Tipărire

100 de ilustrații pentru predici (VI)

Traduere: Cristina Ruţă

 

1. Sprijiniţi-vă pe Isus

Isus este prietenul pe care ne putem bizui în toate lucrurile. Ralph Earle, marele teolog, profesor la Seminarul de Teologie din Kansas, participant la editarea versiunii biblice New International Version, relata nu de puţine ori istoria lui John G. Paton, pionier misionar în Noile Hebride. Dr. Paton a descoperit că localnicii, deşi aveau cuvinte pentru casă, copac, piatră şi alte asemenea, nu aveau nici un termen pentru iubire, bucurie, pace. Mai rău, nu aveau nici un cuvânt pentru credinţă! Într-o zi, în timp ce se afla în coliba sa, plin de frustrare, un băştinaş bătrân a intrat şi s-a prăbuşit pe un scaun. Epuizat după o lungă călătorie, omul a spus: „Mă las cu toată greutatea pe acest scaun!” „Ce ai spus?”, l-a întrebat dr. Paton. Şi omul a repetat: „Mă las cu toată greutatea pe acest scaun.” Imediat, dr. Paton a strigat: „Asta e!” Şi din acea zi, pentru acel trib primitiv „a crede în Isus” a devenit echivalent cu „a te lăsa cu toată greutatea pe Isus.”

Nimeni altcineva nu ar putea purta greutatea încrederii noastre. Aşa cum spunea şi psalmistul: „Mai bine să cauţi adăpost la Domnul, decât să te încrezi în om. Mai bine să cauţi adăpost la Domnul decât să te încrezi în domnitori.” (Psalmi 118:8-9).

2. Timpul care a trecut

Nimic pe pământ nu este mai departe ca ziua de ieri. – Robert Nathan

3. Curăţaţi de păcat

La întoarcerea de la un serviciu divin de seară, John Wesley a fost tâlhărit. Hoţul a descoperit că victima sa nu avea decât câteva parale şi ceva literatură creştină. Pe când banditul dădea să plece, Wesley i-a spus: „Stai! Mai am ceva pentru tine!” Hoţul, nedumerit, s-a oprit în loc. „Prietene,” i-a spus Wesley, „într-o bună zi poate vei ajunge să regreţi acest mod de vieţuire. Şi de va fi aşa, să-ţi aduci aminte de ce îţi spun eu acum: Sângele lui Hristos ne curăţă de orice păcat!” După care, hoţul a plecat grăbit, iar Welsey s-a rugat ca acele cuvinte să aducă rod.

Au trecut ani şi la încheierea unui alt serviciu divin, în timp ce dădea mâna cu oamenii, Welsey a văzut apropiindu-se de el un străin. A fost surprins să afle că vizitatorul, acum credincios şi om de afaceri de succes, nu era altul decât cel care-l tâlhărise cu ani în urmă! „Dumitale îţi datorez totul”, i-a spus omul transformat. „Oh, nu, nicidecum, prietene! Nu mie, ci sângelui nepreţuit al lui Hristos care ne curăţă de orice păcat!”, i-a răspuns imediat Wesley.

4. În cazul în care căutaţi un erou...

Uitaţi-vă numai la rapoartele vieţilor eroilor noştri. Adam şi Eva au dat greş cu dieta. Moise a fost un ucigaş. Samson s-a îndrăgostit de Dalila. David nu a putut fără Batşeba. Mai departe, Thomas Jefferson putea scrie despre viaţă şi libertate în timp ce achiziţiona sclavi. Idolii din sport îşi pierd aura în viaţa particulară. Aşa cum spunea Ralph Waldo Emerson, „orice erou până la urmă devine insipid.”

Aşa că, în cazul în care căutaţi un erou, eu v-aş sugera să priviţi la Dumnezeu, aşa cum S-a descoperit în Isus Hristos.

5. Cum să ne desfăşurăm alergarea.

În timpul celui de-al doilea război mondial, o familie de evrei, pe nume Rosenberg, a ajuns într-un lagăr nazist în care prizonierii, atâta timp cât puteau munci, nu ajungeau în camerele de gazare. Băiatul cel mic al familiei se născuse cu un handicap fizic şi nu putea face faţă unei zile întregi de muncă. Date fiind responsabilităţile diferite, părinţii erau despărţiţi în cursul zilei, aşa că seara se grăbeau să vadă care cum era. Într-o seară, cele mai negre temeri ale tatălui s-au împlinit: fiul cel mic era de negăsit. Apoi l-a văzut pe fiul cel mare, plângând într-un colţ. Băiatul i-a spus tatălui că cel mic fusese dus la camerele de gazare pentru că nu mai putea munci. „Dar unde e mama?”, a întrebat atunci tatăl. Şi băiatul i-a spus atunci că frăţiorului lui i-a fost frică să plece şi s-a agăţat de mămica lui care i-a spus: „Nu plânge....merg şi eu cu tine şi am să te ţin strâns în braţe.” Şi s-a dus cu micuţul....

6. Isus – este primejdios?

C.S. Lewis semnează una dintre cele mai frumoase creşti creştine, The Lion, the Witch and the Wardrobe (Leul, Vrăjitoarea şi şifonierul). În această carte, Isus este reprezentat printr-un leu, pe nume Aslan. Cei patru copii care în cele din urmă ajung să fie prezentaţi Leului Aslan de dl. şi dna. Beaver (Castor) nu sunt foarte siguri dacă chiar îşi doresc să îl întâlnească. Şi dl. Castor le spune:

„Ceea ce e strâmb va fi drept atunci când se va arăta Aslan, iar la sunetul răgetului lui, nu va mai îndurerare. Când el îşi dezveleşte colţii, iarna îşi dă ultima suflare şi când îşi scutură coama, primăvară ne va fi din nou! Veţi înţelege singuri atunci când îl veţi vedea...”

„Dar îl vom vedea oare?” întrebă Susan.

„Dar cum, fiică a Evei, acesta e chiar motivul pentru care v-am adus aici! Eu trebuie să vă conduc la locul unde îl veţi întâlni.”, i-a răspuns dl. Castor.

„Aslan este ... om?” a întrebat Lucy.

„Aslan, om!” exclamă sever dl. Beaver. „Fără doar şi fără poate că nu! Ia aminte la ce-ţi spun, el este Regele pădurii şi Fiul Marelui Împărat-de-dincolo-de-mare. Nu ştii tu cine e regele animalelor? Aslan este leu – Leul, marele Leu.

„Ooh! Şi eu care credeam că este om. Este .... periculos? Ştiu că nu mă voi simţi tocmai în largul meu ştiind că voi întâlni un leu...”, mărturisi Susan.

„Poţi fi sigură de asta, drăguţo. Dacă e cineva care să se poată înfăţişa înaintea lui Aslan fără să-i tremure genunchii, ori e cu adevărat viteaz, ori e nebun.”, interveni dna. Castor.

„Atunci, este periculos?” întrebă Lucy.

„Dacă este periculos? N-ai auzit ce a spus dna. Castor? Bineînţeles că este periculos. Dar este bun. El este Regele, luaţi aminte la ce vă spun eu.”

7. Un loc sigur

În perioada expansiunii spre vest, pe continentul nord-american, când oamenii vedeau o prerie cuprinsă de flăcări şi focul înaintând spre ei, ce făceau? Pionierii ardeau iarba de jur împrejurul locului unde se găseau, apoi aşteptau în siguranţă stingerea incendiului. Pe măsură ce focul se apropia de ei, nu aveau de ce se teme, pentru că focul deja trecuse peste locul unde se aflau ei.

Isus a spus: „Eu am venit ca să arunc un foc pe pământ şi ce vreau decât să fie aprins chiar acum! Am un botez cu care trebuie să fiu botezat....” Nu este scăpare de judecata (focul) care a început de la pătimirea lui Isus pe cruce (botezul). Nu este decât un singur loc de scăpare atunci când se va aprinde focul judecăţii lui Dumnezeu: la piciorul crucii.

8. Pacea

Isus nu aduce pacea şi liniştea la care ne-am aşteptat, însă, în sensul cel mai profund şi suprem, El este pacea noastră. – Edward Schwetzer.

9. Reordonarea loialităţilor noastre

Andrea Jaeger a realizat la vârsta de 14 ani ceea ce puţin reuşesc într-o viaţă: a câştigat primul turneul de tenis profesionist. La 18 ani, a ajuns la finala de la Wimbledon. La 19 ani, o problemă la umăr i-a adus cariera la sfârşit. Jaeger are acum peste 30 de ani şi este prinsă nu în turnee, ci în activităţi sociale. Este fondatoarea unei organizaţii nonprofit, Kids’ Stuff Foundation, care doreşte să ofere speranţă şi bucurie copiilor bolnavi de cancer şi alte afecţiuni fatale. Andrea este coordonatorul full-time al activităţii organizaţiei, fără a primi nici un ban pentru aceasta. „În urma turneelor ajungi foarte râzgâiat. Maşinile de protocol, hotelurile de 5 stele, spectatorii care îţi aplaudă fiecare lovitură bună...E uşor să uiţi de cele cu adevărat importante din viaţă. Acum însă uit mult mai puţin decât atunci.”

10. Putere în suferinţă

Cu ceva ani în urmă, un episcop metodist din Angola a vizitat mai multe seminarii teologice din America. În fiecare dintre acestea era întrebat cum se descurca biserica creştină în regimul comunist de acolo. Şi episcopul nostru le spunea că biserica creştină era chiar prosperă, înmulţindu-şi numărul de membri cu 10 procente anual. Cineva l-a întrebat ce s-ar întâmpla dacă guvernul ar ajunge suficient de puternic pentru a închide bisericile. „Noi am continua să ne adunăm. Treaba guvernului este să fie guvern, iar a noastră, să fim biserică. Biserica noastră a cunoscut cea mai rapidă rată de creştere în perioada revoluţiei, când mulţi dintre membrii noştri se aflau în închisoare. Închisoarea oferă o ocazie nemaipomenită pentru evanghelizare.”

După care a făcut o afirmaţie remarcabilă: „Nu vă faceţi griji pentru noi, fraţilor. Noi suntem bine în Angola.... Sincer să fiu, găsesc că e mult mai greu să fii pastor în Statele Unite.”

11. O ciudată sectă religioasă

La începutul orei, un profesor le-a citit elevilor de liceu scrisoarea trimisă de un părinte,  oficialului guvernamental. Părintele se plângea că fiul său, căruia nimic nu îi lipsise niciodată, care urmase numai şcoli alese, care se afla pe calea către o promiţătoare carieră de avocat, intrase într-o ciudată sectă religioasă. Membrii acestei secte îi controlau orice mişcare. L-au izolat de familie şi prieteni. I-au luat toţi banii. În încheiere, părintele le cerea oficialilor să ia măsuri în privinţa acestui grup religios.

Terminând de citit scrisoarea, profesorul i-a întrebat pe elevi despre ce grup religios cred că era vorba. Unii au spus că era vorba de vreun grup satanist, alţii, de Martorii lui Iehova. În final profesorul le-a spus că ceea ce le citise era o compilaţie de fragmente din plângerile adresate oficialilor guvernamentali romani, în legătură cu un grup cunoscut cu numele de creştini.

Creştinismul scindează familiile, pentru că credinţa creştină ne aduce în dezacord cu lumea în care trăim. În astfel de momente, Isus ne cheamă să facem o alegere deloc uşoară, anume aceea de a-L iubi pe Dumnezeu mai mult decât familia, de a-I urma chiar şi atunci când drumul se arată dificil.

12. Umor

Un pastor baptist, proaspăt absolvent, a fost trimis la o biserică mică din ţinutul deluros Kentucky. În prima predică, tânărul s-a lansat în condamnarea jocurilor de noroc, mai cu seamă pariurile la cursele de cai. Predica nu a fost bine primită. „Domnule pastor, vedeţi dumneavoastră, această regiune este renumită pentru caii de rasă. Nu puţini membri îşi câştigă viaţa cu creşterea acestora.”

Duminica următoare, pastorul a vorbit despre răul tutunului şi, din nou, predica nu a fost bine primită, căci mulţi membri cultivau tutun. În a treia duminică, pastorul a predicat despre răul alcoolului, doar pentru a afla ulterior că majoritatea locuitorilor erau angajaţi la una dintre marile distilerii din oraş.

Mustrat pentru subiectele alese pentru predică, pastorul a răbufnit frustrat: „Şi despre ce anume pot să predic atunci?” O bătrânică s-a ridicat şi i-a răspuns: „Pastore, predică împotriva acelor comunişti chinezi atei. Pe aici nu găseşti urmă de comunist!”

13. Un palat  în ceruri

Din sec. I datează o legendă despre Toma, ucenicul, care a fost trimis de Hristos în India. Toma a fost angajat de regele ţării, Gundaphorus să coordoneze lucrarea de construcţie a unui palat. Regele i-a dat banii necesari pentru angajarea de lucrători şi pentru achiziţionarea materialelor de construcţie. Toma a dat banii la săraci, în acelaşi timp asigurându-l pe rege că palatul se înălţa în ritm constant. Dar pentru că tot amâna să îi arate cum evolua lucrarea, regele a devenit suspicios. În cele din urmă, nemaiputând răbda, l-a chemat pe Toma şi l-a întrebat: „Mi-ai construit palatul?”

„Da”, a răspuns Toma.

„Atunci vom merge ca să îl vedem acum,” a dispus regele.

Toma i-a răspuns: „Acum nu îl poţi vedea, însă când vei părăsi această lume, îl vei privi cu ochii tăi. Ţi-am înălţat palat în ceruri prin dăruirea banilor tăi săracilor împărăţiei tale.”

Regele, furios, a poruncit ca Toma să fie aruncat în temniţă. Iar în noaptea ce a urmat s-a gândit şi a chibzuit cum să îl execute. „Hm, am să ordon să fie ars pe rug!” Însă în chiar acea noapte a murit fratele regelui, care, ajuns în ceruri, a văzut palatul pregătit de Toma pentru rege. Imediat a cerut să-i fie îngăduit să se întoarcă pe pământ. Cererea i-a fost ascultată şi trupul mort a prins din nou viaţă. Înviatul a mers şi i-a povestit regelui  despre palatul care îl aşteaptă în ceruri. Toma a fost eliberat din închisoare, iar regele şi fratele lui au devenit creştini.

14. Liberi de orice grijă

Donald Trump, renumitul om de afaceri, are un venit net de 2 miliarde de dolari. Nu ar fi nemaipomenit să îl ai ca prieten? Iată o istorioară despre generozitatea lui Trump faţă de un străin. Se povesteşte că la drumul de întoarcere din Atlantic City, unde îşi petrecuse weekendul, limuzina lui Trump s-a stricat undeva în Garden State Parkway. Un mecanic auto şomer s-a oprit să îl ajute, reuşind să pună din nou limuzina pe roate, fapt pentru care a refuzat să primească vreun ban. Trump a fost aşa de impresionat că în ziua imediat următoare a trimis un buchet de flori soţiei mecanicului şi un act prin care se certifica achitarea integrală a ipotecii omului aceluia. Ulterior, Trump a refuzat să confirme sau să infirme istoria ori măcar să spună ce anume a făcut pentru „bunul său samaritean”. „Nu fac astfel de lucruri pentru publicitate”, a conchis el.

Ce lucru mare este să ai pe cineva bogat care să aibă grijă de tine. Dacă ai şti că cineva are banii şi bunăvoinţa de a te ajuta, atunci nu ai mai avea nici o grijă sau doar unele neînsemnate. Te-ai bucura de siguranţă financiară. Însă o astfel de siguranţă nu e uşor de dobândit. Chiar şi Trump a fost nevoit să dea nas cu falimentul. Şi dacă nu ai o sursă de bani infinită, atunci mai poţi spera la siguranţă?

Tocmai aceasta spunea şi Isus: puteţi avea siguranţă. Faceţi-vă pungi de bani şi portofele care nu se vor rupe niciodată. Daţi banii altora. Daţi-i săracilor. Din comoara inimii voastre, dăruiţi şi veţi avea siguranţă în ceruri, iar pe pământ, nici o grijă.

15. Surprize din istorie

Cine s-ar fi gândit că persoane fără cine ştie ce autoritate ar putea schimba cursul istoriei? Ghandi, avocat fără succes, a adaptat învăţăturile Predicii de pe Munte şi scrierile lui Tostoi şi a devenit pivotul câştigării independenţei Indiei, pentru că era gata.

Rose Parks, prin refuzul de a merge în partea din spate a autobuzului din Montgomery, a aprins scânteia ce a declanşat mişcarea drepturilor civile din anii ’50 şi ’60. Rose nu părea persoana cea mai potrivită pentru a întreprinse o acţiune atât de majoră, însă era pregătită.

Nelson Mandela a fost condamnat la închisoare pe viaţă. A fost eliberat pentru a produce o schimbare în direcţia politică din Africa de Sud, într-un context critic când mulţi credeau că schimbarea nu se va produce niciodată, iar dacă da, atunci va fi introdusă printr-o baie de sânge. Sub conducerea lui Mandela, după eliberarea neaşteptată din închisoare, tranziţia către o societate mai dreaptă s-a făcut relativ paşnic. Închisoarea l-a pregătit ca să fie gata.

Maica Tereza,o simplă călugăriţă, este declarată sfântă pentru simplul gest de salvare a oamenilor de pe stradă, care altfel ar muri. Şi ea a fost gata!

16. Veghere

Un ofiţer din armata americană vorbea despre deosebirea dintre elevii săi din două promoţii diferite de la Şcoala de artilerie de la Fort Still Oklahoma. În anii 1858-60, atitudinea era aşa de relaxată, că instructorii se luptau să îşi ţină elevii trezi în timpul cursurilor. Însă, în timpul orelor de curs din 1965-67, tinerii erau alerţi şi luau avid notiţe, informaţia fiind, în esenţă, aceeaşi. Ce anume a determinat această deosebire? Cei din urmă ştiau că în mai puţin de 6 săptămâni aveau să dea piept cu duşmanul, în Vietnam.

17. Revenirea lui Hristos

Sub un pâlc de stejari bătrâni de 150 de ani din cimitirul unei biserici episcopale din Lousiana rurală, se odihneşte o femeie. În acord cu instrucţiunile ei, pe piatra mormântului a fost gravat un singur cuvânt: „În aşteptare.” – Philip Yancey, The Jesus I Never Knew, pag. 275.

18. Pe noi înşine să ne dăm întru slujire

În 1972, Nasa a lansat naveta spaţială Pioneer 10. Potrivit celor scrise de Leon Jaroff  în Time, principala misiune a satelitului era să ajungă în dreptul lui Jupiter pentru a fotografia planeta şi sateliţii săi, iar datele culese să le transmită înapoi pe pământ prin câmpul magnetic, centurile de radiaţie şi atmosfera gigantului sistemului nostru solar. Oamenii de ştiinţă considerau acesta ca fiind un plan cutezător, pentru că la acea dată nici un satelit terestru nu trecuse dincolo de Marte şi se temeau că centura de asteroizi ar fi putut distruge satelitul mai înainte ca acesta să ajungă la destinaţie. Însă Pioneer 10 şi-a îndeplinit nu numai misiunea, ci mult mai mult. Trecând pe lângă Jupiter, în noiembrie 1973, forţa gravitaţională imensă a gigantului a propulsat naveta spaţială spre periferia sistemului solar. La un miliard de mile depărtare de soare, Pioneer 10 a trecut de Saturn. La circa 2 miliarde, a trecut valvârtej pe lângă Uranus; la aproape 3 miliarde de mile, a trecut şi de Neptun, iar de Pluto, la aproape 4 miliarde de mile depărtare de soare.  Pe la anul 1997, la 25 de ani de la lansare, Pioneer 10 se afla la mai mult de 6 miliarde de mile depărtare de soare. Şi în ciuda distanţei imense, Pioneer 10 a continuat să transmită pe pământ semnale radio. „Poate faptul cel mai remarcabil, scrie Jaroff, este că acele semnale provin de la un transmiţător de 8 W, care radiază aproximativ aceeaşi energie ca un bec de veghe şi ajung pe pământ după circa 9 ore de la transmitere.” Micuţul Satelit-care-a-reuşit nu era calificat pentru a face ce a făcut. Inginerii au proiectat Pioneer 10 cu o durată de viaţă funcţională de numai 3 ani. Însă naveta merge în continuare, iar transmiţătorul ei de 8 W a reuşit mai mult decât s-ar fi aşteptat cineva.

Dacă noi ne vom da pe noi înşine pentru a sluji lui Dumnezeu, Dumnezeu va putea lucra chiar şi prin cineva cu aptitudini de 8 W. Însă Dumnezeu nu poate lucra prin cineva care se retrage din lucrare.

19. Cum să construim un hambar

Nimeni pe aici nu mai are habar cum să face ceva...orice...A fost o vreme când americanii de rând se puteau strânge şi ridica un hambar într-o singură după-amiază. Da! Un hambar! V-aţi putea imagina nişte americani din ziua de azi făcând acelaşi lucru? Nicidecum! Ci americanii din ziua de azi ar discuta săptămâni la rând despre structura organizaţională şi membrii Comisiei de Selecţie a Arhitectului Hambarului, ai cărei membri se vor angaja apoi în dispute interminabile, cu privire la designul şi logo-ul care va apărea în sigla Comisiei. Până la urmă, această chestiune va degenera într-o dispută de aşa amplitudine că va trebui soluţionată printr-o decizie judecătorească, iar cei implicaţi vor începe să se plângă de depresie şi anxietate, iar psihologii vor anunţa că aceşti oameni sunt victimele unei noi tulburări, cu numele de Sindromul Neliniştii Disputei Logo-ului Comisiei Hambarul, care apoi va face subiectul principalelor talk-show-uri, în urma cărora milioane de cetăţeni vor realiza faptul că şi ei suferă de SNDLCH şi atunci vor organiza grupuri de suport, cu numere de telefon hotline şi programe în 12 paşi.

Iată ce fac americanii moderni. Orice, numai să contruiască hambarului, nu.

20. Lăcomia

Lăcomia este rezultatul logic ale convingerii că nu există viaţă după moarte. Înşfăcăm tot ce putem, cât timp putem, oricât de mult putem.

21. Cât de bogaţi suntem?

În ceea ce priveşte bogăţia materială, americanii nu prea îşi dau seama cât de bogaţi sunt. Robert Heilbroner, autor a zeci de volume de economie, propunea un mic exerciţiu mintal, care ne va ajuta să ne evaluăm binecuvântările. Imaginaţi-vă făcând următoarele lucruri şi veţi vedea cum se prezintă viaţa de zi cu zi pentru miliarde de oameni din această lume:

  1. Eliminaţi din casă toată mobila, nemailăsând decât o masă şi câteva scaune. În loc de pat, folosiţi pături şi pleduri.
  2. Eliminaţi din tablou toată îmbrăcămintea, cu excepţia celei mai vechi rochii /perechi de pantaloni şi bluze/cămăşi. Păstraţi o singură pereche de pantofi.
  3. Goliţi frigiderul şi cămara; nu mai lăsaţi decât un pachet de făină, ceva zahăr şi sare, câţiva cartofi, câteva cepe şi un castron de fasole uscată.
  4. Înlăturaţi mobilierul din baie, închideţi apa curentă, desfiinţaţi instalaţia electrică.
  5. Eliminaţi din tablou chiar casa şi mutaţi-vă împreună cu familia în magazie.
  6. Stabiliţi-vă locuinţa într-un cătun.
  7. Anulaţi toate abonamentele la ziare, reviste şi cluburi de carte. Aceasta nu e cine ştie ce pierdere pentru că, oricum, în scenariul nostru, sunteţi analfabeţi.
  8. Nu veţi avea decât radioul ce deserveşte întregul cătun.
  9. Situaţi clinica sau spitalul cel mai apropiat la 16 km depărtare, iar în loc de medic obstetrician, veţi avea o moaşă.
  10. Aruncaţi carnetele de cecuri, certificatele de acţiuni, planurile de pensie, poliţele de asigurare. Lăsaţi familiei economii în valoare de 10 dolari.
  11. Daţi capului familiei un petic de pământ de câţiva acri de pe care poate obţine recolte în valoare de câteva sute de dolari, din care o treime va merge la proprietar, iar o zecime la cămătari.
  12. Retezaţi 25 de ani din durata de viaţă estimată.

Prin comparaţie, cât de bogaţi sunteţi! Însă odată cu bogăţia, aveţi şi responsabilităţi. Trebuie să o folosiţi cu înţelepciune, să nu fiţi risipitori şi să vă ajutaţi semenii.

22. Bogat şi sărac

Dacă eşti bogat, eşti sărac, căci la fel ca măgarul care se pleacă sub poveri de aur, şi tu îţi porţi bogăţiile grele doar un drum, după care moartea te despovărează. – William Shakespeare.

23. Strângerea de lucruri ce nu ne sunt de nici un folos

Isus nu a condamnat omul pentru că bea, mănâncă şi se veseleşte, nici pentru că este bogat. Ci omul a fost socotit nebun pentru că şi-a ridicat hambare şi mai mari. Istoria ne spune că acel întreprinzător plănuia să strângă şi mai multe bogăţii decât avea nevoie pentru a mânca, a bea şi a se veseli. Mai citiţi o dată cuvintele pildei. Omul şi-a spus: „Ce voi face? Fiind că nu mai am loc unde să-mi strâng rodurile.” Fals! Are hambare, însă recolta a fost aşa de mare că nu încape în adăpostul de care dispune în prezent. Aşa că hotărăşte: „Voi strica grânarele şi voi zidi altele mai mari, acolo voi strânge toate rodurile şi toate bunătăţile mele şi voi zice sufletului meu: suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani, odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te!” Din nou, fals! Deja avea multe bunătăţi. El nu este nevoit să trăiască de pe o zi pe alta, deja având suficiente bogăţii pentru a se bucura de Shalom. Omul acesta cunoştea bunăstarea şi siguranţa pentru că Dumnezeu îi binecuvântase generos pământul cu rodire. Norocul i-a zâmbit şi a putut intra în posesia unei porţii considerabile din bunurile acestei lumi.

Pilda nu condamnă strângerea de avere, ci faptul că el intenţiona să strângă aceste bunuri materiale prin construirea altor grânare şi mai mari. Bogatul a fost numit nebun pentru că nu a recunoscut faptul că bogăţia lui îi adusese fericire şi tot la fel ar fi putut bucura şi pe alţii,  dacă el nu ar fi încuiat resursele în acele grânare. Păcatul lui nu era că mânca, bea şi se veselea, ci faptul că el reţinea mijloacele cu care şi alţii ar fi putut face la fel.

Istoria nu condamnă nebunia strângerii de averi, ci refuzul de a da mai departe surplusul de care nu avem nevoie.

24. Comentariul lui William Barclay la Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina

Problema bogatului căruia i-a rodit ţarina este că el nu mai vedea nimic în afară de sine. Nu e altă parabolă care să abunde la fel de mult în cuvintele eu, mie, al meu. În cele patru versete de la 16 la 19, atât de mult ne este descoperit doar de frecvenţa cu care apar eu, eu, eu, îmi, mele, eu, eu, meu... Odată, un elev a fost întrebat ce fel de părţi de propoziţie sunt îmi şi mele. El a răspuns: „pronume agresive”. Bogatul nebun era un ego-centrist agresiv. Despre o tânără ego-centristă se spune: „Edith trăia într-o lume mică, mărginită la nord, la sud, la est şi la vest de Edith.” Când bogatul din pildă a avut un surplus de bunuri, nici o clipă nu i-a trecut prin cap să dea şi la alţii. Atitudinea lui era tocmai reversul creştinismului. În loc de lepădare de sine, el se afirma agresiv.

25. Regula de viaţă a lui John Welsey

Regula de viaţă a lui John Wesley era să strângă tot ce poate şi să dea tot ce poate. Pe când se afla la Oxford, venitul său se ridica la 30 lire pe an. Cu 28 lire se întreţinea, iar 2 lire le dăruia. Când venitul a crescut la 60 de lire, cheltuielile personale au rămas la 28 de lire, iar restul de 32 de lire era dat la săraci.

Romanii aveau un proverb: banii sunt ca apa mării, cu cât bea omul mai mult din ea, cu atât mai sete îi este.

26. Despre Pilda bogatului

Observaţi că omul acesta era deja bogat atunci când i-a rodit ţarina. Observaţi că deja avea un grânar suficient pentru recolte. Însă problema era că recolta aceasta fusese aşa de bună, că nu avea loc pentru toată. „Ce e de făcut”, s-a întrebat el. „Să dau surplusul mai departe sau să îl vând? Nici una, nici alta. Voi construi un grânar şi mai mare şi voi păstra pentru mine întreaga recoltă.” Nu se mulţumea cu bogăţiile pe care deja le avea, ci dorea mai mult pentru a nu avea nici o grijă. Nu vrea să trăiască viaţa, câte o zi la rând, ci vrea ca astăzi să-şi asigure plăcerile zilei de mâine. Aceasta se cheamă lăcomie.  Înşfăcarea bogăţiei ca şi cum ar fi un scop în sine, iată păcatul bogatului căruia i-a rodit ţarina.

Isus îl întreabă pe fratele mai mic când anume va considera că are suficient. Vrei prea mult. Bucură-te cu ce primeşti. Păzeşte-te de lăcomie.

 

27. Umor

Într-un episod al unui renumit serial american găsim o ilustraţie a modului în care banii pot căpăta pentru noi o mai mare valoare decât orice altceva. Jack – tipul avarului - se plimba când, deodată, un hoţ înarmat l-a acostat cu cuvintele: „Banii sau viaţa!” A urmat o pauză lungă, timp în care Jack nu a făcut nici un gest, nici nu a scos vreun cuvânt. Hoţul l-a întrebat cu nerăbdare: „Ei bine?” Jack a răspuns: „Nu mă zori . Încă mă mai gândesc....”

28. Reguli de viaţă

Cele trei reguli de viaţă pe care Jack Rockefeller le recomanda celor care doresc să facă avere: 1. Pleacă la slujbă devreme. 2. Pleacă de la slujbă târziu. 3. Descoperă petrol.

29.  Deosebire

Deosebirea dintre a juca la bursă şi a paria la cursele de cai este că unul dintre cai trebuie să câştige.

30. Sensul vieţii

Un om de afaceri american se afla pe debarcaderul de pe coasta unui sat mexican, când o mică barcă cu un singur pescar în ea a tras la mal. În barcă se vedeau câţiva peşti mari. Americanul l-a complimentat pe mexican pentru calitatea peştilor şi l-a întrebat cât i-a trebuit să îi prindă.

Mexicanul a replicat: „Aa, nu foarte mult.”

Americanul l-a întrebat de ce nu a stat mai mult în larg ca să prindă mai mulţi peşti.

Mexicanul i-a spus că era suficient pentru a acoperi nevoile imediate ale familiei.

Americanul a insistat: „Bine, şi ce faci în timpul care ţi-a rămas?”

Mexicanul: „Mă scol târziu, pescuiesc puţin, mă joc cu copiii, îmi fac siesta cu soţia mea, Maria, în fiecare seară merg în sat unde beau un pahar de vin şi cânt la chitară, în compania prietenilor. Senõr, după cum vedeţi, sunt foarte ocupat!”

Americanul a pufnit dispreţuitor: „Eu am studiat la Harvard şi aş putea să te ajut. Ar trebui să stai mai mult la pescuit şi cu ce vei câştiga să îţi cumperi o barcă mai mare. Cu veniturile aduse de barca mai mare vei putea să cumperi alte bărci şi în cele din urmă, vei avea o flotă de vase de pescuit. În loc să vinzi peştele prins unui intermediar, tu însuţi îl vei vinde fabricilor de prelucrare a peştelui, iar până la urmă, îţi vei deschide propria fabrică de conserve. Tu vei controla produsul, procesarea şi distribuirea. Va fi nevoie să părăseşti acest sătuc pescăresc şi să te muţi în Mexico City şi, de ce nu, până la urmă în New York City, unde îţi vei desfăşura afacerea prosperă.”

Pescarul a întrebat: „Senõr, şi cât va dura aceasta?”

La care americanul a răspuns: „15-20 de ani.”

„Şi după aceea?”

Americanul a râs: „Ha ha! Acum vine partea cea mai frumoasă: când vine timpul, vei vinde compania la bursă şi vei ajunge foarte-foarte bogat! Vei câştiga milioane!”

„Milioane, senõr? Şi după aceea?”

„După aceea te vei pensiona. Te vei muta într-un sătuc pescăresc, unde vei putea să dormi până târziu, să pescuieşti puţin, să te joci cu copiii, să îţi faci siesta împreună cu soţia, seara să mergi în sat unde vei bea un pahar de vin şi vei cânta la chitară, în compania prietenilor tăi.”

31. Viaţa ar fi trebuit să fie o plăcere

Când Isus a vindecat-o pe femeia gârbovă, o faptă cu totul bună a dat naştere la discuţii. Chiar şi în vieţile noastre putem avea parte de o experienţă similară. De exemplu, proverbiala mamă a miresei, care ia o zi cu totul specială, cum ar fi nunta fiicei ei, şi o transformă într-una plină de tensiune, precedată de luni întregi de planificare şi urmată de alte luni de regrete şi oboseală pentru toţi ceilalţi din familie. Slavă Domnului că astfel de concepte victoriene de a face totul „ca la carte” au ieşit cât de cât din uz, astfel că majoritatea ocaziilor sociale din prezent se dovedesc a fi ceea ce s-a şi intenţionat să fie – prilejuri de destindere, desfătare şi conversaţie plăcută.

32. Ascuţirea toporului

Un om l-a provocat pe un altul la o întrecere de tăiat lemne, pe durata unei zile. Omul nostru muncea din greu, neoprindu-se decât o dată, pentru un prânz rapid. Celălalt şi-a mâncat prânzul în tihnă, ba a mai făcut şi alte scurte pauze. La sfârşit, omul care lansase provocarea a avut surpriza deloc plăcută să descopere că celălalt spărsese mult mai multe lemne decât el. „Eu nu mai înţeleg nimic! De câte ori m-am uitat să văd ce faci, erai în pauză şi cu toate acestea, iată că tot tu ai spart mai multe lemne!” „Ceea ce nu ai văzut e că în timp ce mă odihneam, îmi ascuţeam toporul...”

33. Sâmbăta e Sabatul – mostră de argument pro-duminica!!!

J. Vernon McGee ne relatează această istorie despre cineva care era dispus să îi dea 100 de dolari celui care îi va arăta unde scrie în Biblie despre schimbarea zilei de Sabat. McGee a răspuns: „Nu cred că a fost schimbată. Sâmbăta este sâmbătă, cea de-a şaptea zi a săptămânii şi Sabatul. Într-adevăr, calendarul a fost modificat, cu un decalaj de câteva zile, însă lucrul acesta nici nu-l vom lua în consideraţie. Ziua a şaptea rămâne sâmbăta şi Sabatul. Un licăr fulgeră în ochii omului aceluia, care imediat replică: „Şi de ce nu păzeşti ziua Sabatului, dacă aceasta nu a fost schimbată?” McGee a răspuns: „ZIUA nu s-a schimbat, dar eu, da. Acum am primit o altă natură, sunt unit cu Hristos, fac parte din noua creaţie. Noi ţinem prima zi pentru că este ziua în care El a înviat din mormânt.”

34. Este vultur, nu pui de găină!

Cineva a mers în pădure unde spera să găsească o pasăre de interes pentru el. A prins un pui de vultur şi l-a dus acasă unde l-a băgat în coteţul cu găini, raţe şi curcani, hrănindu-l cu hrană de păsări de curte, deşi era vorba de un vultur, regele păsărilor.

La cinci ani după aceea, a venit la el un naturalist care, trecând prin grădină, a exclamat: „Acesta este un vultur, nu găină!”.

„Da”, recunoscu proprietarul, „dar eu l-am deprins să fie pasăre de curte, aşa că nu mai este vultur, cu toată anvergura aripilor lui de nu mai puţin de 5 m!”

„Nu”, a replicat naturalistul, „tot vultur a rămas: are inimă de vultur şi eu îl voi ajuta să zboare sus, în înaltul cerului!”

„Nu”, a replicat proprietarul, „e pasăre de curte şi n-o să zboare niciodată!”

Cei doi au căzut de acord să pună vulturul la încercare. Naturalistul l-a luat, l-a ţinut sus şi i-a spus cu glas tare: „Vulture, tu eşti vultur, tu aparţii înaltului cerului, iar nu acestui pământ: întinde-ţi aripile şi zboară!”

Vulturul a întors capul într-o parte şi alta, apoi, coborându-şi ochii, a văzut celelalte găini ciugulind grăunţe şi - ţop! – a sărit din mâna naturalistului pentru a li se alătura.

„Ţi-am spus eu că este pasăre de curte!”, i-a spus proprietarul. 

„Nu”, afirmă naturalistul, „este vultur şi are inimă de vultur, mai dă-i o şansă şi mâine îl voi face să zboare!”

În ziua următoare, naturalistul s-a trezit dis de dimineaţă, a luat vulturul şi l-a dus în afara localităţii, departe de casele de oameni, la piciorul unui munte înalt. Soarele tocmai răsărea, aurind vârful muntelui şi fiecare stei de piatră strălucea de feeria dimineţii.

A ridicat vulturul şi i-a spus: „Vulture, tu eşti vultur, tu aparţii cerului, iar nu pământului. Întinde-ţi aripile şi zboară!”

Vulturul a privit de jur împrejur şi s-a înfiorat ca şi cum o viaţă nouă i s-ar fi arătat. Dar tot nu a zburat. Apoi naturalistul l-a făcut să privească drept în soare şi deodată pasărea şi-a întins aripile, şi-a luat zborul şi s-a înălţat sus, mai sus, tot mai sus şi nu s-a mai întors niciodată. Chiar dacă fusese îmblânzit şi crescut ca o pasăre de curte, tot vultur rămăsese.

Societatea are un mod de a ne dezumaniza, iar când îngăduim ca acest lucru să se petreacă, nu mai reuşim să ne vedem valoarea pe care o avem înaintea lui Dumnezeu. Noi suntem fii şi fiice ale lui Avraam.

35. Oamenii care îl urmăreau pe Isus

Erau unii oameni care îl urmăreau pe Isus cu scopul de a găsi ceva care să Îl discrediteze pentru ca astfel, influenţa Lui să fie ştirbită. Îl urmăreau, poate-poate va spune un cuvânt greşit, cum fac politicienii ale căror cuvinte pripite se întorc împotriva lor înşile. Îl urmăreau, sperând că poate Îl vor surprinde într-o situaţie compromiţătoare. Comportamentul lor era la fel ca al celor de la General Motors care au angajat un detectiv particular care să investigheze viaţa particulară a lui Ralph Nader. Sau poate vroiau să dea de vreo minciună sfruntată la aflarea căreia oamenii ar fi început să aibă îndoieli dacă El Însuşi credea sau trăia ceea ce spunea. Despre o personalitate religioasă, star TV, se spune că şi-ar fi cumpărat o casă de 449.000 de dolari, pe lângă un Mercedes-Benz şi un Rolls-Royce noi-nouţe. Iar când a fost întrebat despre discrepanţa dintre mesajul şi stilul lui de viaţă, acesta a replicat că el şi soţia „aveau nevoie de un locuşor al lor”. Cei care Îl urmăreau pe Isus din Nazaret ar fi vrut să descopere ceva de acest gen, prin care să poată submina îngrijorătoarea forţă de atracţie pe care o exercita acest profet din Nazaret.

36. Ei nu-L puteau vedea

Fariseii şi alţi lideri Îl urmăreau îndeaproape pe Isus şi cu toate acestea tot nu-L înţelegeau. Ei nu puteau vedea lucrurile aşa cum Isus le vedea, aşa că au luat poziţie împotriva Lui, în loc să se aşeze de partea Lui. Erau aşa de chitiţi pe reguli, legi şi ceremonii că le scăpa esenţa, inima credinţei: dragostea lui Dumnezeu care iartă şi izbăveşte întru o viaţă de fiu sau fiică a lui Dumnezeu.

Aşa cum a fost şi cu Bach. Noi ştim că se numără printre maeştrii muzicii din toate timpurile, însă nu la fel şi contemporanii săi. Membrii bisericii St. Toma nu de puţine ori  se plângeau de muzica ciudată şi inovatoare pe care Bach o compunea pentru slujba de fiecare duminică. Oamenii aceia nu ştiau că în mijlocul lor se găsea un muzician înzestrat. După moartea lui Bach, muzica sa a fost doar rareori interpretată,  până când Mendelssohn a reînviat interesul care s-a menţinut alert până în prezent.

37. Fiecare, tot un păcătos umil

Iată ce ne povestesc istoricii despre funeraliile regelui Carol cel Mare. Carol cel Mare a fost cel mai mare conducător creştin din perioada medievală. La moartea sa, o amplă procesiune funerară a părăsit castelul său, în direcţia catedralei. La sosirea la catedrală, cortegiul funerar a fost întâmpinat de episcop care, barând uşile locaşului, a întrebat, potrivit obiceiului:

„Cine vine?”

„Carol cel Mare, domn şi rege al Sfântului Imperiu Roman,” a răspuns semeţ heraldul  regelui.

„Nu-l cunosc. Cine vine?”, a insistat episcopul.

Heraldul, un pic descumpănit, a răspuns de această dată: „Carol cel Mare, un om bun şi drept pe acest pământ!”

„Nu-l cunosc. Cine vine?”

De-acum zdrobit de-a binelea, heraldul a răspuns: „Carol, un păcătos umil, cerşind darul lui Hristos!”

La care episcopul, reprezentatul lui Hristos, a răspuns: „Intră! Primeşte darul vieţii lui Hristos!”

38. Umor

Poate că deja cunoaşteţi istoria pastorului care avea probleme cu locul rezervat lui în parcarea bisericii. Care cum avea plăcere îşi parca maşina pe locul pastorului, ignorând placarda „Loc rezervat”. Pastorul s-a gândit că poate mesajul nu era suficient de clar, aşa că a plantat o alta pe care scria: „Rezervat exclusiv pentru pastor”, pe care oamenii au ignorat-o în continuare... „Poate că placarda ar trebui să fie mai categorică”, se gândi pastorul care imediat încropi un mesaj cu mai multă forţă de intimidare. „Să nu parchezi aici!” avertiza decalogic noua placardă, dar tot fără succes. În cele din urmă a ticluit mesajul care a şi funcţionat, căci nimeni după citirea lui nu a mai parcat pe locul rezervat pastorului. „Cine parchează aici, predică duminică dimineaţă.”

39. Măi, prostuţule, te iubesc!

Îmi aduc aminte de nişte benzi desenate, în care personajul principal vine la fratele ei, Charlie Brown, şi face ceva cu totul neobişnuit pentru ea: îi spune: „Charlie, te iubesc.” La care Charlie Brown răspunde: „Nu, nu mă iubeşti”. Şi la fiecare reafirmare a dragostei sale, Lucy primeşte acelaşi răspuns. De fiecare dată Lucy îi spune şi mai tare că îl iubeşte şi de fiecare dată Charles Brown, care a suferit atâtea dezamăgiri, răspunde: „Nu, nu poate fi adevărat!”. Ajunsă la capătul răbdării, Lucy strigă cu toată puterea: „Măi, prostuţule, eu te iubesc!”

Mă întreb dacă nu cumva şi Dumnezeu e nevoit uneori să procedeze cu noi la fel. De ce este nevoie pentru ca mesajul dragostei Lui să se facă auzit şi crezut de tine? Trebuie să îţi strige: „Măi, prostuţule, Eu te iubesc!” Nu vedeţi cum răscoleşte El lumea pentru a găsi chiar şi un singur suflet de om! Iar dacă aţi simţit aceasta de curând, ei bine aceasta este dragostea lui Dumnezeu la lucru. Iar semnul suprem al acestei iubiri este darul lui Isus Hristos.

40. În biserică bucuria nu-şi are locul

Într-o duminică, mă aflam la biserică şi urmăream cu atenţie un copilaş care se uita de jur împrejur, oferindu-le tuturor zâmbete generoase. Nu chicotea, nu scuipa, nu mormăia, nu dădea din picioare, nu făcea ferfeliţe paginile cărţii de imnuri, nu răscolea geanta mamei, ci numai zâmbea. În cele din urmă, mama copilului l-a tras de mânecă, ducându-l pe holul de la intrare unde i-a şoptit cât să se poată auzi şi în sală: „Nu mai zâmbi atâta! Te afli într-o biserică!” După care i-a ars o curea pe picior şi, în timp ce pe obrăjorii lui se rostogoleau lăcrămioarele, a conchis: „Aşa e mai bine!” Şi s-a întors la rugăciunile ei. În momentele acelea aş fi vrut să pot lua acest copilaş cu faţa înlăcrimată şi să îi vorbesc despre Dumnezeul meu, Dumnezeu cel fericit, Dumnezeu care zâmbeşte. – Erma Bombeck

41. E un ocean mare în care să te pierzi

În cartea sa, „A Guide to the Parables of Jesus”, H.H. Staton ne spune cum e să te afli pe un transatlantic, în drum spre Orientul Mijlociu.

La 900 de mile în largul mării, o velă s-a văzut la orizont. Pe măsură ce transatlanticul se apropia, pasagerii au văzut că ambarcaţiunea, o barcă mică navigând sub steag turcesc, lansase un semnal de alarmă, solicitând cu disperare propriile coordonate. Din cauza aparaturii de orientare defective sau a unui cârmaci imatur, micuţa ambarcaţiune se pierduse. Timp de aproape o oră, transatlanticul a dat roată ambarcaţiunii, descoperindu-i în cele din urmă latitudinea şi longitudinea corecte. Aşa cum era de aşteptat, pasagerii transatlanticului au urmărit cu interes procedurile. Printre aceştia era şi un băieţel de vreo 12 ani, care şi-a spus cu glas tare: „E un ocean mare în care să te pierzi.”

Şi este un univers mare în care să te pierzi. Şi chiar ne pierdem – suntem derutaţi. Facem greşeli, disperăm, ne facem rău unul altuia. Merităm mânia lui Dumnezeu şi tocmai asta susţineau şi fariseii care îl criticau pe Isus. Isus, însă, Îl înţelegea pe Dumnezeu mai mult. El Îl cunoştea pe Dumnezeu pornit ca un păstor în căutarea oii pierdute sau asemenea femeii, scormonind în întuneric, firidă cu firidă, pentru a găsi banul rătăcit. În cele din urmă viziunea lui Isus a prevalat, iar nu a criticilor Săi.

42. „Nu-l crea!”

Dragostea lui Dumnezeu este de nedescris, dar o veche istorie ebraică reuşeşte s-o facă destul de bine. În ea se spune că înainte ca Dumnezeu să creeze omul, s-a sfătuit cu îngerii de lângă tronul Său. Îngerul dreptăţii a spus: „Nu-l crea căci va comite toate relele împotriva semenilor săi, va fi rău şi crud şi necinstit şi nelegiuit.” Îngerul adevărului a continuat: „Nu-l crea căci va fi prefăcut şi înşelător cu fraţii lui şi chiar cu Tine.” Îngerul sfinţeniei s-a ridicat şi a glăsuit: „Nu-l crea căci va urma ceea ce este necurat în ochii Tăi şi va fi o pată pe Numele Tău.”

Apoi a luat cuvântul Îngerul Milei, preaiubitul lui Dumnezeu: „Creează-l, Tatăl nostru cel ceresc, căci atunci când va păcătui şi se va abate de la calea dreptăţii, adevărului şi sfinţeniei, eu îl voi apuca blând de mână şi îi voi spune cuvinte de iubire şi astfel îl voi conduce înapoi la Tine.”

43. Însemnul unui conducător de seamă

Semnul unui lider de seamă sunt cererile pe care le face discipolilor săi. Revoluţionarul italian Garibaldi le oferea oamenilor săi numai foame şi moarte pentru eliberarea Italiei. Winston Churchill le spunea englezilor că nu avea nimic altceva să le ofere decât „sânge, sudoare, trudă şi lacrimi”, în lupta împotriva duşmanilor Angliei. Isus le-a cerut ucenicilor Săi să poarte o cruce. Un semn al morţii.

Andrei a murit pe cruce.

Simon a fost răstignit.

Bartolomeu a fost ucis cu lovituri de bici.

Iacob (fiul lui Zebedei) a fost decapitat.

Celălalt Iacob (fiul lui Alfeu) a fost ucis din bătaie.

Toma a fost spintecat în două.

Matia a fost ucis cu pietre şi apoi decapitat.

Matei a fost ucis cu sabia.

Petru a fost răstignit cu capul în jos.

Tadeu a fost împroşcat cu săgeţi.

Filip a fost spânzurat.

Cererile pe care Isus le face celor ce vor să-L urmeze sunt extreme. Creştinismul nu este o religie de sabat dimineaţa, ci este o foame după Dumnezeu, chiar până la moarte de va fi nevoie. Creştinismul ne zdruncină temeliile, ne răstoarnă priorităţile, ne desparte de prieteni şi familie şi ne face nişte străini pe această lume. Noi cântăm: „Isus e prietenul meu”, dar de câte ori nu vedem că El nu ne e prieten, ci vrăjmaş.

Într-o zi, pe când Isus era urmat de o mare mulţime, S-a întors spre acei oameni, şi, dându-Şi seama că cerinţele uceniciei nu erau pricepute, le-a spus două parabole care ne învaţă cele trei mari cerinţe al creştinismului: pentru a fi ucenicul lui Isus, trebuie:

  1. să ne stabilim priorităţile
  2. să socotim costul
  3. să plătim preţul.

 44. Cum va fi luminată biserica?

Cu ceva secole în urmă, într-un sat de munte din Europa, un nobil bogat se întreba ce moştenire să lase oamenilor din cetate sa. Şi nobilul nostru a făcut o alegere bună, anume să le clădească o biserică. Nimeni nu a avut permisiunea să vadă planurile sau construcţia până când lucrarea nu a fost terminată. Cu ocazia inaugurării, oamenii s-au strâns şi s-au minunat de frumuseţea noii bisericii. Nimic nu scăpase din atenţia proiectantului, toate erau la locul lor. Toată lumea considera că era o desăvârşită capodoperă....până când cineva a remarcat: „Stai puţin! Dar unde sunt lămpile? E beznă înăuntru! Cum va fi luminată biserica?” Atunci nobilul le-a dat fiecăruia câte o lampă pe care de fiecare dată când veneau să se închine, trebuiau să o ia cu ei. „Ori de câte ori veţi fi aici, locul unde veţi sta va fi luminat. De fiecare dată când veţi lipsi, locul vostru va fi întunecat. Aceasta ca să ţineţi minte că dacă nu veniţi la biserică, o parte din casa Domnului rămâne în întuneric.”

45. Soţia lui Dumnezeu

Un băieţel de vreo 10 anişori, cu picioruşele goale şi tremurând de frig, stătea în faţa vitrinei unui magazin de încălţăminte, uitându-se cu jind înăuntru. „Micuţule, la ce te uiţi cu aşa jind în vitrina aceea?” „Îl rugam pe Dumnezeu să îmi dea o pereche de pantofi.” Doamna care l-a întrebat, l-a luat de mână şi împreună au intrat în magazinul de încălţăminte unde l-a rugat pe vânzător să aducă pentru băiat o jumătate de duzină de perechi de şosete şi, dacă se poate, un lighean cu apă caldă şi un prosop. Imediat vânzătorul s-a întors cu cele cerute. Doamna l-a dus pe micuţ în partea din spate a magazinului şi, dându-şi mănuşile jos, a îngenuncheat şi i-a spălat picioruşele şi i le-a şters cu prosopul. Între timp vânzătorul a adus şi şosetele. Doamna a luat o pereche şi i le-a tras în picioare, după care i-a cumpărat şi o pereche de pantofi. Restul şosetelor le-a legat într-o bocceluţă şi le-a dat băiatului. L-a mângâiat pe cap şi i-a spus: „Nu-i aşa că acum e mai bine?” Pe când dădea să plece, băiatul, uimit, a apucat-o de mână şi a întrebat-o: „Sunteţi cumva soţia lui Dumnezeu?”

46. Curajul de a face: Stai în picioare şi fii însemnat

În timp ce premierul Hruşcev se adresa Sovietului Suprem, vorbind în termeni extrem de critici despre fostul premier Stalin, cineva din sală i-a trimis un bilet: „Ce făceai atunci când Stalin comitea toate aceste atrocităţi?” Hruşcev a izbucnit: „Cine a trimis acest bilet?” Toată lumea din sală a înţepenit.

            „Îi acord un minut ca să se ridice în picioare!” Secundele s-au scurs şi nimeni nu a clintit.

            „Bine... Hai să vă spun ce făceam atunci. Făceam exact ceea ce face acum şi autorul acestui bilet – mai precis, nimic! Mi-era frică să fiu luat la ochi!”

47. Câteodată dragostea nu calculează preţul loialităţii

William Gladstone, anunţând în faţa Camerei Lorzilor, moartea prinţesei Alice, a relatat istoria emoţionantă a tragicului eveniment. Fetiţa cea mică a prinţesei Alice era grav bolnavă de difterie. Doctorii îi spuseseră să nu-şi sărute fiica şi să-şi pună viaţa în pericol, inspirând aerul expirat de copil. Însă, într-o ocazie, pe când fetiţa se chinuia să respire, mama, uitând cu totul de sine, a luat-o în braţe în încercarea de a o ajuta să nu se sufoce. Cu glas stins, copila i-a spus atunci: „Mami, dă-mi un pupic!” Şi fără să se mai gândească la ea, mămica şi-a sărutat fiica. S-a îmbolnăvit de difterie şi după numai câteva zile a murit. Adevărata dragoste uită de sine. Adevărata dragoste nu ştie de pericol. Adevărata dragoste nu socoteşte preţul. Biblia spune: „Apele cele mari nu pot să stingă dragostea şi râurile n-ar putea s-o înece.” (Cânt. 8:7).

 

 

48. Trudă

David Livingston, unul dintre cei mai viguroşi lideri creştini din toate timpurile, avea drept moto „Teme-te de Dumnezeu şi lucrează din greu.” Livingstone a învăţat acest lucru în căminul auster în care a crescut şi a continuat să-l practice pentru tot restul vieţii. Livingston aparţine acelei grupe aparte de suflete care ştiu nu numai faptul că nu este suficient să ai intenţii bune, dar şi că singure strădaniile lor, oricât de mari, nu pot duce la bun sfârşit lucrările cu adevărat mari. Dar chiar şi aşa, ei se angajează în lucrare cu toată puterea pe care o au şi în toate zilele date de Dumnezeu.

49. Convertiri

Trei sunt convertirile necesare: convertirea inimii, a minţii şi a pungii cu bani. – Martin Luther

50. Lucrurile mici

E o nebunie să gândeşti că dacă eşti numai unul şi nu poţi face decât puţin, necontând  decât puţin, atunci nu mai e nevoie să faci nimic. Ca şi cum un soldat şi-ar spune că, de vreme ce nu e decât unul, ar putea foarte bine părăsi câmpul de luptă şi merge la film, că oricum nu i s-ar simţi lipsa. Ba lipsa lui ar putea fi simţită prin aceea că bătălia ar putea fi pierdută. Toţi suntem gata să facem ceva spectaculos – ca să intrăm în lumina reflectoarelor. Însă, înfăptuirea stăruitoare a lucrurilor obscure, neştiute, care rămân în afara luminii reflectoarelor, rămânerea necurmată în credincioşia şi bunătatea fără renume, iată ce contează. Faptul că în viaţa de zi cu zi ne este bine, se datorează unor astfel de credincioşii anonime, nestridente.

51. Comentariu

„Dacă voieşte cineva să vină după Mine şi nu urăşte...” În limba aramaică, „ura” nu denotă în primul rând un sentiment, o emoţie, ci desemnează o prioritate. Înseamnă să lepezi ceva sau să laşi deoparte, aşa cum un marinar trebuie să îşi abandoneze vasul ce se scufundă sau la fel cum un general trebuie să lase deoparte lucrurile ce l-ar putea distrage de la luptă.

52. Nu am protestat

După terminarea celui de-al doilea război mondial, pastorul luteran german Marin Nemoeller a scris o renumită mărturisire, „Nu am protestat”: În Germania, naziştii i-au ridicat mai întâi pe comunişti şi nu am protestat pentru că eu însumi nu eram comunist. Apoi i-au ridicat pe evrei şi nu am protestat pentru că eu însumi nu eram evreu. Apoi au venit pentru sindicalişti şi nu am protestat, pentru că eu însumi nu eram sindicalist. Apoi au venit după catolici şi nu am protestat pentru că eu însumi   eram luteran. Apoi au venit după mine, însă între timp nu mai rămăsese nimeni care să protesteze pentru mine.

53. Centrala noastră termică

Într-o duminică, cinci studenţi se aflau în vizită în Londra, aşa că au profitat de ocazie pentru a-l asculta pe marele C.H. Spurgeon predicând. În timp ce aşteptau să se deschidă sala, studenţii au fost salutaţi de un bărbat care i-a întrebat: „Domnilor, daţi-mi voie să vă arăt biserica. V-ar interesa să vedeţi centrala termică?” Nu îi interesa în mod deosebit, mai ales că era o zi de toridă de iulie. Însă nici nu doreau să îl jignească pe străin, aşa că s-au declarat de acord. Tinerii au fost conduşi pe un şir de trepte, la subsolul clădirii, unde, în timp ce deschidea încetişor o uşă, domnul le-a şoptit: „Iată centrala termică a bisericii noastre!” Nu mică le-a fost surpriza să vadă 700 de oameni rugându-se pentru binecuvântarea serviciului divin ce avea să înceapă peste puţin timp în sala de sus. După care, închizând uşa la fel de încetişor, domnul s-a prezentat. Charles Spurgeon.

54. Rugăciune

De-atâtea ori am fost mânat pe genunchi de convingerea copleşitoare că altundeva nu aveam unde mă duce. Înţelepciunea mea şi a celor din jurul meu se arăta insuficientă pentru acea zi. – Abraham Lincoln

55. Rugăciune

M-am rugat Domnului pentru putere ca să pot înfăptui,

Am fost făcut slab ca să învăţ cu umilinţă să ascult.

M-am rugat Domnului pentru sănătate ca să pot face lucruri mari,

Mi-a fost dată infirmitatea ca să fac lucruri bune.

M-am rugat pentru bogăţii ca să pot fi fericit ,

Am primit sărăcie ca să fiu înţelept .

M-am rugat pentru putere ca să pot avea parte de laudele oamenilor,

Am primit slăbiciune ca să simt nevoia de Dumnezeu.

M-am rugat pentru toate lucrurile ca să mă pot bucura de viaţă,

Am primit viaţă ca să mă pot bucura de toate lucrurile.

Nu am primit nimic din cele pentru care m-am rugat, ci numai tot ce am sperat....

Aproape în pofida mea însumi, rugăciunile mele nerostite au primit răspuns.

Mă număr printre oamenii cel mai bogat binecuvântaţi. – Un soldat confederat, rămas anonim.

56. Lumi diferite

Cu ceva ani în urmă, un documentar TV a prezentat realităţile omeneşti crunte care făceau parte din viaţa maicii Tereza. Documentarul a arătat toată grozăvia mahalalelor din Calcutta şi dragostea ei pentru aceşti oameni sărmani. Producătorul o intervieva în timp ce vizitau acele locuri cumplite. Transmisiunea a fost întreruptă regulat de reclame publicitare. Iată succesiunea punctelor atinse de documentar şi reclame: leproşi (bikini – cu reducere); foamete (blue jeans de firmă); sărăcie cruntă (haine de blană); copii abandonaţi (îngheţată); muribunzi (ceasuri cu diamante).

57. Neputinţă

Cazna celor morţi este că nu-i pot avertiza pe cei vii, aşa cum cazna celor mari este că tinerii, greşind, nu vor lua aminte la cuvintele lor. – dr. Helmut Thielicke

58. La săraci şi la bogaţi

O europeancă bine îmbrăcată se afla în safari în Africa. Grupul a făcut o scurtă oprire la un spital pentru leproşi. Era o zi toridă, muştele bâzâiau. Şi europeanca a zărit o soră medicală îngenunchind în ţărână, pentru a spăla bubele cu puroi ale unui lepros. Cu dezgust, doamna a pufnit: „N-aş face aşa ceva nici pentru toţi banii din lume!”

Sora medicală a răspuns calm: „Nici eu!”

59. Un om şi bogat

Andrew Carnegie, a cărui avere a ajuns la 400 de milioane de dolari, a dăruit 99,5%. Spunea el: „Cine moare bogat, moare în ruşine.”

60. Barajul

Fusese un lac frumos, dar care între timp îşi pierduse prospeţimea revigorantă. Cândva apa fusese limpede, îmbiind oameni şi animale, însă acum o mâzgă verde acoperea suprafaţa lacului. Animalele oamenilor s-au îmbolnăvit după ce au fost adăpate acolo. Până la urmă a venit cineva şi a identificat problema. Pietrişul măturat de ploile repezi de primăvară blocase barajul, împiedicând curgerea apei nu în lac, ci afară din lac. După înlăturarea sedimentelor, apa lacului a început din nou să curgă liber, menţinându-se proaspătă şi curată. Acest circuit era necesar pentru menţinerea purităţii apei.

61. Dorinţa întunecă cunoştinţa

Cu mulţi ani în urmă un misionar s-a întors din India şi misionarul acesta observase o deosebire între tradiţiile religioase iudeo-creştine şi cele hinduse. Scripturile hinduse propovăduiesc înăbuşirea tuturor dorinţelor. Zeul Krishna spune: „Ucide vrăjmaşul care te ameninţă sub forma dorinţei. Dorinţa întunecă cunoştinţa aşa cum praful întunecă oglinda.”

62. Egoism

Cel ce trăieşte doar pentru folosul lui nu foloseşte lumii decât atunci când moare. – Tertullian

63. O viaţă de picotire

În West Virginia Turnpike, sunt postate mai multe placarde pe care scrie: „Şofatul în stare de somnolenţă poate conduce la somn permanent.” O viaţă de picoteală poate conduce la somnul veşnic. O astfel de persoană, spune Isus, se desprinde de Dumnezeu până la ruptură definitivă, prin săparea între el şi cer a unei prăpăstii peste care nici dragostea lui Dumnezeu nu o poate traversa.

64. Nu am trăit niciodată!

Într-un spital, o femeie plângea la aflarea veştii că avea cancer, în faza finală. Un prieten a încercat să o mângâie, dar femeia i-a spus: „Nu plâng pentru că mor. Plâng pentru că nu am trăit niciodată!” Atunci când ne dăm seama de limitele noastre şi de tot timpul irosit, adoptăm o atitudine lucidă faţă de condiţia noastră muritoare. Şi această înţelegere matură ne poate păzi de alinierea servilă la pretenţiile culturii în care trăim, irosindu-ne timpul cu conformarea la regulile şi valorile celorlalţi, doar pentru a avea parte de aprobarea lor.

65. Meditaţie

Ce anume îţi ocupă timpul, îţi absoarbe atenţia şi îţi stăpâneşte inima? În această parabolă despre Lazăr şi omul bogat, Isus creionează o dramatică scenă a contrastelor – sărăcie şi bogăţie, iad şi cer, indiferenţă şi compasiune, acceptare şi respingere. Mai vedem şi o abruptă şi dramatică răsturnare de situaţie. Lazăr nu numai că era sărac, dar pe deasupra mai era şi neputincios. Lazăr a fost dus şi lăsat la uşa casei bogatului. Câinii care îi lingeau rănile probabil că îi mâncau şi pâinea cu care era milostivit. În lumea antică, câinii simbolizau dispreţul. Chinul produs de aceste animale nu făcea decât sporească suferinţa acestui nenorocit. Bogatul îl trata pe cerşetor cu dispreţ şi indiferenţă, până când s-a întors roata... Numele Lazăr înseamnă „Dumnezeu este ajutorul meu”. În ciuda vieţii de nenorocire şi suferinţă, Lazăr nu şi-a pierdut speranţa în Dumnezeu. Ochii săi erau aţintiţi asupra comorii din ceruri. Omul bogat, însă, nu putea vedea dincolo de bogăţiile sale pământeşti. Nu numai că avea tot ce-i trebuia, ba se lefăia fără măsură. Era prea absorbit de ceea ce avea pentru a mai băga de seamă nevoile celor din jur. L-a pierdut din vedere pe Dumnezeu şi comoara cerească pentru că era prea preocupat cu căutarea fericirii materiale. El slujea mai degrabă averii, decât lui Dumnezeu. În cele din urmă bogatul a ajuns cerşetor.

66. Povestire

Rabinul Harold Kushner relatează această povestire despre un tânăr care studia la Şcoala Medicală Preuniversitară Stanford. Ca răsplată pentru rezultatele strălucite, în vacanţa de vară părinţii l-au trimis în excursie în Orientul îndepărtat. Acolo tânărul a întâlnit un guru care i-a spus: „Tu nu vezi cum îţi otrăveşti sufletul cu acest fel de viaţă orientată spre succes? Ideea ta de fericire este să toceşti o noapte întreagă pentru un examen, pentru ca astfel să obţii o notă mai bună decât prietenul tău cel mai bun. Ideea ta de căsnicie reuşită este nu să găseşti femeia care te va întregi, ci să câştigi fata pe care toţi ceilalţi o doresc. Nu aşa trebuie să trăiască oamenii. Renunţă la toate acestea şi vino şi alătură-te nouă într-o atmosferă de iubire şi părtăşie unii cu alţii.” Tânărul nostru parcursese cu succes patru ani la un liceu de prestigiu pentru a putea fi admis la Standford, la care se adăugau cei 2 ani de cursuri medicale pre-universitare. Era numai bun pentru o astfel de abordare. Şi-a sunat părinţii din Tokio şi le-a spus că nu se mai întoarce acasă. Abandona studiile pentru a trăi într-un ashram (un fel de sihăstrie).

La şase luni după aceea, părinţii au primit o scrisoare de la el: „Dragă mamă şi tată, ştiu că nu v-a bucurat decizia mea de astă-vară, însă vreau să ştiţi cât de fericit sunt! Pentru prima dată în viaţă sunt împăcat. Gata cu competiţia, gata cu graba, gata cu dorinţa de a trece în fruntea celorlalţi. Aici suntem toţi egali. Împărţim totul. Acest mod de viaţă este în aşa armonie cu esenţa sufletului meu că în numai şase luni am ajuns discipolul nr. 2 din ashram şi cred că până în iunie, am şanse să ajung nr. 1!”

Se spune că dintr-o glumă bună nu trebuie să lipsească miezul: adevărul. Şi cât de adevărată este această povestire. Intenţiile tânărului nostru sunt nobile, dar el nu poate să le urmeze până la capăt. Nu a trecut mult şi iată-l în competiţie în această mănăstire, pentru poziţia de star între discipoli.

67. Treci la acţiune!

Treptat am ajuns să înţeleg că nu trebuie să fiu calificată pentru a face ceea ce mi se cere. Nu trebuie decât să îmi suflec mânecile şi să trec la treabă, chiar dacă nu îmi va ieşi pe cât de bine consider că ar trebui să iasă. Aceasta a fost una din lecţiile cele mai eliberatoare pe care le-am învăţat în viaţă!

68. Slujirea în sine este o răsplată

Născută în urmă cu peste 60 de ani, în fosta Iugoslavie, a răspuns chemării lui Dumnezeu pe când era adolescentă. Invitaţia unui misionar de a-şi dedica viaţa lucrării didactice din India s-a concretizat în numirea ei într-un post de profesoară în Calcutta. Câteva luni mai târziu, a fost martoră la o scenă care i-a schimbat radical viaţa şi care avea să-i aducă renume mondial. Scena: o femeie ce trăia pe stradă, aflată pe moarte, devorată de şobolani. Mila a mânat-o să implore guvernul să îi acorde permisiunea de a transforma un templu hindu abandonat într-un spital improvizat pentru muribunzi. „Dacă există un Dumnezeu în ceruri şi un Hristos pe care Îl iubim, atunci nimeni nu trebuie lăsat să moară singur.” Femeia aceasta, ce a înfiinţat colonii pentru mai mult 10000 de leproşi, în 28 de oraşe, a fost intervievată de Malcolm Muggeridge, pe atunci corespondent BBC. „Maica Tereza, ce am băgat eu de seamă la dumneavoastră şi sutele de maici cu care lucraţi este că toate păreţi aşa de fericite. Să fie aceasta doar o mască?” Răspunsul a fost: „Oh, nu! Chiar deloc! Nimic nu te face mai fericit decât să oferi milă cuiva aflat în mare suferinţă.”

69. Priorităţile unui slujitor

Un băieţel, pe nume James, îşi dorea să ajungă cel mai de seamă producător şi comercializator de brânză din întreaga lume. Şi-a făcut planuri cum să ajungă bogat şi celebru pe această cale şi a început cu o trăsurică trasă de un ponei, pe nume Paddy. De cum brânza era gata, o încărca în trăsurică şi împreună cu Paddy străbătea străzile din Chicago pentru a-şi vinde produsul. Au trecut luni şi băiatul nostru a început să îşi piardă speranţa, dat fiind faptul că în ciuda strădaniei sale şi muncii asidue, nu câştigase nici un sfanţ.

            Într-o zi, şi-a tras trăsurica la marginea drumului şi a început să îşi verse necazul la ponei. „Paddy, ceva nu e în regulă. Undeva am făcut o greşeală. Mă tem că noi am răsturnat lucrurile cu susu-n jos şi priorităţile nu mai sunt la locul lor. Poate că ar trebui să Îl aşezăm pe Dumnezeu pe primul loc şi să Îi slujim Lui.” Şi băiatul şi-a condus trăsurica acasă şi a încheiat un legământ pentru tot restul vieţii lui, prin care se angaja ca mai întâi de toate să slujească lui Dumnezeu, lucrând sub călăuzirea Lui.

            Au trecut ani şi băiatul nostru, acum bărbat în toată firea, slujea ca instructor la Şcoala Duminicală, la Biserica Baptistă North Shore din Chicago. Iată ce spunea el: „Prefer să fiu membru laic în Biserica Baptistă North Shore, decât conducătorul celei mai mari companii din America. Meseria mea de bază este slujirea lui Isus.”

            Aşa că, ori de câte ori vă veţi delecta cu brânză Philadelphia sau ciocolată Milka, aduceţi-vă aminte de un băiat, poneiul lui, pe nume Paddy şi făgăduinţa lui James L. Kraft de a sluji lui Dumnezeu şi lucra sub călăuzirea Lui.

70. Mutarea munţilor

O mică biserică de la poalele munţilor Great Smokies a ridicat un nou locaş de închinare pe o bucată de pământ, lăsată ca moştenire de unul dintre enoriaşi. Zece zile înainte de inaugurare, inspectorul de construcţii local i-a comunicat pastorului că parcarea nu era suficient de mare pentru capacitatea clădirii. Până când nu aveau să dubleze suprafaţa parcării, biserica nu putea fi dată spre folosire. Din nefericire, însă, nu mai rămăsese nici un petic de teren liber pentru a putea mări suprafaţa parcării...cu excepţia muntelui din spatele clădirii.

Pentru a extinde parcarea nu aveau altă soluţie decât să mute muntele din fundul curţii. Neintimidat, pastorul a programat pentru duminica următoare, o întâlnire cu membrii cu „credinţă care mută munţii”, pentru a se ruga împreună ca Dumnezeu să mute muntele din curte şi cumva să îi ajute să facă rost de banii necesari lucrărilor de amenajare a parcării, şi totul în timp util, pentru ca inaugurarea să aibă loc la data stabilită, adică la o săptămână după aceea.

În ziua stabilită, 24 din cei 300 de membri s-au adunat pentru rugăciune. Şi s-au rugat timp de aproape 3 ore. La ora 10 a.m. pastorul a spus „Amin”-ul final. „Duminica viitoare vom inaugura noua biserică, aşa cum am stabilit. Dumnezeu nu ne-a părăsit niciodată şi cred că nici de data aceasta nu vom fi singuri.” În dimineaţa următoare, pe când studia, a auzit o bătaie puternică în uşa de la intrare. La invitaţia „Intră!” s-a arătat figura masivă a unui muncitor în construcţii, care, dându-şi jos de pe cap casca de protecţie, i-a spus: „Îmi cer iertare pentru întrerupere, domnule pastor. Sunt de la Compania de Construcţii Acme. Lucrăm la ridicarea unui supermarket uriaş, în oraşul vecin. Şi avem nevoi de nişte pământ de umplutură. Aţi avea amabilitatea să ne vindeţi o felie din muntele din spatele bisericii? Vă vom plăti pentru aceasta şi, în plus, dacă ne daţi acordul imediat, vă vom pava, pe cheltuiala noastră, locul rămas gol. Nu ne putem continua lucrările până când nu avem acest balast, de aceea facem apel la bunăvoinţa dumneavoastră pentru un răspuns afirmativ.”

În duminica următoare, biserica a fost inaugurată şi consacrată, conform planurilor iniţiale. – autor necunoscut, posibil fabulă populară.

71. Ralph Waldo Emerson despre datorie

Vine un moment în creşterea oricărui om când acesta ajunge la convingerea că invidia înseamnă ignoranţă, că imitaţia înseamnă suicid, că trebuie să se accepte pe sine, la bine şi la rău, ca dat al său în viaţă...

Este mult mai greu pentru că întotdeauna vei da peste aceia care gândesc că ştiu mai bine decât tine care îţi este datoria. În lume este uşor să trăieşte conform părerii lumii; în solitudine este uşor să trăieşti potrivit propriei tale păreri; însă un om mare este acela care în mijlocul mulţimii îşi păstrează cu desăvârşită dulceaţă, independenţa solitudinii. –Ralph Waldo Emerson, Essays

72. Mark Twain despre datorie (I)

În fiecare zi, fă ceva ce nu vrei; aceasta este regula de aur pentru formarea obiceiului de a-ţi face datoria fără chiu şi vai.

73. Mark Twain despre datorei (II)

Nimeni nu-şi face datoria doar de dragul satisfacţiei personale ce derivă din aceasta sau pentru a evita neplăcerile pe care le-ar avea de suferit în urma sustragerii de la îndeplinirea datoriei. Şi, aşa cum am mai spus, liberul arbitru şi jertfirea de sine ţin de domeniul fanteziei.

74. Mark Twain despre datorie (III)

Prima datorie a omului este faţă de propria sa conştiinţă şi onoare; partidul şi ţara vin după aceea şi niciodată mai înainte.

75. Mark Twain despre datorie (IV)

Partea noastră este să ne facem datoria fără să ne preocupe dacă ne vede sau nu cineva,

76. Dacă nu iertăm, pierim

Nu lăsa ca cei ce ţi-au greşit să te schimbe după chipul lor şi asemănarea lor!

Trei tineri au fost aduşi în faţa instanţei pentru uciderea a trei copii de 8 ani. Tatăl uneia dintre victime s-a repezit la unul dintre ucigaşi urlând: „Te voi hăitui până în iad!” Da, este numai de înţeles mânia aprinsă a acelui tată, dar băgaţi de seamă miezul aproape profetic al cuvintelor lui. Dacă vom lăsa ca ura împotriva celor care ne-au greşit să se manifeste necontrolat, în cele din urmă ne va distruge. Ne vom urma obida „până în iad”!

77. Iertarea vrăjmaşilor

La începuturile Confederaţiei Sudului, gen. Robert E. Lee a fost aspru criticat de gen. Whiting. Te-ai fi aşteptat ca Lee să aştepte momentul prielnic pentru a-şi lua revanşa. Şi iată că într-o zi, preşedintele Jefferson l-a chemat pe gen. Lee pentru consfătuire. Preşedintele dorea să afle ce părere avea gen. Lee despre gen. Whiting. Fără nici o ezitare, Lee a început să îl elogieze pe Whiting, numindu-l unul dintre persoanele cele mai capabile din armata confederată. Unul dintre ofiţerii prezenţi l-a tras pe Lee deoparte, întrebându-l dacă avea habar de lucrurile nefavorabile pe care Whiting le spunea despre el. „După cum am priceput eu, preşedintele a dorit să afle care este părerea mea despre Whiting, iar nu părerea lui Whiting despre mine.”

78. Inventarul binecuvântărilor

Poate că Daniel Defoe ne-a oferit o povaţă bună prin caracterul său fictiv, Robinson Crusoe. Primul lucru pe care l-a făcut în momentul în care s-a văzut pe insula părăsită a fost ... o listă. Într-o coloană a trecut toate problemele pe care le avea, iar în alta, toate binecuvântările. În prima coloană a trecut: „Nu am haine.” În cea de-a doua: „Este cald şi, ca atare, nici nu aş avea nevoie de haine.” În prima coloană a trecut: „Toate proviziile s-au pierdut.” Şi replica: „Însă pe insulă se găseşte belşug de fructe şi apă proaspătă.” Şi tot aşa. În acest mod a descoperit că pentru fiecare aspect negativ al situaţiei în care se găsea, exista un aspect pozitiv, ceva pentru care să fie recunoscător.

Este numai uşor să ne descoperim naufragiaţi pe o insulă a disperării. Poate că a venit momentul să ne aşezăm şi să facem inventarul binecuvântărilor de care avem parte.

79. Nici unul nu mi-a mulţumit vreodată

Episcopul Californiei, Gerland Kennedy, relatează istoria adevărată a unui naufragiu ce a avut loc în apropiere de Evanston, Illinois, cu mulţi ani în urmă. Studenţii de la Universitatea Northwestern au participat la operaţiunile de salvare. Unul dintre ei, Edward Spenser, a salvat nu mai puţin de 17 oameni în ziua aceea. Câţiva ani mai târziu, un reporter, dorind să scrie un follow-up la acel eveniment, a mers să îl intervieveze pe Spenser. Întrebat ce anume nu poate uita, legat de acel incident, Spenser a răspuns: „Nu pot uita faptul că din cei 17 oameni pe care i-am salvat, nici unul nu mi-a mulţumit niciodată.”

80. Scrisoare de apreciere

În cartea „O fereastră spre munte”, Winston Pierce ne povesteşte despre reuniunea clasei sale din liceu. Câţiva vechi colegi evocau lucrurile şi persoanele pentru care erau recunoscători. Unul a spus că avea o recunoştinţă specială pentru dna. Wendt datorită căreia îl descoperise pe Tennyson şi frumuseţea poeziei. La sugestia cuiva, colegul cu pricina i-a trimis profesoarei o scrisoare de apreciere, folosind adresa liceului. Din departe în mai departe, scrisoarea a ajuns până la urmă la destinatarul de drept. O lună mai târziu, omul acela a primit un răspuns: „Dragă Willie, nu am cuvinte pentru a-ţi spune cât de mult a însemnat scrisoarea ta pentru mine. De-acum mă aflu în cel de-al nouălea deceniu de viaţă, locuiesc singură într-o cămăruţă, îmi pregătesc singură mâncarea, la fel de singură ca ultima frunză din toamnă. Am fost profesoară timp de 40 de ani şi aceasta a fost prima scrisoare de apreciere pe care primit-o. A sosit într-o dimineaţă rece şi tristă şi mi-a înveselit inima mai mult decât orice altceva. Willie, tu mi-ai făcut o mare bucurie!”

81. Efectul leprei

Lepra are efecte devastatoare asupra corpului. Locul atacat de lepră îşi pierde sensibilitatea. Faptul acesta nu pare foarte grav, însă gândiţi-vă puţin la implicaţii. Să zicem că vreţi să scoateţi o tavă din cuptor, cu mâna goală  – imediat îi daţi drumul şi puneţi gheaţă pe arsură. Puteţi vedea cum pielea se înroşeşte şi se formează o pustulă. Dar dacă aţi avea lepră, aţi apuca tava fără să simţiţi nimic şi numai după ce aţi lăsat-o jos, aţi vedea cum câteva straturi de piele au rămas pe marginea tăvii. Dar dumneavoastră tot nu simţiţi nimic.

Philip Yancey relatează istoria unui jucător de baschet, Bob Gross. Acesta a insistat să joace într-un meci important, în ciuda gleznei grav accidentate. Medicul echipei i-a injectat în picior, în trei locuri diferite, un anestezic puternic. Gross a început să joace, însă după numai câteva minute, o trosnitură puternică a putut fi auzită în toată sala. Gross, fără să îşi dea seama de ceea ce se întâmplase, a continuat să alerge, dar după două ture s-a prăbuşit pe podea. Nu simţea nimic, deşi îşi fracturase glezna. Prin dezactivarea sistemului de alarmă al durerii, cu ajutorul acelui anestezic, doctorul i-a pricinuit lui Bob Gross un rău definitiv ce a însemnat şi sfârşitul carierei de baschetbalist.

Lepra are acelaşi rezultat: pune capăt vieţii celui bolnav prin distrugerea capacităţii de a simţi durerea.

82. Primul miliardar

Primul care a dobândit statutul de miliardar a fost un om care ştia să îşi pună ţinte şi să le atingă. La vârsta de 23 de ani, a ajuns milionar, iar la 50 de ani, miliardar. Fiecare decizie, atitudine şi relaţie erau special croite pentru a câştiga putere şi avere. La trei ani după aceea, însă, s-a îmbolnăvit.

Tot corpul îi era chinuit de durere; şi-a pierdut părul până la ultimul fir. În această agonie, singurul miliardar al lumii îşi permitea orice, însă nu putea digera decât lapte şi biscuiţi. Unul dintre asociaţii săi scria: „Nu putea dormi, nu zâmbea şi viaţa nu mai însemna nimic pentru el.” Medicii au apreciat că în decurs de un an de zile avea să moară.

Anul acela a trecut agonizant de încet. Într-o dimineaţă s-a trezit cu o vagă amintire a unui vis. Tot ce putea spune despre acel vis era că avea de-a face cu neputinţa de a lua cu sine pe lumea cealaltă vreuna din realizările sale. Omul care controla afacerile lumii şi-a dat seama că nu avea nici o putere asupra vieţii sale. În faţă îi stătea doar o alegere.

Şi-a chemat avocaţii, contabilii şi managerii şi le-a comunicat că doreşte să aloce întreaga avere domeniului medical, de cercetare şi lucrării misionare. În acea zi a fost înfiinţată Fundaţia Rockefeller. Decizia aceea a condus în cele din urmă la descoperirea penicilinei, a tratamentelor pentru malarie, tuberculoză şi difterie. Lista descoperirilor ce îşi au obârşia în alegerea lui Rockfeller este imensă.

Dar lucrul cel mai uimitor din istoria lui Rockefeller este poate că din acel moment, chimia trupului său a suferit o aşa modificare, că deşi părea că avea să moară la 54 de ani, a trăit până la 98!

83. Cu siguranţă!

Cu siguranţă că Numele Domnului în sine este sfânt…Cu siguranţă că împărăţia lui Dumnezeu vine de la sine, independent de rugăciunile noastră…Cu siguranţă că voia cea bună a lui Dumnezeu se face fără rugăciunile noastre…Cu siguranţă că Dumnezeu asigură pâinea cea de toate zilele, chiar şi celor răi, fără rugăciunile noastre….

Cu siguranţă, cu siguranţă, cu siguranţă! Darurile lui Dumnezeu vin la noi în ciuda necredincioşiei noastre şi deseori, fără rugăciunile noastre. Pavel citează dintr-un vechi imn creştin atunci când spune: „Dacă suntem necredincioşi, totuşi El rămâne credincios, căci nu Se poate tăgădui singur!” (2Tim. 2:13). Necredincioşia şi ingratitudinea noastră nu Îl pot face pe Dumnezeu ceea ce nu este! Fără doar şi fără poate!

            Rudolph Bultmann avea dreptate când spunea că accentul în episodul relatat de Luca nu cade pe minunea vindecării celor 10 leproşi, ci pe contrastul dintre recunoştinţă şi nerecunoştinţă, surprinse în acelaşi cadru. Luca realizează contrastul şi mai cu îndrăzneală, menţionând faptul că cel care s-a întors să mulţumească era un samaritean, un „străin”.

84. Nădejdea care nu înşeală!

Faptul că reuşim să nu ne dăm bătuţi atunci când ne confruntăm cu greutăţi este determinat de natura nădejdii noastre. Creştinii se sprijină pe făgăduinţele lui Dumnezeu şi aceasta depinde de încrederea noastră în integritatea lui Dumnezeu. Numai în El se află nădejdea noastră, la fel ca toate posibilităţile şi probabilităţile vieţii noastre. Doar aşa putem vorbi de o nădejde care nu înşeală, chiar dacă împlinirea ei este amânată.

Terminalul aeroportului era plin de o mare de oameni grăbiţi. La aeroport este mereu aşa, însă în seara aceea mai mult decât de obicei, din cauza unui viscol care dăduse peste cap orarul de zbor. În mijlocul sălii, stătea singură o fetiţă de vreo 6 ani. Stătea liniştită, privind cu ochii larg deschişi. Din când în când zâmbea. Cineva de la pază a întrebat-o cu blândeţe dacă putea s-o ajute. „Nu”, a răspuns ea. „Îl aştept pe tati”. Şi a aşteptat mai mult de o oră. În sfârşit, un zâmbet mare i-a luminat faţă, la vederea unui bărbat plin de zăpadă şi care venea spre ea. „Vedeţi! V-am spus eu că o să vină!” Nici măcar o clipă nu se îndoise şi speranţa nu i se clătinase. Ştia în cine îşi pusese speranţa. Credea în dragostea lui. Credea în integritatea lui. Ştia că nici o furtună nu-l putea ţine departe de ea. Şi nu a fost dezamăgită.

Speranţa noastră care nu ne înşeală trebuie să fie mereu în dragostea lui Dumnezeu şi credincioşia Lui.

85. Rugăciune

Rugăciunea nu are nevoie de dovezi exterioare; dovezile ei se găsesc în lăuntru. Stă în firea şi funcţionarea unui om, la fel ca respiraţia, mâncatul, băutul, şi omul practică rugăciunea ca parte a propriei sale fiinţe. - Samuel Johnson

86. Fă-l pe proprietarul meu să repare centrala

Într-un oraş trăia un funcţionar public care nici de Dumnezeu nu se temea, nici de oameni nu se ruşina. Şi mai era acolo şi o mamă cu copil handicapat care tot venea la el şi îi spunea: „Fă-l pe proprietarul meu să repare centrala şi să izoleze pereţii. Nu mai am cu ce să achit facturile pentru căldură şi copiii îmi tremură de frig!” O vreme, funcţionarul nu a vrut să o asculte, însă femeia tot venea la birou şi îi aducea cu ea şi pe cei trei copii. După mai multe săptămâni, funcţionarul nostru s-a gândit că dacă nu ascultă cererea femeii, ea tot nu se va lăsa şi va continua să îl cicălească la nesfârşit. Aşa că a dat dispoziţia ca centrala să fie înlocuită şi pereţii să fie izolaţi.

A doua zi, femeia se arată din nou, cu tot cu copii. I-a mulţumit funcţionarului pentru cele făcute, după care a spus: „Acum să vă spun despre ţevile de la baie!”.

87.  Orarul de lucru al lui Dumnezeu, nu al nostru

Un ziar de provincie publica o serie de articole despre valoarea mersului la biserică. Într-o zi, a sosit această scrisoare pentru redactorul ziarului: „Tipăriţi şi acestea, dacă aveţi curaj! Am făcut un experiment. Am o bucată de pământ pe care am arat-o duminica. Am semănat-o cu porumb duminica. Toate muncile le-am făcut duminica. Am strâns recolta duminica şi depozitat-o în hambar, duminica. Şi iată că recolta este la fel de bună ca a oricărui vecin care duminica a mers la biserică. Ei bine, unde a fost Dumnezeu în toate acestea?” Redactorul a tipărit scrisoarea, cu răspunsul dedesubt. „Greşeala dumneavoastră se află în faptul că aţi crezut că întotdeauna Dumnezeu îşi reglează conturile în octombrie.”

88. Rugăciune

Pe când slujeau ca misionari prezbiterieni în Liban, Ben şi Carol Weit au avut ocazia să înveţe multe despre rugăciune. În 1984, Ben a fost răpit de extremişti shiiţi. Timp de 16 luni a fost ţinut în izolare totală. Carol se întreba dacă are să-l mai vadă vreodată. Iată ce scrie ea despre acea încercare teribilă:

 Lunile treceau greu. Au fost multe întâlniri, discuţii, dar fără nici un rezultat. Am devenit din ce în ce mai conştientă de ceea ce mie mi se părea a fi tăcerea lui Dumnezeu. Ce s-a întâmplat cu Ben în toate aceste luni? Când avea să se termine acest coşmar?

Am încercat să mobilizăm Administraţia Reagan pentru a lua alte iniţiative. Am făcut multe apeluri private. Mi-am adus aminte de istoria văduvei care a bătut şi a bătut şi iarăşi a bătut la uşa judecătorului nedrept, căruia nu-i păsa nici de Dumnezeu, nici de oameni. Până la urmă, datorită stăruinţei ei, judecătorul a răspuns. Mă simţeam ca acea văduvă, a cărei istorie a fost spusă iarăşi şi iarăşi, timp de 2000 de ani. La multe uşi din Washington bătusem. Avea să se deschidă vreuna întru eliberarea lui Ben?

Ulterior aveam să aflu de la Ben că şi el a citit acelaşi episod biblic, în perioada captivităţii sale. Iar el înţelesese din ea că Dumnezeu nu obiectează la cererile noastre repetate.

Poate că Dumnezeu nu vorbeşte, ci rămâne în tăcere ca poată auzi ceva în noi. Poate că Dumnezeu vrea să ne audă receptivitatea şi deschiderea faţă de naşterea unui duh nou.

89. Parabola femeii nebune

Adevărat, adevărat vă spun că a fost odată ca niciodată o femeie bună, vecină cu un ateu. În fiecare zi, ateul o putea auzi cum se ruga şi de fiecare dată îşi spunea: „Sigur e nebună. Toată ziua să se roage aşa… Nu ştie că nu există Dumnezeu?” De multe ori când femeia se ruga, ateul se apropia de casa ei şi o necăjea: „Doamnă, ce te rogi tot timpul? Dumneata nu ştii că nu există Dumnezeu?” Dar femeia noastră nu se lăsa intimidată.

Într-o zi a rămas fără provizii. Ca de obicei, s-a rugat punând înaintea Domnului problemele ei şi mulţumindu-I pentru ce avea să facă pentru ea. Ca de obicei, ateul a auzit şi şi-a spus. „Hmm... las’ că i-o fac eu!”

Şi a plecat la băcănie, a făcut cumpărături şi pe toate le-a dus pe veranda femeii, a sunat la uşă, după care s-a ascuns după un arbust  de unde putea vedea ce are să se întâmple. De cum a deschis uşa şi a văzut cumpărăturile, femeia a început să laude pe Dumnezeu din tot sufletul, sărind şi strigând de bucurie.

Imediat ateul s-a arătat de după arbust şi i-a spus: „Femeie bătrână nebună! Nu Dumnezeu ţi-a cumpărat toate acestea, ci eu!” Atunci femeia a ieşit pe stradă, sărind şi strigând şi lăudând pe Domnul şi mai şi! „Ştiam că Domnul îmi va procura alimente, dat nu credeam că are să-l facă pe diavol să plătească pentru ele!”

90. Cum se simte azi John Quincy Adams?

La vârsta de 80 de ani, John Quincy Adams se plimba încetişor pe o stradă din Boston. Un prieten l-a întrebat: „Cum se simte azi John Quincy Adams?” Fostul preşedinte a răspuns amabil: „John Quincy Adams este, mulţumesc, bine! Însă casa în care locuieşte în prezent se rebegeşte de la zi la zi. Se clatină din temelii. Timpul şi vremea aproape că au năruit-o. Acoperişul este distrus aproape în întregime, pereţii şubrezi şi la orice adiere, tremură ca frunza. Vechea locuinţă a ajuns aproape de nelocuit şi cred că John Quincy Adams va trebui să se mute cât de curând. El, însă, e bine, e foarte bine.”

91. Fără puncte negre

La 27 de ani, Benjamin Franklin a hotărât să preia controlul vieţii sale. Şi-a ales 12 virtuţi pe care intenţiona să şi le formeze şi zilnic îşi monitoriza progresele făcute. Ori de câte ori dădea greş, trecea un punct negru în dreptul virtuţii în cauză. Scopul său era ca până la urmă să nu mai apară nici  un punct negru pe graficul lui. Această metodă a avut un aport considerabil la succesul lui Franklin ca inventator, scriitor şi om de stat.

92. Priveşte cum trece viaţa pe lângă tine

Un băieţel a fost întrebat de un bătrân ce făcea tatăl lui. Băiatul a răspuns: „Se uită!” 

„Vrei să spui că este paznic?”

„Nu, ci doar că se uită.”

„La ce se uită?”
„Păi, de exemplu, se uită la televizor, la mama cum face treabă. Se uită după poştaş, se uită să vadă cum e vremea, se uită la computer.. Se uită să vadă cum merge bursa, cum ne altoieşte mama, cum ne facem temele. Se uită la noi cum plecăm la biserică, la cumpărături. Se uită la mama cum scrie scrisori şi la mine cum mă joc cu câinele. Se uită la mama cum achită facturile. În principiu, se uită.”

Sunt mulţi care stau degeaba în timp ce viaţa trece pe lângă ei. Duc o viaţă care nu are nici un sens, nici un rost.

93. Transformarea unui gândac hidos

Într-o după-amiază, un bărbat, lungit într-o canoe ce plutea în apropiere de ţărm, a văzut multe gângănii pe fundul lacului. Îi părea rău pentru aceste creaturi josnice care nu aveau să cunoască niciodată vreo altă lume decât mâlul şi apa. Deodată, una dintre gângănii s-a ridicat la suprafaţa apei, s-a căţărat pe un fir de papură şi un răstimp a rămas nemişcată, în soare, până ce s-a uscat. Şi apoi lucrul cel mai neaşteptat s-a întâmplat. Carapacea neagră s-a despicat şi dinăuntru a ieşit ceva amorf din care s-au desfăcut treptat patru aripi ca de sidef, strălucind multicolor sub lumina soarelui. Omul acela şi-a dat seama că tocmai asistase la metamorfoza unei gângănii hidoase ce se târa în mâlul de pe fundul lacului, într-o splendidă libelulă ce plutea pe deasupra apelor. Şi atunci s-a gândit că dacă Dumnezeu făcea aşa minuni cu cele mai neînsemnate dintre creaturi, atunci ce lucruri mari trebuie să aibă pregătite pentru cei făcuţi după asemănarea Sa!

94. Singurătatea

Am ajuns la concluzia că singurătatea, departe de a fi un fenomen rar şi curios, caracteristic mie şi altor câţiva solitari, este de fapt faptul central şi inevitabil al existenţei omeneşti. – Thomas Wolfe

95. Cel mai bun tratament pentru singurătate

Dr. Karl Menniger, renumitul psihiatru american, a susţinut o conferinţă despre sănătatea mentală. Cineva din sală i-a adresat întrebarea: „Ce sfat i-aţi da cuiva care simte că se apropie de o criză de depresie?” Lumea se aştepta să răspundă: „Consultă un psihiatru.” Spre marea lor uimire, dr. Menninger a răspuns: Pleacă de acasă, bate străzile, găseşte un suflet în nevoie şi încearcă să-l ajuţi.”

96. Putere asupra noastră înşine

Atunci când ne urâm duşmanii, le acordăm putere de control asupra noastră: asupra somnului, poftei de mâncare, asupra stării de fericire. Duşmanii noştri ar dansa de bucurie dacă ar şti ce griji ne provoacă! Ura pe care o simţim lor nu le face nici un rău, însă nouă ne schimbă zilele într-un infern. – Dale Carnegie

97. Cu ce măsură dăruim

Se povesteşte că un împărat a organizat un ospăţ la care şi-a invitat toţi supuşii. Invitaţia aceasta, însă, nu era cu totul obişnuită. Pârâul din jurul palatului secase. Şi cum nu era nici o picătură de apă şi nici un semn de ploaie, împăratul le-a cerut invitaţilor să aducă fiecare un vas cu apă. Unii au venit cu găleţi, alţii cu un ibric, ba unii cu un degetar de apă.

După ce s-au ospătat, au dansat şi au cântat, împăratul le-a spus: „Acum am o surpriză pentru voi.” A deschis uşa de la vistierie şi un val de nestemate, aur, miresme s-a revărsat înaintea ochilor oaspeţilor.

„Serviţi-vă din bogăţiile mele”, i-a invitat împăratul. „Dar fiecare va lua acasă atât cât încape în vasul în care a adus apă.”

„Daţi şi vi se va da; ba încă vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra. Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura.”

98. Preţul iubirii

Şi atunci dragostea este dăruirea de sine şi atâta timp cât vom avea un trup şi ne vom lucra mântuirea, dragostea va fi sinonimă cu jertfa, în sensul creştin al cuvântului. Este numai natural ca dragostea să se jertfească, aşa cum este natural ca ochiul să vadă şi urechea să audă. De aceea se vorbeşte despre „săgeţile” dragostei – este ceva care străpunge şi răneşte. Mirele care iubeşte nu-i va dărui miresei sale un inele de tinichea, ci unul de aur sau platină, pentru că inelul de aur sau platină reprezintă sacrificiul – costă ceva. Mama care veghează toată noaptea lângă patul copilului ei bolnav, nu numeşte aceasta o greutate, ci iubire. – episcopul Fulton J. Sheen

99. Duşmanii

Dacă am putea citi istoria tainică a duşmanilor noştri, am găsi în viaţa fiecăruia necazuri şi suferinţe suficiente ca să ne topească toată ostilitatea. – Henry W. Longfellow

100. Treburile mici şi neînsemnate ale vieţii de zi cu zi

O familie cu trei copii venise să petreacă ziua pe plajă. Copiii se scăldau în ocean şi construiau castele de nisip, când în depărtare s-a arătat o bătrânică cu părul înspicat, răvăşit de briză şi haine murdare şi zdrenţuite. Bătrânica tot murmura ceva în timp ce se pleca şi culegea câte un obiect din nisip şi-l vâra într-o geantă.

Părinţii şi-au chemat copiii aproape şi le-au spus să stea departe de bătrână. Pe când a trecut prin dreptul lor, plecându-se şi pigulind nisipul, s-a uitat spre familie şi le-a zâmbit. Dar zâmbetul i-a rămas fără răspuns.

La mai multe săptămâni după aceea, au aflat că bătrâna făcuse misiunea ei în viaţă din strângerea cioburilor de pe plajă, în care copilaşii ar fi putut să se taie.

Prin treburile mici şi neînsemnate de zi cu zi, Dumnezeu lucrează prin noi pentru o lume mai bună şi o biserică mai bună. Niciodată să nu subestimaţi sfinţenia acelor lucruri care par ordinare şi fără importanţă.

Joomla SEF URLs by Artio