Tipărire

100 de ilustrații pentru predici (VII)

Traducere: Cristina Ruţă


1. O inimă zdrobită

An de an, mai înainte de Zilele pocăinţei (perioada de 10 zile dintre Sărbătoarea trâmbiţelor şi Ziua Ispăşirii), Ba-al Shem Tov, fondatorul iudaismului hasidic, organiza o competiţie pentru desemnarea celui care avea să sune din trâmbiţă pentru el, în Ziua trâmbiţelor. Cine dorea să sune din shofar pentru Ba-al Shem Tov, trebuia nu numai să o facă cu virtuozitate, dar şi să îşi însuşească un foarte sofisticat sistem de kavannot – rugăciuni secrete – care urmau să fie spuse chiar înainte de a sufla din trâmbiţă pentru ca sunetul să repurteze efectul potrivit, în tărâmul supranatural. Luni de zile, toţi aspiranţii la această poziţie repetau aceste kavannot, deosebit de dificile şi complexe.

Iar unul dintre aceştia dorea aşa de mult să sune din trâmbiţă pentru Ba-al Shem Tov că repetase rugăciunile ani de-a rândul. Însă, când i-a venit rândul să fie examinat de Ba-al Shem, şi-a dat seama că nimic din tot ce făcuse nu îl pregătise îndeajuns pentru a sta înaintea acestui om sfânt. Pur şi simplu a paralizat…mintea i s-a blocat…nu îşi putea aminti nici măcar o rugăciune din câte repetase şi iar repetase ani de-a rândul. Nu-şi putea aminti nici măcar ce trebuia să facă. Pur şi simplu stătea înaintea lui Ba-al Shem, fără să scoată un sunet, până când, dându-şi seama cât de total eşuase la această mare probă, inima pur şi simplu i s-a frânt şi a început să plângă în hohote, cu tot corpul zguduindu-se de amar.

În regulă, slujba este a ta, îl auzi pe Ba-al Shem spunându-i.

Dar cum se poate?! Am picat testul fără drept de recurs. Nu mi-am putut aminti nici măcar o singură kavanah!

Şi atunci Ba-al Shem i-a explicat cum de se putea cu ajutorul acestei pilde:

În palatul unui împărat sunt multe încăperi secrete şi fiecare are o cheie secretă. Este, însă, o cheie care le deschide pe toate şi această cheie este toporul. Împăratul este Domnul Universului, i-a explicat Ba-al Shem. Palatul este Casa Domnului. Încăperile secrete sunt sefirot, tărâmurile spirituale ascendente care ne duc tot mai aproape de Dumnezeu, atunci când practicăm poruncile la fel ca sunatul din shofar, cu intenţia potrivită, iar cheile secrete sunt kavanot. Dar toporul – cheia care deschide toate încăperile şi ne duce direct în prezenţa Împăratului – este inima zdrobită, căci aşa cum scrie în Psalmi, „Dumnezeu este cu cei cu inima zdrobită”. (Alan Lew, This is Real and You Are Completely Unprepared).

2. Generozitate

Profesorul John Killinger relatează în cartea sa „Letting God Bless You”, istoria unei femei frumoase, în vârstă de 90 ani, care întotdeauna fusese deosebit de generoasă. I-a ajutat pe studenţii străini care doreau să studieze în Statele Unite. Persoanelor care se confruntau cu orice tip de criză, le trimitea flori şi alimente. Organiza numeroase dineuri şi petreceri pentru a-i ajuta pe oameni să se cunoască unii pe alţii. Trimitea bilete la spectacole de teatru şi concerte celor care ştia că ar aprecia astfel de manifestări, dar nu şi le permiteau financiar. Femeia aceasta întotdeauna făcea un gest frumos sau oferea un cadou drăguţ. Toţi o iubeau pentru firea ei altruistă şi generoasă.

Într-o zi Killinger a abordat-o: „Sunteţi atât de bună cu toată lumea.” „Oh, nu! Dumnezeu a fost bun cu mine. El mi-a dat mai mult decât mi-ar trebui vreodată. Şi cu cât dăruiesc mai mult, cu atât mai mult am. Minunat!”

3. Egolatria

Girolamo Savonarola a predicat în marea catedrală din Florenţa, unde se găsea o splendidă statuie de marmură ce o înfăţişa pe Fecioara Maria. În prima zi în care a început să predice, Savonarola a observat o femeie bătrână ce se ruga înaintea acestei statui. Şi, cum în zilele ce au urmat, femeia a continuat să vină şi să se roage înainte statuii, Savonarola şi-a dat seama că aceasta îşi făcuse un obicei din aceasta.

Într-o zi Savonarola i-a spus unui preot bătrân, ce slujise la catedrală de mulţi ani: „Uitaţi ce femeie credincioasă şi plină de zel! În fiecare zi vine şi înalţă rugăciuni binecuvântatei Mame a lui Isus! Ce act de credinţă minunat!” Preotul, însă, i-a spus: „Nu te lăsa amăgit de ceea ce vezi. Cu mulţi ani în urmă, sculptorul care a realizat statuia a avut nevoie de un model care să pozeze pentru Preafericita Maria şi a angajat o tânără frumoasă pentru aceasta. Închinătoarea devotată pe care o vezi venind aici în fiecare zi este acea tânără. Ea se închină la ceea ce a fost cândva...”

4. Mândria

Primul şi probabil cel mai fatal dintre cele şapte păcate capitale este mândria. Dicţionarul Oxford defineşte astfel mândria: „o exagerată părere despre calităţile, meritele personale, adică o atitudine arogantă”. Cu alte cuvinte, mândria este iubirea de sine care spune „Sunt mai bun decât tine!”.

Muhammad Ali tocmai câştigase încă o medalie la box. În avion, stewardesa i-a spus în mod politicos să îşi fixeze centura de siguranţă. Ali a replicat: „Superman nu are nevoie de centură de siguranţă!”

„Şi nici de avion nu are nevoie Superman, aşa că încă o dată vă rog să vă fixaţi centura de siguranţă.”

5. O înaltă părere despre sine

Dovezi ale semeţei păreri pe care o avem despre noi ne parvin de la Comisia care coordonează SAT (Scholastic Aptitude Test), test susţinut în fiecare an de milioane de elevi de liceu din SUA. Pe lângă întrebările de matematică şi limba engleză, testul include şi un număr de întrebări de altă natură, printre care şi o autoevaluare a calităţii de leadership.

Recent, la o astfel de examinare, 70% dintre studenţi s-au autoevaluat ca situându-se peste nivelul mediu, în această privinţă, doar 2 procente considerându-se mediocri. 60% s-au evaluat peste nivelul mediu în ceea ce priveşte aptitudinile fizice şi numai 6% s-au evaluat sub nivelul mediu. În ceea ce priveşte sociabilitatea, 25% s-au autoevaluat drept excepţionali, 60% - deosebit de sociabili, şi nici măcar unul nu s-a văzut drept o persoană dificilă.

Este evident că în perioada de liceu, elevii au o foarte bună părere despre ei, se mândresc cu ei înşişi. Să fie însă vorba de acea mândrie care spune „Am ceva de oferit acestei lumi pentru a o face mai bună” sau este mândria care spune „Sunt mai bun decât tine”? Rezultatele testului nu dezvăluie şi acest lucru. Noi sperăm că este vorba de acea mândrie care se oferă pentru a face lumea mai bună; altfel, nu este decât aroganţă. – R Curtis Fussel, Deadly Sins and Living Virtues.

 

6. Învaţă să te goleşti de tine însuţi

Un tânăr care studia artele marţiale lua ceaiul împreună cu maestrul său. Tânărul i-a spus maestrului: „Am învăţat tot ce mi-aţi spus despre cum să mă apar. Acum vreau să mai învăţ un lucru. Vă rog, învăţaţi-mă căile lui Dumnezeu.”

Maestrul a luat ceainicul şi a început să toarne ceai în ceaşca tânărului. Ceaşca s-a umplut şi a început să dea pe-afară. Dar maestrul a continuat să toarne până când ceaiul a început să curgă din farfuriuţă pe masă şi jos, pe podea.

Până la urmă studentul i-a spus: „Opriţi-vă! Ceaiul se scurge peste tot. Nu mai are loc în ceşcuţă.” Atunci maestrul s-a uitat la el şi i-a spus: „Tu eşti atât de plin de tine că nu e loc în viaţa ta pentru Dumnezeu. Este cu neputinţă să înveţi căile lui Dumnezeu mai înainte să te goleşti de tine însuţi.” - R Curtis Fussel, Deadly Sins and Living Virtues.

 

7. Ce păcătoşi ne dorim ca membri?

Samuel Colgate, fondatorul imperiului Colgate, a fost un creştin devotat. Şi povestea el, în biserica la care mergea, în timpul unei campanii evanghelistice, la încheierea unei prezentări, cei prezenţi au fost invitaţi să îşi predea viaţa lui Hristos şi să primească iertarea. Prima care a mers în faţă şi a îngenuncheat lângă amvon a fost o binecunoscută prostituată. Femeia a îngenuncheat cu pocăinţă sinceră, a plâns şi s-a rugat ca Dumnezeu să o ierte şi în tot acest timp comunitatea o urmărea aprobator. Apoi femeia s-a ridicat în picioare şi şi-a mărturisit credinţa în Dumnezeu şi dorinţa de a deveni membră a bisericii. În sală s-a făcut tăcere mormântală.

Atunci Samuel Colgate s-a ridicat în picioare şi a spus: „Presupun că am făcut o gafă atunci când ne-am rugat ca Domnul să îi mântuiască pe păcătoşi. Am uitat să specificăm ce fel de păcătoşi. Mai bine ne-am ruga ca Dumnezeu să ne ierte pentru această omisiune. Duhul Sfânt a mişcat inima acestei femei, conducând-o la pocăinţă sinceră, însă Domnul se pare că nu înţelege că ea nu corespunde tipului de păcătos pe care îl dorim mântuit. Am face bine să Îi spunem clar Domnului ce păcătoşi avem în minte, atunci când ne rugăm să fie salvaţi.” Imediat din sală a venit aprobarea unanimă pentru primirea femeii ca membră a bisericii.

Dumnezeu ne primeşte aşa cum suntem. Nu este păcat prea întunecat, nici faptă prea rea, nici gând prea teribil pe care El să nu îl poată ierta.

8. Îndreptăţirea de sine

C.S. Lewis îşi amintea că atunci când a început să meargă la biserică, îi displăceau teribil imnurile pe care le considera „versuri de calitatea a 5-a puse pe muzică de calitatea a 6-a”. Cu timpul, însă, spunea el: „mi-am dat seama că imnurile (care chiar erau muzică de calitatea a 6-a) erau intonate cu devoţiune şi folos de sfântul bătrân, încălţat cu şoşoni, din locul de vizavi şi, atunci, îţi dai seama că nu eşti vrednic nici să ştergi praful de pe acei şoşoni. O astfel de realizare te scoate din orgoliul solitar.”

9. Frânte la pământ

Un băiat de la oraş şi-a vizitat pentru prima dată vărul care trăia la ţară. Băiatul de la oraş nu mai văzuse niciodată lanuri de grâu şi holdele aurii, gata pentru secerat, l-au impresionat puternic. Tot privind, a băgat de seamă câteva spice semeţindu-se deasupra altora aplecate spre pământ. Băiatul de la oraş i-a spus vărului său: „Mai mult ca sigur că spicele ce se înalţă deasupra celorlalte sunt cele mai bune!” Vărul lui a zâmbit ca un bun cunoscător şi a rupt unul din spicele înalte şi unul dintre cele aplecate spre pământ. Le-a frecat pe fiecare în palme şi băiatul de la oraş a văzut că spicul semeţ nu avea nici un bob de grâu, în timp ce celălalt era plin de făgăduinţa unei recolte bogate. – R. Curtis Fussel, Deadly Sins and Living Virtues.

 

10. Umilinţă

O elevă de liceu vizita casa memorială a lui Beethoven. Fata s-a strecurat pe sub banda delimitatoare şi a început să cânte la pianul maestrului, spunându-i unuia dintre curatori: „Cred că orice muzician care vine aici doreşte să cânte la pianul lui.” Însă curatorul i-a răspuns: „Nu cu mult timp în urmă marele Paderewski a venit aici şi cineva l-a invitat să cânte la pianul lui Beethoven, dar el a refuzat cu cuvintele: Nu, nu mă simt vrednic să cânt la pianul marelui maestru.”

 

11. Nu e chiar aşa de rău

Multe biserici americane respectabile nu vorbesc deloc despre păcat, judecată sau iad. De ce? Pentru că sunt post-moderniste. Majoritatea americanilor citesc Biblia selectiv, omiţând pasajele care nu le plac. Primul lucru de care se debarasează americanii care merg la biserică este conceptul iadului pentru că, după ei, un Dumnezeu drăguţ şi manierat nu ar îngădui ca cineva să meargă în iad. Iar după ce s-a dus conceptul de iad, s-a dus şi simţământul de păcat. Nimeni nu e vinovat de nimic. Toţi sunt doar nişte victime. Şi atunci chemarea la pocăinţă nu mai are nici un sens. Dr. Calvin Miller de la Beeson Divinity School afirma că, în loc de pocăinţă, noi jucăm un joc simpatic, denumit „Nu este chiar aşa de rău!” Şi jocul sună cam aşa: „Da, am avut o scurtă relaţie extraconjugală, dar vedeţi, soţia nu mă satisfăcea. Nu am divorţat de ea, aşa că nu aveţi de ce să-i spuneţi adulter. Nu a fost ceva chiar aşa de rău!” „Da, fiica mea şi logodnicul ei dorm în aceeaşi cameră, atunci când vin pe la noi, dar aşa fac majoritatea cuplurilor logodite. Şi la urma urmelor, trăim în sec. 21! Nu e chiar aşa de rău!” „Într-adevăr, câteodată întrec măsura la băutură, dar niciodată în prezenţa copiilor. Nu fac nici un rău nimănui şi nici nu am lipsit o zi de la serviciu din această cauză! Nu e chiar aşa de rău!” Mulţi dintre americanii care merg la biserică trăiesc într-o stare de nerecunoaştere a adevărului.

12. O lucrare cu întreruperi

Locurile şi situaţiile pe care le socotim drept popasuri temporare se dovedesc a fi locurile sau situaţiile cu cea mai mare semnificaţie pentru noi. Henry Nouwen spunea că în lucrarea sa, s-a văzut devenind din ce în ce mai frustrat şi iritat din cauza oamenilor care îl întrerupeau din lucrarea lui, pentru că doreau sau aveau nevoie de ceva de la el, până când într-o zi, Domnul i-a vorbit şi i-a arătat că adevărata lui lucrarea lui avea de-a face chiar cu acele întreruperi. Ar trebui, deci, să acordăm mai multă atenţie acelor puncte de tranziţie de pe parcursul călătoriei noastre. Poate că acolo vom găsi pe cineva – poate chiar pe noi înşine – care are nevoie de puţină atenţie. – Larry R. Kalajainen, Extraordinary Faith for Ordinary Time.

13. Mergeţi la pescuit?

Iată ce se povesteşte despre un pescar foarte priceput. În fiecare dimineaţă pleca pe lac, în bărcuţa lui, pentru ca după câteva ore să se întoarcă cu bărcuţa gata să se scufunde sub greutatea peştelui. Niciodată nu se întorcea fără peşte. Oamenii se întrebau cum de reuşea, chiar şi atunci când ceilalţi pescari nu prindeau nici măcar o coadă de peşte.

Într-o dimineaţă, a venit la el un necunoscut cu echipamentul de pescuit şi l-a întrebat dacă poate să îl însoţească în dimineaţa aceea. Pescarul a fost de acord. „Urcă în barcă şi vom merge la golfuleţul unde am mereu noroc la pescuit.”

Străinul a sărit în barcă şi au pornit de-a latul lacului până au ajuns la locul de care vorbise pescarul nostru. Pescarul a oprit barca, a luat sacul de pescuit şi a scos din el o dinamită. A aprins fitilul şi a aruncat-o în apă. Explozia a ridicat la suprafaţa apei o mulţime de peşti. Pescarul şi-a luat plasa şi a început să strângă peştii.

După ce a privit la toate acestea, preţ de câteva momente, străinul a băgat mâna în buzunar şi a scos o legitimaţie: „Sunt inspector de vânătoare şi pescuit. Sunteţi arestat.” Bătrânul pescar nu a făcut decât să bage din nou mâna în taşcă şi să scoată altă dinamită. A aprins fitilul şi i-a întins-o inspectorului: „Acum, ai de gând să stai degeaba sau să pescuieşti?”

Vine un timp când fiecare trebuie să decidă încotro va merge şi ce va face. Lucrul acesta a fost adevărat pentru inspectorul acesta şi  a fost adevărat şi pentru Zacheu. A fost o decizie crucială care avea să le schimbe viaţa pentru totdeauna.

14. Treaba asta cu zecimea trebuie să înceteze!

Leighton Farrel a fost pastor la Biserica Highland Park din Dallas vreme de mulţi ani. Iată ce povesteşte el despre un membru al bisericii care se angajase împreună cu un pastor de dinainte să dea Domnului 10% din venitul său de fiecare an. Amândoi erau tineri şi nici unul nu avea un venit foarte mare. Lucrurile însă s-au schimbat. Omul acela a dat 1000 de dolari în anul în care a câştigat 10000 şi, respectiv, 100.000 de dolari, în anul în care a câştigat 1 milion. Însă în anul în care a câştigat 6 milioane nu l-a mai lăsat inima să scrie cecul de 600000 de dolari pentru biserică.

I-a telefonat pastorului care, între timp fusese mutat la altă comunitate, şi l-a rugat să se întâlnească cu el. De cum a păşit pe uşa biroului pastorului, omul nostru a început să îl implore să îl dezlege de acea făgăduinţă. „Treaba asta cu zecimea trebuie să înceteze! A fost O.K. atunci când zecimea era de 1000 de dolari, însă 600 de mii de dolari, pur şi simplu nu-mi permit! Pastore, fă ceva!” Pastorul a îngenuncheat şi s-a rugat îndelung. Până la urmă, omul nostru l-a întrebat: „Ce faci acolo? Te rogi ca Dumnezeu să mă lase să ies din învoiala cu zecimea?” „Nu,” a răspuns pastorul, „mă rog ca Dumnezeu să îţi reducă venitul până la nivelul la care zecimea va fi din nou de 1000 de dolari.”

15. Dumnezeu, Scufundătorul

C.S Lewis ne oferă această ilustraţie deosebit de sugestivă: el spune că în cadrul întrupării, Isus a fost asemenea unui Scufundător. El era Dumnezeul din ceruri, privind în jos, în această apă mâloasă, murdară, mâzgoasă – lumea noastră păcătoasă, viciată. Dumnezeu plonjează în apă şi Se udă. Apoi Dumnezeu revine la suprafaţă, cu apa şiroind pe El, însă ţinând în mână lucrul preţios pentru care S-a scufundat în apă. Acel lucru de valoare era Zacheu şi cu mine şi cu tine, toţi acei păcătoşi care ne-am încrezut în Hristos. Aşa ieşim din mocirla strângerii de biruri, înşelăciunii, poftelor, urii şi a oricărui păcat nimicitor în care ne vom fi afundat. Dumnezeu, în Hristos, a coborât în mocirlă şi ne-a salvat. Singure otărârile şi juruinţele de a fi mai buni nu sunt de nici un folos. Nu avem puterea de a le împlini şi păzi. Ne-am înţepenit pe fundul mocirlei. În noi nu e nici o putere ca să ne eliberăm şi să ieşim din mocirlă. Tot ce putem face e să strigăm după harul lui Dumnezeu ca să ne ridice, să ne salveze.

16. Dragostea care se jertfeşte

În romanul lui Charles Dickens, „Poveste despre două oraşe”, punctul culminant este atins atunci când familia se confruntă cu o mare criză. Soţul urma să fie executat, în perioada Terorii în Paris, iar cel care o iubea pe soţia eroului avea darul ciudat de a semăna leit cu condamnatul. Dacă eroul ar fi murit, poate că omul acesta ar fi avut şansa să o curteze pe cea pe care o iubea fără speranţă. În schimb, printr-un tertip, el a luat locul eroului, astfel el însuşi devenind erou. A mers la ghilotină şi a murit în locul celuilalt. Ultimele lui cuvinte: „Ceea ce fac este un lucru mult, mult mai bun decât tot ce am făcut vreodată.”

17. Paradisul şi veşnicia, ultima suflare a unui muribund

Un cetăţean de vază era pe moarte. Şi cum zăcea în mult-iubita lui căsuţă, cu cei mai buni doctori de jur-împrejurul lui, a şoptit cu o undă de disperare în glas: „Plec de-acasă... plec de-acasă...” În celălalt colţ al oraşului – o figură stingheră, zăcând într-un bordei în care nu se găsea nici un crâmpei mai mult decât strictul necesar. În ochii femeii, un licăr de lumină. Cu ultima suflare, a spus: „Plec acasă...plec acasă.”

18. Ţinta

Ţinteşte către cer şi vei primi pământul, bonus. Ţinteşte către pământ şi nu te vei alege cu nimic. - C.S. Lewis

19. Sfârşitul lumii

Marele reformator Martin Luther a fost întrebat ce ar face dacă ar afla că lumea s-ar sfârşi a doua zi. Fără nici o ezitare, Luther a răspuns: „În această după-amiază aş planta un măr.” Luhter nu se deda la speculaţii cu privire la sfârşitul lumii, ci el se focaliza asupra finalităţii lumii, adică asupra scopului ei intenţionat de Dumnezeu pentru timpul de faţă. Astăzi, Luther ar planta un măr, chiar dacă mâine lumea s-ar sfârşi, pentru că el credea că ceea ce se poate întâmpla în viitor nu ne scuteşte de ceea ce Dumnezeu ne cere pentru azi şi aici.

20. Păstrarea nădejdii

La universitate era un profesor de pian care era cunoscut sub numele de „Herman”. Într-o seară, la un concert susţinut la universitate, un talentat student la pian s-a îmbolnăvit subit în timp ce interpreta o piesă extrem de dificilă. Imediat ce artistul a părăsit scena, Herman s-a ridicat de pe locul lui din sală şi a dus piesa la bun sfârşit. Mai târziu, în aceeaşi seară, la dineu, unul dintre studenţi l-a întrebat pe Herman cum de a putut să interpreteze o aşa piesă dificilă, atât de frumos, fără nici o repetiţie prealabilă. Herman i-a spus: „În 1933, pe când eram un pianist începător, am fost arestat şi dus într-un lagăr de concentrare nazist. Pentru a folosi termenii cei mai blânzi, viitorul se arăta sumbru. Însă ştiam că pentru a păstra licărul de speranţă că într-o bună zi aveam să cânt din nou, trebuia să exersez în fiecare zi. Am început la un ceas târziu din noapte, prin a bate darabana pe tăblia patului. În noaptea următoare am abordat o altă piesă din repertoriul meu şi nu după mult timp, parcurgeam astfel, întregul repertoriu. Şi am făcut aceasta noapte de noapte, timp de 5 ani. S-a întâmplat ca piesa din această seară să facă parte din repertoriul meu,  exersat atunci. Exerciţiul constant este ceea ce mi-a păstrat vie speranţa că într-o bună zi aveam să cânt din nou la un pian adevărat şi în libertate.

21. Pregătit

Dumnezeu nu întreabă pe nimeni dacă acceptă să se nască. În acest punct nu există alegere. Trebuie să primeşti. După aceea urmează alegerea. – Henry Ward Beecher

22. Previziune

Cineva l-a întrebat pe Wayne Gretsky, marele jucător de hockey, cum a reuşit să devină cel mai mare golgheter din istoria acestui joc. Gretsky a răspuns simplu: „În timp ce toţi ceilalţi aleargă după puc, eu merg acolo unde se va găsi pucul.”

23. A trăi dincolo de temeri

C.S Lewis a scris cu umor şi discernământ profund despre credinţa sa în Dumnezeu, în Hristos. Lewis a înţeles Evanghelia lui Isus ca fiind o veste bună, nu o temută întrevedere cu Dumnezeu ca Judecător, ci o întâlnire cu Dumnezeu cel plin de iubirea agape. Lewis îşi amintea un moment de anxietate trăit de soţia sa, Joy.

„Într-o dimineaţă, cu mult timp înainte să ne căsătorim, în timp ce îşi vedea de treburi, [Joy] se simţea hăituită de sentimentul inexplicabil al prezenţei lui Dumnezeu, ca zicem aşa, în spatele ei, lângă umăr, reclamându-i atenţia. Şi, bineînţeles, nefiind un sfânt desăvârşit, avea simţământul că era vorba de o întrebare, aşa cum se întâmplă de obicei, cu privire la vreun păcat de care nu se pocăise sau vreo datorie nesuferită de care nu se achitase. În cele din urmă a cedat şi s-a întors cu faţa spre El. Mesajul, însă, a fost: „Am ceva pentru tine.” Şi imediat a intrat în bucuria Lui.”

24. Pe toate celelalte le-am făcut

Am învăţat cum să plutim prin aer ca vulturii, să înotăm prin mare ca peştii, să cutreierăm spaţiul precum cometele. Acum a venit timpul să învăţăm să umblăm pe pământ ca nişte copii ai lui Dumnezeu. – William Sloan Coffin

25. Ce este timpul?

Ce este timpul? Cine ne poate explica timpul, scurt şi lămurit? Cine poate înţelege timpul, chiar şi cu gândul, pentru a-l putea exprima în cuvinte? Şi cu toate acestea despre ce altceva decât despre timp discutăm cu mai multă familiaritate şi competenţă? Adevărat, înţelegem timpul atunci când vorbim despre el şi, de asemenea, atunci când îi auzim pe alţii vorbind despre timp. Ce este, atunci, timpul? Dacă nu mă întreabă nimeni, ştiu; dacă vreau să-l explic celui ce mă întreabă, nu ştiu. – Augustin, Confesiuni, Cartea XI, cap. 14

26. Pregătit pentru sosire

Poate că aţi auzit de omul din Alberta care a părăsit străzile înzăpezite din Calgary pentru a petrece concediul în Florida. Soţia lui era într-o călătorie de afaceri şi urma să se întâlnească cu el a doua zi. Odată ajuns la hotel, omul nostru s-a gândit să îi trimită soţiei un e-mail scurt. Negăsind peticul de hârtie pe care scrisese adresa, a încercat să o scrie din memorie. Din nefericire, a greşit o literă şi e-mail-ul a ajuns direct la soţia pastorului, pastorul decedând cu numai o zi în urmă. Văduva îndurerată, verificându-şi emailul, a lăsat să-i scape un ţipăt, după care a leşinat. Auzind ţipătul, familia s-a repezit în cameră şi au citit mesajul de pe ecranul monitorului: „Scumpa mea soţie. Tocmai am ajuns. Totul este pregătit pentru sosirea ta, mâine. P.S. Ce căldură toridă e aici!”

27. Fiţi pregătiţi mereu

Era odată un profesor distrat care ajunsese atât de absorbit de munca sa, că uita cele mai mici lucruri din viaţa cotidiană. Într-o dimineaţă, soţia i-a spus: „Henry, nu uita că astăzi ne mutăm. Uite, îţi pun un bileţel în buzunar: Nu uita!

Ziua a trecut şi omul nostru s-a întors acasă. A deschis uşa de la intrare şi a văzut casa goală şi pustie. Tulburat, a ieşit şi s-a dus de s-a aşezat jos, pe bordura din faţa casei. Un băieţel s-a întâmplat să treacă pe acolo şi omul nostru l-a întrebat: „Băieţel, îi cunoşti pe oamenii care au locuit aici?”

Băiatul a răspuns: „Sigur că da, tati. Mami mi-a spus că în mod sigur vei uita.”

Cât de des ajungem absorbiţi în lucrurile acestei lumi şi uităm cine suntem şi ai cui suntem şi încotro mergem....

28. Vieţuirea de zi cu zi fără viaţa zilnică

O femeie din Denver i-a relatat pastorului o experienţă recentă pe care ea, personal, o socotea drept un indicator al timpurilor în care trăim. Se afla într-un magazin de bijuterii, dorind să cumpere un lănţişor şi i-a spus vânzătorului: „Aş dori o cruciuliţă de aur.” Omul s-a uitat peste toate cruciuliţele din vitrină şi a întrebat-o: „Doriţi una simplă sau cu un omuleţ pe ea?”

 

29. A trăi în trecut

În serialul de televiziune M*A*S*H, dr. Charles Emerson Winchester III a arătat foarte clar ce anume îl deosebea de toţi ceilalţi. „Eu sunt un Winchester”, a fost auzit declarând în mai multe ocazii. În opinia lui, numele familiei era ceea ce îl făcea superior tuturor celorlalţi. Alţii poartă alte poveri. O doamnă a studiat la Harvard şi a descoperit o modalitate de a strecura cuvântul „Harvard” în toate conversaţiile. Bisericile cad victime aceleiaşi probleme. Bisericile ajung satisfăcute de trecutul lor până într-acolo că nu mai vor să facă nici o schimbare necesară pentru a trăi în prezent cu acelaşi grad de credincioşie ca în anii trecuţi. Una este să fii mândru de ceva, şi alta să te sprijini prea mult pe un trecut bun şi să trăieşti frugal în prezentul preţios.

În atacul neîncetat lansat împotriva feţelor religioase ale timpului său, Ioan Botezătorul nu era deloc impresionat de lucrurile pe care poporul evreu îşi întemeiase existenţa. Ei erau „copiii lui Avraam”. Era dreptul lor din naştere care, credeau ei, nu avea să le fie luat niciodată.

Şi iată că vine Ioan Botezătorul. El le spune că doar pentru că sunt copiii lui Avraam, aceasta nu înseamnă că cerinţele sunt mai mici sau că se pot sustrage de la ele. Astăzi îl auzim spunând: „Doar pentru că sunteţi copii ai bisericii, doar pentru că vă aduceţi jertfele săptămânale, doar pentru că bunicii şi străbunicii voştri au fost în biserica aceasta, doar pentru că tu eşti un slujbaş, doar pentru că tu eşti pastor, nu înseamnă că este timp de relaxare, de a lua-o pe îndelete, de a ceda ispitei, de a gândi că această afacere de a fi creştin se găseşte sub control.” Cu alte cuvinte să nu credeţi că trecutul va purta de grijă prezentului. – WilliamB. Kincaid, And Then Came the Angel.

30. Ce are şi ce nu are Dumnezeu?

Ori de câte ori îi erau adresate „întrebări teologice de 6 ani”, un pastor le pasa ,mai departe soţiei sale care, lucrând cu copii ani de-a rândul, avea mai multă pricepere pentru a răspunde la nelămuririle micuţilor. Într-o zi, un băieţel de clasa I a adus la cursul de limba engleză, predat de soţia pastorului, o planşă ce reprezenta un schelet. În partea de sus a planşei scria: „Înăuntrul meu”. Schiţa ar fi trebuit să îi informeze pe toţi că fiecare are un schelet înăuntrul său. Băieţelul a arătat cu mândrie schiţa la toate clasa. O fetiţă din India a fost îngrozită la gândul că înăuntrul corpului ei şi al altora se afla un schelet teribil la vedere ca acela din schiţă şi a dus mai departe chestiunea: „Chiar şi d-voastră aveţi aşa ceva înăuntru, dna. K.?” Profesoara a răspuns: „Da, şi eu am un schelet pe dinăuntru.” Următoarea întrebare a fost cea teologică. „Dar Dumnezeu?” Acum, într-o clasă de copiii proveniţi din diverse medii culturale, religioase şi naţionale (majoritatea, necreştini), vă puteţi imagina că o astfel de întrebare prezenta potenţialul pentru o majoră dezbatere teologică. Şi dacă pastorul nu era foarte sigur de cum s-ar fi descurcat, soţia sa, cu experienţa sa în teologia-de-6-ani, a ieşit cu bine din situaţia dificilă: „Dacă Dumnezeu ar avea nevoie de un schelet, sunt sigură că şi are unul!”, a răspuns dna. K. „Dumnezeu are tot ce Îi trebuie!” Şi cu aceasta curiozitatea copiilor a fost satisfăcută şi lecţia de engleză a fost reluată.

A pune întrebări este o parte esenţială a procesului învăţării. Dacă nu ştim ceva, ne îndreptăm către cineva care ştie şi întrebăm. Singura întrebare netoată este cea pe care nu o punem.

31. Tocmai devenise un obicei

Proaspătul soţ urmărea cu interes cum soţia sa pregătea pulpa de viţel pentru friptura la cuptor. Mai înainte de a introduce tava în cuptor, a tăiat frumos capetele pulpei. Soţul a întrebat: „De ce ai făcut asta? Nu sunt un expert în prepararea fripturii la cuptor, dar nu cred că am mai văzut pe cineva tăind capetele pulpei mai înainte de a o da la cuptor.”

Soţia a răspuns: „Să îţi spun drept, nici eu nu cunosc raţiunea. E prima dată când pregătesc friptură, însă aşa am văzut la mama.” Curioasă, tânăra soţie a telefonat mamei şi a întrebat-o de ce tăia capetele bucăţii de carne pentru friptura la cuptor.

„Să-ţi spun drept, habar nu am de ce. Însă aşa am văzut la bunica ta.”

Hotărâtă să dezlege enigma, tânăra soţie a sunat-o pe bunica, adresându-i aceeaşi întrebare.

„Ei bine, scumpa mea, primul nostru cuptor nu era suficient de mare pentru a încăpea pulpa întreagă, aşa că trebuia să-i tai capetele. Cu timpul, cred că a devenit un obicei!”

Vedeţi, acesta este tradiţionalismul: atunci când facem ceva fără să ştim de ce, însă continuăm să facem lucrul acesta pentru că l-am făcut din totdeauna. 

32. Oamenii nu sunt făcuţi să hiberneze

Poetul T. S. Eliot, în poemul „Tărâmul pustiu”, numeşte luna aprilie, „luna cea mai necruţătoare”, pentru că ploile de aprilie trezesc la viaţă nouă rădăcinile dormitânde ale pomilor şi florilor, în loc să le lase să doarmă netulburate în pământul hibernal. Însă somnul rădăcinilor copacilor şi al bulbilor de floare este somnul hibernării, nu al odihnei. Copacii sunt meniţi să odrăslească, lalelele trebuie să răzbească prin sol  şi să se deschidă în splendorile multicolore. Oamenii sunt meniţi să crească, să se maturizeze, să înflorească, iar nu să hiberneze în somnul îngheţat al obiceiurilor sau al tradiţiilor sau al familiarului. Pavel spune că suntem meniţi să creştem „până vom ajunge la plinătatea înălţimii staturii lui Hristos.” – Larry R. Kalajainen, Extraordinary Faith for Ordinary Time

 

33. Opusul credinţei

Nu îndoiala este opusul credinţei, ci teama. – Verna Dozier, teolog anglican

34. La fel ca toţi ceilalţi

Charles de Gaulle este cunoscut drept renumitul om de arme din timpul celui de-al doilea război mondial, om de stat şi scriitor francez. Puţini, însă, ştiu că Charles şu Evonne de Gaulle au fost părinţii unei fetiţe cu handicap mental.  Fetiţa era nepreţuită pentru cei doi. Oricât de rea ar fi fost situaţia în Franţa, Charles îşi făcea timp pentru a fi împreună cu soţia şi fetiţa. Aproape seară de seară, după ce o adormeau, Evonne îl întreba: „Charles, de ce nu s-a putut să fie şi ea la fel ca toţi copiii?”

Potrivit cu predicţiile medicilor, fetiţa a murit prematur. La încheierea serviciului funerar restrâns, preotul a rostit binecuvântarea şi cei prezenţi au început să plece. Nu a mai rămas decât Evonne. Charles s-a întors şi i-a spus: „Să mergem, Evonne. Nu ai auzit binecuvântarea preotului? Acum este la fel ca toţi ceilalţi.”

Aceasta este făgăduinţa şi puterea învierii!

35. Filosofi şi pesimişti

Atunci când vine vorba de viaţa viitoare, cuvintele lui Pavel mă mângâie nespus: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.”

Învierea nu este un drept al nostru natural, ci este un dar extraordinar al harului lui Dumnezeu. Gratuit! Unii filosofi greci credeau că noi, în virtutea naturii noastre, suntem duhuri nemuritoare. Trupul omenesc şi viaţa pe pământ nu sunt decât temniţe grosolane, pe care noi le suferim ca nişte vulturi prizonieri. Potrivit acestor filosofi, nemurirea ar fi dreptul nostru pe care ni-l recâştigăm odată ce răzbim în adevăratul nostru element.

Pe de altă parte, pesimiştii spun că murim la fel ca toate celelalte animale şi cu asta, basta. Citiţi Eclesiastul şi veţi descoperi această disperare emfatică.

Creştinismul, însă, spune două lucruri:

Celor pesimişti le răspunde: „Nu, nu aveţi dreptate! Urmează un dar al vieţii după moarte!”

Iar grecilor: „Nici voi nu aveţi dreptate. Trupul nu este o cuşcă, ci un dar bun, de folosit în această viaţă. Moartea este un fapt real, însă nu o eliberare, o nişă prin care să scăpăm din sentinţa existenţei terestre. Dumnezeu ne oferă darul vieţii: viaţa pe pământ şi viaţa învierii. Ambele sunt un dar. Ambele sunt har!”

36. O barcă neancorată şi o maree necontenită

În romanele sale, John Updike prezintă falimentul spiritual al multor americani moderni care se auto-amăgesc că necredinţa ar fi o realizare intelectuală. În „Frumuseţea crinilor”, personajul principal îşi încheie viaţa în necredinţă şi Updike notează la moartea acestuia: „A plecat ca o barcă fără ancoră, pe o maree necontenită.” Personajul era un pastor prezbiterian, pe nume Clarence Wilmot, şcolit la Princeton, posesor al tuturor acreditărilor cuvenite, cu excepţia uneia singure. În loc să se sprijine pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, pentru călăuzire întru tainele credinţei şi revelaţiei, Wilmot cade victimă ispitei care ne paşte pe toţi. A substituit MORALISMUL şi ACTIVITATEA RELIGIOASĂ, întâlnirii autentice cu Dumnezeu şi unei relaţii dinamice cu Isus Hristos. Când la întrebările lui, Dumnezeu nu vine cu răspunsul aşteptat de el, începe să îşi piardă credinţa şi apucă pe calea cea mai uşoară pentru a ieşi din impas. Încetează să mai pună întrebări. Se simte uşurat când în cele din urmă admite că nu mai crede. Se simte mângâiat. Părăseşte lucrarea şi începe să vândă enciclopedii la oameni săraci care au mai multă nevoie de un loc de muncă, decât de informaţii acurate.  

37. Omiterea esenţialului

Într-o zi de 31 decembrie, cu ocazia Paradei trandafirilor, una din splendidele platforme s-a oprit subit. Motorul maşinii rămăsese fără benzină.  Întreaga paradă a fost oprită, până când cineva a reuşit să aducă o canistră de combustibil. Partea amuzantă era că platforma respectivă aparţinea unei companii petroliere. Cu vastele resurse de petrol ale companiei sub al cărei patronaj defila, maşina rămăsese fără benzină.

Toate resursele cerului stăteau la dispoziţia lor. Le fuseseră încredinţate cuvintele lui Dumnezeu; cu toate acestea, în Luca 20, parada Marelui Preot, cărturarilor şi saducheilor s-a poticnit în momentul în care s-au privat de resursele lui Dumnezeu, aflat acolo în persoana lui Hristos.

 

 

38. Căsătorie

Suzie, în vârstă de 5 ani, îi spunea mămicii povestea cu Albă-ca-zăpada, pe care tocmai o auzise la grădiniţă. Prinţul o readusese la viaţă cu sărutul lui şi Suzie îşi încheie relatarea cu întrebarea: „Şi ştii ce s-a întâmplat pe urmă?”

„Da,” răspunse mămica, „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”.

„Nu,” replică Suzie, sever, „s-au căsătorit.”

39. Dogmatism

Întrebaţi orice expert în ale gătitului, despre folia de aluminiu şi cu siguranţă că veţi primi o lămurire despre care pare este „cea mai bună”. Unii declară solemn că partea lucioasă trebuie fie tot mereu în afară, în timp ce restul pufnesc „Porstii!” şi susţin apăsat, exact opusul. La toate acestea, fabricantul asistă amuzat şi ne oferă o lecţie bună despre dogmatism şi toleranţă. După fabricarea foliei, aceasta este rulată şi una dintre feţe devine lucioasă în urma contactului cu banda de rulare. Cealaltă faţă rămâne mată din cauză că nu ajunge niciodată în contact cu suprafaţa de rulare. În bucătărie, ambele feţe produc acelaşi rezultat!

40. Ipocrizie

Cu ironie, Mark Twain vorbea despre viaţa duplicitară pe care o ducem cu toţii: „Sunt făcut la fel ca toţi ceilalţi şi mă bucur de un compliment la fel ca oricare nătăfleţ, dar îmi place să mi se prezinte şi cealaltă faţă. Şi există o altă faţă. Am o faţă rea. Prieteni onorabili, care o cunosc prea bine, vă pot spune cu certă plăcere despre lucruri pe care le-am făcut şi pentru care nu m-am pocăit. Adevărata viaţă pe care o trăiesc şi adevărata viaţă pe care presupun că şi voi o trăiţi este viaţa păcatului lăuntric. Iată ce dă vieţii gust şi valoare: să trăieşti viaţa păcatului nedescoperit! Aceasta este adevărata bucurie.” – Mark Twain, discurs adresat Societăţii Scriitorilor Americani, 15 noiembrie 1900.

41. Cerul

Dr. W. A. Criswell, îndrăgitul pastor al Primei Biserici Baptiste din Dallas, a fost întrebat odată: „Ne vom cunoaşte unul pe celălalt atunci când vom ajunge în cer?”

„Nu ne vom cunoaşte cu adevărat decât când vom ajunge în cer.”

42. Cer şi pământ

Sunt multe întrebări despre viaţa de apoi, la care Biblia nu ne dă nici un răspuns. Iar unul dintre motive este ilustrat de povestea băiatului care stătea cu un castronel cu spanac în faţă, în timp ce la celălalt capăt al mesei trona un tort de ciocolată. Avea să-i fie greu să dovedească spanacul, mai cu seamă că ochii nu i se puteau dezlipi de priveliştea desertului. Tot aşa, dacă Domnul ne-ar fi spus totul cu de-amănuntul despre ce ne stă înainte, tare dificilă s-ar dovedi „porţia de spanac” a vieţii de pe pământ.

43. Mai presus decât cei de sus

Robert Fulghum, autorul cărţii „All I Really Need to Know I Learned in Kindergarten”, povesteşte că în faţa oglinzii din baie, lângă fotografia soţiei a aşezat şi fotografia unei alte femei. Şi în fiecare dimineaţă, în timp ce se bărbiereşte, se uită la fotografia acelei femei.

Fotografia înfăţişează o femeie măruntă, încovoiată, purtând un veşmânt tipic oriental, de culoare albastră, şi sandale în picioare. Femeia este înconjurată de figurile importante ale unor persoane, toate în ţinute de ocazie, ba printre ele şi capete încoronate. Este fotografia Maicii Tereza în momentul decernării Premiului Nobel pentru Pace!

Funghum spune că ţine fotografia acolo pentru a-i aduce aminte că mai mult decât preşedintele oricărui stat, mai mult decât chiar Papa, mai mult decât orice director executiv al oricărei corporaţii, femeia aceea a avut autoritate pentru că era o slujitoare.

44. Greierele şi furnica

Într-o după-amiază, mămica unui băieţel de 9 ani, pe nume Mark, a primit unt telefon. Era profesoara fiului ei.

„Dna. Smith, ceva neobişnuit s-a întâmplat astăzi în clasa fiului dumneavoastră. Fiul dumneavoastră a făcut ceva ce pe mine m-a surprins în aşa măsură, că am considerat că ar fi mai bine să aflaţi imediat.” Nu era ceva tocmai liniştitor pentru urechile unei mămici.

Profesoara a continuat: „În toată cariera mea didactică, nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva. În această dimineaţă predam lecţia despre scrierea creativă. Şi, ca de obicei, le-am spus copiilor povestea cu greierele şi furnica. Furnica trudeşte toată vara şi strânge hrană pentru iarnă. Greierele, însă, cântă şi nu face nici un pic de treabă. Apoi vine iarna şi greierele începe să sufere de foame. Aşa că merge la furnică şi o roagă: ‚Rogu-te, furnicuţo, tu ai aşa de multă mâncare, dă-mi şi mie puţină...’ După care le cer copiilor să scrie fiecare finalul povestirii. Fiul dumneavoastră a ridicat mâna: ‚Dna. profesoară, pot să fac un desen?’ I-am spus că dacă doreşte, poate să facă şi un desen, dar mai înainte trebuie să scrie finalul povestirii. În toţi anii de până acum, copiii au scris că furnica şi-a împărţit proviziile cu greierele şi amândoi au trecut cu bine peste iarnă. Numai câţiva copii au scris un final de genul: ‚Nu, greieraşule! Ai fi făcut bine să munceşti astă-vară. Acum, proviziile mele sunt suficiente doar ca să mă hrănesc eu. Aşa că greierele a murit, iar furnica a rămas în viaţă.’ Fiul dumneavoastră, însă, a încheiat povestea altfel decât toţi ceilalţi. Mark a scris: ‚Şi furnica i-a dat greierului toată hrana pe care şi-a strâns-o şi greierele a trecut cu bine peste iarnă. Furnica, însă, a murit.’ Cât priveşte desenul, în partea de jos Mark a desenat trei cruci.

45. Hristos Regele (ilustraţie pentru sfârşitul de an)

În clasa de la Seminar domnea o stare de nelinişte. Toţi primiseră cu surprindere anunţul profesorului că vor da teză. Toţi se întrebau: „Cum să dai teză la omiletică?” Cum să te pregăteşti pentru aceasta? Care vor fi întrebările? Pe tot parcursul anului au fost şi lecţii despre pregătirea predicii, stiluri de predici, însă, în cea mai mare parte, cursul fusese unul de practică şi critică.

Profesorul, el însuşi un predicator superb, a intrat în sala în care s-a făcut linişte.

„Domnilor, la acest examen aveţi voie cu Biblia. Aveţi la dispoziţie trei ore. Examenul constă dintr-un subiect, alcătuit din trei părţi. Iată subiectul: nu mai aveţi de predicat decât o singură predică. Este ultima ocazie din viaţă. Alegeţi-vă textul, tema, explicaţi de ce aţi făcut această alegere şi scrieţi schiţa completă, detaliată a predicii.”

Astăzi este ultima ocazie de predicare din acest an. Astăzi biserica trage concluzia la tot ce a fost descoperit şi celebrat din Evanghelia lucrării lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Astăzi ne strângem pentru a conchide toţi ca unul singur, cu proclamaţia că Isus Hristos este Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Şi astăzi trebuie să răspundem la întrebarea supremă cu privire la alegerea lui Hristos ca Domn al vieţii noastre. – Theodore F. Schneider, Until the King Comes.

 

46. Efectul global al unui ţăran galilean

Dacă istoria nu ne-ar spune aşa, cine ar crede că la aproape 2000 de ani de când un ţăran galilean necunoscut a câştigat o oarecare celebritate locală şi a fost executat de romani, nu avea să fie nici o ţară pe pământ în care acest ţăran necunoscut să nu primească închinare şi adorare ca Împărat, un Împărat a Cărui Împărăţie nu are sfârşit şi Care, prin a Sa putere, susţine tot Universul?

În ţinuturile muntoase din statul Sarawak, situat în partea de est a Malaieziei, se află un sătuc, pe nume Barrio. Acolo nu se poate ajunge decât cu avioane speciale, care pot ateriza pe o pistă mică, de pe o culme muntoasă, ori cu canoele, pe apele râurilor ce străbat jungla, şi pe jos. Şi cu toată inaccesibilitatea acestui loc, orice om din Barrio mărturiseşte pe Hristos ca Domn. În Republica Democrată Congo, unde tulburările politice şi corupţia guvernanţilor i-au adus pe mulţi în pragul inaniţiei, sunt grupuri mici de creştini care se adună în biserici de pământ, unele nici măcar cu acoperiş, pentru a înălţa imnuri de laudă unui Împărat pe nume Isus. În cursul lungilor ani de represiune din fosta Uniune Sovietică şi China, unde serviciile religioase publice erau interzise, s-a vădit, după căderea zidurilor represiunii, că biserica nu numai că a supravieţuit, dar a şi crescut. Mulţi de acolo au refuzat să mărturisească drept Împărat pe Mao Tse-Tung sau Stalin, alegând, însă, să o facă în dreptul lui Hristos, uneori cu preţ scump.

48. Răstignirea

Pe la începutul carierei politice a lui Julius Caesar, sentimentul public dominant îi era aşa de potrivnic, că s-a gândit să părăsească Roma. Şi s-a îmbarcat cu destinaţia Rhodos. Pe drum, însă, corabia a fost atacată de piraţi şi Caesar a fost luat prizonier. Piraţii au cerut 12000 de piese de aur în schimbul eliberării lui şi l-au trimis pe slujitorul lui Caesar pentru a aranja tranzacţia. Caesar a petrecut aproape 40 de zile ca prizonier al piraţilor, cărora le spunea pe un ton glumeţ că într-o bună zi, avea să îi prindă şi să îi răstignească. Piraţii erau foarte amuzaţi de această ameninţare. Preţul răscumpărării a fost plătit şi Caesar, eliberat, iar primul lucru pe care l-a făcut a fost să strângă o flotă şi să îi prindă pe piraţi. Toţi au fost capturaţi şi răstigniţi …. Aceasta era atitudinea romanilor vizavi de răstignire care era rezervată celor mai răi criminali, fiind un mod de manifestare a dispreţului extrem pentru cel condamnat. Suferinţa şi umilinţa comportate de răstignirea romană erau fără egal.

49. Iertarea lui Dumnezeu

Odată, o tânără călugăriţă a afirmat că a avut o viziune a lui Isus. Episcopul a hotărât să verifice veridicitatea spuselor ei şi i-a cerut ca atunci când va avea următoarea viziune, să Îl întrebe pe Hristos dacă păcatul său de căpătâi fusese comis înainte de a deveni episcop.

La câteva luni după aceea, călugăriţa a revenit şi i-a spus episcopului că L-a întrebat pe Hristos ce îi ceruse. „Şi ce a răspuns?” a întrebat-o episcopul cu teamă.

„Hristos a spus…” şi călugăriţa s-a oprit o clipă…. „A spus ‚Nu Îmi aduc aminte!’”

50. Har uimitor

Cineva povestea cum se încurcase într-o relaţie cu soţia altui bărbat. Era slab şi vulnerabil şi în slăbiciunea lui, ajunsese să se implice în această relaţie. Simţământul de vinovăţie şi păcătuire împotriva lui Dumnezeu, împotriva familiei lui şi împotriva acestei femei şi a soţului ei era mai mult decât putea suporta. Până la urmă, a luat hotărârea că trebuie să meargă şi să vorbească cu soţul acestei femei. Bărbatul acela l-a ascultat în tăcere, până la capăt. Şi vinovatul povestea ulterior că, odată ce a spus ultimul cuvânt, a rămas acolo, ruşinat şi plângând, neştiind ce să facă şi întrebându-se ce avea să facă soţul înşelat. Şi soţul înşelat s-a ridicat de pe scaun, a venit lângă vinovatul care îi distrusese familia şi l-a luat în braţe. Cei doi au plâns îndelung. Vinovatul pocăit conchidea: „Ar fi putut să mă omoare, în schimb a făcut ceva ce nimeni altcineva nu ar fi făcut. Şi-a făcut milă de mine. Mi-a făcut har şi aceasta mi-a schimbat viaţa.”  Roger Lovette, The Minister’s Manual, pag.164

51. Adevărata pocăinţă

Adevărata pocăinţă rezultă în abandonarea păcatului. – Ambroise de  Milano

52. Creştinismul autentic

Romancierul William Faulkner s-a căznit ani şi ani de-a rândul în anonimat total, un scriitor tăgăduit în mediul rural de pe Mississippi, până a reuşit să câştige recunoaşterea cititorilor. În anul 1950, când i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură, reputaţia i-a crescut şi mai mult. Ulterior, întrebat fiind cu privire la scriitorii şi oamenii de litere cu care s-a asociat, Faulkner a ridicat din umeri şi a spus: „Nu cunosc nici un om de litere. Oamenii pe care îi cunosc sunt fermieri şi crescători de cai şi vânători cu care vorbesc despre câini şi puşti şi despre ce să facem cu fânul secerat sau cu recolta de bumbac, nicidecum despre literatură.”

Vedeţi dumneavoastră, Faulkner s-a împrietenit cu oameni reali, oameni fără pretenţii. S-a împrietenit cu oameni sinceri cu privire la viaţa lor şi viaţă, în general. A ales compania celor care i-au populat romanele şi care chiar trăiau literatura sa pregnant umană, iar nu compania celor care doar vorbeau despre Sud sau scriau despre Sud.

Autenticitatea! Este ingredientul care va da vieţii de creştin, forţa de convingere. Iar pocăinţa este primul pas într-acolo.

53. Pocăinţa

Atunci când cineva se angajează să se pocăiască vizavi de semenii săi, e ca şi cum s-ar pocăi pe buza unei prăpăstii. Când se pocăieşte faţă de Lege, e ca şi cum s-ar pocăi între fălcile crocodilului. Când se pocăieşte vizavi de sentimentul public, e ca şi cum s-ar arunca într-o tufă de spini şi mărăcini. Dar când se pocăieşte faţă de Dumnezeu, se pocăieşte faţă de toată iubirea şi blândeţea. Dumnezeu primeşte sufletul aşa cum marea primeşte înotătorul: doar pentru a-l întoarce, mai curat şi mai alb decât atunci când l-a primit. – Henry Ward Beecher

54. Pocăinţa

Adevărata pocăinţă urăşte păcatul şi nu doar pedeapsa şi urăşte păcatul în primul rând pentru că a descoperit şi simţit dragostea lui Dumnezeu. – W. M. Taylor

55. Pocăinţa

Uneori romanii îşi legau prizonierii faţă în faţă cu un cadavru şi îi lăsau aşa până când erau răpuşi de duhoarea de stârv.

Fără Hristos, suntem înlănţuiţi de un cadavru – păcătoşenia noastră. Numai pocăinţa ne scoate de sub ameninţarea sigură a morţii, căci viaţa şi moartea nu pot coexista la nesfârşit. – Paul Lee Tan, Encyclopedia of 7700 Illustrations

 

56. Recunoaşterea nevoii de pocăinţă

Un critic spunea că a mers la multe biserici unde a auzit pastorul spunând: „Nu încercaţi să Îl impresionaţi pe Dumnezeu cu faptele voastre!” sau „Nu încercaţi să câştigaţi aprobarea lui Dumnezeu cu meritele voastre!” sau „Nu încercaţi să păziţi legile şi rânduielile pentru ca prin aceasta să vi se asculte cererile!” Privind de jur împrejur la colecţia dormitândă de creştini de ocazie, s-a întrebat el: „Dar cine încearcă?” – Martin Marty

57. Pocăinţă

Billy Graham, care nu de puţine ori a jucat rolul lui Ioan Botezătorul al sec. 20, observa următoarele despre boala ce capătă din ce în ce mai mare amploare în lumea noastră: „În lume nu se suferă decât de o singură boală. Problema noastră fundamentală nu este una rasială. Principala noastră problemă fundamentală nu este sărăcia. Problema noastră fundamentală este una cardiacă. Avem nevoie să ne fie schimbată inima, avem nevoie de o inimă transformată.”

58. Încheiere de predică – Iertarea

Carl Michalson, un strălucit tânăr teolog, care a decedat într-un accident de avion în urmă cu câţiva ani, povestea despre o după-amiază în care se juca cu fiul său. Se hârjoneau pe peluza din faţa casei, când Michalson l-a lovit din greşeală pe băiat cu umărul. A fost o lovitură puternică, căci băiatul a fost năucit de impact. Durea tare şi era pe punctul de a izbucni în plâns. Însă atunci s-a uitat în ochii tatălui lui. Şi în loc de mânie şi ostilitate, a citit acolo simpatie şi grijă, iubire şi milă. Şi în loc de a izbucni în lacrimi, băiatul a izbucnit în râs! Ceea ce a citit în ochii tatălui a schimbat totul”

Lovitura puternică din mesajul lui Dumnezeu pentru noi este: „Pocăinţă!” Priviţi, însă, în ochii Tatălui. Ceea ce vă oferă El este iertare şi aceasta schimbă totul. Pocăiţi-vă şi veţi fi iertaţi.

- James W. Moore, Some Things Are Too Good Not To Be True

 

59. Dumnezeu şi noi - împreună

Pastorul James Moore din Houston, Texas, povesteşte despre un tânăr a cărui soţie a murit, lăsându-l singur cu băieţelul. La întoarcerea de la cimitir, cei doi au mers la culcare devreme, nefiind în stare de nimic altceva.

Şi cum stătea pe întuneric, cu inima frântă de durere, l-a auzit pe cel mic din pătuţul lui: „Tati, unde e mami?”

Bărbatul s-a ridicat şi l-a adus pe cel mic să doarmă cu el. Dar copilul a rămas tot neliniştit şi agitat, întrebându-l iarăşi şi iarăşi „De ce nu e aici cu noi?” sau „Când se întoarce?”

În cele din urmă, băiatul a spus: „Tati, dacă stai cu faţa spre mine, cred că am să pot dormi.” Şi nu a trecut mult şi copilul a adormit.

Tatăl a rămas în continuare treaz, în întuneric, şi, cu credinţă de copilaş, s-a rugat: „O, Doamne, nu văd cum o să pot trece peste asta. Dar dacă faţa Ta este întoarsă spre mine, cumva cred că am să reuşesc.”

Şi lucrul acesta a venit să ne înveţe Mesia: că Faţa lui Dumnezeu este mereu întoarsă spre noi. Omul şi Dumnezeu sunt împreună în această afacere dureroasă a istoriei pământului. Nimic nu ne va putea despărţi de dragostea Lui.

60. Dumnezeu nu ne părăseşte

Mi se pare de neînţeles că Dumnezeu nu m-a părăsit niciodată. Drept să spun, nu înţeleg acest gen de har. Nici eu şi nici dumneavoastră nu merităm prezenţa Lui veşnică. Şi cu toate acestea, Dumnezeu S-a identificat pentru totdeauna cu dilema umană. Poate că nu e un suflet în lume care să vă înţeleagă cu adevărat. Dar Dumnezeu vă înţelege. Totul în viaţă se poate duce de râpă. Dar nu şi Dumnezeu.

În cartea lui Tom Brokaw, The Greatest Generation, ne este relatată istoria lui Mary Wilson, care, în prezent, locuieşte în Dallas. Nu te-ai gândi niciodată că această femeie modestă a primit Steaua de Argint şi numele de „Îngerul din Anzio”. În timpul celui de-al doilea război mondial, aliaţii au debarcat pe Coasta Anzio, însă au fost descoperiţi de trupele inamice care au deschis atacul asupra taberei lor. Gloanţele străpungeau pânza cortului unde Mary Wilson asista medicul chirurg la operaţie. Cum lucrurile se agravau din ce în ce mai mult, s-au făcut pregătirile pentru evacuarea surorilor medicale. Mary Wilson nici nu a vrut să audă. În ceasul cel mai crunt, a refuzat să părăsească câmpul de bătaie. Mai târziu avea să spună: „Cum aş fi putut să-i părăsesc pe soldaţi?! Eram una cu ei.”

Dumnezeul nostru este un Dumnezeu bun. El nu ne părăseşte în ceasul de nevoie. El aude strigătele lui Israel. Aude strigătele bisericii. Aude strigătele copiilor lui. Şi Naşterea Domnului în Betleem are de-a face cu veşnica identificare a lui Dumnezeu cu problema omenească.

61. Eşti gata?

Eşti gata? Gata să te pleci pe genunchi în faţa ieslei, gata să te apleci până la nivelul unui copil, de unde poţi vedea cel mai bine minunea din iesle?

În majoritatea fast-food-urilor, copiii au la dispoziţie terenuri de joacă, labirinturi tunelate. Pe vremea mea, nu era aşa ceva şi parcă un pic, tot îmi pare rău. Intrarea în aceste tuneluri depinde de capacitatea copilului de a trece testul înălţimii. Dacă au o înălţime mai mare de 1,20 m, au picat testul. Cu alte cuvinte, înălţimea le este biletul de intrare.

Şi tot la fel, înălţimea ta hotărăşte dacă Împărăţia adusă de Acest Prunc va fi şi ta.

„Adevărat vă spun că oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu nici un chip nu va intra în ea.” – Donald Deffner, Seasonal Illustrations.

 

62. Maria, hai să mergem în staul!

Un grup de copii în clasele primare pregăteau o scenetă cu istoria Naşterii Domnului, în care au inclus şi scena în care Maria şi Iosif sosesc la han. Printre ei se afla şi un băieţel care îşi dorea foarte mult să joace rolul lui Iosif. Însă, când rolurile au fost împărţite, rivalul lui cel mai mare a fost ales pentru rolul lui Iosif, lui revenindu-i rolul hangiului. Tare l-a mai amărât lucrul acesta!

În timpul repetiţiilor, băieţelul s-a tot gândit cum să facă să îşi revanşa. Ei, şi a sosit seara prezentării scenetei. Maria şi Iosif s-au îndreptat spre uşa hanului şi au bătut. Hangiul a întredeschis uşa şi i-a întrebat sever ce doresc. Iosif a răspuns: „Am dori o cameră pentru a ne adăposti la noapte.” Şi instantaneu, hangiul deschide larg uşa şi le spune: „Cu plăcere! Intraţi şi vă voi oferi cea mai bună cameră pe care o am!”

Preţ de câta minute, bietul „Iosif” nu a ştiut ce să facă. După un lung moment de tăcere, în care mintea i-a lucrat de zor pentru a găsi o cale de ieşire din impas, Iosif s-a uitat peste umărul hangiului, la stânga, la dreapta, şi a spus: „Soţia mea nu va sta într-o magherniţă ca aceasta! Hai, Maria, la staul!” Şi sceneta a revenit la cursul normal.

Fără doar şi poate că Iosif ţinea la Maria. Nu şi-ar fi periclitat reputaţia pentru a o apăra pe a Mariei, dacă nu ar fi iubit-o. Însă, dragostea lui mergea mult mai adânc decât dragostea unui soţ pentru soţia lui, pentru că, vedeţi dumneavoastră, el a înţeles că ascultarea de Dumnezeu, chiar şi în împrejurările cele mai dificile, dă substanţă vieţii şi caracterului.

63. Umilinţa şi Emanuel (Dumnezeu cu noi)

Oamenii umili sunt aceia care se simt nevrednici de orice binecuvântare sau onoare acordată. Păstorii nu s-ar fi socotit niciodată vrednici să audă vestea cea bună de la un înger, nici să asculte cântând corul îngeresc.

64. Ascultare şi compasiune

Se discută mult despre ce anume alcătuieşte esenţa Crăciunului. Reclamele din ziare şi de la posturile TV îmbie oamenii să creadă că vor avea parte de un Crăciun adevărat dacă îşi vor face cumpărăturile la un anumit centru comercial, dacă vor mânca la un anumit restaurant ori dacă vor urmări un anumit „program de Crăciun”. Alţii cred că sărbătorirea Naşterii Domnului constă în păzirea riguroasă a tradiţiilor de familie, cum ar fi agăţarea în brad a unui anumit ornament, delectarea cu felurile de mâncare ce alcătuiesc un anumit meniu, moştenit din mamă-n fiică sau vizitarea aceloraşi rude, la aceeaşi oră din ziua Crăciunului. Alţii cred că sărbătoarea constă în achiziţionarea unui cadou special pentru fiecare membru al familiei, fiecare prieten, fiecare cunoştinţă. Nu contestăm că toate acestea fac parte din viziunea noastră culturală despre Crăciun.

Răspunsul, însă, la întrebarea „Ce anume alcătuieşte esenţa Crăciunului?” trebuie căutat în istoria umană. Exact ceea ce a făcut şi Iosif. Într-un sens foarte real, teologia lui Iosif a făcut posibil primul Crăciun. Dacă Iosif nu ar fi cooperat cu Dumnezeu, atunci naşterea lui Isus ar fi avut loc în condiţii cu totul diferite.

Mărturia lui Iosif ne îndeamnă la cooperare cu Dumnezeu, în lucrarea Lui pentru lumea de azi. Iosif, fără să aibă nici o dovadă palpabilă, nici vreo cunoştinţă despre viitor, a hotărât să facă mai mult decât cereau legea şi tradiţia. A ales să facă mai mult decât se aştepta de la el. A lăsat ca dreptatea şi compasiunea să îl călăuzească în luarea deciziei cu privire la logodnica lui cea însărcinată. A fost mânat nu de forţa obiceiurilor, ci de legea iubirii. – Joseph Pennel jr, Anticipation to Transfiguration, pag. 34.

65. Emanuel (Dumnezeu cu noi)

Un bătrân pionier călătorea spre vest, de-a latul preeriei, până a ajuns la marginea Marelui Canion. A măsurat cu ochii priveliştea din faţa lui: un abis de o milă adâncime, 18 mile, lăţime, şi mai mult de 100 mile, lungime. Cu suflarea tăiată a şoptit: „Ceva trebuie să se fi petrecut aici!” Un vizitator sosit în lumea noastră, în perioada Crăciunului, la vederea luminilor, decoraţiunilor, brazilor, paradelor, festivităţilor şi serviciilor religioase, trebuie, de asemenea, să îşi spună: „Ceva trebuie să se fi întâmplat aici!” Şi într-adevăr, ceva s-a întâmplat. În urmă cu mai mult de 2000 de ani, Dumnezeu a venit să Se nască în lumea noastră!

66. Sensul Crăciunului

Un reporter TV mergea pe străzile din Tokio, în perioada Crăciunului. La fel ca în America, şi în Japonia cumpărăturile de Crăciun sunt un succes comercial. Reporterul a oprit o tânără de pe stradă şi a întrebat-o: „Care este semnificaţia Crăciunului?”

Râzând, tânăra a răspuns: „Nu ştiu. Este ziua în care Isus a murit?”

Răspunsul ei conţinea şi un bob de adevăr. – Donald L. Deffner, Seasonal Illustration

 

67. Exprimarea temerilor şi speranţelor

Eugene Peterson, pastor prezbiterian şi profesor la Regent College, Vancouver, ne povesteşte cum, în al doilea an de facultate, dorind să vorbească despre anumite sentimente şi energii, care credea el, aveau de-a face cu Dumnezeu, s-a adresat mai întâi pastorului. După vreo cinci minute, pastorul i-a spus că problema lui era de natură sexuală şi a continuat cu o predică pe acest subiect. După alte astfel de întrevederi, Peterson a ajuns la concluzia că pastorul lui avea probleme de această natură şi a început să caute pe altcineva cu care să poată discuta despre ce anume simţea şi trăia. Peterson s-a oprit la un frate considerat sfânt de cei din biserica de acasă. Şi fratele acesta i-a propus să studieze împreună Epistola către Efeseni şi să discute pe marginea ei. Ulterior s-a convins că, de fapt, omul acela avea nevoie de Peterson ca auditoriu pentru interminabilele lui conferinţe despre Efeseni.

Până la urmă, Peterson a reuşit să întâlnească pe cineva care să trateze cu decenţă interesul său pentru Dumnezeu şi foamea de rugăciune. În loc să-l potopească cu înţelepciune pioasă sau să vadă în el un „proiect”, omul acela, pe nume Rueben Lance, l-a ascultat într-un spirit de rugăciune. Mai târziu, Peterson avea să scrie: „Omul acesta mi-a dat voie să fiu. M-a tratat cu demnitate. În compania lui am simţit o mare vastitate, o vastitate spirituală, în care mă puteam mişca liber, în care puteam fi liber.”

68. Frica paralizantă

H.A. Williams, unul dintre predicatorii şi teologii de frunte ai Bisericii Anglicane, şi-a intitulat autobiografia „Într-o zi voi da tine”. La prima vedere, pare un titlu ciudat pentru o autobiografie, însă după ce citeşti primele pagini, începi să vezi sensul.

A fost o vreme în viaţa lui Williams în care se simţea aproape complet neputincios din cauza anxietăţii şi fobiilor. Se temea să meargă pe stradă sau prin locurile aglomerate, îi era frică să se urce în lift, să călătorească cu tramvaiul, autobuzul, maşina, avionul. Numiţi o fobie, oricare, şi el o avea. Până la urmă a ajuns atât de copleşit de teamă, că a suferit o pareză parţială. Numai după ani de tratamente şi consultaţii psihiatrice a reuşit să îşi înfrângă teama şi să îşi continue viaţa.

Teama este una dintre emoţiile cele mai autoritare din viaţa noastră. Mulţi nu credem despre noi că am fi fricoşi, ci preferăm să ne considerăm puternici şi independenţi, de parcă am avea lumea la degetul mic. „Sunt puternic / Sunt invincibil!” spun cuvintele unui cântec. Nimic mai neadevărat! Nici unul nu este invincibil, ci fiecare, la un moment dat, a simţit gheara de gheaţă a fricii şi neputinţa de a face ceva. – Jonny Dean.

69. E nevoie de timp pentru ca adevărul să fie acceptat

La data de 6 decembrie 1865, la câteva luni după încheierea Războiului Civil, a fost adoptat cel de-al 13-lea amendament, prin care sclavia era scoasă în afara legii. Adoptarea amendamentului nu a însemnat automat că fiecare stat american a şi aprobat ratificarea acestuia. Legislatorul statului Mississippi, de exemplu, era dominat de albii ce încă deplângeau înfrângerea Forţelor Confederate şi care au respins actul. Până în 1995, Mississippi a rămas singurul stat al SUA care nu aprobase încă ratificarea celui de-al 13lea amendament.

În cele din urmă, la data de 16 februarie 1995, Senatul Mississippi s-a pronunţat în unanimitate în favoarea scoaterii sclaviei în afara legii, prin ratificarea celui de-al 13lea amendament din Constituţie.

Senatorul Hillman Frazier, membru al Legislatorului statului Mississippi, a declarat: „Consider ca fiind foarte important să arătăm oamenilor că, în sfârşit, am depăşit trecutul.”

70. Cel ce va veni

Vedeţi dumneavoastră, Dumnezeu, prin Isus Hristos, încă mai aduce veste bună la săraci. Încă mai readuce la viaţă pe cei morţi. Încă mai vindecă pe cei zdrobiţi.

În mai 1982, într-un număr al revistei Guideposts, Norman Vincent Peale povestea despre o femeie care a venit la el să-i ceară ajutorul. Soţul ei murise într-un tragic accident de maşină, iar ea se simţea paralizată, fără speranţă, „zdrobită”.

Peale a reuşit să o ajute, relatându-i întâmplarea adevărată a unui distins violonist britanic, pe nume Peter Cropper. Arta sa interpretativă era aşa remarcabilă că Academia Regală de Muzică din Londra i-a acordat onoarea de a-i împrumuta nepreţuita vioară Stradivarius, veche de 258 de ani. Este visul oricărui violonist să cânte la un asemenea instrument. Însă, în timpul unui concert în Finlanda, Cropper s-a împiedicat şi a căzut peste vioară, sfărâmând-o. Visul lui se transformase într-un coşmar. Nimic nu-l putea mângâia.

Atunci, cineva i-a spus de un meşter artizan care putea repara viori Stradivarius. Ei, şi ca să scurtăm istoria, reparaţiile au fost aşa de desăvârşite, că nu se vedea nici o urmă, iar notele siderale ale instrumentului erau mai frumoase ca înainte – şi aceasta pentru că bucăţile viorii stricate au ajuns pe mâna unui meşter care apoi le-a putut administra atingerea lui tămăduitoare.

Da, Isus Hristos este Cel pe care Îl căutăm. Ceva teribil se întâmplă şi vieţile noastre se sfărâmă în bucăţi. Şi fărâmele I le dăm lui Isus Hristos, care este Meşterul Artizan al tuturor timpurilor. El ia bucăţile sparte şi le lipeşte din nou laolaltă şi – gata! - suntem mai buni decât înainte! – John Thomas Randolph, The Best Gift

 

71. Mulţumire

Pavel le scria credincioşilor din Filipi, probabil ştiind că în curând avea să moară: „Mulţumiri fie aduse Domnului şi Mântuitorului meu, Isus Hristos.”

Dietrich  Bonhoeffer, pastor german închis în 1943, din cauza opoziţiei politice şi creştine faţă de regimul nazist, a fost executat la doi ani după aceea. În ziua de dinaintea execuţiei, Bonhoeffer a condus serviciul divin pentru ceilalţi deţinuţi. Unul dintre aceştia, un ofiţer britanic care a supravieţuit, a scris următoarele:

Bonhoeffer mi s-a părut întotdeauna că revărsa o atmosferă de fericire şi bucurie, chiar şi asupra celui mai mic incident, şi un sentiment de recunoştinţă adâncă pentru simplul fapt că era în viaţă... A fost unul dintre puţinii oameni pe care i-am întâlnit vreodată, pentru care Dumnezeu era real şi mereu aproape.... În acea duminică de 8 aprilie 1945, pastorul Bonhoeffer a oficiat un scurt serviciu de închinare şi ne-a vorbit în aşa fel că ne-a atins inimile la toţi. A găsit cuvintele cele mai potrivite pentru a exprima spiritul detenţiei noastre şi gândurile şi hotărârile pe care ni le-a insuflat. Nici nu a încheiat bine rugăciunea şi uşa s-a deschis. Doi civili au intrat în celulă. I-au spus: „Prizoniere Bonhoeffer, urmează-ne.” Ne-am luat rămas bun. Pe mine m-a tras deoparte şi mi-a spus: „Acesta este sfârşitul, dar pentru mine este începutul vieţii.” A doua zi avea să fie spânzurat în Flossenburg.

Din marile noastre suferinţe au izvorât cele mai frumoase expresii de recunoştinţă.

72. Detaşarea de comori

Dăruirea cu mână largă şi inimă voioasă reuşeşte să izgonească avarul din lăuntrul nostru. Chiar şi cei săraci trebuie să îşi dea seama că şi ei pot să dăruiască. Simplul act prin care dăruim produce ceva în noi. Şi acest ceva este nimicirea demonului lăcomiei. – Richard Foster.

74. Cât timp va fi speranţă

Cu câţiva ani în urmă, Facultatea de Psihologie din cadrul universităţii Duke a condus un experiment interesant. Cercetătorii de acolo au vrut să vadă cum pot înota şobolanii. Într-un container au închis un şobolan pentru care nu exista nici o cale de ieşire. Acesta a înotat câteva momente, după care s-a dus  la fund. Într-un alt container, cu un alt şobolan, au făcut posibilă speranţa scăpării pentru şobolan. Şobolanul a înotat ore în şir mai înainte să se dea bătut. Concluzia experimentului a fost tocmai opusul concluziei pe care o tragem noi, în mod obişnuit. Noi spunem de obicei: „Cât timp trăieşti, speri.” Experimentul Duke a dovedit că, de fapt, „Cât timp speri, trăieşti.”

75. O stea nouă

În octombrie 1989 a fost adăugată o stea nouă pe renumitul Hollywood Boulevard. Steaua cea nouă a fost aşezată în preajma stelelor lui Julie Andrews şi Wayne Newton. Steaua cea nouă, oricât de curios ar părea, era a evanghelistului Billy Graham, care a predicat Evanghelia la peste 100 de milioane de oameni din jurul lumii. Cu 40 de ani în urmă refuzase să îşi dea numele unei stele, însă în 1989, s-a răzgândit. „Sper că mă va identifica cu Evanghelia pe care o predic.” Cu ocazia dezvelirii, a adăugat: „Să ne aţintim ochii la Steaua care este Domnul”. – John R. Brokhoff, Preaching the Miracles

 

76. Viaţa

Viaţa este ceea ce se întâmplă atunci când tu îţi faci alte planuri.

 

77. Minunile

Minunile nu au loc în contradicţie cu natura, ci cu ceea ce se cunoaşte despre natură. – Sf. Augustin

78. Descoperirea lui Dumnezeu în Isus Hristos

Printr-o analogie de mare fineţe, H. Richard Niebuhr asemuia descoperirea lui Dumnezeu în Hristos cu piatra Rosetta. Până la descoperirea acesteia, egiptologii nu puteau decât să ghicească sensul hieroglifelor. Într-o zi de neuitat au descoperit o piatră întunecată, care înfăţişa acelaşi text scris în greacă, egipteană populară şi indescifrabilele hieroglife. Prin compararea transcripţiilor s-a ajuns la elucidarea hieroglifelor, ceea ce făcea posibilă o privire clară asupra unei lumi până atunci înceţoşate. Tot aşa, Isus ne permite „să ne reconstruim credinţa”. Ne putem încrede în Dumnezeu pentru că ne încredem în Isus. Dacă ne îndoim de Dumnezeu sau găsim că este de nepătruns şi de necunoscut, leacul cel mai bun este să privim statornic la Isus, Piatra Rosetta a credinţei!

79. Mâhnirea inimii lui Dumnezeu

„Întrebaţi pe neamuri! Cine a auzit vreodată asemenea lucruri? … Totuşi poporul Meu M-a uitat…” Aceste cuvinte ale lui Dumnezeu pulsează a jale…Odată cu prăpădul lui Israel a venit şi năpasta lui Dumnezeu, strămutarea Lui, înstrăinarea Lui în ţară, în lume…Căci dezertarea lui Israel nu a însemnat doar lezarea omului; a fost o injurie adusă lui Dumnezeu. Iar acesta era glasul lui Dumnezeu care Se simţea eludat, îndurerat şi lezat. – Abraham Heschel, The Prophets, vol. 1

80. Neclătinat

În vreme de strâmtorare trebuie să rămânem fermi şi statornici în deciziile şi hotărârea în care ne găseam cu o zi înainte de strâmtorare ori în vremea mângâierii precedente. – Ignaţiu de Loyola

81. Înnoirea

Pentru a ajunge la ceea ce nu eşti

Trebuie să mergi în felul în care nu eşti. – T.S. Eliot

82. Parametrii vieţii

„Demersurile harului; receptivitatea inimii; împrejurările exterioare” - Blaise Pascal.

83. Credinţa

Orice ar fi credinţa şi orice răspunsuri ar oferi ea şi oricui le-ar oferi, fiecare dintre aceste răspunsuri conferă existenţei finite a omului un sens infinit, un sens de nedistrus nici de suferinţe, nici de lipsuri, nici de moarte. – Lev Tolstoi.

84. Credinţa

O credinţă vie nu este nimic altceva decât a-L urma neabătut pe Dumnezeu, prin tot ceea ce Îl ascunde, denaturează, demolează şi caută să-L abolească. – Jean-Pierre de Caussade.

85. Acord

Pentru tot ce a fost, mulţumesc. Pentru tot ce va fi, da. – Dan Hammarskjöld, Markings.

 

86. Îndoiala – catalizator al credinţei

Nu asemenea unui copilaş cred în Isus Hristos şi-L mărturisesc…Osanalele mele se înfiripă în cuptorul îndoielii… - Feodor Dostoievski

 

87. Credinţa

Credinţa este raţiunea ce a căpătat curaj. – Thomas Graham

88. Motiv pentru a nu crede

O doamnă l-a întrebat pe Bertrand Russell, cel mai renumit ateu la acea dată, ce ar face dacă, până la urmă, s-ar dovedi că nu a avut dreptate şi s-ar trezi chiar lângă Porţile de Mărgăritar. Cu un licăr de lumină în ochi, Russell i-a răspuns cu glasul său subţire şi înalt: „Ei bine, aş spune atunci: Doamne, dovezile pe care ni le-ai dat au fost insuficiente!”

 

89. Insuficienţa acestei lumi

Cu hubris-ul unui cosmolog medieval, Carl Sagan obişnuia să declare ceea ce îi era cu neputinţă să cunoască: „Cosmosul este tot ceea ce există şi va exista.” Dar nici măcar el nu a putut rămâne imun la dorinţa de a comunica cu Transcendentalul, cu Cel Altul decât ceea ce se întinde de jur împrejurul nostru. În romanul său, Contact, urzeşte o poveste despre guverne dispuse să cheltuiască  jumătate de trilion de dolari pentru trimiterea unui mesager într-o altă lume. Şi acel mesager, interpretat de Jodie Foster în ecranizarea romanului, chiar a reuşit să intre în contact cu o altă lume, pentru ca la revenirea pe pământ să îşi vadă raportul respins de oamenii de ştiinţă, dar primit de mase. Romanul lui Sagan a lăsat să se întrevadă poate mai mult decât a fost intenţia lui.

 

 

90. Insuficienţa acestei lumi

Comedia umană nu mă captivează suficient de mult. Nu sunt cu totul din această lume…sunt de altundeva. Şi merită să cauţi acest altundeva dincolo de ziduri. Dar unde este? – Eugen Ionesco, Jurnale

91.  Avantajul creştinului

Creştinul deţine un mare avantaj faţă de ceilalţi şi acest avantaj constă nu în faptul că ar fi mai puţin căzut decât ei ori mai puţin damnat la a trăi într-o lume căzută, ci în faptul că el ştie că este un om căzut, într-o lume căzută.” – C. S. Lewis, Christian Reflections

92. Deziluzii

Gândiţi-vă la dezamăgirea pe care aceşti bărbaţi trebuie să o fi simţit în acea noapte când au văzut că steaua pe care o urmaseră atâta amar de cale se oprise deasupra unui staul. Cu siguranţă că se aşteptaseră la un palat…măcar o vilă…

A urma o stea pentru a ajunge la un staul nu e decât ceva obişnuit în viaţa omenească. Câţi dintre noi nu ne-am aţintit privirea către o stea semeaţă doar pentru a descoperi că duce la un staul…

Sute de exemple pot fi aduse. Un tânăr îşi încheie studiile, plin de vise şi de aşteptări cu privire la viitor…doar pentru ca într-o bună zi să se trezească prins în aceeaşi corvoadă anostă în care îşi jurase că el, unul, nu va ajunge.

Un bărbat ajunge la vârsta pensionării. Visează la toate lucrurile frumoase pe care le va putea face. După câteva săptămâni îşi dă seama că viaţa de pensionar nu e ceea ce gândise el. Zilele parcă se lungesc… orele sunt din ce în ce mai apăsătoare...

Fiecare am urmat o stea care nu ne-a condus decât la un staul. Problema e cum să transformăm acest staul într-un moment mântuitor? Ce anume îi face în stare pe oamenii de toate vârstele să transforme staulele vieţii într-o victorie?

1. În primul râd, Îl caută pe Dumnezeu în acel staul.

2. Îi dau lui Dumnezeu tot ce au mai bun.

3. În virtutea paşilor 1 şi 2, îşi trasează o nouă direcţie de viaţă.

93. Dumnezeu – în cele obişnuite

A fost odată un rege rău care stăpânea peste un ţinut îndepărtat. Mâna lui de fier pătrundea în orice colţişor al vieţii supuşilor lui. Orice colţişor, cu excepţia unuia singur: oricât s-a fi străduit, orice ar fi încercat, nu reuşea să le nimicească credinţa în Dumnezeu.

Şi supărat şi înfuriat, şi-a chemat în cele din urmă sfetnicii şi i-a întrebat: „Unde L-aş putea ascunde pe Dumnezeu pentru ca oamenii să uite de El, în cele din urmă?”

Unul a sugerat să Îl ascundă de cealaltă parte a Lunii. Ideea a fost dezbătută şi respinsă pentru că sfetnicii s-au temut ca nu cumva oamenii lor de ştiinţă să descopere într-o zi un mod de a călători în spaţiu şi, astfel, să Îl redescopere pe Dumnezeu.

Altul a sugerat să Îl îngroape în locul cel mai adânc de pe fundul oceanului. Însă şi această idee îşi avea cusurul ei şi a fost respinsă.

Unul după altul, sfetnicii au venit cu câte o propunere pe care au analizat-o pe toate părţile, doar pentru a o abandona în final…până când sfetnicul cel mai bătrân şi mai înţelept a avut o idee: „Ştiu! De ce să nu-L ascundem pe Dumnezeu acolo unde nimeni nu s-ar gândi să-L caute? Dacă Îl ascundem pe Dumnezeu în lucrurile obişnuite ale vieţii de zi cu zi a oamenilor, nu Îl vor mai găsi niciodată!”

Zis şi făcut.

Şi se povesteşte că oamenii din ţinutul acela Îl mai caută şi azi pe Dumnezeu…

94. Viaţa

5.000 de zori blânzi, nou-nouţi; 5000 de flori înrourate

5000 de asfinţituri aurite; 1 milion de fulgi de nea, serviţi de la gheaţă!

5 camarazi tăcuţi, iubirea unui bebeluş, 1 mare albă cu nori vălurind deasupra-i

1 noapte de iunie în pădurea înmiresmată, 1 inimă ce a iubit şi-a înţeles

Când m-am trezit în ziua aceea, mi-am zis:

„Când aş putea vreodat’ să mă achit?” – poetul Courtland Sayers.

95. Siguri de binecuvântare

Se povesteşte că, într-o zi, Abraham Lincoln a chemat la Casa Albă un medic chirurg din Unitatea Militară Cumberland, statul Ohio. Maiorul a presupus că fusese chemat pentru a fi lăudat pentru vreo ispravă nemaipomenită. În timpul conversaţiei, dl. Lincoln l-a întrebat pe maior ce mai face mama lui văduvă. „Este bine,” a răspuns maiorul. „De unde ştii?”, l-a întrebat Lincoln, „Nu i-ai mai scris deloc. Însă dânsa mi-a scris mie. Te crede mort şi ne roagă să facem ceva şi să-ţi trimitem rămăşiţele acasă.” Şi atunci, Comandantul Suprem i-a întins un toc şi i-a ordonat să-i scrie mamei lui şi să-i spună că era viu şi nevătămat.

Oh, binecuvântările pe care le luăm ca pe ceva cuvenit! Oh, ticăloşenia nerecunoştinţei! Shakespeare scria: „Bate, bate, vânt de iarnă! Căci tu nu eşti la fel de amarnic ca nerecunoştinţa omului!”

 

96. Mulţumitori în toate lucrurile

Înaintaşii noştri nu erau recunoscători pentru un lucru anume, ci independent de orice lucru. În lipsuri şi în bogăţie erau recunoscători. În vremuri de belşug şi în vremuri de foamete erau recunoscători. Este o diferenţă între a fi mulţumitor pentru lucruri şi a fi mulţumitor în toate lucrurile.

În anul în care Martin Reinkardt a compus imnul „Now We All Thank Our God” (Cu toţii mulţumim lui Dumnezeu), mai mult de 6000 de persoane din satul său german, inclusiv soţia şi copiii, au murit de molimă. Şi în mijlocul acelei nenorociri, Reinkardht a compus acest mare imn de laudă. Credinţa creştină afirmă faptul că în toate lucrurile – în moarte, în pierderi, în privaţiuni – trebuie să ne întoarcem către Dumnezeu cu laude.

97. Crăciunul

În It was on Fire When I Lay Down On It, Robert Fulghum povesteşte cum într-o zi, în timp ce se pregătea să plece la serviciu, fiica lui, Molly, i-a înmânat două pungi de hârtie. Într-una era gustarea de prânz, în cealaltă … o surpriză! „Câteva lucruşoare…Ia-le la tine!” La prânz, Fulghum a răsturnat conţinutul pungii-surpriză pe birou: înăuntru se găseau două agrafe de păr, trei pietricele, un dinozaur de plastic, un căpătâi de creion, o scoică, doi biscuiţi în formă de animale, o mărgică, un strugurel de buze folosit, o păpuşică, două bombonele de ciocolată şi 13 bani.

Spre terminarea programului, în timp ce îşi făcea ordine pe birou, a măturat cu palma „lucruşoarele” surpriză în coşul de gunoi. „Nu e ceva ce mi-ar trebui mie.” Seara, Molly l-a întrebat unde este punga. „A rămas la birou.”

„De ce? În punga aceea erau lucrurile mele favorite!...Sper că nu le-ai aruncat la gunoi!” Pentru Fulghum, agrafele de păr, pietricelele, strugurelul de buze şi toate celelalte nu păreau cine ştie ce. Dar pentru Molly erau adevărate comori. Lucrurile la care ţinea cel mai mult! Însă Fulghum nu avea ochi care să vadă adevărata lor valoare.

Cu mult timp în urmă, nişte păstori şi-au părăsit păşunile pentru a merge la o iesle. S-au uitat în ea şi au văzut un copilaş înfăşat în scutece. Dar păstorii au văzut ceva mai mult, ceva ce altora le scăpa. În acest copilaş din iesle, ei au văzut pe nimeni altul decât pe Acela în care toţi copiii lui Dumnezeu aveau să afle pace şi bucurie, după cuvintele îngerilor.


98. Crăciunul

În vitrina de Crăciun a unui mare magazin universal din San Francisco puteau fi citite cuvintele: „Ce este Crăciunul? Crăciunul este magia ţinutului cu zâne, muzica timpurilor de altădat’, copilaşi cu ochii larg deschişi, voie bună în inimile oamenilor!”

Atâta doar să fie Crăciunul?

Două doamne s-au oprit în faţa vitrinelor unui alt magazin. Şi în mijlocul exponatelor se găsea o scenă a Naşterii Domnului. Una dintre doamne i-a spus celeilalte:

„Ce zici de asta! Până şi biserica încearcă să se bage în seamă de Crăciun!”

Observaţia este similară comentariului unei alte doamne: „Majoritatea colindelor de Crăciun sunt neliniştitor de teologice!”

Dar, de fapt şi de drept, Crăciunul este o treabă teologică!

De ar putea lumea să vadă cum este în realitate „teologicul”. Nu este oare cu adevărat CEVA ca un copilaş născut într-o iesle, dintr-un loc numit Betleem, la mii de kilometri depărtare de noi, să cauzeze blocaje rutiere în nenumărate oraşe şi metropole, la 20 de secole după aceea?

 

99. Căutare

În minunata poveste „Alice în Ţara Minunilor”, unul dintre personaje este un Lacăt. Şi lacătul acesta nu are nici un pic de astâmpăr. Este evident că Lacătul caută ceva, zgâindu-se sub fiecare piatră şi după fiecare copac. Şi după ce l-a urmărit o vreme, Alice l-a întrebat ce e cu el. Lacătul răspunde: „Caut ceva care să mă deschidă.”

100. Îndoiala

În semantica bisericii, îndoiala este un cuvânt negativ. Rare sunt ocaziile în care este folosit cu aplicaţie pozitivă. Credinţa, categoric, este marea lucrare a bisericii. Şi cum stau aici la amvon şi vă privesc feţele ridicate, arătaţi aşa de bine, de mulţumiţi, de plini de credinţă. Radiaţi numai certitudine, fără nici o zgură de îndoială.

Însă, eu aş crede că felul în care arătaţi nu este şi felul în care sunteţi. Dedesubtul pielii multora dintre noi se află sămânţa îndoielii oneste. Poate că nu împărtăşiţi aceste sentimente nimănui, însă îndoielile sunt acolo, prezente, şi sunt reale. Închinarea voastră nu dă expresie îndoielilor, incertitudinilor, scepticismului vostru. Atunci când cumpănim această stare, cu toţii strigăm împreună cu omul din Evanghelie: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” Această capacitate de a ne îndoi poate conduce la unele dintre cele mai profunde întrebări ale vieţii.

Acesta a fost şi cazul lui Ioan Botezătorul. Întrebarea lui - „Eşti tu acela care trebuie să vină sau să căutăm pe altul?” – nu a izvorât din incertitudinea, ci din îndoiala sa. Ioan Botezătorul auzise despre cele spuse şi făptuite de Isus, însă toate acestea nu se potriveau cu expectaţiunea lui cu privire la Mesia.

La urma urmelor, Isus nu se născuse într-o familie regală, ci dintr-o ţărancă. Nu activase ca lider militar, ci ca slujitor. Nu Se arătase ca Judecător, ci ca un Răscumpărător care iartă. Nu adusese osânda cerească, ci dragostea divină. Nu se asociase cu cadrele religioase oficiale, ci mergea din sat în, asociindu-Se cu pleava societăţii. Îşi cheltuia timpul şi energiile cu cei din urmă şi cei pierduţi. Era mai preocupat de cei fără putere, orbi şi ologi, leproşi şi surzi, săraci şi marginalizaţi. Şi Se mai încumeta să înveţe cum că cei slabi ocupau locul cel mai însemnat în Împărăţia lui Dumnezeu.

Ioan Botezătorul era derutat de modul în care Isus îşi „interpreta” mesianitatea. Avea îndoieli în ceea ce privea validitatea contemporanului său, Isus din Nazaret. Scepticismul l-a determinat să trimită pe unul dintre tovarăşii lui, la Isus, ca să-l întrebe: „Eşti Tu cel care trebuia să vină sau să aşteptăm pe altul?” La fel ca alţii din Noul Testament, Ioan Botezătorul nu era foarte sigur. Bineînţeles că erau momente fugitive de recunoaştere, în rest, însă, Maria a crezut că este grădinarul, cei doi pe calea spre Emaus nu L-au recunoscut decât după ce a plecat de la ei, nici măcar ucenicii cei mai apropiaţi nu erau siguri dacă era sau nu Mesia cel adevărat.

Faptul că Ioan Botezătorul avea îndoieli în ceea ce priveşte mesianitatea lui Isus reiese din întrebarea: „Eşti Tu cel care trebuia să vină sau…?” Şi la fel ca orice întrebare bună, şi aceasta împinge cititorul în profunzimile gândirii. – Joe Pennel jr, From Anticipation to Transfiguration

Joomla SEF URLs by Artio