflete, era totuşi o ocazie de semănare a seminţei. Printr-un singur cuvânt a deschis o portiţă pentru conversaţii ulterioare.

Poate că problema noastră cea mai mare în a deveni creştini pescari de oameni este faptul că nu suntem destul de silitori în a exploata toate ocaziile ce ni se oferă. Sau poate suntem aşa de stăpâniţi de ideea că trebuie să spunem ceva dramatic şi foarte profund că nu mai spunem cuvântul simplu, mic, imediat şi semnificativ. Cumva, cei mai mulţi dintre noi ne purtăm de parcă nu ni s-ar fi adresat o chemare de a pescui. Suntem în largul apelor nevoilor omenirii din fiecare zi şi noi parcă nici nu avem habar.

Nevoia nu este de a deveni mai agresivi în împărtăşirea credinţei, ci mai sensibili la nevoile lumii din jur şi mai sensibili la îndemnurile Duhului Sfânt. Cele două sensibilităţi se împletesc în chip minunat. A fi sensibili la Duhul Sfânt trebuie să însemne şi că vom fi mai sensibili la oameni şi suferinţele lor; a fi sensibili faţă de oameni ar trebui să ne facă mai deschişi faţă de Dumnezeu şi planurile Lui.

 

20. Sănătoşi cei săraci în duh

În urmă cu ceva ani, o comisie de medici a fost însărcinată de guvernul american să realizeze proiectul unei Legi a sănătăţii publice, care să poată fi tipărit sub formă de broşură şi distribuit oamenilor. După 12 zile de întâlniri epuizante, doctorii tot nu au reuşit să ajungă la un consens. Poate că din cauza varietăţii domeniilor lor de specialitate: unul era medic oncolog, altul cardiolog, altul psihiatru şi fiecare aborda problema din perspectiva propriei specializări. Expertul cardiolog era preocupat de praful de cărbune de la mine, în timp ce psihiatrul era preocupat de stresul din mediul urban. Până la urmă dr. Harold Sladen a venit cu o soluţie: „De ce nu am republica fericirile lui Isus, înlocuind „ferice” cu „sănătos”.

 

21. Copii etici

Generalul Bradley, unul dintre geniile militare ale celui de-al doilea război mondial, într-un discurs rostit cu ocazia Zilei Eroilor, a spus: „Am descifrat misterul atomului şi am respins Predica de pe Munte... Lumea noastră este o lume a giganţilor nucleari şi a copiilor etici. Ştim mai multe despre război decât despre pace şi mai multe despre cum să ucidem decât despre cum să trăim.”

 

22. Fericirea propusă de Dumnezeu, azi

Un pastor s-a apropiat de doi băieţei şi, după ce i-a salutat, i-a întrebat: „Băieţi, vreţi să ajungeţi în cer?” „Da, domnule!”, a răspuns imediat unul dintre ei. „Nu, domnule.”, a fost răspunsul sincer al celuilalt. Surprins, pastorul l-a întrebat: „Fiule, vrei să spui că, la final, tu nu vrei să mergi în cer?” „Într-un final, da, aş vrea să ajung în cer, însă eu am crezut că dumneavoastră ne-aţi întrebat dacă vrem să ajungem astăzi.”

 

23. Ferice de cei săraci în duh

George Matheson a fost un mare predicator şi autor de imnuri creştine care devreme în viaţă şi-a pierdut văzul. Şi gândea el că această infirmitate era ţepuşul lui în carne, crucea lui... Ani şi ani s-a rugat să fie vindecat. La fel ca mulţi dintre noi, şi el credea că fericirea va veni în viaţa lui numai după ce handicapul se va fi dus. Şi într-o zi, Dumnezeu l-a făcut să vadă, dar în alt fel. A înţeles că folosirea creativă a handicapului ar fi putut fi chiar mijlocul de dobândire a fericirii.

Şi Matheson scria după aceea: „Dumnezeul meu, niciodată nu Ţi-am mulţumit pentru ţepuşul meu. Ţi-am mulţumit pentru trandafiri, însă niciodată pentru ghimpe. Am aşteptat o lume în care voi primi compensaţii pentru crucea mea, dar niciodată nu m-am gândit la cruce ca fiind ea însăşi o slavă prezentă. Învaţă-mă slava crucii. Învaţă-mă valoarea ţepuşului. Arată-mi că am urcat la Tine pe cărarea suferinţei. Arată-mi că lacrimile mele mi-au ţesut curcubeul.”

 

25.  Fericirea

Dr. Victor Frankl, autorul cărţii „Man’s Search for Meaning”, a fost prizonier în lagărele naziste. Soţia şi părinţii i-au murit în timpul holocaustului.

Odată ajuns în lagăr, a fost pus să-şi dea jos toate hainele. Şi în timp ce un soldat german îi smulgea verigheta de pe deget, şi-a şoptit în adâncul sufletului: „Puteţi să îmi luaţi soţia, puteţi să îmi luaţi hainele, puteţi să îmi luaţi libertatea, însă un lucru nu mi-l poate lua nimeni: libertatea de a alege cum să reacţionez la cele ce mi se întâmplă!”

Chiar şi în cele mai dificile împrejurări, fericirea este o alegere care ne transformă necazul în biruinţă.

 

26. Fericirea

Fericirea nu ne stă nicicând în putere, plăcerea, da. Mă îndoiesc că cineva care a gustat bucuria, dacă i-ar sta în putere, ar da-o în schimbul tuturor plăcerilor din lume. – C.S. Lewis, Surprised by Joy

 

27. Miercurea cenuşii

Miercurea cenuşii marchează începutul perioadei de cercetare de sine şi pocăinţă a Postului Paştelui.  Denumirea corectă este de fapt „Ziua cenuşii”, de la ceremonia de presărare pe frunte, de cenuşă, în formă de cruce, în semn de pocăinţă. Obiceiul a fost introdus de Papa Grigore I, care a slujit ca episcop al Romei în perioada 590-604. Obiceiul a fost adoptat în ca practică generală din întreaga creştinătate apuseană, cu ocazia Sinodului de la Benvenuto, din anul 1091.

 

28. Cenuşa nu e decât cenuşă

Grădinarii ştiu că cenuşa poate fi folosită în grădinărit. În realitatea, cenuşa nu are nici o valoare, ba mai mult, este un impediment. Cenuşa nu poate fi înfrumuseţată prin colorare, nici odorizată, prin parfumare. Cenuşa nu e decât cenuşă, şi nimic mai mult.

Şi la fel stau lucrurile şi cu noi, oamenii. Trăgând linia, indiferent de cu cât de multă îndreptăţire ne acoperim, indiferent de parfumul virtuos pe care îl pulverizăm asupră-ne, în lăuntrul nostru sunt bine ascunse şi date uitării, gânduri şi sentimente negative.

Şi atunci la ce îşi mai presară creştinii, cenuşă pe frunte? La ce se mai adună pentru a comemora Miercurea cenuşii? Pentru a-şi aduce aminte cine sunt şi, mult mai important, pentru a-şi aduce aminte cine este Dumnezeu şi ce a făcut El pentru ei, în Isus Hristos.

 

 

29. Îmi pare rău, părinte

Un preot catolic se îndrepta spre casă, când, pe o alee, un tânăr l-a acostat din spate, împungându-l cu un cuţit: „Scoate banii!” Preotul şi-a desfăcut haina pentru a scoate portofelul, astfel lăsând să se vadă însemnul preoţesc de la gât.  „Oh, îmi pare rău, părinte. Nu mi-am dat seama. Nu vreau să vă iau banii!”

Încă tremurând de frică, preotul a scos o ţigară şi i-a oferit-o tânărului. „Poftim o ţigară!”

„Mulţumesc, nu.”, a refuzat hoţul. „M-am lăsat pe perioada postului mare.”

 

30. Renunţă la...

Renunţă la cârtit şi „în toate lucrurile fii mulţumitor”. Critica constructivă este în regulă, însă „văitatul, oftatul şi cârtitul” nu sunt discipline creştine.

Renunţă la 10-15 minute din timpul petrecut în pat pentru a te ruga şi a citi Biblia.

Renunţă la a mai vâna punctele negative ale celorlalţi şi focalizează-te asupra punctelor lor cele mai bune. Toţi avem defecte şi este mult mai uşor să trecem peste nedesăvârşirile personale, atunci când şi ceilalţi o fac.

Renunţă la a mai vorbi aspru şi fă ca vorba ta să fie generoasă şi plină de înţelegere. Ce ne costă să spunem un cuvânt amabil şi încurajator? De ce să nu ne ţinem în frâu limba ascuţită?

Renunţă la a mai urî! Deprinde-te în disciplina dragostei care „acoperă o mulţime de păcate”.

Renunţă la îngrijorări şi temeri. Încredinţează-le lui Dumnezeu. Anxietatea presupune irosirea de energie emoţională pentru ceva în legătură cu care nu putem face nimic, cum ar fi ziua de mâine. Trăieşte azi şi lasă ca harul lui Dumnezeu să-ţi fie îndeajuns.

Renunţă la televizor o seară pe săptămână şi mergi şi vizitează pe cineva care este singur sau bolnav. Sunt oameni izolaţi de boală sau de vârstă. Tu de ce te-ai izola în faţa un tub catodic? Oferă cuiva un dar preţios: timpul tău.

Renunţă la a-ţi mai cumpăra altceva decât cele esenţiale şi foloseşte acei bani pentru Dumnezeu. Bani pe care tu i-ai cheltui ca să te răsfeţi ar putea acoperi nevoile de bază ale altcuiva. Am fost chemaţi să fim ispravnici ai bogăţiilor lui Dumnezeu, nu consumatori.

Renunţă la mai judeca după aparenţe şi după standardul lumii. Învaţă să te predai lui Dumnezeu. Nu este decât Unul care are dreptul de a judeca: Isus Hristos.

 

31. Făgăduinţa salatei de cartofi

Tony Campolo ne povesteşte despre o biserică ce an de an sărbătorea Ziua Studentului. Într-un an, după ce câţiva studenţi au vorbit cu multă elocvenţă, pastorul şi-a început predica într-o manieră de-a dreptul neobişnuită: „Dragi tineri, poate că voi nu credeţi că veţi muri, însă acesta nu este decât adevărul gol-goluţ. Într-o bună zi alţii vă vor conduce la cimitir, vă vor depune într-o groapă, vă vor acoperi cu pământ, după care se vor întoarce la biserică unde vor mânca salată de cartofi.” Ne place sau nu să recunoaştem, într-o bună zi, fiecare va trebui să se confrunte personal cu „făgăduinţa salatei de cartofi”, cu faptul că toţi oamenii mor. „...căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.”

 

32. Huckleberry Finn despre rugăciune

„Domnişoara Watson m-a dus în odaie şi s-a rugat, dar fără nici un rezultat. Mi-a spus să mă rog în fiecare zi şi orice voi cere, voi căpăta. Dar nu a fost aşa. Am încercat. Odată am primit o undiţă, da’ fără ac. Am încercat pentru ace de trei sau patru ori şi nu mi-a ieşit. Într-o zi, am rugat-o pe domnişoara Watson să încerce în locul meu, dar ea mi-a zis că sunt un netot. Nu mi-a zis niciodată de ce şi nici eu nu am reuşit să-mi dau seama. Într-o zi am mers în pădure şi m-am gândit îndelung la aceasta. Mi-am zis eu, dacă cineva poate căpăta orice va cere în rugăciune, atunci de ce diaconul Wynn nu şi-a recuperat banii pe care i-a pierdut? De ce domnişoara Watson nu se îngraşă nici un pic? Nu, mi-am spus eu, nu e nimic adevărat în asta.” – „Huckleberry Finn”, Mark Twain

 

33. Unde este Dumnezeu?

Un cuplu aveau doi fii, unul de 8 ani, celălalt de 10, amândoi foarte-foarte neastâmpăraţi. Băieţeii aceştia mereu făceau câte o dandana, iar părinţii lor ştiau că dacă ceva rău se întâmpla în cartier, copiii lor sigur fuseseră implicaţi. Mama a auzit că un cleric din oraş era foarte priceput cu copiii şi a mers la el să-l roage să aibă o discuţie şi cu băieţii ei. Clericul a fost de acord, cu condiţia ca întâlnirile să fie individuale, cu fiecare băiat în parte. În dimineaţa următoare, mama şi-a trimis mai întâi băiatul cel mic, rămânând ca cel mare să meargă după-amiaza.

Clericul, un bărbat masiv, cu o voce bubuitoare, l-a invitat pe băiat să ia loc, după care l-a întrebat sever: „Unde este Dumnezeu?” Băiatul nu a dat nici un răspuns, ci a rămas cu ochii mari şi gura căscată. Atunci clericul a repetat întrebarea: „Unde este Dumnezeu?” Din nou, nici un răspuns. Clericul, cu un ton mai sus şi cu degetul îndreptat ameninţător spre copil, a tunat: „UNDE ESTE DUMNEZEU?”

Băiatul a dat un ţipăt şi a zbughit-o afară, fugind de-i scăpărau picioarele. Ajuns acasă, s-a ascuns în debara. Când fratele cel mare l-a găsit, l-a întrebat ce s-a întâmplat. Cu răsuflarea tăiată, mezinul i-a spus: „De data asta, am dat de belea. Dumnezeu lipseşte şi ei cred că noi suntem vinovaţii!”

 

 

 

 

34. Pot totul

Pot totul în Hristos care mă întăreşte, însă uneori mă întreb El ce poate face prin mine.... – His Strenght is Perfect, Steven Curtis Chapman.

 

35. Proclamaţia lui Lincoln cu privire la rugăciune

Am fost destinatarii darurilor celor mai bune ale cerului. Am fost păziţi ani mulţi, în pace şi prosperitate. Am crescut în număr, bogăţie şi putere, cum nici o altă naţiune nu a crescut. Însă L-am uitat pe Dumnezeu. Am uitat mâna binevoitoare care ne-a păzit în pace şi ne-a înmulţit, ne-a îmbogăţit şi ne-a întărit; şi în inimile noastre înşelătoare ne-am închipuit că toate aceste binecuvântări au fost rodul înţelepciunii şi virtuţii noastre superioare. Intoxicaţi de succesul neîntrerupt, am ajuns mult prea plini de noi pentru a mai simţi nevoia de harul răscumpărător şi păzitor, prea mândri pentru a ne mai ruga lui Dumnezeu, Făcătorul nostru. Se cuvine, atunci, să ne smerim înaintea Lui împotriva Căruia am păcătuit, să ne mărturisim păcatele naţionale şi să ne rugăm pentru milă şi iertare. – aprilie 1863, Proclamaţia preşedintelui Lincoln, cu ocazia Zilei Naţionale de Post, Pocăinţă şi Rugăciune.

 

36. Ce-i foloseşte unui om...?

Robert Penn Warren a scris un roman cu titlul „Toţi oamenii împăratului”. Este povestea unui ascensiunii unui guvernator al statului Louisiana. Numele lui era Willie Stark şi povestea se termină cu el, împuşcat mort. Iată un om care câştigase o împărăţie şi apoi pierduse tot.

Cu 2000 de ani în urmă, un Om din Galileea spunea: „Şi ce-i foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi va pierde sufletul?” Poate că atunci când a făcut această afirmaţie, îi avea în vedere nu numai pe cei de faţă, dar şi pe El Însuşi, într-un moment trecut decisiv pentru propria viaţă.

Este ceva foarte interesant la acest Om din Galilea. A captivat imaginaţia oamenilor ce s-au perindat pe faţa pământului timp de 20 de secole. El transcende timpul şi locul, cultura şi tradiţia, rasa şi limba. Este ceva în El ce ne vorbeşte clar întotdeauna şi găsim acest ceva în Evanghelii, în tot ce a spus şi a făcut. Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului, ştim că El s-a făcut una cu noi.

În timp ce El este răspunsul la toate luptele noastre, Îl vedem luptându-Se în viaţa Sa de zi cu zi. Şi găsind calea pentru El, găseşte calea şi pentru noi. Vedem acest adevăr încă de la începutul lucrării Sale. Şi-a părăsit căminul din preafrumoasa Galilee şi a mers în Valea Iordanului unde se afla vărul lui, Ioan Botezătorul, şi a fost botezat. Un glas s-a auzit din cer, spunând: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc toată plăcerea Mea.” „Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustie ca să fie ispitit de diavolul.” Imediat după botez, Isus se confruntă cu cele mai mari ispite din viaţa Lui. Chestiunea nu era dacă avea să stăpânească lumea, ci cum o va câştiga, şi acolo, în pustietatea colinelor sterpe ale Iudeei, Isus s-a luptat cu privire la ce va face şi cum face.

 

37. Alege!

În sfârşit avea şansa de a încheia afacerea vieţii lui. Se afla înaintea ultimei întrevederi pentru cel mai mare contract pe care îl încheiase vreodată. Şi în timp ce era introdus în birou de reprezentanta clientului, asistenta acesteia i-a adus o cafea şi s-a retras. Atmosfera era cordială şi ştia că era cea mai bună prezentare pe care o făcuse vreodată.

Apoi asistenta a bătut la uşă, a revenit în birou şi a discutat scurt cu şefa ei. Aceasta s-a ridicat şi i-a spus: „Îmi cer scuze, dar trebuie să mă ocup de o problemă. Voi lipsi câteva minute.” Şi a părăsit încăperea împreună cu asistenta.

Agentul de vânzări s-a uitat de jur împrejur, admirând biroul frumos mobilat. A văzut pe birou fotografiile cu familia ei şi, pe un colţ, un contract. Era evident că studiase şi oferta de la o altă companie. S-a plecat în faţă şi a putut vedea o coloană de cifre, acoperită parţial de o cutie de suc.

Se simţea ispitit să mute cutia şi să vadă cifra finală a ofertei celeilalte companii. Ce rău era dacă se uita prin documentele ei? La urma urmelor, ea le-a lăsat acolo, la vedere! După câteva clipe de luptă cu sine, s-a hotărât să arunce o privire.

Şi ridicând cutia de suc, a descoperit că nu era deloc plină cu suc, ci cu bomboane M&M. Şi nu avea fund. Bomboanele s-au risipit peste tot pe birou şi pe podea. Tentativa lui de sabotare a concurenţei era dată pe faţă.

Nu orice ispită este atât de evidentă. Nu orice eşec este atât de ruşinos. Dar fiecare ispită este o încercare şi nici Isus nu a fost scutit de alegere.

 

38. Viaţa nu va fi uşoară

De prin anii ’80 datează un film cu titlul „Saving Graces”, în care actorul Tom Conti a jucat rolul Papei. Ca lider al Bisericii Romano-catolice, îşi dă seama cât de puţin timp îi rămânea pentru problemele lumii, probleme de care putuse să se ocupe în voie, ca preot paroh. Însă ceea ce era şi mai rău era distanţa dintre el şi turmă. Într-o zi, în film, se întâmplă să rămână încuiat în afara Vaticanului. Îmbrăcat în haine obişnuite, descoperă cu surpriză că nimeni nu îl recunoştea. Şi Papa hotărăşte să se folosească de libertatea tocmai descoperită pentru a merge într-un sat fără preot şi să petreacă un timp pentru a comunica cu oamenii. Şi la fel ca într-un western, Papa intră în satul pe care îl scapă de nişte indivizi răi, după care revine la Vatican, tocmai la timp pentru cuvântarea anuală, cu ocazia Vinerii Mari. De ani de zile nu mai putuse să vorbească cu atâta forţă şi convingere. Şi puterea cu care vorbeşte nu vine nici din poziţia sa, nici din veşmintele pontificale. Ci puterea pontifului interpretat de Tom Conti venea din tăria dobândită în urma împotrivirii la ispite şi în urma luptei împotriva răului, în acel sat. Spre surpriza lui, a descoperit că viaţa la Vatican era de fapt uşoară, fiind protejat de greutăţile reale din viaţa oamenilor.

Să nu amăgim că dacă am fost chemaţi de Hristos în biserica Sa, viaţa va fi uşoară, căci nu va fi. – rev. Jeff Garrison

 

39. Sabia Duhului

Imediat a scânteiat sabia Duhului, căci Domnul nostru nu avea să lupte cu vreo altă armă. Ar fi putut să dea glas unor noi descoperiri, dar El a ales să spună: „Este scris.” Este o putere în Cuvântul lui Dumnezeu pe care nici măcar diavolul nu o poate nega. – Spurgeon, Comentariul Evangheliei după Matei.

 

40. Avocatul diavolului

Într-o scenă din filmul „Avocatul diavolului”, Al Pacino, în rolul diavolului, îl conduce pe tânărul avocat afară, pe balcon de unde putea fi contemplat oraşul New York, în toată splendoarea lui. Era o încercare vicleană şi seducătoare de ispitire a tânărului avocat căruia îi oferea oraşul. Bani grămadă. Siguranţă. Toate erau pe tavă. „Nu trebuie decât să îmi slujeşti mie.”

 

41. Policarp: Nu mi-a greşit niciodată

Policarp, episcopul Smirnei, unul dintre conducătorii bisericii primare, a fost chemat la judecată de autorităţile care îi cerea să se lepede de credinţa creştină. Policarp a răspuns: „86 de ani L-am slujit şi niciodată nu mi-a greşit: cum aş putea să mă lepăd de Împăratul şi Mântuitorul Meu?” L-au luat de-acolo şi l-au omorât. Mai târziu, când creştinii au consemnat şi ei istoria acelor vremi, iată cum au făcut-o: „Policarp a fost martirizat, Statius Quadratus fiind proconsulul Asiei, iar Isus Hristos, Împărat pentru veşnicii.”

 

42. Puterea substitutului facil

Ce anume face ca puterea ispitei să pară atât de aparent irezistibilă? Poate că faptul că oferă un substitut facil la lucrarea cea grea a iubirii. Pare mai uşor să fii Dumnezeu decât să Îl iubeşti pe Dumnezeu, mai uşor să controlezi oamenii decât să iubeşti oamenii, mai uşor să ai viaţă decât să iubeşti viaţa. Isus întreabă: „Mă iubeşti tu, pe Mine?” Noi întrebăm: „În Împărăţia Ta, am putea noi să stăm la dreapta şi la stânga Ta?” Am fost ispitiţi să înlocuim dragostea cu puterea. – Henri Nowen.

 

43. Mijloace de apărare împotriva ispitei

Mijloace de apărare împotriva ispitei, bune, sunt mai multe, însă cel mai sigur este laşitatea. – Mark Twain

 

 

44. Spunerea adevărului printr-o minciună

Ispitele nu sunt niciodată atât de periculoase ca atunci când ni se înfăţişează în straie religioase. – D.L. Moody

 

45. Încercarea lui Dumnezeu

Pe când se lucra la calea ferată Union Pacific, peste un mare canion din vestul continentului american a fost ridicat un foarte complex pod cu piloni. Dorind să testeze podul, constructorul a încărcat un tren cu suficient de multe maşini şi echipament pentru a însuma o greutate dublă faţă de cea normală. Trenul a mers până la mijlocul podului unde a fost lăsat o zi întreagă. Un lucrător a întrebat: „Vreţi să frângeţi podul acesta?” „Nu,” a replicat constructorul, „ci încerc să demonstrez că podul nu se va frânge.” Tot la fel, prin ispitele cu care s-a confruntat Isus nu se dorea a se vedea dacă Isus ar păcătui, ci să se demonstreze că Isus nu poate să păcătuiască.

 

46. Preţul cedării în faţa ispitelor.

Ronald Meredith descrie o noapte liniştită dintr-un început de primăvară. Şi deodată totul a răsunat de trecerea gălăgioasă a unui stol de gâşte sălbatice. „Am dat fuga în casă şi cu suflarea tăiată le-am spus tuturor de ceea ce tocmai avusesem parte să văd şi să aud. Ce se poate compara cu un stol de gâşte sălbatice trecând peste faţa lunii? Şi poate că totul s-ar fi încheiat aşa dacă nu ar fi fost răţuştele noastre ce se trăgeau din raţe sălbatice domesticite. Acestea au auzit chemarea sălbatică, cunoscută lor cândva. Cârâitul gâştelor parcă lansase o chemare săgetând adânc în trecutul lor sălbatic. Aripile au fâlfâit un răspuns slab. Elanul de a zbura – de a lua loc în cerul pentru care le crease Dumnezeu – le-a stârnit pieptul acoperit cu pene, însă nu s-au ridicat de pe faţa  iazului. Chestiunea fusese definitivată cu mult timp în urmă. Porumbul din hambar era prea ispititor. Iar acum, această dorinţă de a zbura doar le făcea să se simtă stânjenite. Ispita e întotdeauna savurată cu preţul pierderii capacităţii de a zbura.”

 

47. Toleranţa lui Tutu

În toiul luptei sud-africane împotriva politicii apartheid, una dintre vocile cele mai respectate, ce au pledat pentru armonie rasială şi demnitate umană a fost cea a episcopului Desmond Tutu. Însă chiar şi unii dintre colegii cei mai apropiaţi ai acestuia sunt uneori derutaţi de toleranţa şi moderaţia de care dă dovadă. Unul dintre ei spune: „La vârsta lui, te-ai aştepta să fi învăţat şi el ceva din viaţă. Şi mai este această problemă cu el: crede în mod literal în Evanghelie.” Ceea ce vroia să spună acest om este că Tutu ştie cine e, îşi aminteşte botezul personal. Cunoaşte Evanghelia şi nu va modifica textul.

 

 

48. Puterea ispitei

Un rabin din vechime spunea: „Păcatul începe ca o pânză de păianjen şi ajunge funie de vapor.” Fiecare adaugă acele fire care transformă pânza de păianjen în funie; însă, dat fiind că nu adăugăm decât câte un fir odată şi pentru că fiecare fir e de obicei aşa de subţire, nu ne dăm seama ce urzim! Alteori, însă, creşterea pare că are loc de la sine: ca şi cum am fi semănat o sămânţă în solul inimii, printr-un păcat minor, şi, fără ca noi să ne îngrijim în vreun fel de aceasta, sămânţa creşte într-un copac, dacă chiar într-o pădure!

 

49. Vrem libertate

Oamenii îşi afirmă mereu libertatea, dorindu-şi mai mult „spaţiu”, proclamând că îşi aparţin. Vrem eliberare din sclavia bucătăriei sau din închisoarea unei slujbe care nu ne place. Companiile aeriene ne făgăduiesc eliberare; la fel şi instituţiile medicale. Sunt mărci de parfum care promit că ne vor elibera de grija transpiraţiei; o anumită pastă de dinţi se angajează să ne elibereze de problemele dentare. Analgezicele ne promit eliberare de durere. Alte produse ne exploatează dorinţa disperată după libertate, promiţând eliberare de germeni şi altele. Noi vrem libertatea de a dormi la noapte cu o conştiinţă curată, fără teamă de moarte şi, mai presus de toate, vrem eliberarea de groaza zilei judecăţii.

 

50. Ce a fost şi ce va fi

Ce s-a pierdut nu este nimic pe lângă ce s-a găsit şi toată moartea, din toate timpurile, pe lângă viaţă, de-abia dacă umple un potir. – Frederich Buechner, Godric

 

51. Încheiere de predică

Harry Emerson Fosdick a fost unul dintre marii predicatori americani din secolul trecut. Fosdick îşi considera predicarea, un fel de consiliere la scară largă. Puţini oameni ştiu că pe când era seminarist, a atins un punct critic după ce a lucrat o vară întreagă, pentru Misiunea Bowery din New York, care se îngrijeşte de persoanele ce trăiesc pe stradă, oferindu-le hrană şi adăpost. S-a întors acasă şi a fost copleşit de depresie. Într-o zi se afla în baie cu aparatul de ras în dreptul gâtul. Se gândea să îşi ia viaţa. Însă l-a auzit pe tatăl lui, chemându-l din camera de alături. „Harry! Harry!” Parcă îi striga să se întoarcă. Niciodată nu a putut uita: ca şi cum ar fi fost glasul lui Dumnezeu, chemându-l.

Ceea ce vreau să vă amintesc astăzi e că în acele momente în care parcă v-aţi afla în pustie, încercând să vă găsiţi drumul, când ispitele vin cu răspunsul greşit, cu parteneriatul greşit, aduceţi-vă aminte că Dumnezeu v-a chemat pe nume: „Acesta este fiul meu preaiubit în care Îmi găsesc toată plăcerea Mea. Aceasta este fiica mea preaiubită în care Îmi găsesc toată plăcerea Mea.” Şi mai reţineţi şi că tocmai pentru că Dumnezeu v-a chemat pe nume, El vă va conduce până la capăt.

 

52. Introducere pentru predică

Cu ceva ani în urmă a apărut o carte semnata de un istoric american, purtând titlul „When the Cheering Stopped” (Când a încetat veselia). Este vorba de istoria preşedintelui Woodrow Wilson şi evenimentele premergătoare şi subsecvente celui de-al doilea război mondial. La încheierea războiului, Wilson a devenit erou internaţional. Peste hotare domnea un spirit de mare optimism şi oamenii chiar credeau că acela fusese ultimul război dat pe pământ şi că lumea era acum un loc mai sigur pentru instaurarea democraţiei.

Într-una din primele vizite la Paris, după război, Wilson a fost aclamat de mulţimi de oameni. Era mai popular decât eroii naţionali. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Italia şi Anglia. La un spital din Viena, o soră medicală a trebuit să le spună copiilor că în anul acela nu vor primi cadouri de Crăciun, din cauza războiului şi a crizei economice. Copiii nici că au crezut-o! I-au spus că vine preşedintele Wilson  şi totul are să fie bine.

Entuziasmul a durat în jur de un an, după care a început să se diminueze treptat. S-a vădit că liderii politici din Europa erau mult mai preocupaţi de propriile lor agende politice decât de o pace durabilă. Acasă, preşedintele Wilson a intrat în conflict cu senatul american, iar proiectul său cu privire la o Ligă a Naţiunilor nu a fost ratificat. Sub tot felul de presiuni negative, sănătatea preşedintelui a început să se resimtă. Cu ocazia următoarelor alegeri, partidul lui Wilson a pierdut. Aşa se face că Woodrow Wilso, omul care cu numai un an-doi în urmă, era aclamat drept un mesia al noii lumi, a ajuns la capătul zilelor, un om învins şi şubrezit.

Este o istorie tristă şi mult prea familiară. Răsplata finală pentru cel care încearcă să traducă idealul în realitate este foarte probabil frustrarea cuplată cu înfrângerea. Sunt şi excepţii, dar prea puţine.

La fel a fost şi cu Isus. Întâmpinat de mase cu ovaţii şi entuziasm, a fost vândut, părăsit, răstignit.

 

53. Mulţumitori pentru necazuri

O veche povestioară idiş ne vorbeşte despre un domn cu situaţie bună, fără prea multe responsabilităţi şi cu mare interes pentru Biblia ebraică. Şi domnul acesta a mers la un rabin prea înţelept să îl consulte într-o problemă. „Cred că am prins sensul şi semnificaţia acestor cărţi, cu o singură excepţie. Nu pot să pricep cum am putea să aducem mulţumiri lui Dumnezeu pentru necazurile noastre.”

Rabinul şi-a dat seama imediat că nu poate explica acest lucru doar prin cuvinte. Şi i-a spus: „Dacă vrei să înţelegi acest lucru, atunci trebuie să mergi la Isaac sacagiul.” Derutat, dar convins de înţelepciunea rabinului, domnul a mers în cartierul sărac unde a dat de Isaac sacagiul, un bătrân care timp de vreo 50 de ani avusese această ocupaţie umilă, josnică şi covârşitoare.

Domnul i-a explicat care era motivul vizitei lui. Isaac s-a oprit din treburile lui şi după câteva minute de tăcere, cu o expresie confuză pe faţă, a spus: „Ştiu că rabinul este cel mai înţelept dintre oameni, însă nu pricep de ce te-a trimis la mine cu această întrebare. Nu vă pot da nici o lămurire pentru că, vedeţi dumneavoastră, mie nu mi s-au întâmplat decât lucruri bune şi frumoase. În fiecare dimineaţă şi în fiecare seară Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate binecuvântările pe care le-a revărsat asupra mea şi asupra familiei mele.”

Este adevărat, nu-i aşa? Cei curaţi cu inima Îl văd pe Dumnezeu. Cei smeriţi cu duhul cunosc bucuria lui Hristos şi intră în slava lui Dumnezeu. „Căci eu socotesc că suferinţele de acum sunt o nimica toată pe lângă slava ce ne va fi descoperită.”

 

54.  Vine duminica

Tony Campoli ne spune istoria unui pastor baptist de culoare, din Philadelphia, care a ţinut  predică pe care n-o va uita niciodată! Mai întâi a predicat Tony şi a făcut-o cu atâta ardoare, că mai-mai că el însuşi se asculta! A luat loc şi i-a spus pastorului: „Să vă văd dacă puteţi mai bine decât mine!”

„Fiule,” i-a spus pastorul, „ce-a fost nu e nimic pe lângă ce urmează.” Şi timp de o oră şi jumătate, pastorul nu a făcut decât să repete aceste cuvinte: „Este vineri şi duminica se apropie!”

„Niciodată nu mai auzisem aşa ceva. Repeta cuvintele neobosit, iar comunitatea asculta ca vrăjită.”

„E vineri. Maria, mama lui Isus,  plânge până îi seacă lacrimile. Acolo, pe cruce, e Fiul ei care moare de moartea agonizantă a răstigniţilor, moare ca un criminal. Dar nu e decât vineri. Duminica se apropie.

Apostolii erau cu moralul la pământ. Isus, liderul lor, era dat la moarte de oamenii cei răi. Dar nu era decât vineri. Duminica se apropia.

Diavolul credea că a câştigat. Credeai că eşti mai tare decât mine, gândea el, dar de data asta Ţi-am făcut-o. Însă nu era decât vineri. Duminica se apropia.”

Şi a continuat astfel timp de 30 de minute, 40 de minute. Şi de fiecare dată când spunea „E vineri”, comunitatea începea să răspundă: „dar duminica se apropie.” O oră şi 15 minute.

„E vineri şi răul a triumfat asupra binelui. Isus moare acolo sus, pe cruce. Lumea s-a întors cu fundu-n sus. Aşa ceva nu ar fi trebuit să se întâmple. Dar nu e decât vineri. Duminica se apropie.

E vineri. Dar duminica se apropie. Maria Magdalena îşi pierduse minţile de durere. Domnul ei fusese ucis. Isus îi întorsese viaţa din păcat la har. Şi acum era mort! Dar nu e decât vineri. Duminica se apropie.”

Sala se cutremura. A trecut o oră şi jumătate. „Vineri! Dar duminica se apropie. Vineri. Dar duminica se apropie.”

„Fraţii şi surorile sunt îndureraţi. Nu e drept ... tot ce trebuia să sufere... Dar nu e decât vineri. Duminica se apropie!”

„Eram secătuit,” povesteşte Tony, „era cea mai bună predică care îmi fusese dat să aud. Bătrânul predicator predica şi oamenii împreună cu el. E vineri, dar duminica se apropie. Era extraordinar de puternic. Era personal.”

 

55. Omul care a murit pentru mine

O mamă ce locuia cu chirie a mers la cumpărături. În timp ce îşi făcea cumpărăturile, o maşină de pompieri a trecut repede prin dreptul magazinului. „Oare la mine s-o duce?” Îşi lăsase bebeluşul dormind. Uitând de cumpărături, a fugit spre casă. Furtunurile pompierilor erau aţintite spre clădirea în care locuia ea. Casa ardea ca o cutie de chibrituri. A alergat la comandantul echipei şi i-a spus: „Copilaşul meu e înăuntru!”

„Ar fi sinucidere curată ca cineva să intre în clădire.”

Un tânăr pompier s-a oferit să meargă după copilaş. „Şi eu am un copilaş acasă şi dacă locuinţa mea ar lua foc, şi eu aş vrea ca cineva să intre să îmi scape copilaşul. Mă duc eu.” Tânărul pompier a urcat scările, a luat copilul şi l-a aruncat în plasa de salvare. Şi imediat casa a cedat şi pompierul acela a pierit în flăcări.

20 de ani mai târziu. Lângă un mormânt, o tânără de 20 de ani plânge încetişor. La capul mormântului se înalţă statuia unui pompier. Un domn se opreşte şi o întreabă respectuos: „A fost tatăl dumneavoastră?”

„Nu.”

„Fratele?”

„Nu. A fost omul care a murit pentru mine.”

 

56. Ziua este mai lungă

Doi soţi din Arkansas şi-au învăţat băieţelul de 6 ani să vină acasă de la joacă nu mai târziu de ora 5.00 p.m. Părinţii erau de acord ca fiul lor să se joace împreună cu ceilalţi copii, însă cu această restricţie de timp de la care nu făceau nici un rabat. Dacă nu era acasă până la 5, ar fi început să îşi facă griji, să sune prin vecini ca să afle pe unde ar fi putut fi. Băiatul ştia toate acestea şi, de aceea, avea grijă să sosească la timp acasă.

Într-o zi de luni, prin aprilie, după ce se trecuse deja la orarul de vară, băiatul a întârziat. Şi când a ajuns acasă, câteva minute înainte de 6.00, mama l-a certat că a întârziat. „Ştii că trebuie să fii acasă nu mai târziu de ora 5 şi acum e aproape 6!”

Nedumerit, băiatul a arătat spre fereastră: „Dar e lumină!”, a protestat el, „Şi lumina îmi spune când să vin acasă.”

Înţelegând ce se întâmplase, mămica a zâmbit şi cu blândeţe i-a explicat că în urmă cu o zi se schimbase ora şi că toată lumea îşi potrivise ceasurile cu o oră înainte şi că de acum ziua începea să crească. Cu ochii mijiţi, băieţelul a întrebat serios: „Dar Dumnezeu ştie ceva despre asta?”

Într-un mod copilăresc, băieţelul împărtăşea viziunea teologică a lui Ioan. Marta, Isus vrea ca şi tu să ştii că alături de Dumnezeu, ziua este mai lungă decât moartea!

 

57. Lacrimi în cer

Cu ceva ani în urmă, băieţelul de 4 ani al lui Eric Clapton, a căzut de la etajul 53 al unei clădiri din New York. După moartea fiului său, Eric Clepton mărturisea: „M-am prefăcut în stană de piatră. Apoi m-am retras la marginea lumii pentru o vreme.” Cu timpul, Clapton şi-a exprimat îndurerarea prin intermediul unui cântec:

 

Timpul te poate doborî

Timpul te poate îngenunchea

Timpul îţi poate frânge inima

 

Dincolo de poartă

Sunt sigur că este pace

Şi ştiu că în cer

Nu vor fi lacrimi

 

58. Înştiinţare

Cu ceva ani în urmă, în buletinul de ştiri naţional a figurat şi ştirea referitoare la o comunicare expediată unei persoane decedate de Departamentul de Asistenţă Socială al statului Indiana. Iată ce scria acolo:

„Începând cu luna mai nu veţi mai primi bonuri de masă. Hotărârea a fost luată în urma sesizării biroului nostru cu privire la decesul dumneavoastră. Dumnezeu să vă binecuvânteze. În cazul în care intervine vreo schimbare de situaţie, puteţi face cererea de reînregistrare.”

Doar dacă nu te cheamă cumva Lazăr, nu prea au fost mulţi care să observe vreo schimbare a respectivei situaţii!

 

59. Rulează filmul de la cap la coadă

Pe când eram copil, îmi plăcea fantastic să merg la ora domnişoarei Hammond şi să găsesc draperiile trase şi proiectorul aşezat cu obiectivul spre perete. Nu era doar bucuria de a şti că nu vor mai fi examinări, că nu vom mai fi scoşi la tablă sau puşi să citim, pentru că după ce ne punea un film, în loc să deruleze banda, dra. Hammond ne arăta filmul invers. Râdeam de ne prăpădeam la vederea caraghioslâcurilor de pe ecran: lucruri care tocmai se dezintegraseră, acum se reasamblau, clădirile năruite de cutremur se reînălţau sub ochii noştri, oameni care fuseseră doborâţi la pământ, reveneau subit la viaţă. Despre aşa ceva sunt şi lecţiile de azi – puterea lui Dumnezeu de a rula filmul în sens invers, covârşind forţa gravitaţională a vieţii, pentru a se ocupa de o problemă pe care eu şi tu nu o putem rezolva. - "A Problem You Cannot Solve," Fred R. Anderson

 

60. Doar o poveste frumoasă?

În romanul său clasic „Mantia”, Lloyd C. Douglas dă viaţă unui personaj pe nume Marcellus, care a fost cucerit de Isus. Şi Marcellus îi trimite mai multe scrisori logodnicei sale Diana, care se afla la Roma. Îi spune despre învăţătura lui Isus, despre minunile Lui, apoi despre răstignire şi în final, despre înviere. La urmă de tot, îi aduce la cunoştinţă că a devenit ucenicul lui Isus. În scrisoarea de răspuns, Diana i-a scris: „Mă temeam că te va afecta. Este o poveste frumoasă. Şi aşa trebuie să şi rămână. Nu trebuie să facem ceva în legătură cu ea, nu?”

O, ba da, Diana, trebuie să facem ceva!

 

61. Trebuia să pătimească şi să fie lepădat

Isus trebuia să pătimească şi să fie lepădat. Acest „trebuie” este inerent făgăduinţei lui Dumnezeu – Scriptura trebuia să se împlinească. Este o deosebire între suferinţă şi lepădare. Dacă doar ar fi suferit, Isus încă ar mai putut fi aplaudat ca Mesia. Toată simpatia şi admiraţia lumii ar fi putut fi focalizată asupra patimilor Sale. Suferinţa Lui ar fi putut fi văzută ca o tragedie cu propria sa valoare, demnitate, cinste. Însă în pătimirea Sa, Hristos este lepădat ca Mesia. Lepădarea Sa jefuieşte suferinţa de aura de slavă. Trebuia să fie o pătimire fără cinste. – Dietrich Bonhoeffer, Preţul uceniciei

 

62. Bine ai venit acasă!

Cu ceva ani în urmă, revista Newsweek a publicat istoria serviciului funerar ţinut pentru Hubert Humphrey, fost preşedinte al Statelor Unite. Sute de oameni au venit din toate colţurile lumii pentru a-şi lua rămas bun de la vechiul lor prieten şi coleg. Însă una dintre persoanele sosite era evitată şi nebăgată în seamă de practic toţi ceilalţi. Nimeni nu-i arunca nici măcar o privire, cu atât mai puţin să-i vorbească. Persoana aceea era Richard Nixon, un alt fost preşedinte. Nu cu mult timp în urmă avusese loc scandalul Watergate şi aceasta era prima lui prezenţă în Washington, de la data demisionării.

Apoi ceva deosebit s-a întâmplat, poate singurul lucru care ar fi putut schimba situaţia şi sparge gheaţa. Jimmy Carter, preşedintele în exerciţiu, a intrat în încăpere. Şi, mai înainte să ia loc, l-a zărit pe Nixon, rezemat de perete. A mers la el ca şi cum ar fi fost vorba de un vechi membru al familiei, i-a întins mâna şi cu un zâmbet larg, spre surpriza tuturor, l-a îmbrăţişat şi i-a spus: „Bine ai venit acasă!”

Comentariul revistei a fost următorul: „Dacă a fost vreun punct de cotitură în îndelungata ordalie a lui Nixon, atunci nu a putut fi decât acel moment şi  acel gest de iubire şi compasiune.

63. Încă o ameninţare

Ca nu cumva să fim prea critici cu privire la Ierusalim, să ne punem următoarea întrebare: ce oraş contemporan nu ar fi zguduit de intrarea lui Isus pe porţile lui? Imaginaţi-vă intrarea lui Isus în New York, Roma, Madrid. Oh, sunt sigur că cel puţin în prima fază, L-am întâmpina cu osanale. Ne-am înşirui pe străzi, am angaja o orchestră şi am avea o paradă pe bulevardul principal. Şi la fel de sigur sunt că, în decurs de o săptămână, L-am ţintui pe cruce. De ce? Pentru că împărăţia pe care Isus a venit să o instaureze încă mai constituie o ameninţare la adresa împărăţiilor acestei lumi – a mea şi a ta – împărăţii în care domnesc lăcomia, puterea şi pofta, în locul harului, milei şi păcii. Şi cine dintre noi vrea cu adevărat să îşi predea viaţa acestui Împărat şi acelei Împărăţii?

 

64. La cumpăna apelor

Când mi-am pornit calculatorul în această dimineaţă, Microsoft Windows a afişat data, implicit admiţând că, indiferent dacă tu crezi sau nu, naşterea lui Hristos a fost aşa de importantă că a divizat istoria în două părţi. Tot ce s-a întâmplat pe această planetă se ăncadrează într-una din cele două categorii: înainte sau după Hristos. Şi totuşi eu nu scriu o carte despre Isus pentru că a fost un Om mare care a schimbat istoria. Nu mă simt tentat să scriu despre Iuliu Cezar ori despre împăratul chinez care a construit Marele Zid. Sunt atras de Isus, într-un mod irezistibil, pentru că El S-a aşezat ca punctul de cotitură al vieţii – al vieţii mele. „Adevărat, adevărat vă spun că oricine Mă recunoaşte înaintea oamenilor, pe acela şi Fiul omului îl va recunoaşte înaintea îngerilor lui Dumnezeu,” a spus El. Potrivit lui Isus, ceea ce eu gândesc despre El şi modul în care eu răspund îmi va hotărî destinul pentru veşnicie. – Philip Yancey, The Jesus I Never Knew

 

65. Despre măgăruş

Deseori oamenii vorbesc despre măgăruşi sau catâri în termeni nu foarte elogioşi. Poate că aţi auzit expresia „Trag ca un măgar.” Sau „Eşti mai încăpăţânat decât un catâr.”

Toate aceste vorbe trec cu vederea contribuţia unui animal cu adevărat de valoare. Măgăruşii au slujit rasa omenească mii de ani de-a rândul. Cândva erau preţuiţi ca simbol al umilinţei, blândeţii şi calmului.

În timpurile biblice, măgăruşii care nu fuseseră călăriţi niciodată erau consideraţi în mod special potriviţi pentru a fi folosiţi în scopuri religioase. Aşa că era numai potrivit că Isus a trimis după un mânz unei măgăriţe pentru a îndeplini sarcina regească de a-L purta pe El pe porţile cetăţii Ierusalimului, făcându-L cunoscut.

Măgăruşul a trebuit dezlegat mai înainte ca Isus să se folosească de el. Şi noi trebuie să fim dezlegaţi de ataşamentele lumeşti, dacă dorim să-L slujim pe Hristos. Suntem noi dispuşi să fim măgăruşii Domnului?

 

66. Lucruri de valoare capitală

Chiar dacă încearcă să te ucidă, tu ţi-ai format convingerea lăuntrică cum că există lucruri atât de preţioase, lucruri atât de pe veci adevărate, că merită să mori pentru ele. Şi dacă cineva nu a descoperit ceva pentru care să merite să moară, atunci nu este vrednic să trăiască! – dr. Martin Luther King jr.

 

67. Presiunea maselor

Presiunea maselor ne-a condiţionat în mod inconştient mintea şi picioarele să se mişte după ritmul status quo. Multe voci şi forţe ne îndeamnă să alegem calea împotrivirii minime şi niciodată să nu luptăm pentru vreo cauză nepopulară, nici să nu ne găsim într-o minoritate de 2 sau 3. – dr. Martin Luther King jr.

 

68. Metoda lui Hristos

Mahatma Gandhi a condus poporul indian printr-o rezistenţă pasivă, ce a condus la eliberarea de sub dominaţia britanică. Gandhi şi-a fundamentat metodele pe persoana şi lucrarea lui Isus Hristos. Cu privire la această metodă Gandhi spunea: „Mai întâi ei râd de tine, apoi luptă împotriva ta, apoi tu câştigi.”

 

69. Care este talentul tău?

Bill Wilson păstoreşte o biserică din oraşul New York. Câmpul lui misionar este o zonă foarte violentă. El însuşi a fost junghiat de două ori, în timp ce lucra pentru oamenii din vecinătatea bisericii. Odată, o femeie din Puerto Rico a avut contact cu biserica şi, ulterior, a devenit membră. După convertire, femeia a venit la pastorul Wilson şi i-a spus: „Vreau să fac ceva să ajut lucrarea bisericii.” Pastorul a întrebat-o ce talente avea şi femeia nu a putut să numească nici măcar unul – nici engleză nu ştia decât o boabă – însă iubea copiii. Aşa că a instalat-o într-unul din autobuzele bisericii care circulau în acea zonă şi duceau copiii la şcoală. Săptămână de săptămână, femeia îşi îndeplinea lucrarea: copilul cu înfăţişarea cea mai amărâtă din autobuz, ea îl lua şi-l aşeza în poală şi-i şoptea iarăşi şi iarăşi singurele cuvinte din engleză pe care le ştia: „Eu te iubesc. Isus te iubeşte.”

După câteva luni, iată că femeia s-a ataşat în mod deosebit de un băieţel. Băieţelul nu vorbea. A venit la Şcoala de duminică împreună cu surioara lui şi a stat în poala femeii şi niciodată nu a scos nici măcar un sunet. Săptămână de săptămână, pe drumul de acasă la biserică şi înapoi, femeia îi repeta: „Eu te iubesc şi Isus te iubeşte.”

Într-o zi, spre uimirea ei, băiatul i-a răspuns bâlbâit: „ Şşşi e-e-eu t-t-te iuuu-bbb-esc.” Şi a îmbrăţişat-o tare-tare. Era duminică, pe la 2.30 după-amiaza. La 6.30, în aceeaşi zi, a fost găsit mort. Mama lui l-a bătut până a murit, după care i-a aruncat trupul la gunoi…. „Te iubesc şi Isus te iubeşte” au fost câteva din ultimele cuvinte pe care micuţul le-a auzit în scurta lui viaţă – de pe buzele unei femei puertoricane, care de-abia vorbea englezeşte. Această femeie şi-a închinat singurul talent pe care-l avea, lui Dumnezeu, fapt datorită căruia micuţul, care niciodată în viaţa lui nu mai auzise cuvântul „iubire”, a avut parte de dragostea lui Hristos şi a răspuns la aceasta.

 

70. Celebritatea Isus

Vă puteţi imagina ce-ar fi fost ca atunci când a intrat în Ierusalim, Isus să fi fost tratat ca o celebritate din sec. 20?

-       Wolf Blitzer ar fi relatat zvonurile potrivit cărora Isus plănuia să submineze afacerea de la Templu.

-       Pandiţii ar fi dezbătut cine era „în realitate”.

-       Gail Sheehy I-ar fi schiţat profilul psihologic pentru revista Vanity Fair.

-       Vreo broşură de scandal ar fi investigat relaţia lui Isus cu „femeia de la fântână”.

-       Nu ar fi lipsit studiile aprofundate întreprinse de specialiştii cultici şi fariseii moderni de la MSNBC.

-       Un conciliu alcătuit din oficialii bisericilor ar fi fost convocat pentru a studia autenticitatea hrănirii mulţimilor şi a mersului pe apă.

-       Şi pe când ar fi intrat în cetatea prăfuită, sute, dacă nu mii ar fi fost pe poziţie cu camerele foto şi video, în timp ce Katie Couric, împreună cu Willard Scott, într-o apariţie specială, ar fi asistat, comentând colorat evenimentul.

- The Celebrity Christ, de John Maroni

 

71. Cugetare

După Auschwitz ştim de ce e în stare omul. După Hiroshima ştim ce e în joc. – Victor Frankl

 

72. Sensul vieţii

În cele din urmă, omul nu ar trebui să pună întrebarea care este sensul vieţii lui, ci să recunoască faptul că el este cel căruia îi este adresată aceasta.  Pe scurt, fiecare om este interogat de viaţă şi fiecare în parte poate răspunde vieţii prin răspunderea pentru propria sa viaţă. Căci nu poate răspunde vieţii decât fiind responsabil. – Victor Frankl

 

73. Libertatea umană

Cei ce am trecut prin lagărele de concentrare ne aducem aminte de oameni care mergeau prin barăci, mângâindu-i pe ceilalţi, oferindu-le ultima lor bucăţică de pâine. Poate că au fost numai puţini la număr, însă chiar şi aşa, au oferit suficientă dovadă a faptului că orice îi poate fi luat omului, cu excepţia unui singur lucru: ultima dintre libertăţile umane – aceea de a alege ce atitudine va adopta într-o anumită situaţie, libertatea de a alege drumul. – Man’s Search for Meaning, Victor Frankl.

 

74. Piesele perfecte

Dacă toţi oamenii ar fi perfecţi, atunci fiecare ar putea fi înlocuit de oricare altul. Din chiar imperfecţiunea oamenilor decurg indispensabilitatea şi ne-interschimbabilitatea fiecărui individ. – The Doctor of the Soul, Victor Frankl.

 

75. Succesul nu e ţinta

Nu ţinti către succes – cu cât mai mult ţinteşti spre succes, transformându-l într-o ţintă, cu atât mai mult vei rata. Căci succesul, la fel ca fericirea, nu poate fi urmărit, ci trebuie să urmeze, şi aceasta nu poate avea loc decât ca efect secundar neintenţionat al dedicării personale unei cauze mai mari decât tine sau ca produs secundar al predării personale unuia mai mare decât tine. Fericirea trebuie să se întâmple şi la fel şi succesul: trebuie să laşi să se întâmple prin nepreocuparea cu aceasta. Trebuie să asculţi ce îţi comandă conştiinţa şi să continui făcând totul pe cât de bine posibil. Atunci vei ajunge să vezi că, pe termen lung – repet: pe termen lung! – succesul te va urma tocmai pentru că ai uitat să te mai gândeşti la el. – Man’s Search for Meaning, Victor Frankl.

 

76. Asumarea riscurilor

Nicodim şi-a asumat un risc uriaş în noaptea în care L-a vizitat pe Învăţătorul Isus, însă, uneori, riscurile sunt necesare pentru creştere şi schimbare. Alex Haley, autorul romanului „Rădăcini”, ne vorbeşte despre asumarea riscului: „Nimic nu este mai important. De prea multe ori suntem învăţaţi să nu riscăm. La şcoală ni se spune să ne respectăm eroii, dar nu şi faptul că aceşti conducători au fost de fapt nişte călcători ai regulilor; erau oameni care riscau în cel mai bun sens al cuvântului; ei au îndrăznit să fie altfel.”

 

77. Agonia înfrângerii

Ani de-a rândul, în deschiderea programului TV „Lumea sportului” era ilustrată „agonia înfrângerii” cu finalul dureros al unei sărituri la schi. Schiorul, aparent în formă bună, s-a lansat spre trambulină, când, fără nici un motiv evident, s-a poticnit, s-a răsturnat şi a ieşit de pe pârtie.

Spectatorii nu-şi dădeau seama de ce alesese să cadă, în loc să ducă la bun sfârşit săritura. Motivul a fost, după cum avea să mărturisească, că suprafaţa devenise prea alunecoasă şi prinsese o viteză prea mare, astfel că pe la jumătatea rampei şi-a dat seama că dacă ducea la bun sfârşit săritura, avea să aterizeze dincolo de aria de aterizare, ceea ce s-ar fi dovedit fatal.

Bineînţeles că suferinţa schiorului nu s-a rezumat doar la durerea de cap de pe urma căzăturii.

Schimbarea cursului vieţii poate fi o acţiune dramatică şi uneori dureroasă, însă schimbarea este mai bună decât o aterizare fatală în final.

 

78. Schiţă de predică

William P. Cubine propune această schiţă de predică:

1. Dumnezeu în cadrul închinării. Închinarea adevărată începe cu Auto-revelarea lui Dumnezeu. Dumnezeu ni Se descoperă.

2. Închinătorul în cadrul închinării. În cadrul închinării trebuie să ne mărturisim, să ne declarăm păcatele, nu să le trecem cu vederea.

3. Rezultatul adevăratei închinări. Dumnezeu ne însărcinează şi autorizează să mergem şi să propovăduim.

 

79. False bariere

În cartea sa, Credinţa vie, fostul preşedinte american Jimmy Carter vorbeşte despre barierele ce îi despart pe oameni şi le conferă un fals sentiment al identităţii. Crescând în Sud, într-o perioadă în care încă se mai practica segregarea rasială, Carter avea mulţi prieteni de culoare. Când părinţii nu erau prin preajmă, îşi petrecea timpul în compania prietenilor lui de culoare, Jack şi Rachel Clark. Se juca împreună cu prietenii săi de culoare, ara câmpul alături de ei, juca în aceeaşi echipă de baseball. Însă, atunci când ducea apă lucrătorilor de la câmp, era de neconceput ca lucrătorii de culoare şi albii să bea apă din aceeaşi găleată.

 

80. Regele pescar

Aţi auzit legenda Regelui Pescar? Pe când era copil, regele pescar a fost trimis să petreacă o noapte singur, în pădure, pentru a-i fi încercat curajul de a fi rege. În noaptea aceea, a avut o viziune a Sfântului Graal – potirul folosit de Isus cu ocazia Sfintei Cine. Şi i s-a arătat înconjurat de limbi de foc şi imediat s-a înflăcărat la perspectiva bogăţiei şi gloriei care ar fi putut fi ale lui, dacă ar fi intrat în posesia potirului. Lacom, a întins mâna ca să-l apuce, însă flăcările l-au făcut să se dea păgubaş, dar nu mai înainte de a se alege cu o arsură serioasă.

Au trecut ani şi Regele Pescar a ajuns tot mai abătut şi solitar, iar rana căpătată în acea noapte s-a agravat. Într-o zi, copleşit de tristeţe şi suferinţă,  a mers să se plimbe prin pădure unde s-a întâlnit cu un nebun de la curte.

„Vă simţiţi bine?”, l-a întrebat nebunul. „Pot să vă ajut cu ceva? Orice!”

„Ei bine, îmi este foarte sete.”

Nebunul a scos din sacul său o cupă uzată, a umplut-o cu apă din pârul din preajmă şi i-a întins-o Regelui Pescar. În timp ce bea, a simţit cum rana i se vindeca. Şi, mirare mare!, cupa cea ponosită din mâna lui se prefăcuse în Sfântul Graal!

„Ce putere magică stăpâneşti?”, l-a întrebat pe nebun. Nebunul a ridicat din umeri şi i-a spus: „Nu am nici o putere fermecată. Nu am făcut decât să ofer o gură de apă celui însetat.”

 

81. Adevărata închinare

În perioada mandatului vestitului orator Henry Ward Beecher, un pastor vizitator (fratele lui Beecher) i-a ţinut locul, într-o ocazie, renumitului predicator. O mare mulţime de oameni deja se strânsese pentru a-l asculta pe Beecher şi când pastorul suplinitor a urcat la amvon, câţiva ascultători dezamăgiţi au dat să plece. Atunci pastorul a intervenit şi a spus tare: „Toţi cei care au venit să se închine lui Henry Ward Beecher, pot pleca. Cei care au venit să se închine lui Dumnezeu să rămână pe loc.”

 

82. Închinarea nu poate fi limitată la un anumit loc

În Islam, trei localităţi sunt considerate sacre: Mecca, Medina şi Ierusalim. Musulmanii cred că închinarea în oraşul Ierusalim face la fel de mult ca 1000 acte de închinare în oricare alt loc din lume. Mecca şi Medina ar conferi un şi mai mare merit. Însă închinarea adevărată, închinarea în duh şi în adevăr, nu depinde de locul în care este adusă. Adevăraţii închinători sunt cei care, cu sinceritate şi credincioşie, răspund soliei lui Mesia.

 

83. Închinare

Isaac Watts a scris 52 de cărţi, dintre care 29 cu caracter teologic. Însă, dintre toate acestea, oamenii îşi aduc aminte cel mai bine de imnurile compuse de el, mai mult de 700 la număr. Chiar şi astăzi, în orice volum de imnuri creştine, tot veţi găsi cel puţin 20 dintre cele compuse de el. Când a murit, Isaac Watts recita unul dintre imnurile sale favorite: „Cât timp va fi suflare în mine îmi voi lăuda Creatorul.”

 

84. Martin Luther despre credinţă

Cel de-al treilea folos incomparabil al credinţei este că uneşte sufletul cu Hristos, aşa cum o mireasă este unită cu mirele ei. Prin această taină, după cum ne învaţă apostolii, Hristos şi sufletul devin una [Efes. 5:31-32]. Şi dacă sunt una, atunci între cele două părţi există un mariaj adevărat … de aici urmează că tot ce au, deţin în comun, şi cele bune, şi cele rele deopotrivă. Şi atunci sufletul care crede se poate lăuda cu toate cele avute de Hristos, ca şi cum ar fi ale lui…

 

85. De ce mereu Biblia?

Undeva în partea de est a Africii, o femeie simplă purta cu ea pe oriunde se ducea, o Biblie. Niciodată nu se despărţea de ea. Şi atunci sătenii au început să o tachineze: „De ce mereu Biblia? Sunt atâtea alte cărţi pe care le-ai putea citi!” Femeia, însă, continua să păstreze asupra ei Biblia, fără să fie nici tulburată, nici supărată din cauza şicanelor. Într-o zi, însă, a îngenuncheat în mijlocul celor care făceau haz pe seama ei. A ridicat Biblia deasupra capului şi a spus cu glas tare: „Da, sunt multe cărţi pe care le-aş putea citi. Însă numai o carte mă poate citi pe mine.”

 

86. Problema Samariei 

Drumul cel mai direct spre nordul Galileii era prin ţinutul Samariei. Însă, un bun iudeu de pe vremea Domnului Isus cel mai adesea ar fi ocolit regiunea. Problema Samariei erau oamenii care trăiau acolo. Nu erau iudei adevăraţi, ci descendenţii mariajelor dintre iudei şi persoane de origine arabă. Locuitorii din Samaria nici măcar nu practicau în mod corect religia ebraică, ci amalgamau iudaismul cu vestigii ale unor religii păgâne. Toate acestea îi făceau necuraţi (din punct de vedere ritualic) în ochii unui evreu din zilele lui Isus. Atunci când venea vorba de chestiuni religioase şi sociale, cel mai potrivit pentru un evreu era să îi evite pe samariteni.

.

87. Nu vă fie teamă!

Una dintre tradiţiile de la Universitatea Harvard este serviciul divin ce marchează festivitatea de absolvire. În dimineaţa acelei zile deosebite, absolvenţii s-au adunat în sala bisericii pentru a-l asculta pe pastor spunându-le cuvinte de mângâiere şi încurajare înainte de a părăsi „Ograda” pentru a-şi găsi locul în lumea mare.

Promoţia 1998 a auzit adevărul necosmetizat de pe buzele pastorului Peter Gomes, autorul a mai multor cărţi despre Biblie, printre care şi The Good Book and Sermons (Biblia şi predicile). Cu glasul său plăcut, inimitabilul dr. Gomes a început să le spună:

„De acum veţi părăsi acest loc şi cei mai mulţi probabil că nu sunt gata să plece. Preşedintele se pregăteşte să vă mâne în cercul celor cu educaţie aleasă şi…” – şi aici a făcut o pauză pentru a continua accentuând fiecare cuvânt – „…voi ştiţi prea bine – cât – de – netoţi – sunteţi – în realitate.”

Absolvenţii au aprobat unanim.

„Mai rău,” a continuat dr. Gomes, „lumea – şi în special părinţii voştri – aşteaptă de la voi să fiţi printre cei mai buni şi cei mai geniali. Dar voi ştiţi că de-acum nu veţi mai reuşi să duceţi de nas pe toată lumea. Până în după-amiaza acestei zile veţi fi plecaţi de aici. Până mâine, veţi fi demascaţi. Până sâmbătă vi se va fi înfundat definitiv. Şi aceasta nu este decât realitatea.

Totuşi, există temei pentru speranţă. Viitorul este darul pe care vi-l face Dumnezeu. Dumnezeu nu vă va lăsa nici să vă împiedicaţi, nici să cădeţi. Dumnezeu nu v-a adus până aici pentru ca de-acum să vă abandoneze sau să vă lase singuri şi speriaţi. Dumnezeul lui Israel niciodată nu se poticneşte, niciodată nu dormitează, niciodată nu Îşi ia un an sabatic. Ca atare, preaiubiţii şi prea-îngroziţii mei tineri prieteni, nu vă fie teamă!”

 

88. Dumnezeu glorificat în slăbiciune

Am un prieten, Bill Mann, care are ce-a mai frumoasă voce din întreaga comunitate creştină din întreaga naţiune. Îmi aduc aminte că în urmă cu ceva ani mi-a povestit despre cel mai deosebit concert de Crăciun din viaţa lui. La încheierea concertului, s-a întors în cabină unde îl aştepta o femeie nevăzătoare şi surdo-mută. Prin intermediul însoţitoarei ei, l-a întrebat dacă ar putea cânta pentru ea ultima piesă din concert. „Cu plăcere.”

Şi de la o distanţă de o palmă de faţa lui, cu degetele atingându-i buzele şi gâtul, femeia l-a „ascultat” cântând din nou „Unde erai atunci când mi-au răstignit Domnul?” La încheiere, o lacrimă a alunecat pe obrazul femeii, nu alta decât Helen Keller. Neauzit a spus – şi însoţitoarea a dat glas răspunsului ei – „Am fost acolo!”

„Surdă, oarbă şi mută din naştere?”, poate că vă spuneţi. Nu e prea mare un chin pentru un singur om?

Nu. Dintre toate femeile naţiunii din care făcea parte nu a fost poate nici o altă contemporană care să oferit mai multă înţelegere cu privire la sensul suferinţei sau la dragostea lui Dumnezeu, decât a făcut Helen Keller.

 

89. Istoria scrierii Braille

Era anul 1818, undeva în Franţa, şi Louis, un băieţel de 8 ani, se afla în atelierul tatălui său. Tatăl lui era şelar şi băieţelului îi plăcea tare mult să îşi urmărească tatăl cum prelucra pielea. „Tată, într-o zi, voi fi şi eu şelar, ca tine.”

„Ce-ar fi să faci o încercare chiar acum?” Şi tatăl a luat o bucată de piele şi a marcat un tipar pe suprafaţa ei. „Ia sula aceasta şi ciocanul şi fă găuri în piele, urmând modelul. Ai grijă să nu îţi dai în mână!”

Băiatul s-a apucat de treabă, însă când a dat cu ciocanul în capătul sulei, aceasta a ricoşat şi i-a zburat drept în ochi. De atunci nu a mai putut vedea cu ochiul vătămat. Cu timpul, nici cu celălalt ochi nu a mai putut vedea şi a ajuns orb cu desăvârşire. Au trecut ani şi cum stătea în grădina familiei, un prieten i-a pus în mână un con de brad. Şi cum îşi plimba degetele sensibile pe suprafaţa conului, i-a venit ideea de a crea un alfabet alcătuit din puncte proeminente pe hârtie, pe care persoanele nevăzătoare să le poată simţi cu degetele şi „citi”. Astfel, Louis Braille a inaugurat o lume nouă pentru personale nevăzătoare – şi totul datorită unui accident.

 

90. Orbi şi orbiţi

Cineva i-a spus lui Helen Keller: „Ce păcat că nu aveţi simţul văzului!”

Helen a răspuns: „Adevărat, dar ce păcat că atâţi care au simţul văzului nu pot vedea!”

 

 

 

91. O altă perspectivă

Se povesteşte că vizavi de studioul unui artist stătea un cerşetor. Artistul l-a zărit şi a hotărât să îl folosească drept model pentru un studiu de portret. Şi de la distanţă, a desenat omul acela amărât, cu umerii plecaţi şi cu ochii trişti. Când a terminat, a luat portretul şi s-a dus la cerşetor ca să i-l arate.

„Cine e persoana?”, a întrebat cerşetorul. Portretul aducea un pic cu el, însă persoana de pe pânză era cineva plin de demnitate, cu umerii drepţi şi ochi strălucitori, era cineva aproape frumos! „Eu sunt? Dar eu nu arăt aşa!”

Artistul i-a spus: „Poate, dar acesta este omul care te văd eu.”

 

92. Cum îţi dai seama dacă este un lucru rău?

O veche legendă chineză povesteşte despre un bătrân căruia, într-o noapte, i-a scăpat calul din grajd şi a fugit. Vecinii au venit să îl mângâie pentru pierdere, însă bătrânul i-a întrebat: „De unde ştiţi că ceea ce s-a întâmplat este un lucru rău?”  

La câteva zile după aceea, calul s-a întors acasă, însoţit de mai mulţi cai sălbatici. Acum prietenii au venit să îl felicite pentru întâmplarea fericită. Dar bătrânul le-a spus: „De unde ştiţi că e un lucru bun?”

În timp ce fiul său încerca să îmblânzească unul dintre caii sălbatici, a fost zvârlit din şa şi şi-a fracturat piciorul. Din nou prietenii s-au adunat să-l compătimească pentru ghinionul său. Din nou bătrânul i-a întrebat: „De unde ştiţi că este un lucru rău?”

La scurt timp, un conducător de armată a trecut pe acolo pentru a strânge la oaste pe toţi cei apţi şi fiul bătrânului a scăpat nerecrutat datorită piciorul fracturat. Şi vecinii au venit să îşi exprime bucuria pentru norocul bătrânului. „De unde ştiţi că e un lucru bun?”

Istoria poate continua la nesfârşit. Ideea este că şansa se poate transforma repede în neşansă şi neşansa se poate dovedi o binecuvântare deghizată în ghinion.

 

93. Dincolo de întuneric

Oamenii sunt pregătiţi pentru orice în afară de faptul că dincolo de întunericul orbirii lor se află o mare lumină. Sunt pregătiţi să continue să se spetească arând acelaşi vechi ogor şi să nu vadă, până nu-şi zdrelesc degetele de la picioare, că în ogorul acela se află îngropată o comoară cu care ar putea cumpăra o ţară întreagă. Sunt pregătiţi pentru un Dumnezeu care încheie numai înţelegeri aspre, dar nu şi pentru un Dumnezeu care oferă pentru o oră de muncă la fel de mult ca pentru o zi întreagă. Sunt pregătiţi pentru o împărăţie a lui Dumnezeu cât o sămânţă de muştar, dar nu şi pentru copacul mare în care se dezvoltă aceasta, cu păsări pe crengi, ciripind muzică de Mozart. Sunt pregătiţi pentru agapa de la biserică, însă nu şi pentru ospăţul nunţii Mielului. – Frederick Buechner

 

94. Elefantul

Era odată un sat ai cărui locuitori erau cu toţii orbi. Într-o zi a trecut pe-acolo un om, călare pe un elefant şi toţi sătenii l-au rugat să îi lase să atingă animalul, căci auziseră de elefant, însă niciodată nu se aflaseră în preajma unuia.

Vreo şase săteni s-au apropiat de animal, fiecare atingând o altă parte a corpului acestuia. După ce omul acela a plecat, orbii s-au grăbit la confraţii lor spre a le povesti experienţa.

„Ei, cum este elefantul?” i-au întrebat toţi ceilalţi.

„Eu ştiu totul despre elefant.” s-a lăudat cel care atinsese partea laterală a animalului. „Este lung şi îngust, clădit ca un zid gros.”

„Prostii!”, a spus cel care atinsese colţul de fildeş. „Este scurt, rotund, neted şi foarte ascuţit. Aş compara elefantul mai degrabă cu … să zicem, o suliţă.”

Al treilea a luat cuvântul: „Nu e nici ca un zid, nici ca o suliţă. Elefantul se aseamănă cu o frunză gigantică, groasă, aspră şi fâlfâind atunci când o atingi.”

„Greşit.”, a intervenit al patrulea, care atinsese trompa. „Un elefant este foarte asemănător cu un şarpe imens.”

Al cincilea şi-a exprimat dezacordul. El atinsese un picior. „Îmi este foarte clar că nici unul dintre voi nu ştie cum arată un elefant. Este rotund şi se înalţă spre ceruri asemenea unui copac.”

Al şaselea, care fusese aşezat la spatele elefantului, a strigat: „Chiar nici măcar unul dintre voi nu poate descrie cu acurateţe un elefant? Elefantul este asemenea unui munte uriaş care se mişcă.”

Şi până în ziua de azi, disputa nu a ajuns la un acord şi sătenii tot nu ştiu cum arată un elefant în realitate.

 

95. Cum au luat fiinţă denominaţiunile

Iată ce se povesteşte despre doi orbi vindecaţi de Isus şi care, într-o zi, s-au întâlnit din întâmplare. Amândoi erau foarte entuziasmaţi de a fi întâlnit pe cineva ce avusese parte de aceeaşi experienţă a vindecării. Şi au vorbit despre minunea văzului, despre culorile florilor, despre frumuseţea fluturilor, despre gloria răsăritului de soare, despre chipurile copiilor şi nepoţilor. Şi au mai vorbit despre gloria vederii chipului lui Isus. Râdeau şi se simţeau foarte bine împreună, când unul a zis: „Şi, mai ţii minte, Isus a luat tină, a umezit-o cu salivă şi a aplicat-o pe ochi?”

După un moment de tăcere surprinsă, celălalt a răspuns: „Deloc, ci El doar a spus să mi se deschidă ochii şi am văzut.”

„Stai puţin! Adică vrei să spui că nu a folosit deloc ţărână?”

„Nu.”

„Nici măcar nu a trebuit să te speli în scăldătoarea Siloam?”

„Nu, bineînţeles că nu. Cine a mai pomenit aşa o absurditate ca aplicarea de noroi pe ochi?”

„Atunci, dacă nu ţi-a dat cu noroi pe ochi şi nu a trebuit să te speli în scăldătoarea Siloamului, tu încă mai eşti orb. Ai auzit, ORB! Pentru că în acest fel m-a vindecat pe mine şi acesta este modul Lui de a vindeca!”

„Noroi, noroi, noroi! Cine a mai auzit de folosirea de noroi? E cea mai mare prostie pe care am auzit-o vreodată! Încă mai ai noroi în ochi. Tu eşti cel care încă mai este orb!”

Şi s-au tot certat şi relaţia lor s-a stricat imediat şi astfel au luat fiinţă primele două denominaţiuni: Noroiţii şi anti-noroiţii.

 

96. Minunile şi credinţa

De ce astăzi Dumnezeu nu intervine mai direct ca să ne scape pe noi (dar şi pe El) de abuz şi suferinţă? Iată răspunsul propus de Philip Yancey: „Sunt creştini care tânjesc după o lume ticsită cu minuni şi semne spectaculoase ale prezenţei lui Dumnezeu. Am ascultat predici nostalgice despre despărţirea Mării Roşii şi cele zece urgii şi mana de fiecare zi din pustie, dând de înţeles că vorbitorul îşi dorea cu nesaţ ca Dumnezeu să-şi dezlănţuie puterea şi azi, ca atunci. Însă peregrinarea israeliţilor ar trebui să ne pună pe gânduri. O explozie de minuni ar hrăni credinţa? Evident, nu genul de credinţă de care e interesat Dumnezeu. Israeliţii sunt o dovadă puternică cum că semnele ar putea doar crea dependenţă de semne, iar nu de Dumnezeu.” – Philip Yancey, Dissapointment with God

 

97. În realitate nu noi facem!

Într-un clip informativ special, „În Numele lui Dumnezeu”, transmis de ABC, Peter Jennings l-a intervievat pe John Wimber, fondatorul „Frăţietăţii creştine Viţa de vie” (Vineyard Christian Fellowship).  Wimber spunea că atunci când a mers prima dată biserică, se aştepta ca lucruri extraordinare să se întâmple. Însă nu a fost deloc aşa. După trei duminici de mers la biserică, frustrarea i-a crescut la maxim. La încheierea serviciului divin, s-a apropiat de un bărbat care părea a fi o figură cu autoritate.

„Când veţi face?”

„Ce să facem?”

„Ştiţi dumneavoastră, lucrurile acelea...”

„Ce lucruri?”

„Lucrurile din Biblie!” a răspuns Wimber, din ce în ce mai înfierbântat.

„Nu înţeleg la ce vă referiţi.”

„Păi, înmulţirea pâinilor şi peştilor, hrănirea flămânzilor, vindecarea bolnavilor, redarea văzului celor orbi … treburi ca acestea!”

„Oh,” a răspuns omul pe un ton spăşit, „noi nu facem toate aceste lucruri. NOI CREDEM în ele şi ne rugăm pentru ele. Dar noi nu le FACEM! Şi nimeni nu le face, cu excepţia acelor fundamentalişti ţăcăniţi!” 

 

98. Eram orb

 

„Har uimitor, ce dulce sunetul

Ce a salvat un ticălos ca mine

Cândva pierdut, acum găsit,

Cândva orb, acum văzând.”

 

Acesta este cântecul favorit la ceas de închinare, în rândul rezidenţilor azilului de bătrâni, ai căror ochi fizici sunt din ce în ce mai slabi, însă cu o vedere spirituală din ce în ce mai intensă. Şi posibil că mulţi cred că e vorba de un cântec gospel, poate din cauza melodiei ce trădează o durere înăbuşită. Dar de fapt, cântecul a fost compus de John Newton, una dintre figurile proeminente ale revival-ului Bisericii Anglicane, în ultima parte a sec. 18. John Newton a fost un om neşcolit, care a apucat calea marinăritului şi la unul moment dat a ajuns căpitan pe o corabie ce transporta sclavi din Africa. După convertire a devenit pastor hirotonit în Biserica Anglicană şi în cele din urmă, a slujit ca rector al unei biserici din Londra. Este foarte posibil ca această mărturie personală să aibă legătură cu perioada sa de orbire faţă de această îngrozitoare exploatare şi transportare silită a sclavilor. John Newton era cu adevărat un ticălos spiritual, la fel cum sclavii se găseau într-o ticăloasă situaţie fizică, în cala împuţită a corăbiei. Printr-un har uimitor, ochii lui Newton au fost deschişi şi a putut vedea clar voia lui Dumnezeu pentru viaţa sa, care nu avea nimic de-a face cu negoţul de sclavi.

 

99. Dă-ţi jos hainele de îngropăciune

Numele ei era Carol. Era organista bisericii la care mergea. Era un muzician remarcabil, însă făcuse ceva ce nici un organist nu ar trebui să facă niciodată! S-a trezit târziu în dimineaţa de Paşti şi nu a mai ajuns la serviciul divin de la răsăritul soarelui. Îi era aşa de ruşine! Bineînţeles că pastorul şi comunitatea au iertat-o. Au făcut câteva glume, însă într-o manieră cu totul cuviincioasă şi fără s-o rănească.

Anul următor, în dimineaţa de Paşti, pe la 5.00 telefonul a sunat. Sărind din pat, speriată de ţârâitul strident, s-a repezit să răspundă. Era pastorul care i-a spus: „Carol, este dimineaţa de Paşti! Domnul S-a sculat din morţi! … Scoală-te şi tu!”

Mesajul este clar: şi noi putem fi înviaţi. Hristos ne face parte de această înviere. El a înviat şi noi putem la fel. Şi noi putem avea viaţa nouă. Şi noi putem lua din nou startul. Şi noi putem ieşi din mormintele care caută să ne ţină prizonieri.

 

100. Irecuzabil şi categoric mort

În spectacolul muzical Vrăjitorul din Oz, casa în care locuia Dorothy este luată pe sus de o tornadă teribilă. Când, în cele din urmă, casa ajunge din nou pe pământ, Dorothy descoperă că a aterizat pe vrăjitoarea cea rea de la apus, care îi terorizase pe locuitorii cetăţii Munchkin. Vrăjitoarea pare moartă, însă mai înainte ca sărbătorirea întâmplării fericite să înceapă, decesul trebuie verificat şi confirmat mai presus de orice îndoială. Guvernatorul cetăţii îi spune fetiţei: „Ca guvernator al cetăţii Munchkin, din ţinutul Oz, vă adresez cu cea mai mare consideraţiune un călduros bun venit. Însă trebuie să conducem o investigaţie juridică pentru a atesta faptul că vrăjitoarea este moartă moral, etic, spiritual, fizic, absolut, indubitabil, irefutabil şi categoric!

Când Marta i-a ieşit înainte lui Isus, lucrurile erau foarte clare. Lazăr era moral, etic, spiritual, fizic, absolut, indubitabil, irefutabil şi categoric mort. – Jef Olson, Ressurection Rehearsal: The Lazarus Story. 

Joomla SEF URLs by Artio